duminică, 11 aprilie 2010
Vedere de pe Centură. No Băsescu Day, Yes Năstase night!
Vedere de pe Centură
No Băsescu Day, Yes Năstase night!
După sărbătorile de iarnă, am plecat în „Ţara de dincolo de negură”. Totul era amorţit şi alb, nu se mai vedeau nici gunoaiele, îngheţase până şi mişcarea, iar România era blocată la mantinelă. Aşa arată o ţară administrată lamentabil timp de 20 de ani plus deceniul groazei lui Ceaşcă. Maşinile nu mai circulau fiindcă fuseseră hăcuite perdelele de protecţie a şoselelor. M-am dus la gară, dar trenul a plecat cu o întârziere de două ore! „Bine, domnule, înţeleg să ajungă trenurile cu mari înrârzieri, deşi zăpada nu-i cât casa. Dar cum să plece cu două ceasuri după ora stabilită?” La care conductorul mi-a dat un răspuns fabulos: „Macazili e dă vină, domnu... Crapă macazili dă ger”. „Spuneţi-le şefilor să meargă în Siberia să vadă cum de nu le crapă macazul acolo la minus 50 de grade, iar vara să se ducă în Africa de Sud ca să priceapă de ce nu deraiază locomotivele din cauza dilatării şinelor”. „Şefu, eu sunt un conductor oarecare...”
Voi repeta până la uitare: nu este de vină România pentru gestionarea frauduloasă a ţării în aceste două decenii. Iar a-l acuza pe Emil Boc de proasta guvernare a dezastrului mi se pare cel puţin deplasat. Micu Pirania, dacă va reuşi să iasă din acest rotisor şi dacă nu-l aruncă şomerii în groapa de la Roşia Montana, va fi cel mai credibil candidat la preşedinţie peste patru ani. Altfel, Partidu Bocilor va pierde Transilvania şi, inevitabil, va scăpa frâiele guvernării. Şi ar fi păcat. O scriu apăsat: cu toţi Bercenii lor, aceşti oameni, chiar dacă mulţi vin din eşalonul al treilea al Partidului Comunist, par mai pragmatici decât cei 15000 de „specialişti” ai Ţapului şi nu fură chiar şi cloşca de pe ouă, ca flăcăii din Partidu lu Mucles.
Stă bine la timonă... deocamdată
Cosmopolitismul nu are efect în România la nivelul omului obişnuit, deşi ne-a jucat multe feste în istorie. L-au confundat băieţii subţiri cu sincronismul. Au vazut că stângiştii din Italia au marcat „Ziua fără Berlusconi” pe 5 decembrie 2009. Italienii nu au intrat în fibrilaţie. Ideea a fost preluată de stângiştii din Franţa, care au ieşit şi ei în stradă pentru a marca „Ziua fără Sarkozy”. Inutil, chiar dacă personajul nu mai are şanse la al doilea mandat. Francezii se vor trezi dacă socialiştii vin cu o propunere autohtonă. Aşa că, daca tot a iesshit stevia, unii blogangii dîn Bucureşti şi-au propus să iasă şi ei pentru „No Băsescu Day!” S-au adunat vreo 50. Cu cartonul de gât, ca pe vremea „Golaniadei”, şi la fel de inadecvat. Nu puteai să ţopăi în Piaţa Universităţii contra unui Ion Iliescu, care mituise majoritatea populaţiei cu apartamente de la stat şi prin respectarea unor condiţii elementare de viaţă: gaz metan în bucătării, căldură, carne din rezervele NATO, paşapoarte pentru ieşirea liberă din ţarc, comerţ liber, restituirea proprietăţilor la întâmplare şi multă-multă anarhie. Cum puteai atunci să te baţi cu un asemenea om? Era contraproductiv şi majoritatea românilor te urau fiindcă se simţeau bine aşa. În plus, „golanii” Ţapului lăsau Piaţa Universităţii fără supraveghere după fiecare miting, iar în urmă veneau adevăraţii huligani care îşi făceau mendrele pe-acolo, compromiţând grav ideea. Nu se mai ridica nici gunoiul. Am dedus că regimul Iliescu-Roman a procedat deliberat aşa pentru a provoca indignarea populaţiei neutre politic. Am înţeles atunci de ce mulţi bucureşteni i-au salutat pe minerii care plantau flori şi ciomege prin Piaţa Universităţii.
Păstrând proporţiile momentului, chiar dacă nu se bucură de popularitatea de-atunci a lui Tataie, Marinelu stă bine la timonă. A ieşi acum cu flacăra violet şi cu „No Băsescu Day!” prin Bucureşti este aproape la fel de neinspirat. Dacă regimul Băsescu-Boc va risipi banii împrumutaţi sau preluaţi de la Uniunea Europeană, fără investiţii în economia reală, care să producă bani şi locuri de muncă, atunci România este pierdută. Iar situaţia va fi mai gravă decât în deceniul groazei. Măcar Ceauşescu a investit în tehnologii, fie şi depăşite, dar a lăsat nişte fabrici în urmă, pe care le-au tocat urmaşii 20 de ani. Gata! Moştenirea bătrânului s-a dus. O luăm de la capăt. Aici Marinelu poate juca două cărţi diferite: dezastrul sau ieşirea la liman. Nu cred că va prefera prima alternativă.
„Să purcedem fără conducători charismatici!”
„No Băsescu day!” i-a adus alături pe Adrian Năstase şi pe Zoe Petre, deşi s-au ferit să apară. "Salut ideea bloggerilor care au iniţiat această «mişcare». Este o formă de protest pe care o apreciez şi cu care vreau să mă solidarizez . E un exemplu preluat din Franţa şi Italia. Primul pas, iniţiat de voi, pe bloguri, e excelent. (...) Şi, da. Voi purta ceva violet pe 2 aprilie. Şi sunt convins că vom fi foarte mulţi în PSD care vom purta fără frică această culoare, mai ales după Congres", scria Adrian Năstase pe blogul pe blogul dumisale. S-a ales praful. Dar vine Zoe Petre şi ne trasează strategia post-factum:
„Cred că, după experienţa blogurilor şi a promenadei violet, trebuie să tragem cîteva concluzii şi să purcedem la câteva acţiuni diferite de cele de până acum.
1. Trecerea din virtual în stradă nu poate fi directă, şi e poate mult mai dificilă decît credeam. Ar trebui să găsim eventual modalităţi de întâlnire lipsite de nostalgia imposibilei reeditări a Pieţii Universităţii. Sau cu totul altceva.
2. Să ne definim clar obiectivele, şi, pornind de aici, mijloacele. Ce vrem? O Românie democratică, fără şefi charismatici, şi o guvernare responsabilă. Pentru asta, e nevoie de refacerea societăţii civile, pe care actuala guvernare a făcut-o praf.
3. Peste cinci ani, există şanse reale de a alege altfel decât în 2008 și 2009, nu degeaba guvernul Boc acumulează atîtea măsuri stupide şi impopulare. Strigaţi odată "jos forfetarul" şi să vedeţi ce puhoi de aderenţi, cu şi fără blog, se mobilizează. Dacă nu vrem să aleagă iar "Iliescu şi poporul" - eu, una, nu vreau - trebuie să creem un câmp de presiune în jurul PNL, să nu-şi rateze şansa.”
Doamnă dragă, dacă vreţi o Românie fără conducători charismatici, eu zic să “purcedeţi” cât mai iute: aveţi toate şansele alături de Nepotu Mătuşii Tamara!
Parcă Marinelu vă poartă paşii şi gândurile peste tot! Sigur tot el v-a atârnat zgardă roşie şi v-a mânat alături de Prostănacu la Timişoara, într-o mişcare lamentabil de neinspirată.
Şi scrie Adrian Năstase pe blogu dumisale că Marinelu vrea să-l lustreze pe Micu Pirania: "Da, la ora aceasta, Emil Boc este personajul cu cea mai înaltă funcţie în stat, care a deţinut funcţii în cadrul Tineretului Comunist. O tânără speranţă, care, iată, confirmă după atâta timp. Spiritul nu l-a părăsit, doar stăpânul s-a schimbat. Având în vedere că iniţiatorul mişcării este Roberta Anastase, pentru mine este clar că unda verde a venit mai din deal de Modrogan. De ce? Răspunsul nu este atât de uşor pe cât aţi putea crede. Băsescu nu ar vrea să scape de Emil Boc pentru mandatul dezastruos de premier. El nu a fost pus acolo să fie premier. El a fost pus acolo în postura de executant şi încasator. Este evident însă că Emil Boc nu mai rezistă mult în postura de scut, iar loviturile încep să treacă prin el şi să fie resimţite de cel care ţine scutul. Dar un scut care te-a servit atâţia ani nu poate să fie aruncat în văzul lumii, tocmai de tine. Aşa că inventezi un pretext pentru a-l înlocui cu altul. Şi ce alt pretext mai bun poţi găsi decât pensionarea prin lege a celor care şi-au oferit serviciile la cel puţin doi stăpâni. Sau poate greşesc eu şi motivul e altul. Un lucru îmi este însă clar. Băsescu vrea să scape de Boc". Fireşte, un asemenea raţionament insultă inteligenţa lui Adrian Năstase. Este chiar amuzant şi, de aceea, nu cred că a scris el. Voi spune din start că legea lustraţiei ar fi tardivă şi fără rost pentru România. Nu a izbutit să aplice o asemenea lege neghioabă nici Polonia fraţilor Kaczynski. Altceva era dacă reuşeam să scpatem o asemenea lege în 1990, dar chiar şi atunci, nu puteai generaliza: toţi activiştii comunişti, toţi ofiţerii de securitate au fost criminali şi trebuie înlăturaţi din viaţa socială. Ar fi fost o lege anticonstituţională din start. Trebuia luat şi judecat individ cu individ, iar dacă sentinţa judecătorească atesta activitatea lui criminală, putea fi scos din viaţa publică şi chiar condamnat. Am căderea să scriu aşa fiindcă nu am fost nici activist, nici securist, nici turnător şi nici nu am publicat măcar un rând în “Era socialistă” sau la “Scânteia” Partidului Comunist. Fireşte, Emil Boc a fost pionier, fireşte, şi utecist, fireşte… Dar nu era activist comunist remunerat.
Lecţia de şulfă
O mare surpriză ne-a oferit Tribunul: l-a dat afară din partid pe Lucian Bolcaş. O decizie regretabilă pentru PRM, la care nu ne aşteptam. Un asemenea om devotat şi de calitate se găseşte greu într-un partid. După care Tribunul ne-a anunţat că se rupe de PSD. Ce bine era dacă o făcea cu zece ani în urmă, dacă nu mergea cu Prostănacu, dacă îşi păstra partidul detaşat de ambele tabere...
Şi cheamă Marinelu partidele la Cotroceni să se consulte. “Nu mă tem de nimic după ce l-am convins pe Sîrbu să-mi dea fata, brava Micu Titulescu. (...) Nu avem cafea, domnule preşedinte. Dacă nu am fost cuminţi ieri...” (Marinelu mustăcea...) “Nici eu nu am... Astăzi e ziua în care nu se dă cafea...” După care Micu Titulescu screme o ironie: “Lipsind Crin Antonescu, eu nu ştiu ce să fac...” Mănuşă pentru un tip cu simţul umorului: “De asta nu am dubii, dar puteaţi sî-l luaţi pe Adrian Năstase, să ştiţi ce să faceţi...” “O să-l iau pe preşedintele Consiliului Naţional al PSD la următoarele consultări...” Aici Marinelu aplică lovitura de graţie: “Păi să-l luaţi... luaţi-l că sunteţi procuror...” După răutatea bine plasată, urmează “acordul absolut” pentru introducerea în viitoare Constituţie a unei prevederi care să interzică traseismul politic. “Aici aveţi în mine un partizan. Dar dacă vă frământă aşa de tare, cum staţi lângă domnul Dragnea, care vine de la PD? E doar întrebare. Retorică! Şi mai aveţi şi pe Severin şi pe Cristian Dumitrescu şi pe Duvăz şi pe Sassu. Nu ştiu cum staţi lângă ei? Cred că nu aveţi somn nici noaptea", a încheiat Marinelu. Dacă legile s-ar aplica retroactiv, am scăpa de trei sferturi din lumea politicianistă de azi...
Şi dacă Ponta nu poate să ia pe nimeni, au început procurorii să se mişte. Cazul Cătălin Voicu este simptomatic pentru statul de tip mafiot, care a devenit România. Să-l auzi pe Prostănacu pledând cauza unor puşcăriabili este o revelaţie de care ştia toată lumea. Flecarul Voicu l-a tras după el şi pe judecătorul Costiniu, dar cazul este doar vârful aisbergului. Dar ce-ar fi fost dacă venea Prostănacu la Cotroceni? Ne lămureşte Elena Udrea: „Dacă ar fi ajuns Geoană preşedinte, Vanghelie mă arunca în puşcărie.“ Mă Vanghelie, dă-o dracului de politică, cum s-o bagi la puşcărie? Ţie nu-ţi vine s-o muşti când o vezi?”...
Mihai Ghimpu: Nimeni nu se poate opune reîntregiri naţionale a românilor
Agitaţie mare în presa rusă. “Nezavisimaia Gazeta” anunţă că Mihai Ghimpu şi-a uimit concetăţenii, declarând că va aboli neutralitatea respublicii. Într-un interviu publicat "Adevărul", Mihai Ghimpu, preşedintele interimar al Moldovei, a declarat că ţara sa ar putea intra în NATO, dacă acest lucru va fi necesar pentru aderarea la Uniunea Europeană. În Transnistria, acest anunţ a fost primit cu precauţie, mai ales că miniştrii Apărării din R. Moldova şi din România, ţară membră NATO, au semnat un acord pentru interacţiunea în spaţiul aerian. Cei de la Tiraspol consideră că Rusia ar trebui să sporească numărul luptătorilor din trupele de menţinere a păcii pentru apărarea regiunii. La Chişinău, au aterizat Emil Boc, şeful Guvernului României, şi Igor Şuvalov, primul adjunct al premierului Federaţiei Ruse. Două vizite semnificative, având în vedere că oaspeţii oficialilor moldoveni au fost reprezentanţii ţărilor care au o anumită influenţă asupra celor două părţi ale republicii dezbinate.
Influenţa României constă în controlarea Chişinăului, iar Rusia controlează Transnistria, crede ziarul rus. Dar, spre deosebire de ordinea de zi neutră a lui Şuvalov - analiza perspectivelor de dezvoltare a CSI - Boc a înmânat unor cetăţeni ai Moldovei, care locuiesc la frontiera cu România, permise speciale pentru a călători liber la vecinii din Uniunea Europeană. Posesori ai acestor fericite bilete pot fi aproximativ 1.300.000 de locuitori, după informaţiile oferite de unii diplomaţi români. Un asemenea gest din partea românilor este apreciat de moldovenii care au permis deschiderea în Moldova a două consulate româneşti suplimentare (pe lângă cel de la Chişinău) - în oraşele Bălţi şi Cahul.
Timp de zece ani, Rusia a cerut permisiunea să deschidă un consulat suplimentar în Transnistria, unde locuiesc 150.000 de cetăţeni ai Federaţiei Ruse, dar a fost refuzată de autorităţile moldoveneşti. Şi acesta nu este singurul amănunt care atestă gradul şi orientarea simpatiilor societăţii moldoveneşti.
Preşedintele Moldovei i-a uimit pe concetăţenii lui când a comunicat că s-ar putea aboli neutralitatea.
Recent, Mihai Ghimpu declara constant: Rusia trebuie să-şi retragă trupele de pe teritoriul Moldovei neutre. Dar la 30 martie, în interviul pentru ziarul "Adevărul", el nu a exclus ca acest statut să se schimbe. "Numărul susţinătorilor NATO în Moldova este în creştere", a afirmat el. După opinia lui Ghimpu, astăzi, 30% din cetăţenii moldoveni doresc aderarea la Alianţa Nord-Atlantică. Întrebat dacă Moldova va renunţa la statutul de neutralitate în cazul aderării la Uniunea Europeană, Ghimpu a răspuns că, dacă se va pune o asemenea condiţie de aderare la Alianţă pentru admiterea în UE, atunci cetăţenii ţării vor vota şi pentru NATO. "Pe oameni nu-i interesează dacă se face aderarea prin NATO sau nu. Dacă acesta este obstacolul, atunci trebuie înlăturat", a precizat preşedintele interimar.
"Integrarea Moldovei în NATO merge deja înainte, au lansat-o chiar comuniştii. Mai precis, pe noi nu ne miră declaraţia lui Ghimpu. Declaraţia ar putea fi considerată una particulară, dar acest lucru reflectă clar vectorul mişcării Moldovei, care a fost determinat mai înainte", a comentat, pentru "Nezavisimaia Gazeta", Valeri Iastrebceak, ministrul de Externe al Tranistriei. El a mai atras atenţia că, pe 29 martie, la Bucureşti, miniştrii Apărării Moldovei şi României au semnat un acord privind colaborarea militară a forţelor aeriene şi au analizat pespectivele creării unui batalion mixt moldo-român. Miniştrii au mai declarat că desfăşurarea pe teritoriul României a elementelor scutului american antirachetă este un factor pozitiv pentru securitatea regională.
Valeri Iastrebceak a precizat că Transnistria va analiza declaraţia conducătorului Moldovei cu privire la o posibilă modificare a statutului republicii, în contextul desfăşurării scutului antirachetă al SUA în România. La Tiraspol, acest lucru este evaluat ca o ameninţare la adresa stabilităţii în regiune. "Ceea ce se întâmplă confirmă actualitatea solicitării noastre către conducerea Federaţiei Ruse, pe care am rugat-o să dubleze contingentul trupelor de menţinere a păcii de pe Nistru", a spus pentru "Nezavisimaia Gazeta" ministrul transnistrean. Totodată, el a acordat atenţia cuvenită declaraţiei premierului României: în ajunul vizitei la Chişinău, Emil Boc i-a asigurat pe moldoveni că integrarea Moldovei în România este obiectivul principal al diplomaţiei româneşti. La care Mihai Ghimpu a răspuns: Nimeni nu împiedică Moldova să se unească cu România - nici Bruxelles-ul, nici Rusia, nici Washingtonul, dacă
aşa doreşte poporul moldovean.
"Astea sunt jocuri în nisip", a comentat declaraţiile celor doi politicieni din Moldova şi România Aleksandr Rar, expert în Consiliul German pentru politică externă. După opinia lui, "România nu poate să propună, din proprie iniţiativă, Moldovei să adere la UE şi la NATO. În acest scop, Moldova trebuie să devină un stat stabil, iar deocamdată nu există stabilitate în această ţară. Printre altele, declaraţiile nesăbuite ale conducătorilor celor două ţări pot afecta procesele de integrare din interiorul Moldovei. Iar dacă unirea Transnistriei cu Rusia este o chestiune improbabilă - aceasta ar putea fi a doua regiune Kaliningrad, atunci problema transnistreană se poate rezolva prin Ucraina lui Ianukovici, ceea ce nu ar pe placul Occidentului. Acest lucru este bine înţeles în Europa şi, de aceea, diplomaţia României în relaţiile cu Moldova ar putea să provoace iritare la Bruxelles".
"La Chişinău, îngheaţă până şi Puşkin"
Este foarte instructiv pentru români să ştie cum gândesc ruşii despre ei. Mai ales că ruşii au încă iluzii că vor putea controla pe vecie viaţa oamenilor dintre Prut şi Nistru. Am preluat un reportaj publicat de Iuri Sneghiriov în “Izvestia”. Chiar dacă este mare, merită citit.
“Moldova traversează o criză politică îndelungată. Parlamentul nu poate nicicum să aleagă un preşedinte. De când a hotărât să intre în opoziţie, Partidul Comuniştilor nu mai participă la şedinţe. Ziarul nostru a scris în detaliu despre situaţia politică din republică ("Izvestia", 24 martie). În timp ce liderii îşi împărţeau puterea, poporul trecea printr-o iarnă grea. De sub zăpadă, împreună cu gropile din asfalt, au ţipat salariile neachitate, benzina şi curentul electric tot mai scumpe. Cum trăiesc acum moldovenii? Ce speranţe mai au? Iată la ce s-a oprit cronicarul nostru.
Această sărbătoare - cea de-a 65-a aniversare a Victoriei - se va marca în Moldova cu lacrimi de indignare în ochi. Pentru toţi cei 14 mii de veterani ai Războiului de Eliberare.
Mai întâi, Parlamentul republicii a hotărât să considere 9 mai nu ziua Victoriei împotriva fascismului, ci doar data la care a luat sfârşit Al Doilea Război Mondial. În al doilea rând, în loc de medalii jubiliare, Guvernul le-a pregătit cruci. Desigur, nu seamănă izbitor cu nişte cruci fasciste, dar veteranii sunt confuzi...
- Imaginaţi-vă, cu ce începe să semene nihilismul? - mă întreabă Valerii Kuzmin, ambasadorul Federaţiei Ruse în Moldova. Ziua în care s-a terminat Cel de-al Doilea Război Mondial este 2 septembrie 1945 - asta ştie orice şcolar. Noi am propus să turnăm medalii pentru veteranii moldoveni în Rusia. Au tot amânat un răspuns. Iar când Ambasada a comandat deja medalia jubiliară, aici au luat măsura să confecţioneze cruci.
Veteranii moldoveni sunt cei care, îndeosebi, au luptat în aceste ţinuturi şi pe urmă au continuat să trăiască pe acest pământ eliberat de sub fascişti. Cei, care au jurat credinţă regelui român Mihai şi care au îngheţat la Stalingrad, împreună cu Paulus, toţi au murit, nu a mai rămas niciunul.
Un prieten de-al meu moldovean şi-a depănat amintirile din copilărie: a venit la ei în şcoală bunicul lui, care avea doar o clasă şi le-a povestit despre război.
- Îmi văd de treaba mea, nu supăr pe nimeni - şi-a început povestea veteranul moldovean. - Au venit românii. M-au luat pe front. Peste două luni am fugit. Iar îmi văd de treabă, nu supăr pe nimeni. Au venit ruşii, m-au luat pe front. Nu puteam să fug. Aşa am ajuns până la Berlin...
Ambasadorul nostru, printre altele, îşi dă doctoratul în istorie şi luptă contra rescrierii istoriei. Nu demult, l-au invitat să ţină un curs la Universitatea Internaţională Liberă din Moldova. Unii consideră aceatsă instituţie "o pepinieră a naţionaliştilor". Ambasadorul nu s-a temut şi s-a dus să lumineze tineretul. Şi nu cu un referat plictisitor. Valeri Ivanovici a încercat să descrie pentru viitorii istorici şi pentru diplomaţi situaţia contemporană din Europa, rolul Rusiei în victoria contra hitlerismului. Dar studenţii, care privesc spre România, ca vechii slavi la zeul soarelui Iarilo, au considerat că nu trebuie să privească îndărăt. Numai înainte! Drumul Moldovei este prin România, spre Uniunea Europeană. Prin venele lor curge sângele vechilor romani. Fiindcă, încă din al doilea veac al erei noastre, au venit aici războinicii romani, sub conducerea împăratului Traian, i-au exterminat pe toţi
bărbaţii şi le-au luat femeile. Aşa a apărut naţiunea română. Iar moldovenii constituie o parte inextricabilă a acestei naţiuni. Toate celelalte epoci ale istoriei pot fi uitate...
Deşi există în Moldova aşa numitul curent al "moldoveniştilor". Aceasta este vechea intelectualitate ("intelighenţia"), educată în anii stagnării, când Moldova Sovietică era o floare minunată în coroana republicilor frăţeşti. Duminica, după duş, ei se strâng în atelierul minuscul al pictorului Victor Guţu, iau câte o chitară în mână sau câte un pahar de vin rubiniu şi toastează pentru vremurile trecute, când exista adevărata prietenie între popoare. Printre ei sunt istorici care afirmă cu dovezi că primul stat a apărut mai întâi la moldoveni. De aceea, ouăle româneşti nu trebuie să înveţe cloşca moldovenească cum se cloceşte. Victor Guţu este un pictor minunat. Are muisafiri dragi. Ei nu merg nici în amfiteatre, nici pe stradă. Şi vor cânta despre "pădurea însorită" în pivniţă, în timp ce noua intelectualitate trag minunata Moldovă direct în NATO.
Apoi, pe străzi năvălesc demonstranţii. Acolo au ieşit lucrătorii de la garajele troleibuzelor din transportul în comun. Aici sunt lucrătorii de la "Moldcarton". Chiar şi personalul de la spitalul de psihiatrie trece cu lozinci de la Guvern la Preşedinţie şi înapoi. Şi toţi nu şi-au luat salariile.
Limba din Moldova este mai mult decât o limbă. Este un mod de viaţă. Este politică, la urma urmei. Nu mai este un secret pentru nimeni că războiul din Transnistria a început tocmai din cauza unei provocări prin care se încerca înlocuirea rolului important al limbii lui Tolstoi, Turghenev, Puşkin... Mai întâi, despre Puşkin. Marele poet a locuit la Chişinău, în perioada 1820-1823. Aici a scris aproximativ 200 de poeme. Printre care şi "Prizonierul din Caucaz", un capitol din "Evghenii Oneghin". În epoca sovietică, aici veneau trenuri turistice întregi, cu câte 20 de vagoane fiecare, pline de cetăţeni ai URSS, pentru a deprinde noi cunoştinţe despre marele poet. Astăzi, în muzeu mai vezi puţină lume.
- Noi am trecut la un regim de economisire drastică a căldurii, oftează muzeografa Olga Bataeva, de la casa memorială a lui A.S. Puşkin. Ne-au tăiat bugetul de două ori. Exponatele se umezesc. Uneori mai vin delegaţii oficiale din Rusia. Mai frecvent vin copii din şcolile din Chişinău. Asta depinde de profesorii de literatură. Ambasada rusă a ajutat la repararea acoperişului căsuţei lui Puşkin. Cu toate acestea, înăuntru este umezeală şi e frig. Recent, naţionaliştii au propus scoaterea monumentului poetului din Parcul Puşkin, din centrul Chişinăului, şi instalarea lui în curtea interioară a muzeului. Statuia este cu 10 ani mai tânără, decât cea de la Moscova.
- Slavă Domnului că nu s-a întâmplat aşa, spune Olga Bataeva. Numele marelui poet nu se poate scoate cu dispreţ din istoria Moldovei. Deocamdată...
Aici, Puşkin a intrat într-o lojă masonică. În expoziţia muzeului, există documentele originale ale masonilor. Şi nu departe de casa memorială, celebvrul restaurator Leva Zusman din Chişinău a deschis o cafenea cu denumirea masonică "Salonul Misterelor", unde se pot servi delicioasele urechi de porc cu hrean adevărat.
- Eu sunt uimit cum se raportează oamenii din Moldova la limba rusă, povesteşte un antreprenor patriot. Când am vrut să înregistrez denumirea "Hrenovuha" în "moldovenască", m-au refuzat, motivând că aceastpă denumire este o ofensă la morala naţională. Numai după o expertiză lingvistică la un centru de etimologie, "hrenovuha" a fost înregistrat.
Lângă Consulatul rus, este coadă permanent. Vin pe-aici cam 80 de oameni. Chiar dacă s-au înăsprit cerinţele pentru acordarea cetăţeniei ruse. Ca să obţii un paşaport rus, trebuie să dai un test de limbă rusă. De două ori pe lună, vine aici de la Moscova o comisie specială. Dacă testul se dă la Universitatea de limbi slave, atunci costă 150 de euro. La Centrul Cultural Rus costă 50 de euro. În ambele locuri este coadă. Îl întreb pe un rus care şi-a adus fiica să studieze rusa la Universitatea de limbi Slave ce crede despre învăţământ.
- Încă de anul trecut, taxa era 400 de euro. Acum s-a făcut 800. Mai înainte, copiilor buni li se făceau reduceri. Acum este ca într-o reţea de marketing: înscrii un singur elev - primeşti o reducere de 10%. Dacă aducă să se înscrie 10 copii - înveţi gratis. Nu-i de mirare că sala noastră de curs este pe jumătate goală. Aşa că noi ne-am hotărât să ne înscriem la cursuri la Moscova. De aceea, vrei nu vrei, trebuie să înveţi într-o şcoală rusească.
Peste drum de Consulat, este librăria de carte rusă "Biblion". Este ca o locuinţă cu două camere la parter, s-a scos mobila de prisos şi în locul ferestrelor, au făcut o vitrină. Preţurile unor volume echivalează cu câteva salarii. Iată că intră nişte cetăţeni rusofoni - nu, nu ca să răsfoiască, dar ca să admire albumele care costă 2000 de lei. Fiindcă majoritatea cărţilor sunt ambalate etanş în celofan pentru ca marfa să se păstreze. Iar alături strălucesc vitrinele adevărate ale unei librării cu cărţi româneşti. Acolo, un album asemănător, dar în limba română, poate fi cumpărat cu 100 de lei (1 euro este egal cu 16,75 lei). Deci care limbă se poate învăţa mai bine în Moldova? Iată ce "hrenovuha" (înjurătură) se obţine...
Descendenţii lui Suvorov sunt oameni deosebiţi
De la Chişinău la Bender (Tighina) faci o oră cu maşina. Aici este deja Transnistria. Pe fosta linie a frontului se menţin trupele ruseşti de menţinere a păcii - ultimele din spaţiul post-sovietic. De pe drumurile sparte din Moldova dai în drumurile şi mai sparte din Transnistria. Pe indicatoare, în locul literelor latine sunt litere ruseşti. Peste tot sunt lozinci. Transnistria se pregăteşte să întâmpine cea de-a 20a aniversare a independenţei sale. Pe care, e adevărat, au recunoscut-o doar Abhazia, Karabah şi Osetia de Sud. Am intrat într-un restaurant să mănânc. Două fete frumoase de la o masă vecină aui comandat şampanie. Am făcut cunoştinţă. Cele două Olia sărbătoreau un eveniment de familie: una din ele aştepta un copil. Voiau să marcheze momentul.
- Aştepţi băiat sau fată?
- Nu ştim încă, dar va fi cetăţean al Transnistriei, a spus cu mândrie viitoarea mamă. Doar Transnistria este un pământ aparte.Pe-aici s-au scurs toate popoarele. Iar pe banii noştri nu apare întâmplâtor Suvorov. Noi suntem urmaşii lui! După ce s-a termina sticla, am aflat că una din cele două Oliaare şi paşaport moldovenesc, în afară de paşaportul tranistrean. Iar cealaltă - avea apaşport ucrainean.
- Trebui să trăieşti cumva. Să călătoreşti, să cumperi câte ceva. Cuz paşaportul nostru nu ne dă voie prin Europa.
- Dar cetăţenie rusă se poate obţine?
- E greu şi e scump. Nu-i de buzunarul nostru.
În 2003, Rusia a propus reglementarea problemei transnistrene. Să adune Moldova într-un stat unic. Aşa-numitul plan al lui Kozak le garanta securitatea locuitorilor Transnistriei. Desigur, în regiune ar fi rămas trupele noastre de menţinere a păcii. Nu a fost pe placul Americii, mai ales. Când trebuiau semnate documentele, a cerut audienţă la preşedintele de-atunci Vladimir Voronin ambasadorul SUA. După această vizită, Voronin a refuzat să mai semneze documentele. Cine se mai poate ocupa acum de rezolvarea problemei transnistrene? Şi e posibilă o rezolvare paşnică? În orice caz, cu cât gravitează mai strâns Moldova în jurul României, cu atât mai puţine sunt şansele de reîntoarcere a Transnistriei...
La ultima staţie de autobuz din Ghidighici, vinde vin Maria, o bătrână de 72 de ani. 10 lei litrul. Ea nu a fost niciodată nici în Rusia, nici în Uniunea Europeană. Toată viaţa a lucrat la vinărie.
- Se spune că Moldova se uneşte cu România în curând, îi dau eu ultimele noutăţi pe care le-am auzit la mitingul din Chişinău.
- Niciodată.
- De ce?
- Păi românii sunt ca ţiganii... Ne iau pe noi ca pe o molimă (ceva care se ia). Să nu mai dea dumnezeu.
- Dar în Uniunea Europeană?
- În Uniunea Europeană cu plăcere. Acolo pensiile sunt mai mari.
- Dar în Rusia?
- Păi unde e Rusia? Eh, cum aţi mai forfecat Moldova. Şi ce bine trăiam împreună!
Pentru un moldovean, apa este viaţă. La fiecare pas, în cartierul Ghidighici, vezi fântâni noi. Şi pe fiecare fântână este o tăbliţă pe care scrie: "Construită cu bani de la Uniunea Europeană". În centru este un parc cu sălcii plângătoare şi cu bănci curate. Tot din banii Uniunii Europene. Alături este un stadion de fotbal. Am văzut şi acolo o tăbliţă”.
De sufletul lui Mile Cărpenişan
La numai 34 de ani, jurnalistul de front Mile Cărpenişan a plecat spre o lume virtual mai bună şi mai dreaptă. Era pasionat de profesia lui şi părea de-ajuns. Colegii din ograda Varanului-cu-Platoşă au ţinut să-l omagieze fiindcă le fusese coleg. Nu au povestit de ce a plecat Mile de la ei şi au pus între lumânări fotografia unui coleg care trăieşte. Colac peste pupăză, “Observatorul” de la ora 19.00 îi invita pe telespectatori să-şi exprime gândurile şi regretele printr-un sms de 0,59 euro. TVA inclus! Au încercat alţii să repare gafele monumentale. Traian Băsescu l-a decorat post-mortem cu Ordinul Naţional “Serviciul Credincios”, iar Consiliul Municipal din Timişoara l-a declarat apoi cetăţean de onoare al oraşului. A urmat înmormântarea cu onoruri militare la cimitirul “Rusu Şirianu” din Timişoara. Parcă era mai bine dacă îl preţuiam câtă vreme trăia.
Această tragedie mi-aminteşte de un moment mai urât, care s-a petrecut în 2008, chiar în Vinerea Mare, la Naţional TV. Un editor de montaj s-a prăbuşit pe tastatura calculatorului şi nu a mai putut fi salvat. Avea doar 29 de ani şi doi copii acasă. Lucra în două locuri de muncă fiindcă nu-i ajungeau banii pentru trai. Salvarea a ajuns târziu din două motive: Abramburica bătuse piloni de beton în asfalt ca să nu mai intre maşini străine în Parcul Politehnicii, iar pe Bulevardul Iuliu Maniu, circulaţia era blocată: hoardele de bucureşteni încercau să iasă din Capitală spre Piteşti, iar sirena ambulanţei urla intuil. Presa nu a dat măcar o ştire despre acel tânăr care s-a pierdut aşa de absurd. E adevărat, el nici nu fusese pe front…
Alexandru Mihăilă – între magie şi iubire
“Sărută-mă, singurătate”- o carte care dezleagă vraja din “Şalul negru”
Romanul lui Alexandru Mihăilă este cartea unor iubiri sub imperiul magiei. Autorul elaborează practic firul epic din poemul „Şalul negru” al lui Aleksandr Puşkin, care fusese surghiunit la Chişinău. Acolo, poetul rus a descoperit un cîntec popular despre blestemul iubirii trădate şi pedepsite prin moarte. Eroul lui Alexandru Mihăilă merge însă mai departe şi găseşte ieşirea din blestem pentru familia Vuza. Autorul evocă recurenţa blestemului iubirii în viaţa sentimentală a bărbaţilor din această veche familie boierească din Moldova
istorică.
Vuza cel Mare, polcovnic în armata rusă, se îndrăgosteşte de o grecoaică focoasă, care îl trădează însă cu un armean. Prevenit de „un jidov mârşav” (apud Costache Negruzzi) că este înşelat, el îi ucide pe amândoi, în timp ce slujnica ţigancă a grecoaicei îi aruncă boierului în faţă blestemul nefericirii şi al singurătăţii din tată-n fiu. Aici s-a oprit Puşkin, nu a vrut sau nu a ştiut să meargă mai departe.
Alexandru Mihăilă dezvoltă drama de familie în mai multe ipostaze sentimentale. “Strămoşul ăsta al meu era polcovnic în armata generalului rus Rumeanţev, cel care-i învinsese pe turci la Chilia. De acolo, din acel loc, a început totul. S-a întâmplat ca el să se afle în dragoste cu o grecoaică tânără şi frumoasă ca o zână. Şi, în ceasul în care a descoperit că ea îl înşela cu un armean, s-a repezit la casa ibovnicei şi a ucis-o. De fapt, i-a măcelărit pe amândoi. Înainte de a-şi da sufletul, fata l-a blestemat, trimiţând un blestem de dragoste, singurătate şi moarte peste tot neamul Vuzeştilor. Roaba ţigancă, aflată în casă, a început să strige cuvinte neînţelese şi, smulgându-şi părul din cap, acolo pe loc, a făcut farmecele, întărind blestemul”.
Toţi Vuzeştii vor trăi cumplite deziluzii din dragoste. Prilej pentru autor să treacă în revistă aproape două sute de ani de istorie a românilor - de la 1841 şi până la bombardarea Belgradului de către americani, în 1999. Blestemul se repetă implacabil şi devine mai devastator în momente de mare tensiune social-politică: revoluţia de la 1848 din Iaşi, îngropată în ridicol prin trădarea unei femei care l-a înşelat concomitent pe ofiţerul Scarlat Vuza; tentativa de comunizare a României prin rebeliunea bolşevică din 1917, când tânărul Tiberiu Vuza află că frumoasa lui, Vera, îl iubea mai mult pe Lenin, decât pe el; războiul de pe Nistru din 1992 dintre basarabeni şi trupele imperiale ale Rusiei şi până la demonstraţia de forţă a americanilor asupra sîrbilor din 1999. Astfel, blestemul iubirii şi al singurătăţii ajunge până la Costin Vuza, un reporter de front din Bucureşti. Ziaristul, trădat de iubita lui din Iaşi, se aruncă printre bombele americanilor, dornic să încheie conturile cu viaţa. Costin accede însă la iubirea divină, revelată prin iertare, prin sublimarea suferinţei provocate de patima trecătoare trădată. Prin suferinţă, îşi cucereşte liniştea sufletească şi vraja blestemului asupra Vuzeştilor se rupe.
“Am ieşit din istoria Vuzeştilor, dar nici povestea mea nu e mai frumoasă căci, asemeni lor, n-am ştiut să iert. Acum înţeleg că sângele lor răzbunător a dus mai departe pedeapsa, din generaţie în generaţie, alegând clocotul urii, în local simplei iertări care ar fi stins pentru totdeauna blestemul”.
Spuneam că distingem aici o succesiune de avataruri sentimentale, care dezleagă magia din „Şalul negru”. Autorul este un cunoscător subtil al modelelor din marea literatură universală a iubirii. El topeşte în romanul lui esenţe tari şi vechi: Sulamita, Melisende, Dulcineea, trubadurul Jaufré Rudel, încheind empatic cu euforia platonică a lui Don Quijote. De la farmecul frust al imaginilor vizuale, tactile chiar, din „Cântarea cântărilor”, până la frenezia trubadurilor medievali. De aici şi senzaţia de mare densitate a lecturii. Nu lipsesc nici miresmele epocii Ienăchiţă Văcărescu-Costache Conachi fiindcă poeţii-boieri puneau fără sfială pe hârtie tot ce simţeau, deşi nu aveau totdeauna mijloace expresive şi nu le ajungeau cuvintele să-şi transpună „of-urile”. Chiar dacă poezia lor ne pare vetustă astăzi, Alexandru Mihăilă ne linişteşte indirect că trăirile acelor bărbaţi sentimentali rămân autentice tocmai prin puterea asumării unor revelaţii lirice intime, o floare rară în literatura contemporană. Ironia subţire străbate străveziu şi din versurile citate de autor: “Amăgit de jurământuri, cinste, dragoste ţi-am dat/ Azi răpus de suferinţă, stau deoparte înşălat”. Sau şi mai evident: “Zilele vieţii mele ţie astăzi le jărtfesc/ Hotărăşte a me stăpână rob să-ţi fiu, să te iubesc./ Mă cutremur, stau deoparte, strig la cer, nu mă lăsa,/ Nimene nu mă agiută, făr’ decât fiinţa ta.” Era un mod de a iubi atunci, cu sfâşieri lăuntrice. O fetişcană din Bârlad i-a sucit minţile vornicului Todiraşu Vuza, vinde casa dăruită de boier şi fuge cu un ofiţer. Amorezul bătrân priveşte când la icoana lui Hristos, când la Cel-de-pe-Comoară de pe cartea Sfântului Haralambie şi ar fi în stare să facă pactul cu Necuratu, numai să-i aducă ibovnica înapoi: “Îi stătea hohotul de plâns în gât şi săruta icoana, umplând-o de lacrimi şi de bale. Nu mai simţea nicio frică şi nici nu-şi mai afla sufletul muncit de căinţă. Apoi, aplecându-se gemând din încheieturi, trăgea cu ochiul la diavolul de pe coperta cărţii, rugându-l cu durere: “Dă-mi-o înapoi! Ştiu că e în puterea ta. Pe tine nu te-a vândut nimeni, n-ai de ce fi viclean cu mine. Dă-mi-o înapoi şi mă lepăd de Cel de Sus!” Dar un-i venea niciun semn. Deasupra licărea luminiţa din candelă, aruncând străluciri pe chipul lui Iisus”.
„E un blestem de dragoste şi singurătate, prinţule”, îi spune ţiganca Zamfira lui Costin Vuza, pe malul Nistrului. Sau poate nu i-a spus eroului nimeni niciodată aşa ceva şi totul este creaţia mâniei după trădarea Augustei. Fata necredincioasă este frumoasă şi zveltă, mlădioasă „ca un hlandan”. Este cea mai frustă comparaţie pe care am găsit-o în literatura modernă pentru o femeie tânără: hlandanul (cânepa de sămânţă) este viguros, unduios şi suplu, semnifică viaţa cea mai puternică şi mereu biruitoare prin verdele lui întunecat, este ameţitor şi dulce oniric prin aromele sălbatice, pe care le degajă. Fiindcă iubirea-patimă tulbură ca un drog. Bărbatul-fiară percepe femeia iubită cu toate simţurile, mai ales prin miros, nu doar prin reprezentare şi imaginaţie, care întregesc un chip ideal în mintea lui. Cine nu a visat în adolescenţă pe o chită de hlandani tăiaţi nu pricepe uşor ce spun eu aici.
“La şalul cel negru mă uit în tăcere
Şi sufletu-mi rece e nemângăiat”
Aşa traduce Costache Negruzzi. Puşkin spune însă mai mult: „Gliaju, kak bezumnîi, na ciornuiu şali,/ I hladnuiu duşu terzaet peciali”. Ceea ce ar suna cam aşa mai pe româneşte: „Privesc, ca nebun, la şalul cel negru/ Şi tristeţea îmi chinuie sufletul rece”. Alexandru Mihăilă este mult mai aproape de atmosfera creată de poetul rus, dar eroul lui se salvează însă prin credinţă şi iertare.
Pentru Puşkin, drama din „Şalul negru” este doar o poveste exotică. De altfel, Basarabia i-a lăsat un gust cumplit, ceea ce se vede în versurile scrise în perioada surghiunului: „Adio, Chişinău jegos”, „O, Chişinău, tu urbe-ntunecată”, „Blestemată urbe Chişinău. Limba obosi-va să te certe”, „Ţiganii-n gloată zgomotoasă/ Prin Basarabia pribegesc”, „În Moldova ţiganii alcătuiesc o mare parte a populaţiei”, „Moldovenii cei adormiţi”, „Greoiul moldovan”, „Mă bălăcesc în glodul moldovenesc”, „Aici la noi e moldovanno şi greţos”. După cum se vede, eritreeanul Puşkin nu a înţeles mai nimic despre români. Chiar dacă starea de spirit pe care o trăieşte e asemănătoare, Ovidiu a priceput mai mult despre dacii din Tomis, unde fusese exilat în alt mileniu.
Costin Vuza învaţă să ierte până şi trădarea cea mai abjectă şi ajunge astfel să trăiască misterul iubirii divine. Fiul risipitor s-a întors şi în cerul lui este sărbătoare lină. “Eu, fiul risipitor, care a rătăcit calea blândeţii şi a iubirii aproapelui! Nu mă aştept ca tatăl să cadă cu milă pe grumazul meu şi să mă sărute, şi nici să înjunghie viţelul cel îngrăşat. M-am întors flămând şi însetat, dar m-am înfăţişat la sărbătoarea întâlnirii cu o inimă plină de ură. Cu ea am vrut să-mi luminez răspântiile din drumul către Dumnezeu”. Şi mărturisirea merge mai departe: “Voi aştepta resemnat şi mut, în ceasuri lungi şi amare, împlinirea voii cereşti. Şi voi fi singur. Sărută-mă, singurătate! Cum mai pot nădăjdui că voi fi primit, eu, cel din ceasul al unsprezecilea, la fel ca lucrătorul primului ceas? Cum?”
În evocarea războiului, se remarcă talentul reporterului de front. “Spre şesuri, bezna se însângerează brusc, un snop de trasoare ţâşneşte dintr-un fagure de foc. O explozie depărtată, cu vuiet sinistru, călătoreşte încă pe sub umbrele nopţii, trecând prin creier, prin gânduri, prin ochi, prin mâini.” Dacă pentru românii din Basarabia, scriitorul manifestă o afecţiune constantă, pe fondul unei exasperări provocate de răul istoric, sîrbii l-au cucerit însă prin puterea lor de sacrificiu. Ei sunt totuşi singurul popor din Europa, care chiar s-au bătut pentru neatârnarea lor cu toate imperiile: şi cu turcii, şi cu nemţii, şi cu ruşii, şi cu americanii: “Dacă Dumnezeu mi-ar mai da o dată drumul pe pământ, l-aş ruga: Fă-mă, Doamne, sîrb, ca să rămân liber! (...) Văzusem şi citisem pe zidurile din Belgrad: Serbia până-n cosmos! Serbia până la stele! Sub coviltirul sinistru al morţii, spiritul eroic al acestui neam, greu de istorie şi de jertfe, se afirmă cu pătrundere adâncă şi religioasă în fiecare sîrb”.
Atunci când îţi place o carte, te bate iluzia că puteai s-o scrii şi tu. Romanul lui Alexandru Mihăilă reflectă însă o vastă experienţă de viaţă, o amplă documentare, spirit de sinteză şi, nu în ultimul rând, multă sensibilitate. De aceea, am admis, în cele din urmă, că nu puteam să scriu „Sărută-mă, singurătate”...
Cine va ataca Rusia?
Cine ar fi nesăbuitul care şi-ar mai putea imagina astăzi că atacă Rusia după atâtea dezastre istorice? A încercat Napoleon şi, după ce i-au îngheţat soldaţii prin stepă, s-a trezit cu luptătorii lui Kutuzov pe străzile Parisului. A încercat şi Wilhelm al II-lea să distrugă Imperiul Rus cu banii masonilor din America şi a provocat o adevărată pecingine roşie asupra Europei, care, mai târziu, a rupt şi jumătate din Germania. Hitler era convins că, printr-un blitzkrieg, pune Rusia la pământ şi asiaticii lui Stalin au dărâmat Berlinul. Nu mai contează astăzi cine şi de ce i-a ajutat pe bolşevici, dar acestea au fost consecinţele geopolitice.
După o asemenea lungă experienţă istorică, nu văd să mai apară un alt aventurist care să atace Moscova. Dimpotrivă, de 20 de ani, toţi se poartă cu mănuşi lungi faţă de Rusia: să nu provocăm inutil, să avem grijă, să nu irităm Kremlinul. Americanii i-au ajutat pe ruşi să scape de arsenalele învechite şi extrem de periculoase prin corodare naturală, le-au oferit bani şi tehnologie. Rusia îşi modernizează armata şi a reînceput “zborurile strategice” cu bombardierele grele deasupra lumii, ca pe timpul lui Brejnev. Şi nebunia războiului rece se reia. Nu numai că nimeni nu are curajul să se apropie de spaţiul de influenţă sacrosanct al Rusiei, dar am ajuns în situaţia paradoxală că nu trebuie să-i deranjăm nici rachetele strategice cu alte rachete defensive americane, care sunt programate să nu devină ofensive. Cu alte cuvinte, Rusia are dreptul să ţină toată Europa sub spectrul morţii, iar dacă ţările ex-comuniste încearcă să prevină o posibilă tragedie, nu li se permite fiindcă afectează câmpul rachetelor strategice ale Kremlinului. De ce s-ar teme ruşii de existenţa unor mijloace de apărare din Europa dacă nu ar avea intenţia să-şi folosească arsenalul ca instrument de şantaj şi chiar pentru “lovituri preventive” contra unor state mici? Situaţia ar părea comică, dacă nu ar fi de-a dreptul dramatică.
Cam aşa trebuie văzută disputa dintre Moscova şi Washington pentru estul Europei, în contextul în care Barack Obama şi Dmitri Medvedev au semnat totuşi la Praga Tratatul START II pentru reducerea arsenalelor strategice, nucleare sau convenţionale.
Cearta pentru România
Evenimentul a fost precedat de 14 convorbiri dure la telefon între Obama şi Medvedev, susţine “The New York Times”. De fiecare dată, Medvedev i-a cerut omologului american să renunţe la rachetele defensive din România şi Bulgaria. El a zis, tot el a auzit. Consilierii lui Barack Obama le-au dezvăluit ziariştilor americani că niciodată nu l-au văzut atât de iritat pe liderul de la Casa Albă. “Dmitri, acest lucru a fost convenit deja”, i-a spus Obama lui Medvedev, referindu-se la interceptorii din România. “Nu putem face acest lucru. Dacă asta înseamnă că renunţăm la tratat şi nu îl finalizăm, atunci aşa să fie. Dar nu vom merge pe această cale", a afirmat Obama. Preşedintele american a închis telefonul şi şi-a exprimat frustrarea, iar unii consilieri au declarat că nu l-au mai văzut niciodată atât de supărat. Disputele care au marcat negocierea noului tratat au cunoscut o nouă intensificare "când România a anunţat, în mod neaşteptat, că va găzdui elemente ale scutului antirachetă, ceea ce aducea sistemul reconfigurat de apărare chiar în curtea geopolitică a Rusiei", afirmă New York Times. "Aceasta a dus la o conversaţie telefonică tensionată cu (preşedintele rus, Dmitri n.r.) Medvedev în data de 24 februarie", adaugă sursa citată, precizând că Medvedev a insistat asupra elaborării unei declaraţii comune referitoare la apărarea antirachetă, solicitare respinsă de preşedintele american.
Anunţul privind semnarea noului tratat START în aprilie, la Praga, a finalizat un proces de negocieri îndelungat şi dificil, la care Obama nu s-a aşteptat atunci când l-a iniţiat. Negocierile au depăşit cu multe luni termenul-limită convenit de cele două părţi şi s-au desfăşurat în mai multe oraşe, inclusiv la Londra, Moscova, Geneva, Singapore, Copenhaga sau Washington.
Citând oficiali americani şi surse ruse, New York Times a punctat principalele puncte ale procesului de negocieri marcat de zece runde de negocieri la Geneva şi discuţii personale între Obama şi Medvedev, care s-au întâlnit sau au vorbit la telefon de 14 ori, pentru a clarifica subiecte în dispută.
Potrivit adjunctului secretarului de stat al SUA, Ellen Tauscher, pe teritoriul României vor fi amplasate, până în 2015, trei sisteme defensive antirachetă SM-3, având în total 24 de rachete interceptoare. Oficialul SUA ar fi făcut precizarea unui grup de jurnalişti străini, cărora le-a explicat şi că Administraţia americană "în mod consecvent, a informat Rusia despre tot ceea ce înseamnă abordare etapizată şi adaptată" în privinţa amplasării scutului.
Să ne sincronizăm ca să nu ne faceţi de râs...
Noul Tratat privind limitarea armelor strategice ofensive a fost semnat pe 8 aprilie la Praga de Dmitri Medvevedev, conducătorul Rusiei, şi Barack Obama, preşedintele SUA, arată "Nezavisimaia Gazeta" . Documentul înlocuieşte tratatul START-I, semnat de URSS şi SUA, la 31 iulie 1992, pentru reducerea şi limitarea armelor strategice ofensive, expirat pe 4 decembrie 2009. Noul Tratat START-II este valabil zece ani. El poate fi prelungit maxim cinci ani, dacă nu va fi înlocuit între timp cu un acord consecutiv privind aceste arme.
Conform Tratatului START-II, după intrarea în vigoare a documentului, fiecare ţară poate deţine în următorii şapte ani maxim 700 de rachete balistice transcontinentale, rachete balistice pe submarine şi bombardiere grele; 1550 de focoase şi 800 de lansatoare desfăşurate şi nedesfăşurate, instalate pe submarine sau pe bombardiere grele. Mai pe şleau spus, ca să distrugem Pământul, avem nevoie de 100 de bombe. Americanii şi ruşii păstrează 1550!
Tratatul dintre Rusia şi SUA, care înlocuieşte acordul START-I, poate fi ratificat de Senatul american în acest an, a spus Robert Gibbs, reprezentantul Casei Albe, pentru canalul TV Fox News.
Tratatul va fi supus ratificării şi în Duma de Stat de la Moscova în următoarea perioadă. Ratificarea în Rusia şi în SUA a documentului trebuie să se facă simultan, a declarat Dmitri Medvedev, preşedintele Rusiei. "De asemenea, noi ne pregătim să îndeplinim toate procedurile cât mai curând pentru ca Parlamentul nostru să analizeze Tratatul. Eu cred că trebuie să asigurăm sincronizarea ratificării documentului, pentru ca nicio ţară să nu se simtă ofensată", a adăugat preşedintele rus.
În timpul conferinţei de presă, de după semnarea documentelor, preşedintele Dmitri Medvedev a invitat şi alte ţări care posedă arme nucleare să analizeze acest document ca o posibilitate de reducere şi de distrugere a arsenalelor atomice.
Noul tratat prevede un mecanism mai puţin costisitor, dar eficient pentru controlul armamentelor şi pentru supraveghere, a precizat preşedintele Dmitri Medvedev. "Mecanismul de verificare a devenit mult mai simplu şi mai puţin costisitor, comparativ cu tratatul vechi, dar, în acelaşi timp, el asigură şi controlul adecvat, şi ireversibilitate, şi transparenţă în procesul de distrugere a armelor strategice", a subliniat şeful statului rus.
"Vreau să spun cât se poate de clar că acţiunea pe care noi o iniţiem nu va ameninţa în niciun fel securitatea strategică a Rusiei. Această dezbatere va fi o parte a unui dialog mult mai amplu despre modul în care se pot elimina armele nucleare tactice de pe teatrele de operaţiuni militare, ca să reducem mai drastic rachetele fixe. Există o serie de probleme în tratarea cărora se poate înregistra un progres semnificativ", a spus Obama la conferinţa de presă comună, alături de partenerul rus Dmitri Medvedev. Preşedintele SUA a amintit că a analizat cu Medvedev posibilitatea reducerii arsenalelor mobile sau fixe, încă de la prima lor întâlnire. "Ceea ce am precizat eu atunci că sistemele noastre antirachetă nu sunt orientate spre modificarea echilibrului strategic dintre Rusia şi SUA rămâne valabil. Dimpotrivă, aceste elemente au ca obiectiv apărarea poporului american de posibile noi atacuri cu rachete din terţe ţări. Noi am recunoscut totuşi că Rusia manifestă un mare interes pentru această problemă. Şi noi am promis că vom avea convorbiri semnificative, nu numai la nivel bilateral, dar şi cu participarea partenerilor noştri europeni, cu privire la acordul cadru, în limitele căruia putem colabora în domeniul apărării anirachetă, astfel încât să se garanteze interesele SUA, interesele naţionale ale Rusiei şi să permită apărarea altor ţări contra rachetelor din terţe state", a spus liderul american.
În timpul Administraţiei republicane a lui George Bush, Statele Unite au încercat să desfăşoare în Polonia scutul antirachetă, iar în Cehia - un radar de interceptare. Moscova a considerat acest lucru ca o ameninţare directă la adresa potenţialului său strategic. Actualul preşedinte Obama a anulat aceste planuri, dar nu a renunţat la ele definitiv.
Mângâierea pe creştet
După ce Obama anunţase în martie 2009 că renunţă la scutul lui George W. Bush, mai multe personalităţi din Europa, printre care Vaclav Havel, Lech Walesa şi Emil Constantinescu, au semnat o scrisoare prin care îl avertizau pe liderul de la Casa Albă că America nu trebui să scpată de la inimă ţările din estul Europei de dragul capriciilor Rusiei. Pentru ca lucrurile să fie evidente, Obama i-a invitat pe cei 11 şefi de state din estul Europei să vină la ceremonia de la Praga. Le-a oferit şi o cină. Încă de la plecarea de pe Aeroportul din Otopeni, Traian Băsescu a precizat că va insista la Praga pentru respectarea articolului 5 din statutul NATO, conform căruia, dacă o ţară este atacată, atunci toate statele membre trebuie s-o ajute. Aici e vorba de Afganistan care ar fi atacat Statele Unite prin intermediul ciracilor lui Osama bin Laden. Aşa că Traian Băsescu i-a oferit lui Obama un cadou politic de impact în acest moment: el l-a anunţat că Romînia va creşte numărul militarilor din Afganistan de la 1072, câţi avem în prezent, la 1800. Prin ricoşeu, erau vizate unele state europene mari şi bogate, care dau înapoi la război. Obama a aascultat atent şi a mulţumit pentru ajutor.
Moscova a învins şi la Praga?
Americanii au răbdare şi fac ce ştiu. Ruşii procedează ca la judo, aşa cum i-a învăţat Vladimir Putin – trebuie să foloseşti energia adversarului pentru ca lovitura ta să fie mai puternică. Serghei Lavrov, şeful diplomaţiei ruse, a spus că Moscova îşi rezervă dreptul de a ieşi din cadrul Tratatului START în funcţie de situaţia creată în jurul scutului antirachetă american. Această poziţie va fi anunţată prin declaraţia Rusiei, care va intra în acelaşi pachet de documente ale Tratatului START. Ieşirea din tratat este prevăzută "în cazul în care cantitatea şi calitatea crescută a potenţialului strategic al scutului SUA vor începe să influenţeze eficienţa armelor strategice nucleare ruseşti".
Şeful diplomaţiei ruse a dat din nou de înţeles că partea rusă respinge planurile unilaterale ale SUA privind desfăşurarea elementelor scutului antirachetă din Bulgaria şi România. E adevărat, "în primele etape, este vorba despre sistemele regionale, care nu afectează stabilitatea strategică". "Dar noi vom vedea ce va fi mai departe. Dacă acest sistem va avea şi caracteristici strategice, vom analiza ce riscuri creează pentru rachetele noastre strategice", a subliniat ministrul.
După cum arată "Izvestia", referirea la interdependenţa sistemelor strategice ofensive şi a scutului antirachetă a fost consemnată în Tratat la insistenţele negociatorilor ruşi.
Încă un moment principial: în document se vorbeşte despre toate armele strategice, indiferent de încărcătura lor - nucleară sau convenţională. Rusia s-a pronunţat contra ideii că, pe drumul spre o lume fără arme nucleare ("zero global"), locul armelor nucleare l-ar putea lua sistemele destabilizatoare nenucleare. De aceea, "armele convenţionale, nenucleare, focoasele se includ în nivelele limită pentru ogivele prevăzute în Tratat, iar purtătoarele lor să fie în limitele mijloacelor de livrare", a explicat ministrul. Ruşii îi acuză pe americani că vor să instaleze “arme cu lovituri globale”.
Americanii curtează Mongolia
Washingtonul şi cei de la Bruxelles se pare că s-au interesat la fel de serios de Mongolia. După aprecierea expertului american Rick Rozoff, această ţară, care ia parte la războiul din Afganistan, este realmente cea mai atractivă pentru serviciile speciale din SUA, fiindcă ea se află între Rusia şi China. Experţii de la "Nezavisimaia Gazeta" recunosc că, din perspectivă militară, desfăşurarea bazelor militare ale SUA în Mongolia s-ar reflecta negativ asupra securităţii Rusiei şi Chinei.
Rozoff este autorul unui studiu senzaţional, publicat recent, în care se arată că America "încercuieşte Rusia şi China" prin intermediul scutului antirachetă. El menţionează că, în ultimele decenii, Statele Unite ale Americii posedă baze şi alte obiective militare în acele regiuni ale lumii, unde nu reauşeau să pătrundă în perioada războiului rece. Este vorba despre Africa: 2000 de militari în Djibouti; regiunea Mării Negre: 7 noi baze aeriene şi de instrucţie în Bulgaria şi în România, exercitând astfel controlul asupra bazelor BBC, BMC şi asupra armatelor terestre, precum şi supravegherea Georgiei; desfăşurarea, în aprilie, a bateriilor de sisteme Patriot în Polonia. Enumerarea continuă cu obiectivele militare ale SUA în Orientul Mijlociu, în Asia Centrală, în sudul Asiei, în Asia Orientală, în America Centrală şi de Sud, în Oceanul Indian şi în partea de sud a Oceanului Pacific. "Mongolia, care părea
aşa de departe şi imposibil de cucerit, nu poate fi exclusă de valul expansiunii militare americane", anunţă Rozoff.
Pe 29 martie, NATO a recunoscut oficial Mongolia ca ţară participantă la coaliţia din Afganistan şi l-a invitat pe reprezentantul de la Ulan-Bator la reuniunea miniştrilor de Externe din Alianţă, eveniment ce va avea loc pe 23 aprilie, în Estonia. Analistul trage concluzia că Mongolia se apropie tot mai mult de SUA şi de NATO. Şi pentru a-şi susţine concluzia, el aminteşte că militarii mongoli participă, în echipă cu americanii, la cursurile anuale "Khan Quest". "Cu suprafaţa ei uriaşă (peste 600 milioane kilometri pătraţi), cu o populaţie redusă (sub 3 milioane de locuitori), din care aproximativ 40% locuiesc în Capitală, Mongolia este locul ideal pentru desf'ăşurarea reţelei militare americane (terestre, aeriene şi satelitare) pentru a spiona China şi Rusia simultan. Noul preşedinte al ţării, care a fost educat în Statele Unite, probabil că nu va refuza aceste cereri ale Washingtonului", subliniază Rozoff pe
site-ul Opednews.com.
Totuşi, specialiştii ruşi consideră puţin probabil un asemenea gest inamical din partea Mongoliei, la adresa Rusiei. Generalul-colonel Viktor Esin, fost comandant al Marelui Stat Major al Armatei de Rachete Strategice, a afirmat, într-un interviu pentru "Nezavisimaia Gazeta", că o asemenea interpretare publică ar putea fi o tentativă de a induce dezacorduri în relaţiile celor de la Ulan-Bator cu Moscova şi cu Beijingul. "Dacă se presupune că se va semna un asemenea acord între Mongolia şi SUA, atunci americanii vor avea posibilităţi imense de desfăşurare a supravegherii, într-un spectru larg, asupra Rusiei, mai ales în Siberia şi în Extremul Orient, dar îndeosebi asupra Chinei. Însă eu presupun că e puţin probabil ca preşedintele Mongoliei să ia o asemenea decizie, dacă luăm în considerare dependenţa economică a Mongoliei de China şi Rusia", a spus Esin. El a subliniat că Mongolia şi-a întărit statutul de regiune
fără arme nucleare şi conducerea ţării şi-a arătat intenţia că statul va rămâne neutru.
Mongolia, care este observator în cadrul Organizaţiei de Colaborare de la Shanghai, nu vrea să devină nici membră a acestei organizaţii fiindcă vrea să-şi păstreze neutralitatea. Totuşi, după opinia interlocutorului nostru, faptul că, în anii 1990, Rusia nu a acordat atenţia cuvenită Mongoliei, s-a reflectat negatriv în relaţiile noastre.
De asemenea, nu crede că trebuie să dramatizăm situaţia nici Galina Iaskina, doctor în ştiinţe politice, consilier ştiinţific principal la Institutul Oriental din cadrul Academiei de Ştiinţe din Rusia. Mongolia a anunţat oficial că nu admite desfăşurarea unor obiective militare străine pe teritoriul său. Pe de altă parte, între statele noastre există un parteneriat strategic. Această oriuentare a fost reconfirmată şi prin Declaraţia privind dezvoltarea parteneriatului strategic din 25 august 2009, semnate la Ulan-Bator, cu ocazia vizitei de stat a preşedintelui Dmitri Medvedev. Cu puţin timp înainte, fusese în Mongolia şi premierul Vladimir Putin. "A fost depăşit dezechilibrul în comerţul bilateral, schimbul de mărfuri a crescut, depăşind un miliard de dolari. Creşte importanţa legăturilor regionale şi transfrontaliere. În februarie 2010, şefii de guverne au convenit ca, la cererea părţii mongole, Federaţia Rusă să acorde Mongoliei un ajutor de 57 mii de tone de cereale furajere, după ce un mare număr de vite au murit de foame", a spus Galina Iaskina. Şi în domeniul apărării, colaborarea cunoaşte o dinamică pozitivă şi se organizează aplicaţii mixte, ceea ce va avea un caracter constructiv pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale, a concluzionat ea.
Dar parcă mai poţi să bagi mâna în foc pentru cineva în contextul noului război rece?
Canada a intrat în conflict cu “o ţară nu tocmai normală”
Rusia şi-a înfipt steagul pe fundul Oceanului Îngheţat
Presa mondială a trecut relativ uşor peste un subiect important, chiar dacă evenimentul se referă la un spaţiu îndepărtat: Cercul Polar de Nord. Acolo însă interesele economice dau în clocot, iar tonul cel mai insidios l-a dat Rusia de mai mulţi ani.
Mai direct, pe 30 martie, s-au întrunit la Chelsea, lângă Ottawa, şefii diplomaţiilor din “Chinta Arctică”: Rusia, Canada, SUA, Norvegia şi Danemarca.
După cum notează ziarul “Nezavisimaia Gazeta”, participanţii la această reuniune au declarat oficial adeziunea ţărilor lor la ideea rezolvării tuturor disputelor din regiune prin dialog, în limitele dreptului internaţional.
Ministrul de Externe al Norvegiei şi-a exprimat îndoiala cu privire la modul în care va proceda Rusia şi le-a sfătuit pe celelate ţări polare cum să dezvolte relaţiile cu Moscova. Pentru ziariştii acreditaţi la eveniment, cel mai important lucru a fost absenţa secretarului de stat american Hillary Clinton de la conferinţa de presă din finalul convorbirilor. Se pare că oaspetele american s-a considerat şocat de faptul că Ottawa nu i-a invitat la convorbiri şi pe reprezentanţii comunităţii locale a inuiţilor. De asemenea, nu au fost invitate nici Suedia, Finlanda şi Islanda. "La dezbaterile internaţionale importante privind problemele Arcticii, trebuie conectaţi toţi cei care au interese de drept în regiune. Şi eu sper că Arctica va demonstra totdeauna capacitatea noastră de a lucra împreună, iar nu de a crea noi linii de demarcaţie", a explicat răspicat Hillary Clinton poziţia ei în faţa jurnaliştilor americani. Oare doamna Clinton era supărată doar pe Canada pentru o scăpare de protocol minoră sau reacţia ei voza o altă ţară pe care a preferat să n-o numească? Există situaţii în diplomaţie, când poţi lovi în cei mai apropiaţi, ca să priceapă cine trebuie...
Precizăm că statele menţionate de secretarul de stat american, alături de ţările din "Chinta Arctică", intră în Consiliul Arcticii - un organism internaţional, care este chemat să rezolve problemele regiunii polare. Totuşi, spre deosebire de Rusia, SUA, Canada, Norvegia şi Danemarca, teritoriile Groenlandei, Suediei, Finlandei şi Islandei nu intră nemijlocit în zona Oceanului Îngheţat de Nord.
În acest sens, componenţa delegaţiilor la reuniune a fost explicată de Lawrence Cannon, şeful diplomaţiei canadiene, şi de Jonas Gahr Store, omologul lui norvegian: ţările din "Chinta Arctică" au probleme speciale, care necesită o analiză atentă, în contextul în care nu toate acestea sunt state limitrofe Arcticii.
În special, este vorba de conturarea liniilor în conformitate cu Convenţia ONU privind dreptul mării la platoul continental, prin care se exercită posesia, după opinia unora, asupra a unui sfert din resursele internaţionale de petrol şi gaze. Tocmai disputele statelor din "Chinta Arctică" cu privire la bogăţiile acvatice şi subacvatice de la Cercul Polar au devenit cauza convocării primei reuniuni a "Chintei" din 2008.
Acum a avut loc a doua reuniune. În ce priveşte dezacordurile dintre state privind realizarea unui dialog, acest lucru indică o serie de declaraţii şi comentarii clare, care au avut loc pe marginea acestei întâlniri. Astfel, Canadian Press oferă citate din discursul ministrului norvegian de Externe: "Noi, uneori, analizăm Rusia cu ajutorul vechilor hărţi pentru metale, cu schemele din timpul Războiului Rece, când noi avem reacţii instinctive la ceea ce vedem şi auzim", a spus Jonas Gahr Store. După opinia lui, nu trebuie aruncate toate hărţile vechi la tocătorul de maculatură, dar Canada şi partenerii ei polari trebuie să le analizeze la rece şi să le actualizeze.
Jurnaliştii canadieni presupun că reproşul lui Store se referea, în primul rând, la Canada. Mai ales că Guvernul lui Stephen Harper a reacţionat agresiv la acţiunile Moscovei în Arctica, acuzând-o de provocare. Reluarea zborurilor bombardierelor ruseşti, care, totuşi, nu au violat spaţiul aerian canadian - fapt confirmat de americani, instalarea de către ruşi a steagului pe fundul Oceanului Îngheţat de Nord, planurile Rusiei de a-şi accentua prezenţa în Arctica... Toate acestea au provocat destule declaraţii dure şi acţiuni din partea autorităţilor canadiene, care au acuzat Federaţia Rusă de "un comportament tot mai agresiv pe Planetă, de imixtiune în spaţiul aerian canadian" şi au promis că vor da riposta oricărei ţări care se apropie de teritoriul canadian.
Moscova s-a rătăcit în tranziţie. O ajutăm să găsească drumul?
Ministrul norvegian a precizat: "Nu tot ce face Rusia în Arctica şi nu orice steag pe care îl pune (este doar un gest simbolic!) are şi valoare juridică, de drept... cu cât se reacţionează mai dur la aceste lucruri, cu atât mai mult li se conferă valoare". Store a recunoscut că Rusia are interese legitime în Arctica şi o mare parte din resursele naturale se află pe teritoriul suveran rus, ceea ce trebuie să reducă disputele viitoare. "Totuşi să susţinem relaţiile cu Moscova este o chestiune complexă, în măsura în care Rusia nu este un stat complet normal", spune Store, citat de Canadian Press.
Ministrul norvegian nu a fost darnic în evaluări sincere: "Rusia trece printr-o perioadă de tranziţie şi unii analişti ruşi capabili anunţă că ţara s-a rătăcit în această tranziţie... Încă nu este clar ce fel de stat va deveni, când se va termina perioada de tranziţie". După opinia norvegianului, "este în interesul tuturor să asistăm la o trecere lentă a perioadei de tranziţie, după care Federaţia Rusă se va putea numi ţară democratică, în care să domnească legea, societatea civilă, presa liberă, libertatea de expresie".
La rândul său, ziarul canadian "National Post" arată că, după părerea lui Store, o interacţiune calmă cu Rusia se poate obţine la convorbirile viitoare. "Rusia nu este încă un stat stabil, fiabil, predictibil, dar noi nu vom obosi să repetăm: "Nordul Extrem - tensiune scăzută!", a spus norvegianul. "În nord, Rusia se prezintă ca un stat normal", a subliniat el. Store consideră că împărţirea Arcticii se poate face fără apariţia unor tensiuni provocate de Convenţia ONU privind dreptul mării. "În general, Rusia respectă aceste reguli", a subliniat el. După opinia ziarului, Canada ar trebui să ia în considerare experienţa Norvegiei privind relaţiile cu Federaţia Rusă şi să colaboreze cu Moscova.
În acelaşi timp, Ministerul de Externe al Rusiei a calificat sec întîlnirea din Canada. S-a convenit continuarea şi aprofundarea cooperării în domeniul tehnico-ştiinţific pentru a stabili cu precizie graniţele platoului continental pentru ţările din "Chintă", limitrofe Oceanului Îngheţat de Nord. Aşa s-a comunicat de la Palatul Smolenskoi-Sennoi. În ce priveşte problematica exploatării rersurselor naturale din Oceanul Îngheţat de Nord, s-a vorbit direct despre necesitatea urmăririi echilibrului dintre interesele economice şi ecologice, despre evitarea limitării naturale a avantajelor concurenţiale ale statelor sub presiunea unor pretexte artificiale.
Revenind la “rătăcirile” Rusiei, eu cred că lumea trebuie să evalueze corect puseurile expansioniste ale Rusiei, chiar dacă tandemul Putin-Medvedev pretinde că ar conduce o ţară democratică. Fiindcă i-a fost târşală (un cuvânt deloc diplomatic în limba română...) să-i spună câteva de la obraz partenerului Serghei Viktorovici Lavrov de la Moascova privind comportamentul ciudat al Rusiei pe arena mondială, doamna Clinton le-a reproşat canadienilor că nu i-a invitat pe inuiţi la tratative. Nu ştiu dacă doamna Clinton a venit Chelsea însoţită de eschimoşii din Alaska. Indirect, ea a vrut să spună că Rusia nu poate hotărî de una singură asupra Oceanului Arctic, chiar dacă are litoralul cel mai lung. Duane Smith de la Consiliul Circumpolar Inuit a mulţumit imediat secretarului de stat amwerican pentru atenţia acordată indigenilor din regiune. Suedia, Finlanda şi Islanda şi-au exprimat şi ele regretul că nu au participat la reuniunea “Chintei Arctice”.
Occidentul a pierdut Ucraina
Cu o zi înainte să înceapă o vizită de stat la Washington, Viktor Ianukovici, preşedintele Ucrainei, a semnat un decret care puţin probabil să-i bucure pe americani, povesteşte cu satisfacţie specifică "Izvestia". Ianukovici a desfiinţat comisia care pregătea aderarea Ucrainei la NATO. A desfiinţat şi Centrul de Integrare Euro-Atlantică. Dacă ne amintim declaraţiile precedente ale lui Ianukovici cu privire la neutralitatea Ucrainei, atunci e de înţeles: Kievul îşi schimbă vectorul de politică externă şi renunţă la perspectivele aderării la Alianţă.
Decretul lui Ianukovici desfiinţează şi construcţiile, gândite de ex-preşedintele Viktor Iuşcenko, pentru distrarea partenerilor americani. Încetează să mai funcţioneze şi institutele pentru problemele de securitate naţională şi internaţională. Dispar concomitent şi consiliile de coordonare naţională şi comisiile de experţi, care cercetează interacţiunile Ucrainei cu NATO. Ianukovici şi-a publicat deja decretele şi pe site, iar documentele au intrat imediat în vigoare.
În plus, noul şef al statului i-a concediat pe vechii funcţionari care rămăseseră la preşedinţie încă de pe timpul lui Leonid Kucima. A fost dat afară şi Vladimir Gorbulin, prieten apropiat al lui Kucima, care ocupa funcţia de şef al Centrului naţional pentru probleme de integrare europeană a Ucrainei. Acest centru fusese creat pentru a pregăti aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană şi pentru apropierea de NATO.
Ianukovici a lichidat mai multe suprastructuri, inventate de Iuşcenko drept sinecure pentru apropiaţii lui. Îşi încetează activitatea Consiliul Naţional pentru Constituţie, Comitetul Politic de pe lângă preşedinte, Comitetul Naţional pentru Cultură şi Spiritualitate, Comitetul Naţional pentru relaţiile dintre organele statului şi administraţia locală, comitetele naţionale pentru acţiuni caritabile, pentru ştiinţă, pentru inventică şi inovaţii, pentru dezvoltarea stabilă a Ucrainei, pentru cultură fizică şi sport, pentru formarea tineretului, pentru menţinerea sănătăţii.
Preşedintele Ucrainei îşi respectă promisiunea de a reduce numărul funcţionarilor cu minim 20%.
Agenţiile "umflate" de Iuşcenko se vor "dezumfla" la minimum sau vor fi lichidate.
S-a terminat cu era lui Bandera
Tribunalul regional Doneţk a hotărât că este ilegală atribuirea titlului de erou al Ucrainei pentru Stepan Bandera, comandantul armatei de insurgenţi din Ucraina. Titlul de erou îi fusese conferit fostului luptător de către Viktor Iuşcenko, chiar în ajunul retragerii din funcţie. Avocatul Vladimir Olenţevici din Doneţk a început să atace decretul lui Iuşcenko la numai cinci ziule de la semnare. Olenţevici a argumenmtat că titlul de erou al Ucrainei poate fi acordat numai cetăţenilor ucraineni. Bandera nu era cetăţean ucrainean fiindcă pe-atunci nu exista ţara Ucraina. Bandera a trăit în teritoriile Austriei şi Poloniei, fără să aibă relaţii directe cu Ucraina, şi a murit în Germania.
"Decrectul lui Iuşcenko trebuie considerat ilegal şi se abrogă", se arată în sentinţa tribunalului. Karine Abdukadîrova, preşedintele colegiului de judecată, a anunţat că rudele lui Bandera pot face apel în termen de zece zile. Organizaţiile radicale de dreapta din Ucraina au protestat imediat faţă de sentinţa Tribunalului din Doneţk.
L-au asasinat ruşii pe preşedintele polonez Lech Kaczynski?
Un eveniment năprasnic a zguduit lumea pe 10 aprilie: avionul în care se afla preşedintele polonez Lech Kaczynski s-a prăbuşit. Toţi cei 96 de polonezi au murit pe loc. Avionul Tupolev TU-154 zbura de la Varşovia la Smolensk. În momentul în care ajungea la aterizare, pilotul nu ar fi văzut copacii din cauza ceţii. Aceasta era varianta oficială.
Alături de preşedinte, au murit soţia lui, importante personalităţi politice, militare şi religioase, care voiau să participe la ceremonia de comemorare a ofiţerilor ucişi de sovietici la Katyn. Generalul Franciszek Gagor, comandantul armatei poloneze, Slawomir Skrzypek, preşedintele Băncii Naţionale a Poloniei, Andrzej Kremer, adjunctul ministrului de Externe, se aflau printre morţi.
Pa 7 aprilie, premierii Vladimir Putin şi Donald Tusk s-au întâlnit la Katyn, unde au depus coroane de flori acolo unde agenţii NKVD au ucis peste 22000 de ofiţeri polonezi. S-au împlinit acum 70 de ani de la acea monstruozitate ordonată de Stalin şi atribuită lui Hitler. Ruşii au refuzat să accepte oficial acest adevăr dovedit până după prăbuşirea Uniunii Sovietice.
O coincidenţă stranie face ca o parte a elitei poloneze să moară în timp ce mergea pe pământ rusesc să se reculeagă la groapa comună a elitei militare poloneze din al Doilea Război Mondial.
Lech Kaczynski era un catolic practicant. A propus reintroducerea pedepsei cu moartea şi a interzis un marş al homosexualilor. Avea relaţii jenante cu premierul Donald Tusk, impus de Opoziţie. În 2009, când s-a propus înlocuirea avioanelor prezidenţiale vechi, Opoziţia a respins categoric “risipirea banilor publici”. La fel s-au comportat liberalii lui Călin Popescu Tăricenau şi social-democraţii lui Mircea Geoană atunci când s-a propus înlocuirea flotei prezidenţiale a României.
Ex-premierul polonez Leszek Miller a scăpat ca prin minune în 2003 dintr-un accident de elicopter. “Am spus la un moment dat că într-o zi vom participa cu toţii la o procesiune funerară, şi abia atunci vom decide să înlocuim flota de avioane învechite a statului”, a spus Miller după catastrofă. Iată ce face politicianismul în unele ţări europene!
Lech Kaczynski a rămas ferm pe poziţie în relaţia cu Moscova şi a condamnat ferm Rusia după invazia din Georgia. El s-a opus şi construirii gazoductului rus Nord Stream, care ocoleşte Ucraina, Ţările Baltice şi Polonia pe fundul Mării Baltice, pentru a transporta gazul metan spre Germania. A vorbit atunci de un nou pact Molotov-Ribbentrop. Atitudinea lui corectă a iritat şi Berlinul, mai ales că fostul cancelar Gerhard Schroeder devenise consilier principal pentru Gazprom. Pe noua axă pe care Berlinul o construieşte cu Moscova, Varşovia nu se simte bine. După 20 de ani de tratative consecvente, polonezii i-au determinat pe ruşi să plece fruntea în faţa tragediei de la Katyn. Este aici şi meritul lui Lech Kaczynski.
“O minciună cinică a apăsat pe umerii poporului rus”, a spus Vladimir Putin pe 7 aprilie, după ce a îngenucheat în faţa monumentului şi şi-a făcut cruce. Pe 10 aprilie, a anunţat că va conduce personal anchetarea tragediei de la Smolensk. Cei care preferă teoria conspiraţiei vor crede că este o nouă probă de cinism specific ruşilor. Este greu de crezut într-o asemenea variantă, dar va fi foarte difícil pentru polonezi să nu facă legătura între cele două tragedii produse la o distanţă de 70 de ani.
Are Rusia duşmani care puteau provoca un asemenea dezastru, pe care apoi să-l atribuie Moscovei? Are, dar şi o astfel de ipoteză pare deplasată, deşi orice variantă merită cercetată.
Furtună în ceaşca de ceai?
De mai multe luni, America este străbătută de un nou suflu frenetic, fenomen supranumit simbolic „Tea Party”. Imposibil de priceput pentru cetăţenii unor ţări sărăcite, ca România sau Bulgaria, unde amărâţii au alte speranţe. De exemplu, să iasă mai repede ştevia. Pentru că „Tea Party” nu se confundă nici cu vestita formaţie de muzică progresivă canadiană, cu acelaşi nume. Nu! Este o formă de protest al conservatorilor americani radicali, faţă de regimul prea „socialist”, instituit de Barack Obama. Indiferent ce ar face, Obama este „un nou Hitler” pentru că le distruge „libertăţile”.
Zeci de mii de conservatori se costumează ca pe vremea Declaraţiei de Independenţă. Denumirea „Tea Party” evocă revolta coloniştilor de la Boston, din 1773, contra taxelor impuse de Londra pentru ceai. Mânioşi, coloniştii americani au aruncat atunci vagoane de ceai în Golful Boston.
Revoltaţii de azi se adună aparent spontan şi strigă împotriva impozitelor de tot felul sau a reformei lui Obama din domeniul sănătăţii. Este cealaltă faţă a Americii. Mai precis, este vorba despre cetăţenii care nu au venit la Washington ca să asiste plângând la învestirea lui Obama. Pe 4 februarie, aproximativ 600 de conservatori între două vârste s-au adunat la un „congres” la Nasville, statul Tennessee. Toţi au plătit câte un bilet de 549 de dolari. Pe 12 septembrie 2009, s-au strâns la Washington DC peste 75000 de revoltaţi. Oameni foarte diferiţi, ca poziţie socială şi gândire politică. Revista „The Economist” consideră că militanţii „Tea Party” constituie deja cea mai eficientă forţă politică din SUA.
Conservatorii „vor să salveze America” pur şi simplu, iar nu doar să determine Administraţia de la Casa Albă s-o lase mai moale cu reformele sistemului de sănătate, ale bugetului sau mediului. Considerându-se revoluţionari sau contrarevoluţionari, ei susţin că America a luat-o pe un drum greşit, că mai multe administraţii succesive au călcat în picioare Constituţia părinţilor fondatori. Cei mai mulţi nu au făcut politică şi neagă orice amestec al Partidului Republican în organizarea lor. „Mulţumesc, Doamne, că Obama l-a învins pe McCain în 2008! Altfel ne duceam spre stânga mai ceva ca pe timpul lui Roosevelt. Timp de decenii, America a fost ca broasca proverbială, care fierbea fără să-şi dea seama. Dar când Barack Hussein Obama a ajuns la putere, a încălzit cazanul atât de tare, încât alegătorii s-au trezit în sfârşit şi au început să sară afară”, a spus Tom Tancredo, fost senator republican şi candidat la preşedinţie. A venit la congresul de la Nashville şi Sarah Palin, care a rostit un discurs acid la adresa lui Obama. „America e gata de o nouă revoluţie, iar voi faceţi parte din ea”, le-a spus Sarah Palin, în ropote de aplauze.
La fel ca la revolta de la Teheran contra lui Ahmadinejad (puşchea!), conservatorii „revoluţionari” de la Tea Party învaţă să foloseacsă reţelele Facebook sau Twitter ca să transmită idei, să adune bani şi să-i mobilizeze pe revoltaţi. Vor impozite mai mici şi un guvern federal mai puţin stufos.
Aceşti americani care se îmbracă fistichiu contra lui Obama ar putea înclina balanţa în favoarea republicanilor la alegerile de la jumătate de mandat din Statele Unite.
Compararea lui Barack Hussein Obama cu Hitler este însă cel puţin infantilă, dacă nu ridicolă. Să-l vezi pe actualul lider planetar cu mustaţa Fuhrerului sub nas este fabulos. „Eu mă opun categoric politicii lui Obama, nu accept ce vrea el să facă. Dar cred că este bine intenţionat, chiar dacă este fundamental greşit. Să-l comparăm însă cu Hitler nu numai că este eronat din toate punctele de vedere fiindcă toate ziarele şi televiziunile vor prezenta numai afişele care îl prezintă aşa. Mesajul nostru are de pierdut”, observă Andrew Moylan de la Uniunea Naţională a plătitorilor de Taxe. Cei care îl compară pe preşedintele de la Casa Albă cu micul Adolf susţin că reforma din sănătate, promovată de Obama, ar acorda puteri excesive doctorilor care ar avea astfel drept de viaţă şi de moarte asupra pacienţilor, ca pe vremea naziştilor.
Tea Party i-a atras şi pe cei din Consiliul Cetăţenilor Conservatori, care susţin supremaţia rasei albe. S-au alăturat şi radicalii din Societatea John Birch sau LaRouchies, care consideră că tragedia din 11 septembrie 2001 a fost provocată de cercuri oculte şi că Obama nu s-a născut în Statele Unite.
Republicanii nu ştiu cum să se raporteze la acest fenomen care tot creşte. Să se prefacă doar că nu observă ce se întâmplă cu aceşti cetăţeni liberi ar fi grav. Să le acorde prea multă atenţie este iarăşi riscant, fiindcă nu intuiesc în ce direcţie se va dezvolta această mişcare. Aşa cum nimeni nu ştia din ce direcţie veneau avioanele spre Turnurile Gemene...
Viorel Patrichi
No Băsescu Day, Yes Năstase night!
După sărbătorile de iarnă, am plecat în „Ţara de dincolo de negură”. Totul era amorţit şi alb, nu se mai vedeau nici gunoaiele, îngheţase până şi mişcarea, iar România era blocată la mantinelă. Aşa arată o ţară administrată lamentabil timp de 20 de ani plus deceniul groazei lui Ceaşcă. Maşinile nu mai circulau fiindcă fuseseră hăcuite perdelele de protecţie a şoselelor. M-am dus la gară, dar trenul a plecat cu o întârziere de două ore! „Bine, domnule, înţeleg să ajungă trenurile cu mari înrârzieri, deşi zăpada nu-i cât casa. Dar cum să plece cu două ceasuri după ora stabilită?” La care conductorul mi-a dat un răspuns fabulos: „Macazili e dă vină, domnu... Crapă macazili dă ger”. „Spuneţi-le şefilor să meargă în Siberia să vadă cum de nu le crapă macazul acolo la minus 50 de grade, iar vara să se ducă în Africa de Sud ca să priceapă de ce nu deraiază locomotivele din cauza dilatării şinelor”. „Şefu, eu sunt un conductor oarecare...”
Voi repeta până la uitare: nu este de vină România pentru gestionarea frauduloasă a ţării în aceste două decenii. Iar a-l acuza pe Emil Boc de proasta guvernare a dezastrului mi se pare cel puţin deplasat. Micu Pirania, dacă va reuşi să iasă din acest rotisor şi dacă nu-l aruncă şomerii în groapa de la Roşia Montana, va fi cel mai credibil candidat la preşedinţie peste patru ani. Altfel, Partidu Bocilor va pierde Transilvania şi, inevitabil, va scăpa frâiele guvernării. Şi ar fi păcat. O scriu apăsat: cu toţi Bercenii lor, aceşti oameni, chiar dacă mulţi vin din eşalonul al treilea al Partidului Comunist, par mai pragmatici decât cei 15000 de „specialişti” ai Ţapului şi nu fură chiar şi cloşca de pe ouă, ca flăcăii din Partidu lu Mucles.
Stă bine la timonă... deocamdată
Cosmopolitismul nu are efect în România la nivelul omului obişnuit, deşi ne-a jucat multe feste în istorie. L-au confundat băieţii subţiri cu sincronismul. Au vazut că stângiştii din Italia au marcat „Ziua fără Berlusconi” pe 5 decembrie 2009. Italienii nu au intrat în fibrilaţie. Ideea a fost preluată de stângiştii din Franţa, care au ieşit şi ei în stradă pentru a marca „Ziua fără Sarkozy”. Inutil, chiar dacă personajul nu mai are şanse la al doilea mandat. Francezii se vor trezi dacă socialiştii vin cu o propunere autohtonă. Aşa că, daca tot a iesshit stevia, unii blogangii dîn Bucureşti şi-au propus să iasă şi ei pentru „No Băsescu Day!” S-au adunat vreo 50. Cu cartonul de gât, ca pe vremea „Golaniadei”, şi la fel de inadecvat. Nu puteai să ţopăi în Piaţa Universităţii contra unui Ion Iliescu, care mituise majoritatea populaţiei cu apartamente de la stat şi prin respectarea unor condiţii elementare de viaţă: gaz metan în bucătării, căldură, carne din rezervele NATO, paşapoarte pentru ieşirea liberă din ţarc, comerţ liber, restituirea proprietăţilor la întâmplare şi multă-multă anarhie. Cum puteai atunci să te baţi cu un asemenea om? Era contraproductiv şi majoritatea românilor te urau fiindcă se simţeau bine aşa. În plus, „golanii” Ţapului lăsau Piaţa Universităţii fără supraveghere după fiecare miting, iar în urmă veneau adevăraţii huligani care îşi făceau mendrele pe-acolo, compromiţând grav ideea. Nu se mai ridica nici gunoiul. Am dedus că regimul Iliescu-Roman a procedat deliberat aşa pentru a provoca indignarea populaţiei neutre politic. Am înţeles atunci de ce mulţi bucureşteni i-au salutat pe minerii care plantau flori şi ciomege prin Piaţa Universităţii.
Păstrând proporţiile momentului, chiar dacă nu se bucură de popularitatea de-atunci a lui Tataie, Marinelu stă bine la timonă. A ieşi acum cu flacăra violet şi cu „No Băsescu Day!” prin Bucureşti este aproape la fel de neinspirat. Dacă regimul Băsescu-Boc va risipi banii împrumutaţi sau preluaţi de la Uniunea Europeană, fără investiţii în economia reală, care să producă bani şi locuri de muncă, atunci România este pierdută. Iar situaţia va fi mai gravă decât în deceniul groazei. Măcar Ceauşescu a investit în tehnologii, fie şi depăşite, dar a lăsat nişte fabrici în urmă, pe care le-au tocat urmaşii 20 de ani. Gata! Moştenirea bătrânului s-a dus. O luăm de la capăt. Aici Marinelu poate juca două cărţi diferite: dezastrul sau ieşirea la liman. Nu cred că va prefera prima alternativă.
„Să purcedem fără conducători charismatici!”
„No Băsescu day!” i-a adus alături pe Adrian Năstase şi pe Zoe Petre, deşi s-au ferit să apară. "Salut ideea bloggerilor care au iniţiat această «mişcare». Este o formă de protest pe care o apreciez şi cu care vreau să mă solidarizez . E un exemplu preluat din Franţa şi Italia. Primul pas, iniţiat de voi, pe bloguri, e excelent. (...) Şi, da. Voi purta ceva violet pe 2 aprilie. Şi sunt convins că vom fi foarte mulţi în PSD care vom purta fără frică această culoare, mai ales după Congres", scria Adrian Năstase pe blogul pe blogul dumisale. S-a ales praful. Dar vine Zoe Petre şi ne trasează strategia post-factum:
„Cred că, după experienţa blogurilor şi a promenadei violet, trebuie să tragem cîteva concluzii şi să purcedem la câteva acţiuni diferite de cele de până acum.
1. Trecerea din virtual în stradă nu poate fi directă, şi e poate mult mai dificilă decît credeam. Ar trebui să găsim eventual modalităţi de întâlnire lipsite de nostalgia imposibilei reeditări a Pieţii Universităţii. Sau cu totul altceva.
2. Să ne definim clar obiectivele, şi, pornind de aici, mijloacele. Ce vrem? O Românie democratică, fără şefi charismatici, şi o guvernare responsabilă. Pentru asta, e nevoie de refacerea societăţii civile, pe care actuala guvernare a făcut-o praf.
3. Peste cinci ani, există şanse reale de a alege altfel decât în 2008 și 2009, nu degeaba guvernul Boc acumulează atîtea măsuri stupide şi impopulare. Strigaţi odată "jos forfetarul" şi să vedeţi ce puhoi de aderenţi, cu şi fără blog, se mobilizează. Dacă nu vrem să aleagă iar "Iliescu şi poporul" - eu, una, nu vreau - trebuie să creem un câmp de presiune în jurul PNL, să nu-şi rateze şansa.”
Doamnă dragă, dacă vreţi o Românie fără conducători charismatici, eu zic să “purcedeţi” cât mai iute: aveţi toate şansele alături de Nepotu Mătuşii Tamara!
Parcă Marinelu vă poartă paşii şi gândurile peste tot! Sigur tot el v-a atârnat zgardă roşie şi v-a mânat alături de Prostănacu la Timişoara, într-o mişcare lamentabil de neinspirată.
Şi scrie Adrian Năstase pe blogu dumisale că Marinelu vrea să-l lustreze pe Micu Pirania: "Da, la ora aceasta, Emil Boc este personajul cu cea mai înaltă funcţie în stat, care a deţinut funcţii în cadrul Tineretului Comunist. O tânără speranţă, care, iată, confirmă după atâta timp. Spiritul nu l-a părăsit, doar stăpânul s-a schimbat. Având în vedere că iniţiatorul mişcării este Roberta Anastase, pentru mine este clar că unda verde a venit mai din deal de Modrogan. De ce? Răspunsul nu este atât de uşor pe cât aţi putea crede. Băsescu nu ar vrea să scape de Emil Boc pentru mandatul dezastruos de premier. El nu a fost pus acolo să fie premier. El a fost pus acolo în postura de executant şi încasator. Este evident însă că Emil Boc nu mai rezistă mult în postura de scut, iar loviturile încep să treacă prin el şi să fie resimţite de cel care ţine scutul. Dar un scut care te-a servit atâţia ani nu poate să fie aruncat în văzul lumii, tocmai de tine. Aşa că inventezi un pretext pentru a-l înlocui cu altul. Şi ce alt pretext mai bun poţi găsi decât pensionarea prin lege a celor care şi-au oferit serviciile la cel puţin doi stăpâni. Sau poate greşesc eu şi motivul e altul. Un lucru îmi este însă clar. Băsescu vrea să scape de Boc". Fireşte, un asemenea raţionament insultă inteligenţa lui Adrian Năstase. Este chiar amuzant şi, de aceea, nu cred că a scris el. Voi spune din start că legea lustraţiei ar fi tardivă şi fără rost pentru România. Nu a izbutit să aplice o asemenea lege neghioabă nici Polonia fraţilor Kaczynski. Altceva era dacă reuşeam să scpatem o asemenea lege în 1990, dar chiar şi atunci, nu puteai generaliza: toţi activiştii comunişti, toţi ofiţerii de securitate au fost criminali şi trebuie înlăturaţi din viaţa socială. Ar fi fost o lege anticonstituţională din start. Trebuia luat şi judecat individ cu individ, iar dacă sentinţa judecătorească atesta activitatea lui criminală, putea fi scos din viaţa publică şi chiar condamnat. Am căderea să scriu aşa fiindcă nu am fost nici activist, nici securist, nici turnător şi nici nu am publicat măcar un rând în “Era socialistă” sau la “Scânteia” Partidului Comunist. Fireşte, Emil Boc a fost pionier, fireşte, şi utecist, fireşte… Dar nu era activist comunist remunerat.
Lecţia de şulfă
O mare surpriză ne-a oferit Tribunul: l-a dat afară din partid pe Lucian Bolcaş. O decizie regretabilă pentru PRM, la care nu ne aşteptam. Un asemenea om devotat şi de calitate se găseşte greu într-un partid. După care Tribunul ne-a anunţat că se rupe de PSD. Ce bine era dacă o făcea cu zece ani în urmă, dacă nu mergea cu Prostănacu, dacă îşi păstra partidul detaşat de ambele tabere...
Şi cheamă Marinelu partidele la Cotroceni să se consulte. “Nu mă tem de nimic după ce l-am convins pe Sîrbu să-mi dea fata, brava Micu Titulescu. (...) Nu avem cafea, domnule preşedinte. Dacă nu am fost cuminţi ieri...” (Marinelu mustăcea...) “Nici eu nu am... Astăzi e ziua în care nu se dă cafea...” După care Micu Titulescu screme o ironie: “Lipsind Crin Antonescu, eu nu ştiu ce să fac...” Mănuşă pentru un tip cu simţul umorului: “De asta nu am dubii, dar puteaţi sî-l luaţi pe Adrian Năstase, să ştiţi ce să faceţi...” “O să-l iau pe preşedintele Consiliului Naţional al PSD la următoarele consultări...” Aici Marinelu aplică lovitura de graţie: “Păi să-l luaţi... luaţi-l că sunteţi procuror...” După răutatea bine plasată, urmează “acordul absolut” pentru introducerea în viitoare Constituţie a unei prevederi care să interzică traseismul politic. “Aici aveţi în mine un partizan. Dar dacă vă frământă aşa de tare, cum staţi lângă domnul Dragnea, care vine de la PD? E doar întrebare. Retorică! Şi mai aveţi şi pe Severin şi pe Cristian Dumitrescu şi pe Duvăz şi pe Sassu. Nu ştiu cum staţi lângă ei? Cred că nu aveţi somn nici noaptea", a încheiat Marinelu. Dacă legile s-ar aplica retroactiv, am scăpa de trei sferturi din lumea politicianistă de azi...
Şi dacă Ponta nu poate să ia pe nimeni, au început procurorii să se mişte. Cazul Cătălin Voicu este simptomatic pentru statul de tip mafiot, care a devenit România. Să-l auzi pe Prostănacu pledând cauza unor puşcăriabili este o revelaţie de care ştia toată lumea. Flecarul Voicu l-a tras după el şi pe judecătorul Costiniu, dar cazul este doar vârful aisbergului. Dar ce-ar fi fost dacă venea Prostănacu la Cotroceni? Ne lămureşte Elena Udrea: „Dacă ar fi ajuns Geoană preşedinte, Vanghelie mă arunca în puşcărie.“ Mă Vanghelie, dă-o dracului de politică, cum s-o bagi la puşcărie? Ţie nu-ţi vine s-o muşti când o vezi?”...
Mihai Ghimpu: Nimeni nu se poate opune reîntregiri naţionale a românilor
Agitaţie mare în presa rusă. “Nezavisimaia Gazeta” anunţă că Mihai Ghimpu şi-a uimit concetăţenii, declarând că va aboli neutralitatea respublicii. Într-un interviu publicat "Adevărul", Mihai Ghimpu, preşedintele interimar al Moldovei, a declarat că ţara sa ar putea intra în NATO, dacă acest lucru va fi necesar pentru aderarea la Uniunea Europeană. În Transnistria, acest anunţ a fost primit cu precauţie, mai ales că miniştrii Apărării din R. Moldova şi din România, ţară membră NATO, au semnat un acord pentru interacţiunea în spaţiul aerian. Cei de la Tiraspol consideră că Rusia ar trebui să sporească numărul luptătorilor din trupele de menţinere a păcii pentru apărarea regiunii. La Chişinău, au aterizat Emil Boc, şeful Guvernului României, şi Igor Şuvalov, primul adjunct al premierului Federaţiei Ruse. Două vizite semnificative, având în vedere că oaspeţii oficialilor moldoveni au fost reprezentanţii ţărilor care au o anumită influenţă asupra celor două părţi ale republicii dezbinate.
Influenţa României constă în controlarea Chişinăului, iar Rusia controlează Transnistria, crede ziarul rus. Dar, spre deosebire de ordinea de zi neutră a lui Şuvalov - analiza perspectivelor de dezvoltare a CSI - Boc a înmânat unor cetăţeni ai Moldovei, care locuiesc la frontiera cu România, permise speciale pentru a călători liber la vecinii din Uniunea Europeană. Posesori ai acestor fericite bilete pot fi aproximativ 1.300.000 de locuitori, după informaţiile oferite de unii diplomaţi români. Un asemenea gest din partea românilor este apreciat de moldovenii care au permis deschiderea în Moldova a două consulate româneşti suplimentare (pe lângă cel de la Chişinău) - în oraşele Bălţi şi Cahul.
Timp de zece ani, Rusia a cerut permisiunea să deschidă un consulat suplimentar în Transnistria, unde locuiesc 150.000 de cetăţeni ai Federaţiei Ruse, dar a fost refuzată de autorităţile moldoveneşti. Şi acesta nu este singurul amănunt care atestă gradul şi orientarea simpatiilor societăţii moldoveneşti.
Preşedintele Moldovei i-a uimit pe concetăţenii lui când a comunicat că s-ar putea aboli neutralitatea.
Recent, Mihai Ghimpu declara constant: Rusia trebuie să-şi retragă trupele de pe teritoriul Moldovei neutre. Dar la 30 martie, în interviul pentru ziarul "Adevărul", el nu a exclus ca acest statut să se schimbe. "Numărul susţinătorilor NATO în Moldova este în creştere", a afirmat el. După opinia lui Ghimpu, astăzi, 30% din cetăţenii moldoveni doresc aderarea la Alianţa Nord-Atlantică. Întrebat dacă Moldova va renunţa la statutul de neutralitate în cazul aderării la Uniunea Europeană, Ghimpu a răspuns că, dacă se va pune o asemenea condiţie de aderare la Alianţă pentru admiterea în UE, atunci cetăţenii ţării vor vota şi pentru NATO. "Pe oameni nu-i interesează dacă se face aderarea prin NATO sau nu. Dacă acesta este obstacolul, atunci trebuie înlăturat", a precizat preşedintele interimar.
"Integrarea Moldovei în NATO merge deja înainte, au lansat-o chiar comuniştii. Mai precis, pe noi nu ne miră declaraţia lui Ghimpu. Declaraţia ar putea fi considerată una particulară, dar acest lucru reflectă clar vectorul mişcării Moldovei, care a fost determinat mai înainte", a comentat, pentru "Nezavisimaia Gazeta", Valeri Iastrebceak, ministrul de Externe al Tranistriei. El a mai atras atenţia că, pe 29 martie, la Bucureşti, miniştrii Apărării Moldovei şi României au semnat un acord privind colaborarea militară a forţelor aeriene şi au analizat pespectivele creării unui batalion mixt moldo-român. Miniştrii au mai declarat că desfăşurarea pe teritoriul României a elementelor scutului american antirachetă este un factor pozitiv pentru securitatea regională.
Valeri Iastrebceak a precizat că Transnistria va analiza declaraţia conducătorului Moldovei cu privire la o posibilă modificare a statutului republicii, în contextul desfăşurării scutului antirachetă al SUA în România. La Tiraspol, acest lucru este evaluat ca o ameninţare la adresa stabilităţii în regiune. "Ceea ce se întâmplă confirmă actualitatea solicitării noastre către conducerea Federaţiei Ruse, pe care am rugat-o să dubleze contingentul trupelor de menţinere a păcii de pe Nistru", a spus pentru "Nezavisimaia Gazeta" ministrul transnistrean. Totodată, el a acordat atenţia cuvenită declaraţiei premierului României: în ajunul vizitei la Chişinău, Emil Boc i-a asigurat pe moldoveni că integrarea Moldovei în România este obiectivul principal al diplomaţiei româneşti. La care Mihai Ghimpu a răspuns: Nimeni nu împiedică Moldova să se unească cu România - nici Bruxelles-ul, nici Rusia, nici Washingtonul, dacă
aşa doreşte poporul moldovean.
"Astea sunt jocuri în nisip", a comentat declaraţiile celor doi politicieni din Moldova şi România Aleksandr Rar, expert în Consiliul German pentru politică externă. După opinia lui, "România nu poate să propună, din proprie iniţiativă, Moldovei să adere la UE şi la NATO. În acest scop, Moldova trebuie să devină un stat stabil, iar deocamdată nu există stabilitate în această ţară. Printre altele, declaraţiile nesăbuite ale conducătorilor celor două ţări pot afecta procesele de integrare din interiorul Moldovei. Iar dacă unirea Transnistriei cu Rusia este o chestiune improbabilă - aceasta ar putea fi a doua regiune Kaliningrad, atunci problema transnistreană se poate rezolva prin Ucraina lui Ianukovici, ceea ce nu ar pe placul Occidentului. Acest lucru este bine înţeles în Europa şi, de aceea, diplomaţia României în relaţiile cu Moldova ar putea să provoace iritare la Bruxelles".
"La Chişinău, îngheaţă până şi Puşkin"
Este foarte instructiv pentru români să ştie cum gândesc ruşii despre ei. Mai ales că ruşii au încă iluzii că vor putea controla pe vecie viaţa oamenilor dintre Prut şi Nistru. Am preluat un reportaj publicat de Iuri Sneghiriov în “Izvestia”. Chiar dacă este mare, merită citit.
“Moldova traversează o criză politică îndelungată. Parlamentul nu poate nicicum să aleagă un preşedinte. De când a hotărât să intre în opoziţie, Partidul Comuniştilor nu mai participă la şedinţe. Ziarul nostru a scris în detaliu despre situaţia politică din republică ("Izvestia", 24 martie). În timp ce liderii îşi împărţeau puterea, poporul trecea printr-o iarnă grea. De sub zăpadă, împreună cu gropile din asfalt, au ţipat salariile neachitate, benzina şi curentul electric tot mai scumpe. Cum trăiesc acum moldovenii? Ce speranţe mai au? Iată la ce s-a oprit cronicarul nostru.
Această sărbătoare - cea de-a 65-a aniversare a Victoriei - se va marca în Moldova cu lacrimi de indignare în ochi. Pentru toţi cei 14 mii de veterani ai Războiului de Eliberare.
Mai întâi, Parlamentul republicii a hotărât să considere 9 mai nu ziua Victoriei împotriva fascismului, ci doar data la care a luat sfârşit Al Doilea Război Mondial. În al doilea rând, în loc de medalii jubiliare, Guvernul le-a pregătit cruci. Desigur, nu seamănă izbitor cu nişte cruci fasciste, dar veteranii sunt confuzi...
- Imaginaţi-vă, cu ce începe să semene nihilismul? - mă întreabă Valerii Kuzmin, ambasadorul Federaţiei Ruse în Moldova. Ziua în care s-a terminat Cel de-al Doilea Război Mondial este 2 septembrie 1945 - asta ştie orice şcolar. Noi am propus să turnăm medalii pentru veteranii moldoveni în Rusia. Au tot amânat un răspuns. Iar când Ambasada a comandat deja medalia jubiliară, aici au luat măsura să confecţioneze cruci.
Veteranii moldoveni sunt cei care, îndeosebi, au luptat în aceste ţinuturi şi pe urmă au continuat să trăiască pe acest pământ eliberat de sub fascişti. Cei, care au jurat credinţă regelui român Mihai şi care au îngheţat la Stalingrad, împreună cu Paulus, toţi au murit, nu a mai rămas niciunul.
Un prieten de-al meu moldovean şi-a depănat amintirile din copilărie: a venit la ei în şcoală bunicul lui, care avea doar o clasă şi le-a povestit despre război.
- Îmi văd de treaba mea, nu supăr pe nimeni - şi-a început povestea veteranul moldovean. - Au venit românii. M-au luat pe front. Peste două luni am fugit. Iar îmi văd de treabă, nu supăr pe nimeni. Au venit ruşii, m-au luat pe front. Nu puteam să fug. Aşa am ajuns până la Berlin...
Ambasadorul nostru, printre altele, îşi dă doctoratul în istorie şi luptă contra rescrierii istoriei. Nu demult, l-au invitat să ţină un curs la Universitatea Internaţională Liberă din Moldova. Unii consideră aceatsă instituţie "o pepinieră a naţionaliştilor". Ambasadorul nu s-a temut şi s-a dus să lumineze tineretul. Şi nu cu un referat plictisitor. Valeri Ivanovici a încercat să descrie pentru viitorii istorici şi pentru diplomaţi situaţia contemporană din Europa, rolul Rusiei în victoria contra hitlerismului. Dar studenţii, care privesc spre România, ca vechii slavi la zeul soarelui Iarilo, au considerat că nu trebuie să privească îndărăt. Numai înainte! Drumul Moldovei este prin România, spre Uniunea Europeană. Prin venele lor curge sângele vechilor romani. Fiindcă, încă din al doilea veac al erei noastre, au venit aici războinicii romani, sub conducerea împăratului Traian, i-au exterminat pe toţi
bărbaţii şi le-au luat femeile. Aşa a apărut naţiunea română. Iar moldovenii constituie o parte inextricabilă a acestei naţiuni. Toate celelalte epoci ale istoriei pot fi uitate...
Deşi există în Moldova aşa numitul curent al "moldoveniştilor". Aceasta este vechea intelectualitate ("intelighenţia"), educată în anii stagnării, când Moldova Sovietică era o floare minunată în coroana republicilor frăţeşti. Duminica, după duş, ei se strâng în atelierul minuscul al pictorului Victor Guţu, iau câte o chitară în mână sau câte un pahar de vin rubiniu şi toastează pentru vremurile trecute, când exista adevărata prietenie între popoare. Printre ei sunt istorici care afirmă cu dovezi că primul stat a apărut mai întâi la moldoveni. De aceea, ouăle româneşti nu trebuie să înveţe cloşca moldovenească cum se cloceşte. Victor Guţu este un pictor minunat. Are muisafiri dragi. Ei nu merg nici în amfiteatre, nici pe stradă. Şi vor cânta despre "pădurea însorită" în pivniţă, în timp ce noua intelectualitate trag minunata Moldovă direct în NATO.
Apoi, pe străzi năvălesc demonstranţii. Acolo au ieşit lucrătorii de la garajele troleibuzelor din transportul în comun. Aici sunt lucrătorii de la "Moldcarton". Chiar şi personalul de la spitalul de psihiatrie trece cu lozinci de la Guvern la Preşedinţie şi înapoi. Şi toţi nu şi-au luat salariile.
Limba din Moldova este mai mult decât o limbă. Este un mod de viaţă. Este politică, la urma urmei. Nu mai este un secret pentru nimeni că războiul din Transnistria a început tocmai din cauza unei provocări prin care se încerca înlocuirea rolului important al limbii lui Tolstoi, Turghenev, Puşkin... Mai întâi, despre Puşkin. Marele poet a locuit la Chişinău, în perioada 1820-1823. Aici a scris aproximativ 200 de poeme. Printre care şi "Prizonierul din Caucaz", un capitol din "Evghenii Oneghin". În epoca sovietică, aici veneau trenuri turistice întregi, cu câte 20 de vagoane fiecare, pline de cetăţeni ai URSS, pentru a deprinde noi cunoştinţe despre marele poet. Astăzi, în muzeu mai vezi puţină lume.
- Noi am trecut la un regim de economisire drastică a căldurii, oftează muzeografa Olga Bataeva, de la casa memorială a lui A.S. Puşkin. Ne-au tăiat bugetul de două ori. Exponatele se umezesc. Uneori mai vin delegaţii oficiale din Rusia. Mai frecvent vin copii din şcolile din Chişinău. Asta depinde de profesorii de literatură. Ambasada rusă a ajutat la repararea acoperişului căsuţei lui Puşkin. Cu toate acestea, înăuntru este umezeală şi e frig. Recent, naţionaliştii au propus scoaterea monumentului poetului din Parcul Puşkin, din centrul Chişinăului, şi instalarea lui în curtea interioară a muzeului. Statuia este cu 10 ani mai tânără, decât cea de la Moscova.
- Slavă Domnului că nu s-a întâmplat aşa, spune Olga Bataeva. Numele marelui poet nu se poate scoate cu dispreţ din istoria Moldovei. Deocamdată...
Aici, Puşkin a intrat într-o lojă masonică. În expoziţia muzeului, există documentele originale ale masonilor. Şi nu departe de casa memorială, celebvrul restaurator Leva Zusman din Chişinău a deschis o cafenea cu denumirea masonică "Salonul Misterelor", unde se pot servi delicioasele urechi de porc cu hrean adevărat.
- Eu sunt uimit cum se raportează oamenii din Moldova la limba rusă, povesteşte un antreprenor patriot. Când am vrut să înregistrez denumirea "Hrenovuha" în "moldovenască", m-au refuzat, motivând că aceastpă denumire este o ofensă la morala naţională. Numai după o expertiză lingvistică la un centru de etimologie, "hrenovuha" a fost înregistrat.
Lângă Consulatul rus, este coadă permanent. Vin pe-aici cam 80 de oameni. Chiar dacă s-au înăsprit cerinţele pentru acordarea cetăţeniei ruse. Ca să obţii un paşaport rus, trebuie să dai un test de limbă rusă. De două ori pe lună, vine aici de la Moscova o comisie specială. Dacă testul se dă la Universitatea de limbi slave, atunci costă 150 de euro. La Centrul Cultural Rus costă 50 de euro. În ambele locuri este coadă. Îl întreb pe un rus care şi-a adus fiica să studieze rusa la Universitatea de limbi Slave ce crede despre învăţământ.
- Încă de anul trecut, taxa era 400 de euro. Acum s-a făcut 800. Mai înainte, copiilor buni li se făceau reduceri. Acum este ca într-o reţea de marketing: înscrii un singur elev - primeşti o reducere de 10%. Dacă aducă să se înscrie 10 copii - înveţi gratis. Nu-i de mirare că sala noastră de curs este pe jumătate goală. Aşa că noi ne-am hotărât să ne înscriem la cursuri la Moscova. De aceea, vrei nu vrei, trebuie să înveţi într-o şcoală rusească.
Peste drum de Consulat, este librăria de carte rusă "Biblion". Este ca o locuinţă cu două camere la parter, s-a scos mobila de prisos şi în locul ferestrelor, au făcut o vitrină. Preţurile unor volume echivalează cu câteva salarii. Iată că intră nişte cetăţeni rusofoni - nu, nu ca să răsfoiască, dar ca să admire albumele care costă 2000 de lei. Fiindcă majoritatea cărţilor sunt ambalate etanş în celofan pentru ca marfa să se păstreze. Iar alături strălucesc vitrinele adevărate ale unei librării cu cărţi româneşti. Acolo, un album asemănător, dar în limba română, poate fi cumpărat cu 100 de lei (1 euro este egal cu 16,75 lei). Deci care limbă se poate învăţa mai bine în Moldova? Iată ce "hrenovuha" (înjurătură) se obţine...
Descendenţii lui Suvorov sunt oameni deosebiţi
De la Chişinău la Bender (Tighina) faci o oră cu maşina. Aici este deja Transnistria. Pe fosta linie a frontului se menţin trupele ruseşti de menţinere a păcii - ultimele din spaţiul post-sovietic. De pe drumurile sparte din Moldova dai în drumurile şi mai sparte din Transnistria. Pe indicatoare, în locul literelor latine sunt litere ruseşti. Peste tot sunt lozinci. Transnistria se pregăteşte să întâmpine cea de-a 20a aniversare a independenţei sale. Pe care, e adevărat, au recunoscut-o doar Abhazia, Karabah şi Osetia de Sud. Am intrat într-un restaurant să mănânc. Două fete frumoase de la o masă vecină aui comandat şampanie. Am făcut cunoştinţă. Cele două Olia sărbătoreau un eveniment de familie: una din ele aştepta un copil. Voiau să marcheze momentul.
- Aştepţi băiat sau fată?
- Nu ştim încă, dar va fi cetăţean al Transnistriei, a spus cu mândrie viitoarea mamă. Doar Transnistria este un pământ aparte.Pe-aici s-au scurs toate popoarele. Iar pe banii noştri nu apare întâmplâtor Suvorov. Noi suntem urmaşii lui! După ce s-a termina sticla, am aflat că una din cele două Oliaare şi paşaport moldovenesc, în afară de paşaportul tranistrean. Iar cealaltă - avea apaşport ucrainean.
- Trebui să trăieşti cumva. Să călătoreşti, să cumperi câte ceva. Cuz paşaportul nostru nu ne dă voie prin Europa.
- Dar cetăţenie rusă se poate obţine?
- E greu şi e scump. Nu-i de buzunarul nostru.
În 2003, Rusia a propus reglementarea problemei transnistrene. Să adune Moldova într-un stat unic. Aşa-numitul plan al lui Kozak le garanta securitatea locuitorilor Transnistriei. Desigur, în regiune ar fi rămas trupele noastre de menţinere a păcii. Nu a fost pe placul Americii, mai ales. Când trebuiau semnate documentele, a cerut audienţă la preşedintele de-atunci Vladimir Voronin ambasadorul SUA. După această vizită, Voronin a refuzat să mai semneze documentele. Cine se mai poate ocupa acum de rezolvarea problemei transnistrene? Şi e posibilă o rezolvare paşnică? În orice caz, cu cât gravitează mai strâns Moldova în jurul României, cu atât mai puţine sunt şansele de reîntoarcere a Transnistriei...
La ultima staţie de autobuz din Ghidighici, vinde vin Maria, o bătrână de 72 de ani. 10 lei litrul. Ea nu a fost niciodată nici în Rusia, nici în Uniunea Europeană. Toată viaţa a lucrat la vinărie.
- Se spune că Moldova se uneşte cu România în curând, îi dau eu ultimele noutăţi pe care le-am auzit la mitingul din Chişinău.
- Niciodată.
- De ce?
- Păi românii sunt ca ţiganii... Ne iau pe noi ca pe o molimă (ceva care se ia). Să nu mai dea dumnezeu.
- Dar în Uniunea Europeană?
- În Uniunea Europeană cu plăcere. Acolo pensiile sunt mai mari.
- Dar în Rusia?
- Păi unde e Rusia? Eh, cum aţi mai forfecat Moldova. Şi ce bine trăiam împreună!
Pentru un moldovean, apa este viaţă. La fiecare pas, în cartierul Ghidighici, vezi fântâni noi. Şi pe fiecare fântână este o tăbliţă pe care scrie: "Construită cu bani de la Uniunea Europeană". În centru este un parc cu sălcii plângătoare şi cu bănci curate. Tot din banii Uniunii Europene. Alături este un stadion de fotbal. Am văzut şi acolo o tăbliţă”.
De sufletul lui Mile Cărpenişan
La numai 34 de ani, jurnalistul de front Mile Cărpenişan a plecat spre o lume virtual mai bună şi mai dreaptă. Era pasionat de profesia lui şi părea de-ajuns. Colegii din ograda Varanului-cu-Platoşă au ţinut să-l omagieze fiindcă le fusese coleg. Nu au povestit de ce a plecat Mile de la ei şi au pus între lumânări fotografia unui coleg care trăieşte. Colac peste pupăză, “Observatorul” de la ora 19.00 îi invita pe telespectatori să-şi exprime gândurile şi regretele printr-un sms de 0,59 euro. TVA inclus! Au încercat alţii să repare gafele monumentale. Traian Băsescu l-a decorat post-mortem cu Ordinul Naţional “Serviciul Credincios”, iar Consiliul Municipal din Timişoara l-a declarat apoi cetăţean de onoare al oraşului. A urmat înmormântarea cu onoruri militare la cimitirul “Rusu Şirianu” din Timişoara. Parcă era mai bine dacă îl preţuiam câtă vreme trăia.
Această tragedie mi-aminteşte de un moment mai urât, care s-a petrecut în 2008, chiar în Vinerea Mare, la Naţional TV. Un editor de montaj s-a prăbuşit pe tastatura calculatorului şi nu a mai putut fi salvat. Avea doar 29 de ani şi doi copii acasă. Lucra în două locuri de muncă fiindcă nu-i ajungeau banii pentru trai. Salvarea a ajuns târziu din două motive: Abramburica bătuse piloni de beton în asfalt ca să nu mai intre maşini străine în Parcul Politehnicii, iar pe Bulevardul Iuliu Maniu, circulaţia era blocată: hoardele de bucureşteni încercau să iasă din Capitală spre Piteşti, iar sirena ambulanţei urla intuil. Presa nu a dat măcar o ştire despre acel tânăr care s-a pierdut aşa de absurd. E adevărat, el nici nu fusese pe front…
Alexandru Mihăilă – între magie şi iubire
“Sărută-mă, singurătate”- o carte care dezleagă vraja din “Şalul negru”
Romanul lui Alexandru Mihăilă este cartea unor iubiri sub imperiul magiei. Autorul elaborează practic firul epic din poemul „Şalul negru” al lui Aleksandr Puşkin, care fusese surghiunit la Chişinău. Acolo, poetul rus a descoperit un cîntec popular despre blestemul iubirii trădate şi pedepsite prin moarte. Eroul lui Alexandru Mihăilă merge însă mai departe şi găseşte ieşirea din blestem pentru familia Vuza. Autorul evocă recurenţa blestemului iubirii în viaţa sentimentală a bărbaţilor din această veche familie boierească din Moldova
istorică.
Vuza cel Mare, polcovnic în armata rusă, se îndrăgosteşte de o grecoaică focoasă, care îl trădează însă cu un armean. Prevenit de „un jidov mârşav” (apud Costache Negruzzi) că este înşelat, el îi ucide pe amândoi, în timp ce slujnica ţigancă a grecoaicei îi aruncă boierului în faţă blestemul nefericirii şi al singurătăţii din tată-n fiu. Aici s-a oprit Puşkin, nu a vrut sau nu a ştiut să meargă mai departe.
Alexandru Mihăilă dezvoltă drama de familie în mai multe ipostaze sentimentale. “Strămoşul ăsta al meu era polcovnic în armata generalului rus Rumeanţev, cel care-i învinsese pe turci la Chilia. De acolo, din acel loc, a început totul. S-a întâmplat ca el să se afle în dragoste cu o grecoaică tânără şi frumoasă ca o zână. Şi, în ceasul în care a descoperit că ea îl înşela cu un armean, s-a repezit la casa ibovnicei şi a ucis-o. De fapt, i-a măcelărit pe amândoi. Înainte de a-şi da sufletul, fata l-a blestemat, trimiţând un blestem de dragoste, singurătate şi moarte peste tot neamul Vuzeştilor. Roaba ţigancă, aflată în casă, a început să strige cuvinte neînţelese şi, smulgându-şi părul din cap, acolo pe loc, a făcut farmecele, întărind blestemul”.
Toţi Vuzeştii vor trăi cumplite deziluzii din dragoste. Prilej pentru autor să treacă în revistă aproape două sute de ani de istorie a românilor - de la 1841 şi până la bombardarea Belgradului de către americani, în 1999. Blestemul se repetă implacabil şi devine mai devastator în momente de mare tensiune social-politică: revoluţia de la 1848 din Iaşi, îngropată în ridicol prin trădarea unei femei care l-a înşelat concomitent pe ofiţerul Scarlat Vuza; tentativa de comunizare a României prin rebeliunea bolşevică din 1917, când tânărul Tiberiu Vuza află că frumoasa lui, Vera, îl iubea mai mult pe Lenin, decât pe el; războiul de pe Nistru din 1992 dintre basarabeni şi trupele imperiale ale Rusiei şi până la demonstraţia de forţă a americanilor asupra sîrbilor din 1999. Astfel, blestemul iubirii şi al singurătăţii ajunge până la Costin Vuza, un reporter de front din Bucureşti. Ziaristul, trădat de iubita lui din Iaşi, se aruncă printre bombele americanilor, dornic să încheie conturile cu viaţa. Costin accede însă la iubirea divină, revelată prin iertare, prin sublimarea suferinţei provocate de patima trecătoare trădată. Prin suferinţă, îşi cucereşte liniştea sufletească şi vraja blestemului asupra Vuzeştilor se rupe.
“Am ieşit din istoria Vuzeştilor, dar nici povestea mea nu e mai frumoasă căci, asemeni lor, n-am ştiut să iert. Acum înţeleg că sângele lor răzbunător a dus mai departe pedeapsa, din generaţie în generaţie, alegând clocotul urii, în local simplei iertări care ar fi stins pentru totdeauna blestemul”.
Spuneam că distingem aici o succesiune de avataruri sentimentale, care dezleagă magia din „Şalul negru”. Autorul este un cunoscător subtil al modelelor din marea literatură universală a iubirii. El topeşte în romanul lui esenţe tari şi vechi: Sulamita, Melisende, Dulcineea, trubadurul Jaufré Rudel, încheind empatic cu euforia platonică a lui Don Quijote. De la farmecul frust al imaginilor vizuale, tactile chiar, din „Cântarea cântărilor”, până la frenezia trubadurilor medievali. De aici şi senzaţia de mare densitate a lecturii. Nu lipsesc nici miresmele epocii Ienăchiţă Văcărescu-Costache Conachi fiindcă poeţii-boieri puneau fără sfială pe hârtie tot ce simţeau, deşi nu aveau totdeauna mijloace expresive şi nu le ajungeau cuvintele să-şi transpună „of-urile”. Chiar dacă poezia lor ne pare vetustă astăzi, Alexandru Mihăilă ne linişteşte indirect că trăirile acelor bărbaţi sentimentali rămân autentice tocmai prin puterea asumării unor revelaţii lirice intime, o floare rară în literatura contemporană. Ironia subţire străbate străveziu şi din versurile citate de autor: “Amăgit de jurământuri, cinste, dragoste ţi-am dat/ Azi răpus de suferinţă, stau deoparte înşălat”. Sau şi mai evident: “Zilele vieţii mele ţie astăzi le jărtfesc/ Hotărăşte a me stăpână rob să-ţi fiu, să te iubesc./ Mă cutremur, stau deoparte, strig la cer, nu mă lăsa,/ Nimene nu mă agiută, făr’ decât fiinţa ta.” Era un mod de a iubi atunci, cu sfâşieri lăuntrice. O fetişcană din Bârlad i-a sucit minţile vornicului Todiraşu Vuza, vinde casa dăruită de boier şi fuge cu un ofiţer. Amorezul bătrân priveşte când la icoana lui Hristos, când la Cel-de-pe-Comoară de pe cartea Sfântului Haralambie şi ar fi în stare să facă pactul cu Necuratu, numai să-i aducă ibovnica înapoi: “Îi stătea hohotul de plâns în gât şi săruta icoana, umplând-o de lacrimi şi de bale. Nu mai simţea nicio frică şi nici nu-şi mai afla sufletul muncit de căinţă. Apoi, aplecându-se gemând din încheieturi, trăgea cu ochiul la diavolul de pe coperta cărţii, rugându-l cu durere: “Dă-mi-o înapoi! Ştiu că e în puterea ta. Pe tine nu te-a vândut nimeni, n-ai de ce fi viclean cu mine. Dă-mi-o înapoi şi mă lepăd de Cel de Sus!” Dar un-i venea niciun semn. Deasupra licărea luminiţa din candelă, aruncând străluciri pe chipul lui Iisus”.
„E un blestem de dragoste şi singurătate, prinţule”, îi spune ţiganca Zamfira lui Costin Vuza, pe malul Nistrului. Sau poate nu i-a spus eroului nimeni niciodată aşa ceva şi totul este creaţia mâniei după trădarea Augustei. Fata necredincioasă este frumoasă şi zveltă, mlădioasă „ca un hlandan”. Este cea mai frustă comparaţie pe care am găsit-o în literatura modernă pentru o femeie tânără: hlandanul (cânepa de sămânţă) este viguros, unduios şi suplu, semnifică viaţa cea mai puternică şi mereu biruitoare prin verdele lui întunecat, este ameţitor şi dulce oniric prin aromele sălbatice, pe care le degajă. Fiindcă iubirea-patimă tulbură ca un drog. Bărbatul-fiară percepe femeia iubită cu toate simţurile, mai ales prin miros, nu doar prin reprezentare şi imaginaţie, care întregesc un chip ideal în mintea lui. Cine nu a visat în adolescenţă pe o chită de hlandani tăiaţi nu pricepe uşor ce spun eu aici.
“La şalul cel negru mă uit în tăcere
Şi sufletu-mi rece e nemângăiat”
Aşa traduce Costache Negruzzi. Puşkin spune însă mai mult: „Gliaju, kak bezumnîi, na ciornuiu şali,/ I hladnuiu duşu terzaet peciali”. Ceea ce ar suna cam aşa mai pe româneşte: „Privesc, ca nebun, la şalul cel negru/ Şi tristeţea îmi chinuie sufletul rece”. Alexandru Mihăilă este mult mai aproape de atmosfera creată de poetul rus, dar eroul lui se salvează însă prin credinţă şi iertare.
Pentru Puşkin, drama din „Şalul negru” este doar o poveste exotică. De altfel, Basarabia i-a lăsat un gust cumplit, ceea ce se vede în versurile scrise în perioada surghiunului: „Adio, Chişinău jegos”, „O, Chişinău, tu urbe-ntunecată”, „Blestemată urbe Chişinău. Limba obosi-va să te certe”, „Ţiganii-n gloată zgomotoasă/ Prin Basarabia pribegesc”, „În Moldova ţiganii alcătuiesc o mare parte a populaţiei”, „Moldovenii cei adormiţi”, „Greoiul moldovan”, „Mă bălăcesc în glodul moldovenesc”, „Aici la noi e moldovanno şi greţos”. După cum se vede, eritreeanul Puşkin nu a înţeles mai nimic despre români. Chiar dacă starea de spirit pe care o trăieşte e asemănătoare, Ovidiu a priceput mai mult despre dacii din Tomis, unde fusese exilat în alt mileniu.
Costin Vuza învaţă să ierte până şi trădarea cea mai abjectă şi ajunge astfel să trăiască misterul iubirii divine. Fiul risipitor s-a întors şi în cerul lui este sărbătoare lină. “Eu, fiul risipitor, care a rătăcit calea blândeţii şi a iubirii aproapelui! Nu mă aştept ca tatăl să cadă cu milă pe grumazul meu şi să mă sărute, şi nici să înjunghie viţelul cel îngrăşat. M-am întors flămând şi însetat, dar m-am înfăţişat la sărbătoarea întâlnirii cu o inimă plină de ură. Cu ea am vrut să-mi luminez răspântiile din drumul către Dumnezeu”. Şi mărturisirea merge mai departe: “Voi aştepta resemnat şi mut, în ceasuri lungi şi amare, împlinirea voii cereşti. Şi voi fi singur. Sărută-mă, singurătate! Cum mai pot nădăjdui că voi fi primit, eu, cel din ceasul al unsprezecilea, la fel ca lucrătorul primului ceas? Cum?”
În evocarea războiului, se remarcă talentul reporterului de front. “Spre şesuri, bezna se însângerează brusc, un snop de trasoare ţâşneşte dintr-un fagure de foc. O explozie depărtată, cu vuiet sinistru, călătoreşte încă pe sub umbrele nopţii, trecând prin creier, prin gânduri, prin ochi, prin mâini.” Dacă pentru românii din Basarabia, scriitorul manifestă o afecţiune constantă, pe fondul unei exasperări provocate de răul istoric, sîrbii l-au cucerit însă prin puterea lor de sacrificiu. Ei sunt totuşi singurul popor din Europa, care chiar s-au bătut pentru neatârnarea lor cu toate imperiile: şi cu turcii, şi cu nemţii, şi cu ruşii, şi cu americanii: “Dacă Dumnezeu mi-ar mai da o dată drumul pe pământ, l-aş ruga: Fă-mă, Doamne, sîrb, ca să rămân liber! (...) Văzusem şi citisem pe zidurile din Belgrad: Serbia până-n cosmos! Serbia până la stele! Sub coviltirul sinistru al morţii, spiritul eroic al acestui neam, greu de istorie şi de jertfe, se afirmă cu pătrundere adâncă şi religioasă în fiecare sîrb”.
Atunci când îţi place o carte, te bate iluzia că puteai s-o scrii şi tu. Romanul lui Alexandru Mihăilă reflectă însă o vastă experienţă de viaţă, o amplă documentare, spirit de sinteză şi, nu în ultimul rând, multă sensibilitate. De aceea, am admis, în cele din urmă, că nu puteam să scriu „Sărută-mă, singurătate”...
Cine va ataca Rusia?
Cine ar fi nesăbuitul care şi-ar mai putea imagina astăzi că atacă Rusia după atâtea dezastre istorice? A încercat Napoleon şi, după ce i-au îngheţat soldaţii prin stepă, s-a trezit cu luptătorii lui Kutuzov pe străzile Parisului. A încercat şi Wilhelm al II-lea să distrugă Imperiul Rus cu banii masonilor din America şi a provocat o adevărată pecingine roşie asupra Europei, care, mai târziu, a rupt şi jumătate din Germania. Hitler era convins că, printr-un blitzkrieg, pune Rusia la pământ şi asiaticii lui Stalin au dărâmat Berlinul. Nu mai contează astăzi cine şi de ce i-a ajutat pe bolşevici, dar acestea au fost consecinţele geopolitice.
După o asemenea lungă experienţă istorică, nu văd să mai apară un alt aventurist care să atace Moscova. Dimpotrivă, de 20 de ani, toţi se poartă cu mănuşi lungi faţă de Rusia: să nu provocăm inutil, să avem grijă, să nu irităm Kremlinul. Americanii i-au ajutat pe ruşi să scape de arsenalele învechite şi extrem de periculoase prin corodare naturală, le-au oferit bani şi tehnologie. Rusia îşi modernizează armata şi a reînceput “zborurile strategice” cu bombardierele grele deasupra lumii, ca pe timpul lui Brejnev. Şi nebunia războiului rece se reia. Nu numai că nimeni nu are curajul să se apropie de spaţiul de influenţă sacrosanct al Rusiei, dar am ajuns în situaţia paradoxală că nu trebuie să-i deranjăm nici rachetele strategice cu alte rachete defensive americane, care sunt programate să nu devină ofensive. Cu alte cuvinte, Rusia are dreptul să ţină toată Europa sub spectrul morţii, iar dacă ţările ex-comuniste încearcă să prevină o posibilă tragedie, nu li se permite fiindcă afectează câmpul rachetelor strategice ale Kremlinului. De ce s-ar teme ruşii de existenţa unor mijloace de apărare din Europa dacă nu ar avea intenţia să-şi folosească arsenalul ca instrument de şantaj şi chiar pentru “lovituri preventive” contra unor state mici? Situaţia ar părea comică, dacă nu ar fi de-a dreptul dramatică.
Cam aşa trebuie văzută disputa dintre Moscova şi Washington pentru estul Europei, în contextul în care Barack Obama şi Dmitri Medvedev au semnat totuşi la Praga Tratatul START II pentru reducerea arsenalelor strategice, nucleare sau convenţionale.
Cearta pentru România
Evenimentul a fost precedat de 14 convorbiri dure la telefon între Obama şi Medvedev, susţine “The New York Times”. De fiecare dată, Medvedev i-a cerut omologului american să renunţe la rachetele defensive din România şi Bulgaria. El a zis, tot el a auzit. Consilierii lui Barack Obama le-au dezvăluit ziariştilor americani că niciodată nu l-au văzut atât de iritat pe liderul de la Casa Albă. “Dmitri, acest lucru a fost convenit deja”, i-a spus Obama lui Medvedev, referindu-se la interceptorii din România. “Nu putem face acest lucru. Dacă asta înseamnă că renunţăm la tratat şi nu îl finalizăm, atunci aşa să fie. Dar nu vom merge pe această cale", a afirmat Obama. Preşedintele american a închis telefonul şi şi-a exprimat frustrarea, iar unii consilieri au declarat că nu l-au mai văzut niciodată atât de supărat. Disputele care au marcat negocierea noului tratat au cunoscut o nouă intensificare "când România a anunţat, în mod neaşteptat, că va găzdui elemente ale scutului antirachetă, ceea ce aducea sistemul reconfigurat de apărare chiar în curtea geopolitică a Rusiei", afirmă New York Times. "Aceasta a dus la o conversaţie telefonică tensionată cu (preşedintele rus, Dmitri n.r.) Medvedev în data de 24 februarie", adaugă sursa citată, precizând că Medvedev a insistat asupra elaborării unei declaraţii comune referitoare la apărarea antirachetă, solicitare respinsă de preşedintele american.
Anunţul privind semnarea noului tratat START în aprilie, la Praga, a finalizat un proces de negocieri îndelungat şi dificil, la care Obama nu s-a aşteptat atunci când l-a iniţiat. Negocierile au depăşit cu multe luni termenul-limită convenit de cele două părţi şi s-au desfăşurat în mai multe oraşe, inclusiv la Londra, Moscova, Geneva, Singapore, Copenhaga sau Washington.
Citând oficiali americani şi surse ruse, New York Times a punctat principalele puncte ale procesului de negocieri marcat de zece runde de negocieri la Geneva şi discuţii personale între Obama şi Medvedev, care s-au întâlnit sau au vorbit la telefon de 14 ori, pentru a clarifica subiecte în dispută.
Potrivit adjunctului secretarului de stat al SUA, Ellen Tauscher, pe teritoriul României vor fi amplasate, până în 2015, trei sisteme defensive antirachetă SM-3, având în total 24 de rachete interceptoare. Oficialul SUA ar fi făcut precizarea unui grup de jurnalişti străini, cărora le-a explicat şi că Administraţia americană "în mod consecvent, a informat Rusia despre tot ceea ce înseamnă abordare etapizată şi adaptată" în privinţa amplasării scutului.
Să ne sincronizăm ca să nu ne faceţi de râs...
Noul Tratat privind limitarea armelor strategice ofensive a fost semnat pe 8 aprilie la Praga de Dmitri Medvevedev, conducătorul Rusiei, şi Barack Obama, preşedintele SUA, arată "Nezavisimaia Gazeta" . Documentul înlocuieşte tratatul START-I, semnat de URSS şi SUA, la 31 iulie 1992, pentru reducerea şi limitarea armelor strategice ofensive, expirat pe 4 decembrie 2009. Noul Tratat START-II este valabil zece ani. El poate fi prelungit maxim cinci ani, dacă nu va fi înlocuit între timp cu un acord consecutiv privind aceste arme.
Conform Tratatului START-II, după intrarea în vigoare a documentului, fiecare ţară poate deţine în următorii şapte ani maxim 700 de rachete balistice transcontinentale, rachete balistice pe submarine şi bombardiere grele; 1550 de focoase şi 800 de lansatoare desfăşurate şi nedesfăşurate, instalate pe submarine sau pe bombardiere grele. Mai pe şleau spus, ca să distrugem Pământul, avem nevoie de 100 de bombe. Americanii şi ruşii păstrează 1550!
Tratatul dintre Rusia şi SUA, care înlocuieşte acordul START-I, poate fi ratificat de Senatul american în acest an, a spus Robert Gibbs, reprezentantul Casei Albe, pentru canalul TV Fox News.
Tratatul va fi supus ratificării şi în Duma de Stat de la Moscova în următoarea perioadă. Ratificarea în Rusia şi în SUA a documentului trebuie să se facă simultan, a declarat Dmitri Medvedev, preşedintele Rusiei. "De asemenea, noi ne pregătim să îndeplinim toate procedurile cât mai curând pentru ca Parlamentul nostru să analizeze Tratatul. Eu cred că trebuie să asigurăm sincronizarea ratificării documentului, pentru ca nicio ţară să nu se simtă ofensată", a adăugat preşedintele rus.
În timpul conferinţei de presă, de după semnarea documentelor, preşedintele Dmitri Medvedev a invitat şi alte ţări care posedă arme nucleare să analizeze acest document ca o posibilitate de reducere şi de distrugere a arsenalelor atomice.
Noul tratat prevede un mecanism mai puţin costisitor, dar eficient pentru controlul armamentelor şi pentru supraveghere, a precizat preşedintele Dmitri Medvedev. "Mecanismul de verificare a devenit mult mai simplu şi mai puţin costisitor, comparativ cu tratatul vechi, dar, în acelaşi timp, el asigură şi controlul adecvat, şi ireversibilitate, şi transparenţă în procesul de distrugere a armelor strategice", a subliniat şeful statului rus.
"Vreau să spun cât se poate de clar că acţiunea pe care noi o iniţiem nu va ameninţa în niciun fel securitatea strategică a Rusiei. Această dezbatere va fi o parte a unui dialog mult mai amplu despre modul în care se pot elimina armele nucleare tactice de pe teatrele de operaţiuni militare, ca să reducem mai drastic rachetele fixe. Există o serie de probleme în tratarea cărora se poate înregistra un progres semnificativ", a spus Obama la conferinţa de presă comună, alături de partenerul rus Dmitri Medvedev. Preşedintele SUA a amintit că a analizat cu Medvedev posibilitatea reducerii arsenalelor mobile sau fixe, încă de la prima lor întâlnire. "Ceea ce am precizat eu atunci că sistemele noastre antirachetă nu sunt orientate spre modificarea echilibrului strategic dintre Rusia şi SUA rămâne valabil. Dimpotrivă, aceste elemente au ca obiectiv apărarea poporului american de posibile noi atacuri cu rachete din terţe ţări. Noi am recunoscut totuşi că Rusia manifestă un mare interes pentru această problemă. Şi noi am promis că vom avea convorbiri semnificative, nu numai la nivel bilateral, dar şi cu participarea partenerilor noştri europeni, cu privire la acordul cadru, în limitele căruia putem colabora în domeniul apărării anirachetă, astfel încât să se garanteze interesele SUA, interesele naţionale ale Rusiei şi să permită apărarea altor ţări contra rachetelor din terţe state", a spus liderul american.
În timpul Administraţiei republicane a lui George Bush, Statele Unite au încercat să desfăşoare în Polonia scutul antirachetă, iar în Cehia - un radar de interceptare. Moscova a considerat acest lucru ca o ameninţare directă la adresa potenţialului său strategic. Actualul preşedinte Obama a anulat aceste planuri, dar nu a renunţat la ele definitiv.
Mângâierea pe creştet
După ce Obama anunţase în martie 2009 că renunţă la scutul lui George W. Bush, mai multe personalităţi din Europa, printre care Vaclav Havel, Lech Walesa şi Emil Constantinescu, au semnat o scrisoare prin care îl avertizau pe liderul de la Casa Albă că America nu trebui să scpată de la inimă ţările din estul Europei de dragul capriciilor Rusiei. Pentru ca lucrurile să fie evidente, Obama i-a invitat pe cei 11 şefi de state din estul Europei să vină la ceremonia de la Praga. Le-a oferit şi o cină. Încă de la plecarea de pe Aeroportul din Otopeni, Traian Băsescu a precizat că va insista la Praga pentru respectarea articolului 5 din statutul NATO, conform căruia, dacă o ţară este atacată, atunci toate statele membre trebuie s-o ajute. Aici e vorba de Afganistan care ar fi atacat Statele Unite prin intermediul ciracilor lui Osama bin Laden. Aşa că Traian Băsescu i-a oferit lui Obama un cadou politic de impact în acest moment: el l-a anunţat că Romînia va creşte numărul militarilor din Afganistan de la 1072, câţi avem în prezent, la 1800. Prin ricoşeu, erau vizate unele state europene mari şi bogate, care dau înapoi la război. Obama a aascultat atent şi a mulţumit pentru ajutor.
Moscova a învins şi la Praga?
Americanii au răbdare şi fac ce ştiu. Ruşii procedează ca la judo, aşa cum i-a învăţat Vladimir Putin – trebuie să foloseşti energia adversarului pentru ca lovitura ta să fie mai puternică. Serghei Lavrov, şeful diplomaţiei ruse, a spus că Moscova îşi rezervă dreptul de a ieşi din cadrul Tratatului START în funcţie de situaţia creată în jurul scutului antirachetă american. Această poziţie va fi anunţată prin declaraţia Rusiei, care va intra în acelaşi pachet de documente ale Tratatului START. Ieşirea din tratat este prevăzută "în cazul în care cantitatea şi calitatea crescută a potenţialului strategic al scutului SUA vor începe să influenţeze eficienţa armelor strategice nucleare ruseşti".
Şeful diplomaţiei ruse a dat din nou de înţeles că partea rusă respinge planurile unilaterale ale SUA privind desfăşurarea elementelor scutului antirachetă din Bulgaria şi România. E adevărat, "în primele etape, este vorba despre sistemele regionale, care nu afectează stabilitatea strategică". "Dar noi vom vedea ce va fi mai departe. Dacă acest sistem va avea şi caracteristici strategice, vom analiza ce riscuri creează pentru rachetele noastre strategice", a subliniat ministrul.
După cum arată "Izvestia", referirea la interdependenţa sistemelor strategice ofensive şi a scutului antirachetă a fost consemnată în Tratat la insistenţele negociatorilor ruşi.
Încă un moment principial: în document se vorbeşte despre toate armele strategice, indiferent de încărcătura lor - nucleară sau convenţională. Rusia s-a pronunţat contra ideii că, pe drumul spre o lume fără arme nucleare ("zero global"), locul armelor nucleare l-ar putea lua sistemele destabilizatoare nenucleare. De aceea, "armele convenţionale, nenucleare, focoasele se includ în nivelele limită pentru ogivele prevăzute în Tratat, iar purtătoarele lor să fie în limitele mijloacelor de livrare", a explicat ministrul. Ruşii îi acuză pe americani că vor să instaleze “arme cu lovituri globale”.
Americanii curtează Mongolia
Washingtonul şi cei de la Bruxelles se pare că s-au interesat la fel de serios de Mongolia. După aprecierea expertului american Rick Rozoff, această ţară, care ia parte la războiul din Afganistan, este realmente cea mai atractivă pentru serviciile speciale din SUA, fiindcă ea se află între Rusia şi China. Experţii de la "Nezavisimaia Gazeta" recunosc că, din perspectivă militară, desfăşurarea bazelor militare ale SUA în Mongolia s-ar reflecta negativ asupra securităţii Rusiei şi Chinei.
Rozoff este autorul unui studiu senzaţional, publicat recent, în care se arată că America "încercuieşte Rusia şi China" prin intermediul scutului antirachetă. El menţionează că, în ultimele decenii, Statele Unite ale Americii posedă baze şi alte obiective militare în acele regiuni ale lumii, unde nu reauşeau să pătrundă în perioada războiului rece. Este vorba despre Africa: 2000 de militari în Djibouti; regiunea Mării Negre: 7 noi baze aeriene şi de instrucţie în Bulgaria şi în România, exercitând astfel controlul asupra bazelor BBC, BMC şi asupra armatelor terestre, precum şi supravegherea Georgiei; desfăşurarea, în aprilie, a bateriilor de sisteme Patriot în Polonia. Enumerarea continuă cu obiectivele militare ale SUA în Orientul Mijlociu, în Asia Centrală, în sudul Asiei, în Asia Orientală, în America Centrală şi de Sud, în Oceanul Indian şi în partea de sud a Oceanului Pacific. "Mongolia, care părea
aşa de departe şi imposibil de cucerit, nu poate fi exclusă de valul expansiunii militare americane", anunţă Rozoff.
Pe 29 martie, NATO a recunoscut oficial Mongolia ca ţară participantă la coaliţia din Afganistan şi l-a invitat pe reprezentantul de la Ulan-Bator la reuniunea miniştrilor de Externe din Alianţă, eveniment ce va avea loc pe 23 aprilie, în Estonia. Analistul trage concluzia că Mongolia se apropie tot mai mult de SUA şi de NATO. Şi pentru a-şi susţine concluzia, el aminteşte că militarii mongoli participă, în echipă cu americanii, la cursurile anuale "Khan Quest". "Cu suprafaţa ei uriaşă (peste 600 milioane kilometri pătraţi), cu o populaţie redusă (sub 3 milioane de locuitori), din care aproximativ 40% locuiesc în Capitală, Mongolia este locul ideal pentru desf'ăşurarea reţelei militare americane (terestre, aeriene şi satelitare) pentru a spiona China şi Rusia simultan. Noul preşedinte al ţării, care a fost educat în Statele Unite, probabil că nu va refuza aceste cereri ale Washingtonului", subliniază Rozoff pe
site-ul Opednews.com.
Totuşi, specialiştii ruşi consideră puţin probabil un asemenea gest inamical din partea Mongoliei, la adresa Rusiei. Generalul-colonel Viktor Esin, fost comandant al Marelui Stat Major al Armatei de Rachete Strategice, a afirmat, într-un interviu pentru "Nezavisimaia Gazeta", că o asemenea interpretare publică ar putea fi o tentativă de a induce dezacorduri în relaţiile celor de la Ulan-Bator cu Moscova şi cu Beijingul. "Dacă se presupune că se va semna un asemenea acord între Mongolia şi SUA, atunci americanii vor avea posibilităţi imense de desfăşurare a supravegherii, într-un spectru larg, asupra Rusiei, mai ales în Siberia şi în Extremul Orient, dar îndeosebi asupra Chinei. Însă eu presupun că e puţin probabil ca preşedintele Mongoliei să ia o asemenea decizie, dacă luăm în considerare dependenţa economică a Mongoliei de China şi Rusia", a spus Esin. El a subliniat că Mongolia şi-a întărit statutul de regiune
fără arme nucleare şi conducerea ţării şi-a arătat intenţia că statul va rămâne neutru.
Mongolia, care este observator în cadrul Organizaţiei de Colaborare de la Shanghai, nu vrea să devină nici membră a acestei organizaţii fiindcă vrea să-şi păstreze neutralitatea. Totuşi, după opinia interlocutorului nostru, faptul că, în anii 1990, Rusia nu a acordat atenţia cuvenită Mongoliei, s-a reflectat negatriv în relaţiile noastre.
De asemenea, nu crede că trebuie să dramatizăm situaţia nici Galina Iaskina, doctor în ştiinţe politice, consilier ştiinţific principal la Institutul Oriental din cadrul Academiei de Ştiinţe din Rusia. Mongolia a anunţat oficial că nu admite desfăşurarea unor obiective militare străine pe teritoriul său. Pe de altă parte, între statele noastre există un parteneriat strategic. Această oriuentare a fost reconfirmată şi prin Declaraţia privind dezvoltarea parteneriatului strategic din 25 august 2009, semnate la Ulan-Bator, cu ocazia vizitei de stat a preşedintelui Dmitri Medvedev. Cu puţin timp înainte, fusese în Mongolia şi premierul Vladimir Putin. "A fost depăşit dezechilibrul în comerţul bilateral, schimbul de mărfuri a crescut, depăşind un miliard de dolari. Creşte importanţa legăturilor regionale şi transfrontaliere. În februarie 2010, şefii de guverne au convenit ca, la cererea părţii mongole, Federaţia Rusă să acorde Mongoliei un ajutor de 57 mii de tone de cereale furajere, după ce un mare număr de vite au murit de foame", a spus Galina Iaskina. Şi în domeniul apărării, colaborarea cunoaşte o dinamică pozitivă şi se organizează aplicaţii mixte, ceea ce va avea un caracter constructiv pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale, a concluzionat ea.
Dar parcă mai poţi să bagi mâna în foc pentru cineva în contextul noului război rece?
Canada a intrat în conflict cu “o ţară nu tocmai normală”
Rusia şi-a înfipt steagul pe fundul Oceanului Îngheţat
Presa mondială a trecut relativ uşor peste un subiect important, chiar dacă evenimentul se referă la un spaţiu îndepărtat: Cercul Polar de Nord. Acolo însă interesele economice dau în clocot, iar tonul cel mai insidios l-a dat Rusia de mai mulţi ani.
Mai direct, pe 30 martie, s-au întrunit la Chelsea, lângă Ottawa, şefii diplomaţiilor din “Chinta Arctică”: Rusia, Canada, SUA, Norvegia şi Danemarca.
După cum notează ziarul “Nezavisimaia Gazeta”, participanţii la această reuniune au declarat oficial adeziunea ţărilor lor la ideea rezolvării tuturor disputelor din regiune prin dialog, în limitele dreptului internaţional.
Ministrul de Externe al Norvegiei şi-a exprimat îndoiala cu privire la modul în care va proceda Rusia şi le-a sfătuit pe celelate ţări polare cum să dezvolte relaţiile cu Moscova. Pentru ziariştii acreditaţi la eveniment, cel mai important lucru a fost absenţa secretarului de stat american Hillary Clinton de la conferinţa de presă din finalul convorbirilor. Se pare că oaspetele american s-a considerat şocat de faptul că Ottawa nu i-a invitat la convorbiri şi pe reprezentanţii comunităţii locale a inuiţilor. De asemenea, nu au fost invitate nici Suedia, Finlanda şi Islanda. "La dezbaterile internaţionale importante privind problemele Arcticii, trebuie conectaţi toţi cei care au interese de drept în regiune. Şi eu sper că Arctica va demonstra totdeauna capacitatea noastră de a lucra împreună, iar nu de a crea noi linii de demarcaţie", a explicat răspicat Hillary Clinton poziţia ei în faţa jurnaliştilor americani. Oare doamna Clinton era supărată doar pe Canada pentru o scăpare de protocol minoră sau reacţia ei voza o altă ţară pe care a preferat să n-o numească? Există situaţii în diplomaţie, când poţi lovi în cei mai apropiaţi, ca să priceapă cine trebuie...
Precizăm că statele menţionate de secretarul de stat american, alături de ţările din "Chinta Arctică", intră în Consiliul Arcticii - un organism internaţional, care este chemat să rezolve problemele regiunii polare. Totuşi, spre deosebire de Rusia, SUA, Canada, Norvegia şi Danemarca, teritoriile Groenlandei, Suediei, Finlandei şi Islandei nu intră nemijlocit în zona Oceanului Îngheţat de Nord.
În acest sens, componenţa delegaţiilor la reuniune a fost explicată de Lawrence Cannon, şeful diplomaţiei canadiene, şi de Jonas Gahr Store, omologul lui norvegian: ţările din "Chinta Arctică" au probleme speciale, care necesită o analiză atentă, în contextul în care nu toate acestea sunt state limitrofe Arcticii.
În special, este vorba de conturarea liniilor în conformitate cu Convenţia ONU privind dreptul mării la platoul continental, prin care se exercită posesia, după opinia unora, asupra a unui sfert din resursele internaţionale de petrol şi gaze. Tocmai disputele statelor din "Chinta Arctică" cu privire la bogăţiile acvatice şi subacvatice de la Cercul Polar au devenit cauza convocării primei reuniuni a "Chintei" din 2008.
Acum a avut loc a doua reuniune. În ce priveşte dezacordurile dintre state privind realizarea unui dialog, acest lucru indică o serie de declaraţii şi comentarii clare, care au avut loc pe marginea acestei întâlniri. Astfel, Canadian Press oferă citate din discursul ministrului norvegian de Externe: "Noi, uneori, analizăm Rusia cu ajutorul vechilor hărţi pentru metale, cu schemele din timpul Războiului Rece, când noi avem reacţii instinctive la ceea ce vedem şi auzim", a spus Jonas Gahr Store. După opinia lui, nu trebuie aruncate toate hărţile vechi la tocătorul de maculatură, dar Canada şi partenerii ei polari trebuie să le analizeze la rece şi să le actualizeze.
Jurnaliştii canadieni presupun că reproşul lui Store se referea, în primul rând, la Canada. Mai ales că Guvernul lui Stephen Harper a reacţionat agresiv la acţiunile Moscovei în Arctica, acuzând-o de provocare. Reluarea zborurilor bombardierelor ruseşti, care, totuşi, nu au violat spaţiul aerian canadian - fapt confirmat de americani, instalarea de către ruşi a steagului pe fundul Oceanului Îngheţat de Nord, planurile Rusiei de a-şi accentua prezenţa în Arctica... Toate acestea au provocat destule declaraţii dure şi acţiuni din partea autorităţilor canadiene, care au acuzat Federaţia Rusă de "un comportament tot mai agresiv pe Planetă, de imixtiune în spaţiul aerian canadian" şi au promis că vor da riposta oricărei ţări care se apropie de teritoriul canadian.
Moscova s-a rătăcit în tranziţie. O ajutăm să găsească drumul?
Ministrul norvegian a precizat: "Nu tot ce face Rusia în Arctica şi nu orice steag pe care îl pune (este doar un gest simbolic!) are şi valoare juridică, de drept... cu cât se reacţionează mai dur la aceste lucruri, cu atât mai mult li se conferă valoare". Store a recunoscut că Rusia are interese legitime în Arctica şi o mare parte din resursele naturale se află pe teritoriul suveran rus, ceea ce trebuie să reducă disputele viitoare. "Totuşi să susţinem relaţiile cu Moscova este o chestiune complexă, în măsura în care Rusia nu este un stat complet normal", spune Store, citat de Canadian Press.
Ministrul norvegian nu a fost darnic în evaluări sincere: "Rusia trece printr-o perioadă de tranziţie şi unii analişti ruşi capabili anunţă că ţara s-a rătăcit în această tranziţie... Încă nu este clar ce fel de stat va deveni, când se va termina perioada de tranziţie". După opinia norvegianului, "este în interesul tuturor să asistăm la o trecere lentă a perioadei de tranziţie, după care Federaţia Rusă se va putea numi ţară democratică, în care să domnească legea, societatea civilă, presa liberă, libertatea de expresie".
La rândul său, ziarul canadian "National Post" arată că, după părerea lui Store, o interacţiune calmă cu Rusia se poate obţine la convorbirile viitoare. "Rusia nu este încă un stat stabil, fiabil, predictibil, dar noi nu vom obosi să repetăm: "Nordul Extrem - tensiune scăzută!", a spus norvegianul. "În nord, Rusia se prezintă ca un stat normal", a subliniat el. Store consideră că împărţirea Arcticii se poate face fără apariţia unor tensiuni provocate de Convenţia ONU privind dreptul mării. "În general, Rusia respectă aceste reguli", a subliniat el. După opinia ziarului, Canada ar trebui să ia în considerare experienţa Norvegiei privind relaţiile cu Federaţia Rusă şi să colaboreze cu Moscova.
În acelaşi timp, Ministerul de Externe al Rusiei a calificat sec întîlnirea din Canada. S-a convenit continuarea şi aprofundarea cooperării în domeniul tehnico-ştiinţific pentru a stabili cu precizie graniţele platoului continental pentru ţările din "Chintă", limitrofe Oceanului Îngheţat de Nord. Aşa s-a comunicat de la Palatul Smolenskoi-Sennoi. În ce priveşte problematica exploatării rersurselor naturale din Oceanul Îngheţat de Nord, s-a vorbit direct despre necesitatea urmăririi echilibrului dintre interesele economice şi ecologice, despre evitarea limitării naturale a avantajelor concurenţiale ale statelor sub presiunea unor pretexte artificiale.
Revenind la “rătăcirile” Rusiei, eu cred că lumea trebuie să evalueze corect puseurile expansioniste ale Rusiei, chiar dacă tandemul Putin-Medvedev pretinde că ar conduce o ţară democratică. Fiindcă i-a fost târşală (un cuvânt deloc diplomatic în limba română...) să-i spună câteva de la obraz partenerului Serghei Viktorovici Lavrov de la Moascova privind comportamentul ciudat al Rusiei pe arena mondială, doamna Clinton le-a reproşat canadienilor că nu i-a invitat pe inuiţi la tratative. Nu ştiu dacă doamna Clinton a venit Chelsea însoţită de eschimoşii din Alaska. Indirect, ea a vrut să spună că Rusia nu poate hotărî de una singură asupra Oceanului Arctic, chiar dacă are litoralul cel mai lung. Duane Smith de la Consiliul Circumpolar Inuit a mulţumit imediat secretarului de stat amwerican pentru atenţia acordată indigenilor din regiune. Suedia, Finlanda şi Islanda şi-au exprimat şi ele regretul că nu au participat la reuniunea “Chintei Arctice”.
Occidentul a pierdut Ucraina
Cu o zi înainte să înceapă o vizită de stat la Washington, Viktor Ianukovici, preşedintele Ucrainei, a semnat un decret care puţin probabil să-i bucure pe americani, povesteşte cu satisfacţie specifică "Izvestia". Ianukovici a desfiinţat comisia care pregătea aderarea Ucrainei la NATO. A desfiinţat şi Centrul de Integrare Euro-Atlantică. Dacă ne amintim declaraţiile precedente ale lui Ianukovici cu privire la neutralitatea Ucrainei, atunci e de înţeles: Kievul îşi schimbă vectorul de politică externă şi renunţă la perspectivele aderării la Alianţă.
Decretul lui Ianukovici desfiinţează şi construcţiile, gândite de ex-preşedintele Viktor Iuşcenko, pentru distrarea partenerilor americani. Încetează să mai funcţioneze şi institutele pentru problemele de securitate naţională şi internaţională. Dispar concomitent şi consiliile de coordonare naţională şi comisiile de experţi, care cercetează interacţiunile Ucrainei cu NATO. Ianukovici şi-a publicat deja decretele şi pe site, iar documentele au intrat imediat în vigoare.
În plus, noul şef al statului i-a concediat pe vechii funcţionari care rămăseseră la preşedinţie încă de pe timpul lui Leonid Kucima. A fost dat afară şi Vladimir Gorbulin, prieten apropiat al lui Kucima, care ocupa funcţia de şef al Centrului naţional pentru probleme de integrare europeană a Ucrainei. Acest centru fusese creat pentru a pregăti aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană şi pentru apropierea de NATO.
Ianukovici a lichidat mai multe suprastructuri, inventate de Iuşcenko drept sinecure pentru apropiaţii lui. Îşi încetează activitatea Consiliul Naţional pentru Constituţie, Comitetul Politic de pe lângă preşedinte, Comitetul Naţional pentru Cultură şi Spiritualitate, Comitetul Naţional pentru relaţiile dintre organele statului şi administraţia locală, comitetele naţionale pentru acţiuni caritabile, pentru ştiinţă, pentru inventică şi inovaţii, pentru dezvoltarea stabilă a Ucrainei, pentru cultură fizică şi sport, pentru formarea tineretului, pentru menţinerea sănătăţii.
Preşedintele Ucrainei îşi respectă promisiunea de a reduce numărul funcţionarilor cu minim 20%.
Agenţiile "umflate" de Iuşcenko se vor "dezumfla" la minimum sau vor fi lichidate.
S-a terminat cu era lui Bandera
Tribunalul regional Doneţk a hotărât că este ilegală atribuirea titlului de erou al Ucrainei pentru Stepan Bandera, comandantul armatei de insurgenţi din Ucraina. Titlul de erou îi fusese conferit fostului luptător de către Viktor Iuşcenko, chiar în ajunul retragerii din funcţie. Avocatul Vladimir Olenţevici din Doneţk a început să atace decretul lui Iuşcenko la numai cinci ziule de la semnare. Olenţevici a argumenmtat că titlul de erou al Ucrainei poate fi acordat numai cetăţenilor ucraineni. Bandera nu era cetăţean ucrainean fiindcă pe-atunci nu exista ţara Ucraina. Bandera a trăit în teritoriile Austriei şi Poloniei, fără să aibă relaţii directe cu Ucraina, şi a murit în Germania.
"Decrectul lui Iuşcenko trebuie considerat ilegal şi se abrogă", se arată în sentinţa tribunalului. Karine Abdukadîrova, preşedintele colegiului de judecată, a anunţat că rudele lui Bandera pot face apel în termen de zece zile. Organizaţiile radicale de dreapta din Ucraina au protestat imediat faţă de sentinţa Tribunalului din Doneţk.
L-au asasinat ruşii pe preşedintele polonez Lech Kaczynski?
Un eveniment năprasnic a zguduit lumea pe 10 aprilie: avionul în care se afla preşedintele polonez Lech Kaczynski s-a prăbuşit. Toţi cei 96 de polonezi au murit pe loc. Avionul Tupolev TU-154 zbura de la Varşovia la Smolensk. În momentul în care ajungea la aterizare, pilotul nu ar fi văzut copacii din cauza ceţii. Aceasta era varianta oficială.
Alături de preşedinte, au murit soţia lui, importante personalităţi politice, militare şi religioase, care voiau să participe la ceremonia de comemorare a ofiţerilor ucişi de sovietici la Katyn. Generalul Franciszek Gagor, comandantul armatei poloneze, Slawomir Skrzypek, preşedintele Băncii Naţionale a Poloniei, Andrzej Kremer, adjunctul ministrului de Externe, se aflau printre morţi.
Pa 7 aprilie, premierii Vladimir Putin şi Donald Tusk s-au întâlnit la Katyn, unde au depus coroane de flori acolo unde agenţii NKVD au ucis peste 22000 de ofiţeri polonezi. S-au împlinit acum 70 de ani de la acea monstruozitate ordonată de Stalin şi atribuită lui Hitler. Ruşii au refuzat să accepte oficial acest adevăr dovedit până după prăbuşirea Uniunii Sovietice.
O coincidenţă stranie face ca o parte a elitei poloneze să moară în timp ce mergea pe pământ rusesc să se reculeagă la groapa comună a elitei militare poloneze din al Doilea Război Mondial.
Lech Kaczynski era un catolic practicant. A propus reintroducerea pedepsei cu moartea şi a interzis un marş al homosexualilor. Avea relaţii jenante cu premierul Donald Tusk, impus de Opoziţie. În 2009, când s-a propus înlocuirea avioanelor prezidenţiale vechi, Opoziţia a respins categoric “risipirea banilor publici”. La fel s-au comportat liberalii lui Călin Popescu Tăricenau şi social-democraţii lui Mircea Geoană atunci când s-a propus înlocuirea flotei prezidenţiale a României.
Ex-premierul polonez Leszek Miller a scăpat ca prin minune în 2003 dintr-un accident de elicopter. “Am spus la un moment dat că într-o zi vom participa cu toţii la o procesiune funerară, şi abia atunci vom decide să înlocuim flota de avioane învechite a statului”, a spus Miller după catastrofă. Iată ce face politicianismul în unele ţări europene!
Lech Kaczynski a rămas ferm pe poziţie în relaţia cu Moscova şi a condamnat ferm Rusia după invazia din Georgia. El s-a opus şi construirii gazoductului rus Nord Stream, care ocoleşte Ucraina, Ţările Baltice şi Polonia pe fundul Mării Baltice, pentru a transporta gazul metan spre Germania. A vorbit atunci de un nou pact Molotov-Ribbentrop. Atitudinea lui corectă a iritat şi Berlinul, mai ales că fostul cancelar Gerhard Schroeder devenise consilier principal pentru Gazprom. Pe noua axă pe care Berlinul o construieşte cu Moscova, Varşovia nu se simte bine. După 20 de ani de tratative consecvente, polonezii i-au determinat pe ruşi să plece fruntea în faţa tragediei de la Katyn. Este aici şi meritul lui Lech Kaczynski.
“O minciună cinică a apăsat pe umerii poporului rus”, a spus Vladimir Putin pe 7 aprilie, după ce a îngenucheat în faţa monumentului şi şi-a făcut cruce. Pe 10 aprilie, a anunţat că va conduce personal anchetarea tragediei de la Smolensk. Cei care preferă teoria conspiraţiei vor crede că este o nouă probă de cinism specific ruşilor. Este greu de crezut într-o asemenea variantă, dar va fi foarte difícil pentru polonezi să nu facă legătura între cele două tragedii produse la o distanţă de 70 de ani.
Are Rusia duşmani care puteau provoca un asemenea dezastru, pe care apoi să-l atribuie Moscovei? Are, dar şi o astfel de ipoteză pare deplasată, deşi orice variantă merită cercetată.
Furtună în ceaşca de ceai?
De mai multe luni, America este străbătută de un nou suflu frenetic, fenomen supranumit simbolic „Tea Party”. Imposibil de priceput pentru cetăţenii unor ţări sărăcite, ca România sau Bulgaria, unde amărâţii au alte speranţe. De exemplu, să iasă mai repede ştevia. Pentru că „Tea Party” nu se confundă nici cu vestita formaţie de muzică progresivă canadiană, cu acelaşi nume. Nu! Este o formă de protest al conservatorilor americani radicali, faţă de regimul prea „socialist”, instituit de Barack Obama. Indiferent ce ar face, Obama este „un nou Hitler” pentru că le distruge „libertăţile”.
Zeci de mii de conservatori se costumează ca pe vremea Declaraţiei de Independenţă. Denumirea „Tea Party” evocă revolta coloniştilor de la Boston, din 1773, contra taxelor impuse de Londra pentru ceai. Mânioşi, coloniştii americani au aruncat atunci vagoane de ceai în Golful Boston.
Revoltaţii de azi se adună aparent spontan şi strigă împotriva impozitelor de tot felul sau a reformei lui Obama din domeniul sănătăţii. Este cealaltă faţă a Americii. Mai precis, este vorba despre cetăţenii care nu au venit la Washington ca să asiste plângând la învestirea lui Obama. Pe 4 februarie, aproximativ 600 de conservatori între două vârste s-au adunat la un „congres” la Nasville, statul Tennessee. Toţi au plătit câte un bilet de 549 de dolari. Pe 12 septembrie 2009, s-au strâns la Washington DC peste 75000 de revoltaţi. Oameni foarte diferiţi, ca poziţie socială şi gândire politică. Revista „The Economist” consideră că militanţii „Tea Party” constituie deja cea mai eficientă forţă politică din SUA.
Conservatorii „vor să salveze America” pur şi simplu, iar nu doar să determine Administraţia de la Casa Albă s-o lase mai moale cu reformele sistemului de sănătate, ale bugetului sau mediului. Considerându-se revoluţionari sau contrarevoluţionari, ei susţin că America a luat-o pe un drum greşit, că mai multe administraţii succesive au călcat în picioare Constituţia părinţilor fondatori. Cei mai mulţi nu au făcut politică şi neagă orice amestec al Partidului Republican în organizarea lor. „Mulţumesc, Doamne, că Obama l-a învins pe McCain în 2008! Altfel ne duceam spre stânga mai ceva ca pe timpul lui Roosevelt. Timp de decenii, America a fost ca broasca proverbială, care fierbea fără să-şi dea seama. Dar când Barack Hussein Obama a ajuns la putere, a încălzit cazanul atât de tare, încât alegătorii s-au trezit în sfârşit şi au început să sară afară”, a spus Tom Tancredo, fost senator republican şi candidat la preşedinţie. A venit la congresul de la Nashville şi Sarah Palin, care a rostit un discurs acid la adresa lui Obama. „America e gata de o nouă revoluţie, iar voi faceţi parte din ea”, le-a spus Sarah Palin, în ropote de aplauze.
La fel ca la revolta de la Teheran contra lui Ahmadinejad (puşchea!), conservatorii „revoluţionari” de la Tea Party învaţă să foloseacsă reţelele Facebook sau Twitter ca să transmită idei, să adune bani şi să-i mobilizeze pe revoltaţi. Vor impozite mai mici şi un guvern federal mai puţin stufos.
Aceşti americani care se îmbracă fistichiu contra lui Obama ar putea înclina balanţa în favoarea republicanilor la alegerile de la jumătate de mandat din Statele Unite.
Compararea lui Barack Hussein Obama cu Hitler este însă cel puţin infantilă, dacă nu ridicolă. Să-l vezi pe actualul lider planetar cu mustaţa Fuhrerului sub nas este fabulos. „Eu mă opun categoric politicii lui Obama, nu accept ce vrea el să facă. Dar cred că este bine intenţionat, chiar dacă este fundamental greşit. Să-l comparăm însă cu Hitler nu numai că este eronat din toate punctele de vedere fiindcă toate ziarele şi televiziunile vor prezenta numai afişele care îl prezintă aşa. Mesajul nostru are de pierdut”, observă Andrew Moylan de la Uniunea Naţională a plătitorilor de Taxe. Cei care îl compară pe preşedintele de la Casa Albă cu micul Adolf susţin că reforma din sănătate, promovată de Obama, ar acorda puteri excesive doctorilor care ar avea astfel drept de viaţă şi de moarte asupra pacienţilor, ca pe vremea naziştilor.
Tea Party i-a atras şi pe cei din Consiliul Cetăţenilor Conservatori, care susţin supremaţia rasei albe. S-au alăturat şi radicalii din Societatea John Birch sau LaRouchies, care consideră că tragedia din 11 septembrie 2001 a fost provocată de cercuri oculte şi că Obama nu s-a născut în Statele Unite.
Republicanii nu ştiu cum să se raporteze la acest fenomen care tot creşte. Să se prefacă doar că nu observă ce se întâmplă cu aceşti cetăţeni liberi ar fi grav. Să le acorde prea multă atenţie este iarăşi riscant, fiindcă nu intuiesc în ce direcţie se va dezvolta această mişcare. Aşa cum nimeni nu ştia din ce direcţie veneau avioanele spre Turnurile Gemene...
Viorel Patrichi
Vdere de pe Centură. No Băsescu Day, Yes Năstase night!
După sărbătorile de iarnă, am plecat în „Ţara de dincolo de negură”. Totul era amorţit şi alb, nu se mai vedeau nici gunoaiele, îngheţase până şi mişcarea, iar România era blocată la mantinelă. Aşa arată o ţară administrată lamentabil timp de 20 de ani plus deceniul groazei lui Ceaşcă. Maşinile nu mai circulau fiindcă fuseseră hăcuite perdelele de protecţie a şoselelor. M-am dus la gară, dar trenul a plecat cu o întârziere de două ore! „Bine, domnule, înţeleg să ajungă trenurile cu mari înrârzieri, deşi zăpada nu-i cât casa. Dar cum să plece cu două ceasuri după ora stabilită?” La care conductorul mi-a dat un răspuns fabulos: „Macazili e dă vină, domnu... Crapă macazili dă ger”. „Spuneţi-le şefilor să meargă în Siberia să vadă cum de nu le crapă macazul acolo la minus 50 de grade, iar iarna să se ducă în Africa de Sud ca să priceapă de ce nu deraiază locomotivele din cauza dilatării şinelor”. „Şefu, eu sunt un conductor oarecare...”
Voi repeta până la uitare: nu este de vină România pentru gestionarea frauduloasă a ţării în aceste două decenii. Iar a-l acuza pe Emil Boc de proasta guvernare a dezastrului mi se pare cel puţin deplasat. Micu Pirania, dacă va reuşi să iasă din acest rotisor şi dacă nu-l aruncă şomerii în groapa de la Roşia Montana, va fi cel mai credibil candidat la preşedinţie peste patru ani. Altfel, Partidu Bocilor va pierde Transilvania şi, inevitabil, va scăpa frâiele guvernării. Şi ar fi păcat. O scriu apăsat: cu toţi Bercenii lor, aceşti oameni, chiar dacă mulţi vin din eşalonul al treilea al Partidului Comunist, par mai pragmatici decât cei 15000 de „specialişti” ai Ţapului şi nu fură chiar şi cloşca de pe ouă, ca flăcăii din Partidu lu Mucles.
Stă bine la timonă... deocamdată
Cosmopolitismul nu are efect în România la nivelul omului obişnuit, deşi ne-a jucat multe feste în istorie. L-au confundat băieţii subţiri cu sincronismul. Asemenea defiori au observat că stângiştii din Italia au marcat „Ziua fără Berlusconi” pe 5 decembrie 2009. Italienii nu au intrat în fibrilaţie. Ideea a fost preluată de stângiştii din Franţa, care au ieşit şi ei în stradă pentru a marca „Ziua fără Sarkozy”. Inutil, chiar dacă personajul nu mai are şanse la al doilea mandat. Francezii se vor trezi dacă socialiştii vin cu o propunere autohtonă. Aşa că unii blogangii dîn Bucureşti şi-au propus să iasă şi ei pentru „No Băsescu Day!” S-au adunat vreo 50. Cu cartonul de gât, ca pe vremea „Golaniadei”, şi la fel de inadecvat. Nu puteai să ţopăi în Piaţa Universităţii contra unui Ion Iliescu, care mituise majoritatea populaţiei cu apartamente de la stat şi prin respectarea unor condiţii elementare de viaţă: gaz metan în bucătării, căldură, carne din rezervele NATO, paşapoarte pentru ieşirea liberă din ţarc, comerţ liber, restituirea proprietăţilor la întâmplare şi multă-multă anarhie. Cum puteai atunci să te baţi cu un asemenea om? Era contraproductiv şi majoritatea românilor te urau fiindcă se simţeau bine aşa. În plus, „golanii” Ţapului lăsau Piaţa Universităţii fără supraveghere după fiecare miting, iar în urmă veneau adevăraţii huligani care îşi făceau mendrele pe-acolo, compromiţând grav ideea. Nu se mai ridica nici gunoiul. Am dedus că regimul Iliescu-Roman a procedat deliberat aşa pentru a provoca indignarea populaţiei neutre politic. Am înţeles atunci de ce mulţi bucureşteni i-au salutat pe minerii care plantau flori şi ciomege prin Piaţa Universităţii.
Păstrând proporţiile momentului, chiar dacă nu se bucură de popularitatea de-atunci a lui Tataie, Marinelu stă bine la timonă. A ieşi acum cu flacăra violet şi cu „No Băsescu Day!” prin Bucureşti este aproape la fel de neinspirat. Dacă regimul Băsescu-Boc va risipi banii împrumutaţi sau preluaţi de la Uniunea Europeană, fără investiţii în economia reală, care să producă bani şi locuri de muncă, atunci România este pierdută. Iar situaţia va fi mai gravă decât în deceniul groazei. Măcar Ceauşescu a investit în tehnologii, fie şi depăşite, dar a lăsat nişte fabrici în urmă, pe care le-au tocat urmaşii 20 de ani. Gata! Moştenirea bătrânului s-a dus. O luăm de la capăt. Aici Marinelu poate juca două cărţi diferite: dezastrul sau ieşirea la liman. Nu cred că va prefera prima alternativă.
„Să purcedem fără conducători charismatici!”
„No Băsescu day!” i-a adus alături pe Adrian Năstase şi pe Zoe Petre, deşi s-au ferit să apară. "Salut ideea bloggerilor care au iniţiat această «mişcare». Este o formă de protest pe care o apreciez şi cu care vreau să mă solidarizez . E un exemplu preluat din Franţa şi Italia. Primul pas, iniţiat de voi, pe bloguri, e excelent. (...) Şi, da. Voi purta ceva violet pe 2 aprilie. Şi sunt convins că vom fi foarte mulţi în PSD care vom purta fără frică această culoare, mai ales după Congres", scria Adrian Năstase pe blogul pe blogul dumisale. S-a ales praful. Dar vine Zoe Petre şi ne trasează strategia post-factum:
„Cred că, după experienţa blogurilor şi a promenadei violet, trebuie să tragem cîteva concluzii şi să purcedem la câteva acţiuni diferite de cele de până acum.
1. Trecerea din virtual în stradă nu poate fi directă, şi e poate mult mai dificilă decît credeam. Ar trebui să găsim eventual modalităţi de întâlnire lipsite de nostalgia imposibilei reeditări a Pieţii Universităţii. Sau cu totul altceva.
2. Să ne definim clar obiectivele, şi, pornind de aici, mijloacele. Ce vrem? O Românie democratică, fără şefi charismatici, şi o guvernare responsabilă. Pentru asta, e nevoie de refacerea societăţii civile, pe care actuala guvernare a făcut-o praf.
3. Peste cinci ani, există şanse reale de a alege altfel decât în 2008 și 2009, nu degeaba guvernul Boc acumulează atîtea măsuri stupide şi impopulare. Strigaţi odată "jos forfetarul" şi să vedeţi ce puhoi de aderenţi, cu şi fără blog, se mobilizează. Dacă nu vrem să aleagă iar "Iliescu şi poporul" - eu, una, nu vreau - trebuie să creem un câmp de presiune în jurul PNL, să nu-şi rateze şansa.”
Doamnă dragă, dacă vreţi o Românie fără conducători charismatici, eu zic să “purcedeţi” cât mai iute: aveţi toate şansele alături de Nepotu Mătuşii Tamara!
Parcă Marinelu vă poartă paşii şi gândurile peste tot! Sigur tot el v-a atârnat zgardă roşie şi v-a mânat alături de Prostănacu la Timişoara, într-o mişcare lamentabil de neinspirată.
Şi scrie Adrian Năstase pe blogu dumisale că Marinelu vrea să-l lustreze pe Micu Pirania: "Da, la ora aceasta, Emil Boc este personajul cu cea mai înaltă funcţie în stat, care a deţinut funcţii în cadrul Tineretului Comunist. O tânără speranţă, care, iată, confirmă după atâta timp. Spiritul nu l-a părăsit, doar stăpânul s-a schimbat. Având în vedere că iniţiatorul mişcării este Roberta Anastase, pentru mine este clar că unda verde a venit mai din deal de Modrogan. De ce? Răspunsul nu este atât de uşor pe cât aţi putea crede. Băsescu nu ar vrea să scape de Emil Boc pentru mandatul dezastruos de premier. El nu a fost pus acolo să fie premier. El a fost pus acolo în postura de executant şi încasator. Este evident însă că Emil Boc nu mai rezistă mult în postura de scut, iar loviturile încep să treacă prin el şi să fie resimţite de cel care ţine scutul. Dar un scut care te-a servit atâţia ani nu poate să fie aruncat în văzul lumii, tocmai de tine. Aşa că inventezi un pretext pentru a-l înlocui cu altul. Şi ce alt pretext mai bun poţi găsi decât pensionarea prin lege a celor care şi-au oferit serviciile la cel puţin doi stăpâni. Sau poate greşesc eu şi motivul e altul. Un lucru îmi este însă clar. Băsescu vrea să scape de Boc". Fireşte, un asemenea raţionament insultă inteligenţa lui Adrian Năstase. Este chiar amuzant şi, de aceea, nu cred că a scris el. Voi spune din start că legea lustraţiei ar fi tardivă şi fără rost pentru România. Nu a izbutit să aplice o asemenea lege neghioabă nici Polonia fraţilor Kaczynski. Altceva era dacă reuşeam să scpatem o asemenea lege în 1990, dar chiar şi atunci, nu puteai generaliza: toţi activiştii comunişti, toţi ofiţerii de securitate au fost criminali şi trebuie înlăturaţi din viaţa socială. Ar fi fost o lege anticonstituţională din start. Trebuia luat şi judecat individ cu individ, iar dacă sentinţa judecătorească atesta activitatea lui criminală, putea fi scos din viaţa publică şi chiar condamnat. Am căderea să scriu aşa fiindcă nu am fost nici activist, nici securist, nici turnător şi nici nu am publicat măcar un rând în “Era socialistă” sau la “Scânteia” Partidului Comunist. Fireşte, Emil Boc a fost pionier, fireşte, şi utecist, fireşte… Dar nu era activist comunist remunerat.
Lecţia de şulfă
O mare surpriză ne-a oferit Tribunul: l-a dat afară din partid pe Lucian Bolcaş. O decizie regretabilă pentru PRM, la care nu ne aşteptam. Un asemenea om devotat şi de calitate se găseşte greu într-un partid. După care Tribunul ne-a anunţat că se rupe de PSD. Ce bine era dacă o făcea cu zece ani în urmă, dacă nu mergea cu Prostănacu, dacă îşi păstra partidul detaşat de ambele tabere...
Şi cheamă Marinelu partidele la Cotroceni să se consulte. “Nu mă tem de nimic după ce l-am convins pe Sîrbu să-mi dea fata, brava Micu Titulescu. (...) Nu avem cafea, domnule preşedinte. Dacă nu am fost cuminţi ieri...” (Marinelu mustăcea...) “Nici eu nu am... Astăzi e ziua în care nu se dă cafea...” După care Micu Titulescu screme o ironie: “Lipsind Crin Antonescu, eu nu ştiu ce să fac...” Mănuşă pentru un tip cu simţul umorului: “De asta nu am dubii, dar puteaţi sî-l luaţi pe Adrian Năstase, să ştiţi ce să faceţi...” “O să-l iau pe preşedintele Consiliului Naţional al PSD la următoarele consultări...” Aici Marinelu aplică lovitura de graţie: “Păi să-l luaţi... luaţi-l că sunteţi procuror...” După răutatea bine plasată, urmează “acordul absolut” pentru introducerea în viitoare Constituţie a unei prevederi care să interzică traseismul politic. “Aici aveţi în mine un partizan. Dar dacă vă frământă aşa de tare, cum staţi lângă domnul Dragnea, care vine de la PD? E doar întrebare. Retorică! Şi mai aveţi şi pe Severin şi pe Cristian Dumitrescu şi pe Duvăz şi pe Sassu. Nu ştiu cum staţi lângă ei? Cred că nu aveţi somn nici noaptea", a încheiat Marinelu. Dacă legile s-ar aplica retroactiv, am scăpa de trei sferturi din lumea politicianistă de azi...
Şi dacă Ponta nu poate să ia pe nimeni, au început procurorii să se mişte. Cazul Cătălin Voicu este simptomatic pentru statul de tip mafiot, care a devenit România. Să-l auzi pe Prostănacu pledând cauza unor puşcăriabili este o revelaţie de care ştia toată lumea. Flecarul Voicu l-a tras după el şi pe judecătorul Costiniu, dar cazul este doar vârful aisbergului. Dar ce-ar fi fost dacă venea Prostănacu la Cotroceni? Ne lămureşte Elena Udrea: „Dacă ar fi ajuns Geoană preşedinte, Vanghelie mă arunca în puşcărie.“ Mă Vanghelie, dă-o dracului de politică, cum s-o bagi la puşcărie? Ţie nu-ţi vine s-o muşti când o vezi?”...
Mihai Ghimpu: Nimeni nu se poate opune reîntregiri naţionale a românilor
Agitaţie mare în presa rusă. “Nezavisimaia Gazeta” anunţă că Mihai Ghimpu şi-a uimit concetăţenii, declarând că va aboli neutralitatea respublicii. Într-un interviu publicat "Adevărul", Mihai Ghimpu, preşedintele interimar al Moldovei, a declarat că ţara sa ar putea intra în NATO, dacă acest lucru va fi necesar pentru aderarea la Uniunea Europeană. În Transnistria, acest anunţ a fost primit cu precauţie, mai ales că miniştrii Apărării din R. Moldova şi din România, ţară membră NATO, au semnat un acord pentru interacţiunea în spaţiul aerian. Cei de la Tiraspol consideră că Rusia ar trebui să sporească numărul luptătorilor din trupele de menţinere a păcii pentru apărarea regiunii. La Chişinău, au aterizat Emil Boc, şeful Guvernului României, şi Igor Şuvalov, primul adjunct al premierului Federaţiei Ruse. Două vizite semnificative, având în vedere că oaspeţii oficialilor moldoveni au fost reprezentanţii ţărilor care au o anumită influenţă asupra celor două părţi ale republicii dezbinate.
Influenţa României constă în controlarea Chişinăului, iar Rusia controlează Transnistria, crede ziarul rus. Dar, spre deosebire de ordinea de zi neutră a lui Şuvalov - analiza perspectivelor de dezvoltare a CSI - Boc a înmânat unor cetăţeni ai Moldovei, care locuiesc la frontiera cu România, permise speciale pentru a călători liber la vecinii din Uniunea Europeană. Posesori ai acestor fericite bilete pot fi aproximativ 1.300.000 de locuitori, după informaţiile oferite de unii diplomaţi români. Un asemenea gest din partea românilor este apreciat de moldovenii care au permis deschiderea în Moldova a două consulate româneşti suplimentare (pe lângă cel de la Chişinău) - în oraşele Bălţi şi Cahul.
Timp de zece ani, Rusia a cerut permisiunea să deschidă un consulat suplimentar în Transnistria, unde locuiesc 150.000 de cetăţeni ai Federaţiei Ruse, dar a fost refuzată de autorităţile moldoveneşti. Şi acesta nu este singurul amănunt care atestă gradul şi orientarea simpatiilor societăţii moldoveneşti.
Preşedintele Moldovei i-a uimit pe concetăţenii lui când a comunicat că s-ar putea aboli neutralitatea.
Recent, Mihai Ghimpu declara constant: Rusia trebuie să-şi retragă trupele de pe teritoriul Moldovei neutre. Dar la 30 martie, în interviul pentru ziarul "Adevărul", el nu a exclus ca acest statut să se schimbe. "Numărul susţinătorilor NATO în Moldova este în creştere", a afirmat el. După opinia lui Ghimpu, astăzi, 30% din cetăţenii moldoveni doresc aderarea la Alianţa Nord-Atlantică. Întrebat dacă Moldova va renunţa la statutul de neutralitate în cazul aderării la Uniunea Europeană, Ghimpu a răspuns că, dacă se va pune o asemenea condiţie de aderare la Alianţă pentru admiterea în UE, atunci cetăţenii ţării vor vota şi pentru NATO. "Pe oameni nu-i interesează dacă se face aderarea prin NATO sau nu. Dacă acesta este obstacolul, atunci trebuie înlăturat", a precizat preşedintele interimar.
"Integrarea Moldovei în NATO merge deja înainte, au lansat-o chiar comuniştii. Mai precis, pe noi nu ne miră declaraţia lui Ghimpu. Declaraţia ar putea fi considerată una particulară, dar acest lucru reflectă clar vectorul mişcării Moldovei, care a fost determinat mai înainte", a comentat, pentru "Nezavisimaia Gazeta", Valeri Iastrebceak, ministrul de Externe al Tranistriei. El a mai atras atenţia că, pe 29 martie, la Bucureşti, miniştrii Apărării Moldovei şi României au semnat un acord privind colaborarea militară a forţelor aeriene şi au analizat pespectivele creării unui batalion mixt moldo-român. Miniştrii au mai declarat că desfăşurarea pe teritoriul României a elementelor scutului american antirachetă este un factor pozitiv pentru securitatea regională.
Valeri Iastrebceak a precizat că Transnistria va analiza declaraţia conducătorului Moldovei cu privire la o posibilă modificare a statutului republicii, în contextul desfăşurării scutului antirachetă al SUA în România. La Tiraspol, acest lucru este evaluat ca o ameninţare la adresa stabilităţii în regiune. "Ceea ce se întâmplă confirmă actualitatea solicitării noastre către conducerea Federaţiei Ruse, pe care am rugat-o să dubleze contingentul trupelor de menţinere a păcii de pe Nistru", a spus pentru "Nezavisimaia Gazeta" ministrul transnistrean. Totodată, el a acordat atenţia cuvenită declaraţiei premierului României: în ajunul vizitei la Chişinău, Emil Boc i-a asigurat pe moldoveni că integrarea Moldovei în România este obiectivul principal al diplomaţiei româneşti. La care Mihai Ghimpu a răspuns: Nimeni nu împiedică Moldova să se unească cu România - nici Bruxelles-ul, nici Rusia, nici Washingtonul, dacă
aşa doreşte poporul moldovean.
"Astea sunt jocuri în nisip", a comentat declaraţiile celor doi politicieni din Moldova şi România Aleksandr Rar, expert în Consiliul German pentru politică externă. După opinia lui, "România nu poate să propună, din proprie iniţiativă, Moldovei să adere la UE şi la NATO. În acest scop, Moldova trebuie să devină un stat stabil, iar deocamdată nu există stabilitate în această ţară. Printre altele, declaraţiile nesăbuite ale conducătorilor celor două ţări pot afecta procesele de integrare din interiorul Moldovei. Iar dacă unirea Transnistriei cu Rusia este o chestiune improbabilă - aceasta ar putea fi a doua regiune Kaliningrad, atunci problema transnistreană se poate rezolva prin Ucraina lui Ianukovici, ceea ce nu ar pe placul Occidentului. Acest lucru este bine înţeles în Europa şi, de aceea, diplomaţia României în relaţiile cu Moldova ar putea să provoace iritare la Bruxelles".
"La Chişinău, îngheaţă până şi Puşkin"
Este foarte instructiv pentru români să ştie cum gândesc ruşii despre ei. Mai ales că ruşii au încă iluzii că vor putea controla pe vecie viaţa oamenilor dintre Prut şi Nistru. Am preluat un reportaj publicat de Iuri Sneghiriov în “Izvestia”. Chiar dacă este mare, merită citit.
“Moldova traversează o criză politică îndelungată. Parlamentul nu poate nicicum să aleagă un preşedinte. De când a hotărât să intre în opoziţie, Partidul Comuniştilor nu mai participă la şedinţe. Ziarul nostru a scris în detaliu despre situaţia politică din republică ("Izvestia", 24 martie). În timp ce liderii îşi împărţeau puterea, poporul trecea printr-o iarnă grea. De sub zăpadă, împreună cu gropile din asfalt, au ţipat salariile neachitate, benzina şi curentul electric tot mai scumpe. Cum trăiesc acum moldovenii? Ce speranţe mai au? Iată la ce s-a oprit cronicarul nostru.
Această sărbătoare - cea de-a 65-a aniversare a Victoriei - se va marca în Moldova cu lacrimi de indignare în ochi. Pentru toţi cei 14 mii de veterani ai Războiului de Eliberare.
Mai întâi, Parlamentul republicii a hotărât să considere 9 mai nu ziua Victoriei împotriva fascismului, ci doar data la care a luat sfârşit Al Doilea Război Mondial. În al doilea rând, în loc de medalii jubiliare, Guvernul le-a pregătit cruci. Desigur, nu seamănă izbitor cu nişte cruci fasciste, dar veteranii sunt confuzi...
- Imaginaţi-vă, cu ce începe să semene nihilismul? - mă întreabă Valerii Kuzmin, ambasadorul Federaţiei Ruse în Moldova. Ziua în care s-a terminat Cel de-al Doilea Război Mondial este 2 septembrie 1945 - asta ştie orice şcolar. Noi am propus să turnăm medalii pentru veteranii moldoveni în Rusia. Au tot amânat un răspuns. Iar când Ambasada a comandat deja medalia jubiliară, aici au luat măsura să confecţioneze cruci.
Veteranii moldoveni sunt cei care, îndeosebi, au luptat în aceste ţinuturi şi pe urmă au continuat să trăiască pe acest pământ eliberat de sub fascişti. Cei, care au jurat credinţă regelui român Mihai şi care au îngheţat la Stalingrad, împreună cu Paulus, toţi au murit, nu a mai rămas niciunul.
Un prieten de-al meu moldovean şi-a depănat amintirile din copilărie: a venit la ei în şcoală bunicul lui, care avea doar o clasă şi le-a povestit despre război.
- Îmi văd de treaba mea, nu supăr pe nimeni - şi-a început povestea veteranul moldovean. - Au venit românii. M-au luat pe front. Peste două luni am fugit. Iar îmi văd de treabă, nu supăr pe nimeni. Au venit ruşii, m-au luat pe front. Nu puteam să fug. Aşa am ajuns până la Berlin...
Ambasadorul nostru, printre altele, îşi dă doctoratul în istorie şi luptă contra rescrierii istoriei. Nu demult, l-au invitat să ţină un curs la Universitatea Internaţională Liberă din Moldova. Unii consideră aceatsă instituţie "o pepinieră a naţionaliştilor". Ambasadorul nu s-a temut şi s-a dus să lumineze tineretul. Şi nu cu un referat plictisitor. Valeri Ivanovici a încercat să descrie pentru viitorii istorici şi pentru diplomaţi situaţia contemporană din Europa, rolul Rusiei în victoria contra hitlerismului. Dar studenţii, care privesc spre România, ca vechii slavi la zeul soarelui Iarilo, au considerat că nu trebuie să privească îndărăt. Numai înainte! Drumul Moldovei este prin România, spre Uniunea Europeană. Prin venele lor curge sângele vechilor romani. Fiindcă, încă din al doilea veac al erei noastre, au venit aici războinicii romani, sub conducerea împăratului Traian, i-au exterminat pe toţi
bărbaţii şi le-au luat femeile. Aşa a apărut naţiunea română. Iar moldovenii constituie o parte inextricabilă a acestei naţiuni. Toate celelalte epoci ale istoriei pot fi uitate...
Deşi există în Moldova aşa numitul curent al "moldoveniştilor". Aceasta este vechea intelectualitate ("intelighenţia"), educată în anii stagnării, când Moldova Sovietică era o floare minunată în coroana republicilor frăţeşti. Duminica, după duş, ei se strâng în atelierul minuscul al pictorului Victor Guţu, iau câte o chitară în mână sau câte un pahar de vin rubiniu şi toastează pentru vremurile trecute, când exista adevărata prietenie între popoare. Printre ei sunt istorici care afirmă cu dovezi că primul stat a apărut mai întâi la moldoveni. De aceea, ouăle româneşti nu trebuie să înveţe cloşca moldovenească cum se cloceşte. Victor Guţu este un pictor minunat. Are muisafiri dragi. Ei nu merg nici în amfiteatre, nici pe stradă. Şi vor cânta despre "pădurea însorită" în pivniţă, în timp ce noua intelectualitate trag minunata Moldovă direct în NATO.
Apoi, pe străzi năvălesc demonstranţii. Acolo au ieşit lucrătorii de la garajele troleibuzelor din transportul în comun. Aici sunt lucrătorii de la "Moldcarton". Chiar şi personalul de la spitalul de psihiatrie trece cu lozinci de la Guvern la Preşedinţie şi înapoi. Şi toţi nu şi-au luat salariile.
Limba din Moldova este mai mult decât o limbă. Este un mod de viaţă. Este politică, la urma urmei. Nu mai este un secret pentru nimeni că războiul din Transnistria a început tocmai din cauza unei provocări prin care se încerca înlocuirea rolului important al limbii lui Tolstoi, Turghenev, Puşkin... Mai întâi, despre Puşkin. Marele poet a locuit la Chişinău, în perioada 1820-1823. Aici a scris aproximativ 200 de poeme. Printre care şi "Prizonierul din Caucaz", un capitol din "Evghenii Oneghin". În epoca sovietică, aici veneau trenuri turistice întregi, cu câte 20 de vagoane fiecare, pline de cetăţeni ai URSS, pentru a deprinde noi cunoştinţe despre marele poet. Astăzi, în muzeu mai vezi puţină lume.
- Noi am trecut la un regim de economisire drastică a căldurii, oftează muzeografa Olga Bataeva, de la casa memorială a lui A.S. Puşkin. Ne-au tăiat bugetul de două ori. Exponatele se umezesc. Uneori mai vin delegaţii oficiale din Rusia. Mai frecvent vin copii din şcolile din Chişinău. Asta depinde de profesorii de literatură. Ambasada rusă a ajutat la repararea acoperişului căsuţei lui Puşkin. Cu toate acestea, înăuntru este umezeală şi e frig. Recent, naţionaliştii au propus scoaterea monumentului poetului din Parcul Puşkin, din centrul Chişinăului, şi instalarea lui în curtea interioară a muzeului. Statuia este cu 10 ani mai tânără, decât cea de la Moscova.
- Slavă Domnului că nu s-a întâmplat aşa, spune Olga Bataeva. Numele marelui poet nu se poate scoate cu dispreţ din istoria Moldovei. Deocamdată...
Aici, Puşkin a intrat într-o lojă masonică. În expoziţia muzeului, există documentele originale ale masonilor. Şi nu departe de casa memorială, celebvrul restaurator Leva Zusman din Chişinău a deschis o cafenea cu denumirea masonică "Salonul Misterelor", unde se pot servi delicioasele urechi de porc cu hrean adevărat.
- Eu sunt uimit cum se raportează oamenii din Moldova la limba rusă, povesteşte un antreprenor patriot. Când am vrut să înregistrez denumirea "Hrenovuha" în "moldovenască", m-au refuzat, motivând că aceastpă denumire este o ofensă la morala naţională. Numai după o expertiză lingvistică la un centru de etimologie, "hrenovuha" a fost înregistrat.
Lângă Consulatul rus, este coadă permanent. Vin pe-aici cam 80 de oameni. Chiar dacă s-au înăsprit cerinţele pentru acordarea cetăţeniei ruse. Ca să obţii un paşaport rus, trebuie să dai un test de limbă rusă. De două ori pe lună, vine aici de la Moscova o comisie specială. Dacă testul se dă la Universitatea de limbi slave, atunci costă 150 de euro. La Centrul Cultural Rus costă 50 de euro. În ambele locuri este coadă. Îl întreb pe un rus care şi-a adus fiica să studieze rusa la Universitatea de limbi Slave ce crede despre învăţământ.
- Încă de anul trecut, taxa era 400 de euro. Acum s-a făcut 800. Mai înainte, copiilor buni li se făceau reduceri. Acum este ca într-o reţea de marketing: înscrii un singur elev - primeşti o reducere de 10%. Dacă aducă să se înscrie 10 copii - înveţi gratis. Nu-i de mirare că sala noastră de curs este pe jumătate goală. Aşa că noi ne-am hotărât să ne înscriem la cursuri la Moscova. De aceea, vrei nu vrei, trebuie să înveţi într-o şcoală rusească.
Peste drum de Consulat, este librăria de carte rusă "Biblion". Este ca o locuinţă cu două camere la parter, s-a scos mobila de prisos şi în locul ferestrelor, au făcut o vitrină. Preţurile unor volume echivalează cu câteva salarii. Iată că intră nişte cetăţeni rusofoni - nu, nu ca să răsfoiască, dar ca să admire albumele care costă 2000 de lei. Fiindcă majoritatea cărţilor sunt ambalate etanş în celofan pentru ca marfa să se păstreze. Iar alături strălucesc vitrinele adevărate ale unei librării cu cărţi româneşti. Acolo, un album asemănător, dar în limba română, poate fi cumpărat cu 100 de lei (1 euro este egal cu 16,75 lei). Deci care limbă se poate învăţa mai bine în Moldova? Iată ce "hrenovuha" (înjurătură) se obţine...
Descendenţii lui Suvorov sunt oameni deosebiţi
De la Chişinău la Bender (Tighina) faci o oră cu maşina. Aici este deja Transnistria. Pe fosta linie a frontului se menţin trupele ruseşti de menţinere a păcii - ultimele din spaţiul post-sovietic. De pe drumurile sparte din Moldova dai în drumurile şi mai sparte din Transnistria. Pe indicatoare, în locul literelor latine sunt litere ruseşti. Peste tot sunt lozinci. Transnistria se pregăteşte să întâmpine cea de-a 20a aniversare a independenţei sale. Pe care, e adevărat, au recunoscut-o doar Abhazia, Karabah şi Osetia de Sud. Am intrat într-un restaurant să mănânc. Două fete frumoase de la o masă vecină aui comandat şampanie. Am făcut cunoştinţă. Cele două Olia sărbătoreau un eveniment de familie: una din ele aştepta un copil. Voiau să marcheze momentul.
- Aştepţi băiat sau fată?
- Nu ştim încă, dar va fi cetăţean al Transnistriei, a spus cu mândrie viitoarea mamă. Doar Transnistria este un pământ aparte.Pe-aici s-au scurs toate popoarele. Iar pe banii noştri nu apare întâmplâtor Suvorov. Noi suntem urmaşii lui! După ce s-a termina sticla, am aflat că una din cele două Oliaare şi paşaport moldovenesc, în afară de paşaportul tranistrean. Iar cealaltă - avea apaşport ucrainean.
- Trebui să trăieşti cumva. Să călătoreşti, să cumperi câte ceva. Cuz paşaportul nostru nu ne dă voie prin Europa.
- Dar cetăţenie rusă se poate obţine?
- E greu şi e scump. Nu-i de buzunarul nostru.
În 2003, Rusia a propus reglementarea problemei transnistrene. Să adune Moldova într-un stat unic. Aşa-numitul plan al lui Kozak le garanta securitatea locuitorilor Transnistriei. Desigur, în regiune ar fi rămas trupele noastre de menţinere a păcii. Nu a fost pe placul Americii, mai ales. Când trebuiau semnate documentele, a cerut audienţă la preşedintele de-atunci Vladimir Voronin ambasadorul SUA. După această vizită, Voronin a refuzat să mai semneze documentele. Cine se mai poate ocupa acum de rezolvarea problemei transnistrene? Şi e posibilă o rezolvare paşnică? În orice caz, cu cât gravitează mai strâns Moldova în jurul României, cu atât mai puţine sunt şansele de reîntoarcere a Transnistriei...
La ultima staţie de autobuz din Ghidighici, vinde vin Maria, o bătrână de 72 de ani. 10 lei litrul. Ea nu a fost niciodată nici în Rusia, nici în Uniunea Europeană. Toată viaţa a lucrat la vinărie.
- Se spune că Moldova se uneşte cu România în curând, îi dau eu ultimele noutăţi pe care le-am auzit la mitingul din Chişinău.
- Niciodată.
- De ce?
- Păi românii sunt ca ţiganii... Ne iau pe noi ca pe o molimă (ceva care se ia). Să nu mai dea dumnezeu.
- Dar în Uniunea Europeană?
- În Uniunea Europeană cu plăcere. Acolo pensiile sunt mai mari.
- Dar în Rusia?
- Păi unde e Rusia? Eh, cum aţi mai forfecat Moldova. Şi ce bine trăiam împreună!
Pentru un moldovean, apa este viaţă. La fiecare pas, în cartierul Ghidighici, vezi fântâni noi. Şi pe fiecare fântână este o tăbliţă pe care scrie: "Construită cu bani de la Uniunea Europeană". În centru este un parc cu sălcii plângătoare şi cu bănci curate. Tot din banii Uniunii Europene. Alături este un stadion de fotbal. Am văzut şi acolo o tăbliţă”.
De sufletul lui Mile Cărpenişan
La numai 34 de ani, jurnalistul de front Mile Cărpenişan a plecat spre o lume virtual mai bună şi mai dreaptă. Era pasionat de profesia lui şi părea de-ajuns. Colegii din ograda Varanului-cu-Platoşă au ţinut să-l omagieze fiindcă le fusese coleg. Nu au povestit de ce a plecat Mile de la ei şi au pus între lumânări fotografia unui coleg care trăieşte. Colac peste pupăză, “Observatorul” de la ora 19.00 îi invita pe telespectatori să-şi exprime gândurile şi regretele printr-un sms de 0,59 euro. TVA inclus! Au încercat alţii să repare gafele monumentale. Traian Băsescu l-a decorat post-mortem cu Ordinul Naţional “Serviciul Credincios”, iar Consiliul Municipal din Timişoara l-a declarat apoi cetăţean de onoare al oraşului. A urmat înmormântarea cu onoruri militare la cimitirul “Rusu Şirianu” din Timişoara. Parcă era mai bine dacă îl preţuiam câtă vreme trăia.
Această tragedie mi-aminteşte de un moment mai urât, care s-a petrecut în 2008, chiar în Vinerea Mare, la Naţional TV. Un editor de montaj s-a prăbuşit pe tastatura calculatorului şi nu a mai putut fi salvat. Avea doar 29 de ani şi doi copii acasă. Lucra în două locuri de muncă fiindcă nu-i ajungeau banii pentru trai. Salvarea a ajuns târziu din două motive: Abramburica bătuse piloni de beton în asfalt ca să nu mai intre maşini străine în Parcul Politehnicii, iar pe Bulevardul Iuliu Maniu, circulaţia era blocată: hoardele de bucureşteni încercau să iasă din Capitală spre Piteşti, iar sirena ambulanţei urla intuil. Presa nu a dat măcar o ştire despre acel tânăr care s-a pierdut aşa de absurd. E adevărat, el nici nu fusese pe front…
Alexandru Mihăilă – între magie şi iubire
“Sărută-mă, singurătate”- o carte care dezleagă vraja din “Şalul negru”
Romanul lui Alexandru Mihăilă este cartea unor iubiri sub imperiul magiei. Autorul elaborează practic firul epic din poemul „Şalul negru” al lui Aleksandr Puşkin, care fusese surghiunit la Chişinău. Acolo, poetul rus a descoperit un cîntec popular despre blestemul iubirii trădate şi pedepsite prin moarte. Eroul lui Alexandru Mihăilă merge însă mai departe şi găseşte ieşirea din blestem pentru familia Vuza. Autorul evocă recurenţa blestemului iubirii în viaţa sentimentală a bărbaţilor din această veche familie boierească din Moldova
istorică.
Vuza cel Mare, polcovnic în armata rusă, se îndrăgosteşte de o grecoaică focoasă, care îl trădează însă cu un armean. Prevenit de „un jidov mârşav” (apud Costache Negruzzi) că este înşelat, el îi ucide pe amândoi, în timp ce slujnica ţigancă a grecoaicei îi aruncă boierului în faţă blestemul nefericirii şi al singurătăţii din tată-n fiu. Aici s-a oprit Puşkin, nu a vrut sau nu a ştiut să meargă mai departe.
Alexandru Mihăilă dezvoltă drama de familie în mai multe ipostaze sentimentale. “Strămoşul ăsta al meu era polcovnic în armata generalului rus Rumeanţev, cel care-i învinsese pe turci la Chilia. De acolo, din acel loc, a început totul. S-a întâmplat ca el să se afle în dragoste cu o grecoaică tânără şi frumoasă ca o zână. Şi, în ceasul în care a descoperit că ea îl înşela cu un armean, s-a repezit la casa ibovnicei şi a ucis-o. De fapt, i-a măcelărit pe amândoi. Înainte de a-şi da sufletul, fata l-a blestemat, trimiţând un blestem de dragoste, singurătate şi moarte peste tot neamul Vuzeştilor. Roaba ţigancă, aflată în casă, a început să strige cuvinte neînţelese şi, smulgându-şi părul din cap, acolo pe loc, a făcut farmecele, întărind blestemul”.
Toţi Vuzeştii vor trăi cumplite deziluzii din dragoste. Prilej pentru autor să treacă în revistă aproape două sute de ani de istorie a românilor - de la 1841 şi până la bombardarea Belgradului de către americani, în 1999. Blestemul se repetă implacabil şi devine mai devastator în momente de mare tensiune social-politică: revoluţia de la 1848 din Iaşi, îngropată în ridicol prin trădarea unei femei care l-a înşelat concomitent pe ofiţerul Scarlat Vuza; tentativa de comunizare a României prin rebeliunea bolşevică din 1917, când tânărul Tiberiu Vuza află că frumoasa lui, Vera, îl iubea mai mult pe Lenin, decât pe el; războiul de pe Nistru din 1992 dintre basarabeni şi trupele imperiale ale Rusiei şi până la demonstraţia de forţă a americanilor asupra sîrbilor din 1999. Astfel, blestemul iubirii şi al singurătăţii ajunge până la Costin Vuza, un reporter de front din Bucureşti. Ziaristul, trădat de iubita lui din Iaşi, se aruncă printre bombele americanilor, dornic să încheie conturile cu viaţa. Costin accede însă la iubirea divină, revelată prin iertare, prin sublimarea suferinţei provocate de patima trecătoare trădată. Prin suferinţă, îşi cucereşte liniştea sufletească şi vraja blestemului asupra Vuzeştilor se rupe.
“Am ieşit din istoria Vuzeştilor, dar nici povestea mea nu e mai frumoasă căci, asemeni lor, n-am ştiut să iert. Acum înţeleg că sângele lor răzbunător a dus mai departe pedeapsa, din generaţie în generaţie, alegând clocotul urii, în local simplei iertări care ar fi stins pentru totdeauna blestemul”.
Spuneam că distingem aici o succesiune de avataruri sentimentale, care dezleagă magia din „Şalul negru”. Autorul este un cunoscător subtil al modelelor din marea literatură universală a iubirii. El topeşte în romanul lui esenţe tari şi vechi: Sulamita, Melisende, Dulcineea, trubadurul Jaufré Rudel, încheind empatic cu euforia platonică a lui Don Quijote. De la farmecul frust al imaginilor vizuale, tactile chiar, din „Cântarea cântărilor”, până la frenezia trubadurilor medievali. De aici şi senzaţia de mare densitate a lecturii. Nu lipsesc nici miresmele epocii Ienăchiţă Văcărescu-Costache Conachi fiindcă poeţii-boieri puneau fără sfială pe hârtie tot ce simţeau, deşi nu aveau totdeauna mijloace expresive şi nu le ajungeau cuvintele să-şi transpună „of-urile”. Chiar dacă poezia lor ne pare vetustă astăzi, Alexandru Mihăilă ne linişteşte indirect că trăirile acelor bărbaţi sentimentali rămân autentice tocmai prin puterea asumării unor revelaţii lirice intime, o floare rară în literatura contemporană. Ironia subţire străbate străveziu şi din versurile citate de autor: “Amăgit de jurământuri, cinste, dragoste ţi-am dat/ Azi răpus de suferinţă, stau deoparte înşălat”. Sau şi mai evident: “Zilele vieţii mele ţie astăzi le jărtfesc/ Hotărăşte a me stăpână rob să-ţi fiu, să te iubesc./ Mă cutremur, stau deoparte, strig la cer, nu mă lăsa,/ Nimene nu mă agiută, făr’ decât fiinţa ta.” Era un mod de a iubi atunci, cu sfâşieri lăuntrice. O fetişcană din Bârlad i-a sucit minţile vornicului Todiraşu Vuza, vinde casa dăruită de boier şi fuge cu un ofiţer. Amorezul bătrân priveşte când la icoana lui Hristos, când la Cel-de-pe-Comoară de pe cartea Sfântului Haralambie şi ar fi în stare să facă pactul cu Necuratu, numai să-i aducă ibovnica înapoi: “Îi stătea hohotul de plâns în gât şi săruta icoana, umplând-o de lacrimi şi de bale. Nu mai simţea nicio frică şi nici nu-şi mai afla sufletul muncit de căinţă. Apoi, aplecându-se gemând din încheieturi, trăgea cu ochiul la diavolul de pe coperta cărţii, rugându-l cu durere: “Dă-mi-o înapoi! Ştiu că e în puterea ta. Pe tine nu te-a vândut nimeni, n-ai de ce fi viclean cu mine. Dă-mi-o înapoi şi mă lepăd de Cel de Sus!” Dar un-i venea niciun semn. Deasupra licărea luminiţa din candelă, aruncând străluciri pe chipul lui Iisus”.
„E un blestem de dragoste şi singurătate, prinţule”, îi spune ţiganca Zamfira lui Costin Vuza, pe malul Nistrului. Sau poate nu i-a spus eroului nimeni niciodată aşa ceva şi totul este creaţia mâniei după trădarea Augustei. Fata necredincioasă este frumoasă şi zveltă, mlădioasă „ca un hlandan”. Este cea mai frustă comparaţie pe care am găsit-o în literatura modernă pentru o femeie tânără: hlandanul (cânepa de sămânţă) este viguros, unduios şi suplu, semnifică viaţa cea mai puternică şi mereu biruitoare prin verdele lui întunecat, este ameţitor şi dulce oniric prin aromele sălbatice, pe care le degajă. Fiindcă iubirea-patimă tulbură ca un drog. Bărbatul-fiară percepe femeia iubită cu toate simţurile, mai ales prin miros, nu doar prin reprezentare şi imaginaţie, care întregesc un chip ideal în mintea lui. Cine nu a visat în adolescenţă pe o chită de hlandani tăiaţi nu pricepe uşor ce spun eu aici.
“La şalul cel negru mă uit în tăcere
Şi sufletu-mi rece e nemângăiat”
Aşa traduce Costache Negruzzi. Puşkin spune însă mai mult: „Gliaju, kak bezumnîi, na ciornuiu şali,/ I hladnuiu duşu terzaet peciali”. Ceea ce ar suna cam aşa mai pe româneşte: „Privesc, ca nebun, la şalul cel negru/ Şi tristeţea îmi chinuie sufletul rece”. Alexandru Mihăilă este mult mai aproape de atmosfera creată de poetul rus, dar eroul lui se salvează însă prin credinţă şi iertare.
Pentru Puşkin, drama din „Şalul negru” este doar o poveste exotică. De altfel, Basarabia i-a lăsat un gust cumplit, ceea ce se vede în versurile scrise în perioada surghiunului: „Adio, Chişinău jegos”, „O, Chişinău, tu urbe-ntunecată”, „Blestemată urbe Chişinău. Limba obosi-va să te certe”, „Ţiganii-n gloată zgomotoasă/ Prin Basarabia pribegesc”, „În Moldova ţiganii alcătuiesc o mare parte a populaţiei”, „Moldovenii cei adormiţi”, „Greoiul moldovan”, „Mă bălăcesc în glodul moldovenesc”, „Aici la noi e moldovanno şi greţos”. După cum se vede, eritreeanul Puşkin nu a înţeles mai nimic despre români. Chiar dacă starea de spirit pe care o trăieşte e asemănătoare, Ovidiu a priceput mai mult despre dacii din Tomis, unde fusese exilat în alt mileniu.
Costin Vuza învaţă să ierte până şi trădarea cea mai abjectă şi ajunge astfel să trăiască misterul iubirii divine. Fiul risipitor s-a întors şi în cerul lui este sărbătoare lină. “Eu, fiul risipitor, care a rătăcit calea blândeţii şi a iubirii aproapelui! Nu mă aştept ca tatăl să cadă cu milă pe grumazul meu şi să mă sărute, şi nici să înjunghie viţelul cel îngrăşat. M-am întors flămând şi însetat, dar m-am înfăţişat la sărbătoarea întâlnirii cu o inimă plină de ură. Cu ea am vrut să-mi luminez răspântiile din drumul către Dumnezeu”. Şi mărturisirea merge mai departe: “Voi aştepta resemnat şi mut, în ceasuri lungi şi amare, împlinirea voii cereşti. Şi voi fi singur. Sărută-mă, singurătate! Cum mai pot nădăjdui că voi fi primit, eu, cel din ceasul al unsprezecilea, la fel ca lucrătorul primului ceas? Cum?”
În evocarea războiului, se remarcă talentul reporterului de front. “Spre şesuri, bezna se însângerează brusc, un snop de trasoare ţâşneşte dintr-un fagure de foc. O explozie depărtată, cu vuiet sinistru, călătoreşte încă pe sub umbrele nopţii, trecând prin creier, prin gânduri, prin ochi, prin mâini.” Dacă pentru românii din Basarabia, scriitorul manifestă o afecţiune constantă, pe fondul unei exasperări provocate de răul istoric, sîrbii l-au cucerit însă prin puterea lor de sacrificiu. Ei sunt totuşi singurul popor din Europa, care chiar s-au bătut pentru neatârnarea lor cu toate imperiile: şi cu turcii, şi cu nemţii, şi cu ruşii, şi cu americanii: “Dacă Dumnezeu mi-ar mai da o dată drumul pe pământ, l-aş ruga: Fă-mă, Doamne, sîrb, ca să rămân liber! (...) Văzusem şi citisem pe zidurile din Belgrad: Serbia până-n cosmos! Serbia până la stele! Sub coviltirul sinistru al morţii, spiritul eroic al acestui neam, greu de istorie şi de jertfe, se afirmă cu pătrundere adâncă şi religioasă în fiecare sîrb”.
Atunci când îţi place o carte, te bate iluzia că puteai s-o scrii şi tu. Romanul lui Alexandru Mihăilă reflectă însă o vastă experienţă de viaţă, o amplă documentare, spirit de sinteză şi, nu în ultimul rând, multă sensibilitate. De aceea, am admis, în cele din urmă, că nu puteam să scriu „Sărută-mă, singurătate”...
Cine va ataca Rusia?
Cine ar fi nesăbuitul care şi-ar mai putea imagina astăzi că atacă Rusia după atâtea dezastre istorice? A încercat Napoleon şi, după ce i-au îngheţat soldaţii prin stepă, s-a trezit cu luptătorii lui Kutuzov pe străzile Parisului. A încercat şi Wilhelm al II-lea să distrugă Imperiul Rus cu banii masonilor din America şi a provocat o adevărată pecingine roşie asupra Europei, care, mai târziu, a rupt şi jumătate din Germania. Hitler era convins că, printr-un blitzkrieg, pune Rusia la pământ şi asiaticii lui Stalin au dărâmat Berlinul. Nu mai contează astăzi cine şi de ce i-a ajutat pe bolşevici, dar acestea au fost consecinţele geopolitice.
După o asemenea lungă experienţă istorică, nu văd să mai apară un alt aventurist care să atace Moscova. Dimpotrivă, de 20 de ani, toţi se poartă cu mănuşi lungi faţă de Rusia: să nu provocăm inutil, să avem grijă, să nu irităm Kremlinul. Americanii i-au ajutat pe ruşi să scape de arsenalele învechite şi extrem de periculoase prin corodare naturală, le-au oferit bani şi tehnologie. Rusia îşi modernizează armata şi a reînceput “zborurile strategice” cu bombardierele grele deasupra lumii, ca pe timpul lui Brejnev. Şi nebunia războiului rece se reia. Nu numai că nimeni nu are curajul să se apropie de spaţiul de influenţă sacrosanct al Rusiei, dar am ajuns în situaţia paradoxală că nu trebuie să-i deranjăm nici rachetele strategice cu alte rachete defensive americane, care sunt programate să nu devină ofensive. Cu alte cuvinte, Rusia are dreptul să ţină toată Europa sub spectrul morţii, iar dacă ţările ex-comuniste încearcă să prevină o posibilă tragedie, nu li se permite fiindcă afectează câmpul rachetelor strategice ale Kremlinului. De ce s-ar teme ruşii de existenţa unor mijloace de apărare din Europa dacă nu ar avea intenţia să-şi folosească arsenalul ca instrument de şantaj şi chiar pentru “lovituri preventive” contra unor state mici? Situaţia ar părea comică, dacă nu ar fi de-a dreptul dramatică.
Cam aşa trebuie văzută disputa dintre Moscova şi Washington pentru estul Europei, în contextul în care Barack Obama şi Dmitri Medvedev au semnat totuşi la Praga Tratatul START II pentru reducerea arsenalelor strategice, nucleare sau convenţionale.
Cearta pentru România
Evenimentul a fost precedat de 14 convorbiri dure la telefon între Obama şi Medvedev, susţine “The New York Times”. De fiecare dată, Medvedev i-a cerut omologului american să renunţe la rachetele defensive din România şi Bulgaria. El a zis, tot el a auzit. Consilierii lui Barack Obama le-au dezvăluit ziariştilor americani că niciodată nu l-au văzut atât de iritat pe liderul de la Casa Albă. “Dmitri, acest lucru a fost convenit deja”, i-a spus Obama lui Medvedev, referindu-se la interceptorii din România. “Nu putem face acest lucru. Dacă asta înseamnă că renunţăm la tratat şi nu îl finalizăm, atunci aşa să fie. Dar nu vom merge pe această cale", a afirmat Obama. Preşedintele american a închis telefonul şi şi-a exprimat frustrarea, iar unii consilieri au declarat că nu l-au mai văzut niciodată atât de supărat. Disputele care au marcat negocierea noului tratat au cunoscut o nouă intensificare "când România a anunţat, în mod neaşteptat, că va găzdui elemente ale scutului antirachetă, ceea ce aducea sistemul reconfigurat de apărare chiar în curtea geopolitică a Rusiei", afirmă New York Times. "Aceasta a dus la o conversaţie telefonică tensionată cu (preşedintele rus, Dmitri n.r.) Medvedev în data de 24 februarie", adaugă sursa citată, precizând că Medvedev a insistat asupra elaborării unei declaraţii comune referitoare la apărarea antirachetă, solicitare respinsă de preşedintele american.
Anunţul privind semnarea noului tratat START în aprilie, la Praga, a finalizat un proces de negocieri îndelungat şi dificil, la care Obama nu s-a aşteptat atunci când l-a iniţiat. Negocierile au depăşit cu multe luni termenul-limită convenit de cele două părţi şi s-au desfăşurat în mai multe oraşe, inclusiv la Londra, Moscova, Geneva, Singapore, Copenhaga sau Washington.
Citând oficiali americani şi surse ruse, New York Times a punctat principalele puncte ale procesului de negocieri marcat de zece runde de negocieri la Geneva şi discuţii personale între Obama şi Medvedev, care s-au întâlnit sau au vorbit la telefon de 14 ori, pentru a clarifica subiecte în dispută.
Potrivit adjunctului secretarului de stat al SUA, Ellen Tauscher, pe teritoriul României vor fi amplasate, până în 2015, trei sisteme defensive antirachetă SM-3, având în total 24 de rachete interceptoare. Oficialul SUA ar fi făcut precizarea unui grup de jurnalişti străini, cărora le-a explicat şi că Administraţia americană "în mod consecvent, a informat Rusia despre tot ceea ce înseamnă abordare etapizată şi adaptată" în privinţa amplasării scutului.
Să ne sincronizăm ca să nu ne faceţi de râs...
Noul Tratat privind limitarea armelor strategice ofensive a fost semnat pe 8 aprilie la Praga de Dmitri Medvevedev, conducătorul Rusiei, şi Barack Obama, preşedintele SUA, arată "Nezavisimaia Gazeta" . Documentul înlocuieşte tratatul START-I, semnat de URSS şi SUA, la 31 iulie 1992, pentru reducerea şi limitarea armelor strategice ofensive, expirat pe 4 decembrie 2009. Noul Tratat START-II este valabil zece ani. El poate fi prelungit maxim cinci ani, dacă nu va fi înlocuit între timp cu un acord consecutiv privind aceste arme.
Conform Tratatului START-II, după intrarea în vigoare a documentului, fiecare ţară poate deţine în următorii şapte ani maxim 700 de rachete balistice transcontinentale, rachete balistice pe submarine şi bombardiere grele; 1550 de focoase şi 800 de lansatoare desfăşurate şi nedesfăşurate, instalate pe submarine sau pe bombardiere grele. Mai pe şleau spus, ca să distrugem Pământul, avem nevoie de 100 de bombe. Americanii şi ruşii păstrează 1550!
Tratatul dintre Rusia şi SUA, care înlocuieşte acordul START-I, poate fi ratificat de Senatul american în acest an, a spus Robert Gibbs, reprezentantul Casei Albe, pentru canalul TV Fox News.
Tratatul va fi supus ratificării şi în Duma de Stat de la Moscova în următoarea perioadă. Ratificarea în Rusia şi în SUA a documentului trebuie să se facă simultan, a declarat Dmitri Medvedev, preşedintele Rusiei. "De asemenea, noi ne pregătim să îndeplinim toate procedurile cât mai curând pentru ca Parlamentul nostru să analizeze Tratatul. Eu cred că trebuie să asigurăm sincronizarea ratificării documentului, pentru ca nicio ţară să nu se simtă ofensată", a adăugat preşedintele rus.
În timpul conferinţei de presă, de după semnarea documentelor, preşedintele Dmitri Medvedev a invitat şi alte ţări care posedă arme nucleare să analizeze acest document ca o posibilitate de reducere şi de distrugere a arsenalelor atomice.
Noul tratat prevede un mecanism mai puţin costisitor, dar eficient pentru controlul armamentelor şi pentru supraveghere, a precizat preşedintele Dmitri Medvedev. "Mecanismul de verificare a devenit mult mai simplu şi mai puţin costisitor, comparativ cu tratatul vechi, dar, în acelaşi timp, el asigură şi controlul adecvat, şi ireversibilitate, şi transparenţă în procesul de distrugere a armelor strategice", a subliniat şeful statului rus.
"Vreau să spun cât se poate de clar că acţiunea pe care noi o iniţiem nu va ameninţa în niciun fel securitatea strategică a Rusiei. Această dezbatere va fi o parte a unui dialog mult mai amplu despre modul în care se pot elimina armele nucleare tactice de pe teatrele de operaţiuni militare, ca să reducem mai drastic rachetele fixe. Există o serie de probleme în tratarea cărora se poate înregistra un progres semnificativ", a spus Obama la conferinţa de presă comună, alături de partenerul rus Dmitri Medvedev. Preşedintele SUA a amintit că a analizat cu Medvedev posibilitatea reducerii arsenalelor mobile sau fixe, încă de la prima lor întâlnire. "Ceea ce am precizat eu atunci că sistemele noastre antirachetă nu sunt orientate spre modificarea echilibrului strategic dintre Rusia şi SUA rămâne valabil. Dimpotrivă, aceste elemente au ca obiectiv apărarea poporului american de posibile noi atacuri cu rachete din terţe ţări. Noi am recunoscut totuşi că Rusia manifestă un mare interes pentru această problemă. Şi noi am promis că vom avea convorbiri semnificative, nu numai la nivel bilateral, dar şi cu participarea partenerilor noştri europeni, cu privire la acordul cadru, în limitele căruia putem colabora în domeniul apărării anirachetă, astfel încât să se garanteze interesele SUA, interesele naţionale ale Rusiei şi să permită apărarea altor ţări contra rachetelor din terţe state", a spus liderul american.
În timpul Administraţiei republicane a lui George Bush, Statele Unite au încercat să desfăşoare în Polonia scutul antirachetă, iar în Cehia - un radar de interceptare. Moscova a considerat acest lucru ca o ameninţare directă la adresa potenţialului său strategic. Actualul preşedinte Obama a anulat aceste planuri, dar nu a renunţat la ele definitiv.
Mângâierea pe creştet
După ce Obama anunţase în martie 2009 că renunţă la scutul lui George W. Bush, mai multe personalităţi din Europa, printre care Vaclav Havel, Lech Walesa şi Emil Constantinescu, au semnat o scrisoare prin care îl avertizau pe liderul de la Casa Albă că America nu trebui să scpată de la inimă ţările din estul Europei de dragul capriciilor Rusiei. Pentru ca lucrurile să fie evidente, Obama i-a invitat pe cei 11 şefi de state din estul Europei să vină la ceremonia de la Praga. Le-a oferit şi o cină. Încă de la plecarea de pe Aeroportul din Otopeni, Traian Băsescu a precizat că va insista la Praga pentru respectarea articolului 5 din statutul NATO, conform căruia, dacă o ţară este atacată, atunci toate statele membre trebuie s-o ajute. Aici e vorba de Afganistan care ar fi atacat Statele Unite prin intermediul ciracilor lui Osama bin Laden. Aşa că Traian Băsescu i-a oferit lui Obama un cadou politic de impact în acest moment: el l-a anunţat că Romînia va creşte numărul militarilor din Afganistan de la 1072, câţi avem în prezent, la 1800. Prin ricoşeu, erau vizate unele state europene mari şi bogate, care dau înapoi la război. Obama a aascultat atent şi a mulţumit pentru ajutor.
Moscova a învins şi la Praga?
Americanii au răbdare şi fac ce ştiu. Ruşii procedează ca la judo, aşa cum i-a învăţat Vladimir Putin – trebuie să foloseşti energia adversarului pentru ca lovitura ta să fie mai puternică. Serghei Lavrov, şeful diplomaţiei ruse, a spus că Moscova îşi rezervă dreptul de a ieşi din cadrul Tratatului START în funcţie de situaţia creată în jurul scutului antirachetă american. Această poziţie va fi anunţată prin declaraţia Rusiei, care va intra în acelaşi pachet de documente ale Tratatului START. Ieşirea din tratat este prevăzută "în cazul în care cantitatea şi calitatea crescută a potenţialului strategic al scutului SUA vor începe să influenţeze eficienţa armelor strategice nucleare ruseşti".
Şeful diplomaţiei ruse a dat din nou de înţeles că partea rusă respinge planurile unilaterale ale SUA privind desfăşurarea elementelor scutului antirachetă din Bulgaria şi România. E adevărat, "în primele etape, este vorba despre sistemele regionale, care nu afectează stabilitatea strategică". "Dar noi vom vedea ce va fi mai departe. Dacă acest sistem va avea şi caracteristici strategice, vom analiza ce riscuri creează pentru rachetele noastre strategice", a subliniat ministrul.
După cum arată "Izvestia", referirea la interdependenţa sistemelor strategice ofensive şi a scutului antirachetă a fost consemnată în Tratat la insistenţele negociatorilor ruşi.
Încă un moment principial: în document se vorbeşte despre toate armele strategice, indiferent de încărcătura lor - nucleară sau convenţională. Rusia s-a pronunţat contra ideii că, pe drumul spre o lume fără arme nucleare ("zero global"), locul armelor nucleare l-ar putea lua sistemele destabilizatoare nenucleare. De aceea, "armele convenţionale, nenucleare, focoasele se includ în nivelele limită pentru ogivele prevăzute în Tratat, iar purtătoarele lor să fie în limitele mijloacelor de livrare", a explicat ministrul. Ruşii îi acuză pe americani că vor să instaleze “arme cu lovituri globale”.
Americanii curtează Mongolia
Washingtonul şi cei de la Bruxelles se pare că s-au interesat la fel de serios de Mongolia. După aprecierea expertului american Rick Rozoff, această ţară, care ia parte la războiul din Afganistan, este realmente cea mai atractivă pentru serviciile speciale din SUA, fiindcă ea se află între Rusia şi China. Experţii de la "Nezavisimaia Gazeta" recunosc că, din perspectivă militară, desfăşurarea bazelor militare ale SUA în Mongolia s-ar reflecta negativ asupra securităţii Rusiei şi Chinei.
Rozoff este autorul unui studiu senzaţional, publicat recent, în care se arată că America "încercuieşte Rusia şi China" prin intermediul scutului antirachetă. El menţionează că, în ultimele decenii, Statele Unite ale Americii posedă baze şi alte obiective militare în acele regiuni ale lumii, unde nu reauşeau să pătrundă în perioada războiului rece. Este vorba despre Africa: 2000 de militari în Djibouti; regiunea Mării Negre: 7 noi baze aeriene şi de instrucţie în Bulgaria şi în România, exercitând astfel controlul asupra bazelor BBC, BMC şi asupra armatelor terestre, precum şi supravegherea Georgiei; desfăşurarea, în aprilie, a bateriilor de sisteme Patriot în Polonia. Enumerarea continuă cu obiectivele militare ale SUA în Orientul Mijlociu, în Asia Centrală, în sudul Asiei, în Asia Orientală, în America Centrală şi de Sud, în Oceanul Indian şi în partea de sud a Oceanului Pacific. "Mongolia, care părea
aşa de departe şi imposibil de cucerit, nu poate fi exclusă de valul expansiunii militare americane", anunţă Rozoff.
Pe 29 martie, NATO a recunoscut oficial Mongolia ca ţară participantă la coaliţia din Afganistan şi l-a invitat pe reprezentantul de la Ulan-Bator la reuniunea miniştrilor de Externe din Alianţă, eveniment ce va avea loc pe 23 aprilie, în Estonia. Analistul trage concluzia că Mongolia se apropie tot mai mult de SUA şi de NATO. Şi pentru a-şi susţine concluzia, el aminteşte că militarii mongoli participă, în echipă cu americanii, la cursurile anuale "Khan Quest". "Cu suprafaţa ei uriaşă (peste 600 milioane kilometri pătraţi), cu o populaţie redusă (sub 3 milioane de locuitori), din care aproximativ 40% locuiesc în Capitală, Mongolia este locul ideal pentru desf'ăşurarea reţelei militare americane (terestre, aeriene şi satelitare) pentru a spiona China şi Rusia simultan. Noul preşedinte al ţării, care a fost educat în Statele Unite, probabil că nu va refuza aceste cereri ale Washingtonului", subliniază Rozoff pe
site-ul Opednews.com.
Totuşi, specialiştii ruşi consideră puţin probabil un asemenea gest inamical din partea Mongoliei, la adresa Rusiei. Generalul-colonel Viktor Esin, fost comandant al Marelui Stat Major al Armatei de Rachete Strategice, a afirmat, într-un interviu pentru "Nezavisimaia Gazeta", că o asemenea interpretare publică ar putea fi o tentativă de a induce dezacorduri în relaţiile celor de la Ulan-Bator cu Moscova şi cu Beijingul. "Dacă se presupune că se va semna un asemenea acord între Mongolia şi SUA, atunci americanii vor avea posibilităţi imense de desfăşurare a supravegherii, într-un spectru larg, asupra Rusiei, mai ales în Siberia şi în Extremul Orient, dar îndeosebi asupra Chinei. Însă eu presupun că e puţin probabil ca preşedintele Mongoliei să ia o asemenea decizie, dacă luăm în considerare dependenţa economică a Mongoliei de China şi Rusia", a spus Esin. El a subliniat că Mongolia şi-a întărit statutul de regiune
fără arme nucleare şi conducerea ţării şi-a arătat intenţia că statul va rămâne neutru.
Mongolia, care este observator în cadrul Organizaţiei de Colaborare de la Shanghai, nu vrea să devină nici membră a acestei organizaţii fiindcă vrea să-şi păstreze neutralitatea. Totuşi, după opinia interlocutorului nostru, faptul că, în anii 1990, Rusia nu a acordat atenţia cuvenită Mongoliei, s-a reflectat negatriv în relaţiile noastre.
De asemenea, nu crede că trebuie să dramatizăm situaţia nici Galina Iaskina, doctor în ştiinţe politice, consilier ştiinţific principal la Institutul Oriental din cadrul Academiei de Ştiinţe din Rusia. Mongolia a anunţat oficial că nu admite desfăşurarea unor obiective militare străine pe teritoriul său. Pe de altă parte, între statele noastre există un parteneriat strategic. Această oriuentare a fost reconfirmată şi prin Declaraţia privind dezvoltarea parteneriatului strategic din 25 august 2009, semnate la Ulan-Bator, cu ocazia vizitei de stat a preşedintelui Dmitri Medvedev. Cu puţin timp înainte, fusese în Mongolia şi premierul Vladimir Putin. "A fost depăşit dezechilibrul în comerţul bilateral, schimbul de mărfuri a crescut, depăşind un miliard de dolari. Creşte importanţa legăturilor regionale şi transfrontaliere. În februarie 2010, şefii de guverne au convenit ca, la cererea părţii mongole, Federaţia Rusă să acorde Mongoliei un ajutor de 57 mii de tone de cereale furajere, după ce un mare număr de vite au murit de foame", a spus Galina Iaskina. Şi în domeniul apărării, colaborarea cunoaşte o dinamică pozitivă şi se organizează aplicaţii mixte, ceea ce va avea un caracter constructiv pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale, a concluzionat ea.
Dar parcă mai poţi să bagi mâna în foc pentru cineva în contextul noului război rece?
Canada a intrat în conflict cu “o ţară nu tocmai normală”
Rusia şi-a înfipt steagul pe fundul Oceanului Îngheţat
Presa mondială a trecut relativ uşor peste un subiect important, chiar dacă evenimentul se referă la un spaţiu îndepărtat: Cercul Polar de Nord. Acolo însă interesele economice dau în clocot, iar tonul cel mai insidios l-a dat Rusia de mai mulţi ani.
Mai direct, pe 30 martie, s-au întrunit la Chelsea, lângă Ottawa, şefii diplomaţiilor din “Chinta Arctică”: Rusia, Canada, SUA, Norvegia şi Danemarca.
După cum notează ziarul “Nezavisimaia Gazeta”, participanţii la această reuniune au declarat oficial adeziunea ţărilor lor la ideea rezolvării tuturor disputelor din regiune prin dialog, în limitele dreptului internaţional.
Ministrul de Externe al Norvegiei şi-a exprimat îndoiala cu privire la modul în care va proceda Rusia şi le-a sfătuit pe celelate ţări polare cum să dezvolte relaţiile cu Moscova. Pentru ziariştii acreditaţi la eveniment, cel mai important lucru a fost absenţa secretarului de stat american Hillary Clinton de la conferinţa de presă din finalul convorbirilor. Se pare că oaspetele american s-a considerat şocat de faptul că Ottawa nu i-a invitat la convorbiri şi pe reprezentanţii comunităţii locale a inuiţilor. De asemenea, nu au fost invitate nici Suedia, Finlanda şi Islanda. "La dezbaterile internaţionale importante privind problemele Arcticii, trebuie conectaţi toţi cei care au interese de drept în regiune. Şi eu sper că Arctica va demonstra totdeauna capacitatea noastră de a lucra împreună, iar nu de a crea noi linii de demarcaţie", a explicat răspicat Hillary Clinton poziţia ei în faţa jurnaliştilor americani. Oare doamna Clinton era supărată doar pe Canada pentru o scăpare de protocol minoră sau reacţia ei voza o altă ţară pe care a preferat să n-o numească? Există situaţii în diplomaţie, când poţi lovi în cei mai apropiaţi, ca să priceapă cine trebuie...
Precizăm că statele menţionate de secretarul de stat american, alături de ţările din "Chinta Arctică", intră în Consiliul Arcticii - un organism internaţional, care este chemat să rezolve problemele regiunii polare. Totuşi, spre deosebire de Rusia, SUA, Canada, Norvegia şi Danemarca, teritoriile Groenlandei, Suediei, Finlandei şi Islandei nu intră nemijlocit în zona Oceanului Îngheţat de Nord.
În acest sens, componenţa delegaţiilor la reuniune a fost explicată de Lawrence Cannon, şeful diplomaţiei canadiene, şi de Jonas Gahr Store, omologul lui norvegian: ţările din "Chinta Arctică" au probleme speciale, care necesită o analiză atentă, în contextul în care nu toate acestea sunt state limitrofe Arcticii.
În special, este vorba de conturarea liniilor în conformitate cu Convenţia ONU privind dreptul mării la platoul continental, prin care se exercită posesia, după opinia unora, asupra a unui sfert din resursele internaţionale de petrol şi gaze. Tocmai disputele statelor din "Chinta Arctică" cu privire la bogăţiile acvatice şi subacvatice de la Cercul Polar au devenit cauza convocării primei reuniuni a "Chintei" din 2008.
Acum a avut loc a doua reuniune. În ce priveşte dezacordurile dintre state privind realizarea unui dialog, acest lucru indică o serie de declaraţii şi comentarii clare, care au avut loc pe marginea acestei întâlniri. Astfel, Canadian Press oferă citate din discursul ministrului norvegian de Externe: "Noi, uneori, analizăm Rusia cu ajutorul vechilor hărţi pentru metale, cu schemele din timpul Războiului Rece, când noi avem reacţii instinctive la ceea ce vedem şi auzim", a spus Jonas Gahr Store. După opinia lui, nu trebuie aruncate toate hărţile vechi la tocătorul de maculatură, dar Canada şi partenerii ei polari trebuie să le analizeze la rece şi să le actualizeze.
Jurnaliştii canadieni presupun că reproşul lui Store se referea, în primul rând, la Canada. Mai ales că Guvernul lui Stephen Harper a reacţionat agresiv la acţiunile Moscovei în Arctica, acuzând-o de provocare. Reluarea zborurilor bombardierelor ruseşti, care, totuşi, nu au violat spaţiul aerian canadian - fapt confirmat de americani, instalarea de către ruşi a steagului pe fundul Oceanului Îngheţat de Nord, planurile Rusiei de a-şi accentua prezenţa în Arctica... Toate acestea au provocat destule declaraţii dure şi acţiuni din partea autorităţilor canadiene, care au acuzat Federaţia Rusă de "un comportament tot mai agresiv pe Planetă, de imixtiune în spaţiul aerian canadian" şi au promis că vor da riposta oricărei ţări care se apropie de teritoriul canadian.
Moscova s-a rătăcit în tranziţie. O ajutăm să găsească drumul?
Ministrul norvegian a precizat: "Nu tot ce face Rusia în Arctica şi nu orice steag pe care îl pune (este doar un gest simbolic!) are şi valoare juridică, de drept... cu cât se reacţionează mai dur la aceste lucruri, cu atât mai mult li se conferă valoare". Store a recunoscut că Rusia are interese legitime în Arctica şi o mare parte din resursele naturale se află pe teritoriul suveran rus, ceea ce trebuie să reducă disputele viitoare. "Totuşi să susţinem relaţiile cu Moscova este o chestiune complexă, în măsura în care Rusia nu este un stat complet normal", spune Store, citat de Canadian Press.
Ministrul norvegian nu a fost darnic în evaluări sincere: "Rusia trece printr-o perioadă de tranziţie şi unii analişti ruşi capabili anunţă că ţara s-a rătăcit în această tranziţie... Încă nu este clar ce fel de stat va deveni, când se va termina perioada de tranziţie". După opinia norvegianului, "este în interesul tuturor să asistăm la o trecere lentă a perioadei de tranziţie, după care Federaţia Rusă se va putea numi ţară democratică, în care să domnească legea, societatea civilă, presa liberă, libertatea de expresie".
La rândul său, ziarul canadian "National Post" arată că, după părerea lui Store, o interacţiune calmă cu Rusia se poate obţine la convorbirile viitoare. "Rusia nu este încă un stat stabil, fiabil, predictibil, dar noi nu vom obosi să repetăm: "Nordul Extrem - tensiune scăzută!", a spus norvegianul. "În nord, Rusia se prezintă ca un stat normal", a subliniat el. Store consideră că împărţirea Arcticii se poate face fără apariţia unor tensiuni provocate de Convenţia ONU privind dreptul mării. "În general, Rusia respectă aceste reguli", a subliniat el. După opinia ziarului, Canada ar trebui să ia în considerare experienţa Norvegiei privind relaţiile cu Federaţia Rusă şi să colaboreze cu Moscova.
În acelaşi timp, Ministerul de Externe al Rusiei a calificat sec întîlnirea din Canada. S-a convenit continuarea şi aprofundarea cooperării în domeniul tehnico-ştiinţific pentru a stabili cu precizie graniţele platoului continental pentru ţările din "Chintă", limitrofe Oceanului Îngheţat de Nord. Aşa s-a comunicat de la Palatul Smolenskoi-Sennoi. În ce priveşte problematica exploatării rersurselor naturale din Oceanul Îngheţat de Nord, s-a vorbit direct despre necesitatea urmăririi echilibrului dintre interesele economice şi ecologice, despre evitarea limitării naturale a avantajelor concurenţiale ale statelor sub presiunea unor pretexte artificiale.
Revenind la “rătăcirile” Rusiei, eu cred că lumea trebuie să evalueze corect puseurile expansioniste ale Rusiei, chiar dacă tandemul Putin-Medvedev pretinde că ar conduce o ţară democratică. Fiindcă i-a fost târşală (un cuvânt deloc diplomatic în limba română...) să-i spună câteva de la obraz partenerului Serghei Viktorovici Lavrov de la Moascova privind comportamentul ciudat al Rusiei pe arena mondială, doamna Clinton le-a reproşat canadienilor că nu i-a invitat pe inuiţi la tratative. Nu ştiu dacă doamna Clinton a venit Chelsea însoţită de eschimoşii din Alaska. Indirect, ea a vrut să spună că Rusia nu poate hotărî de una singură asupra Oceanului Arctic, chiar dacă are litoralul cel mai lung. Duane Smith de la Consiliul Circumpolar Inuit a mulţumit imediat secretarului de stat amwerican pentru atenţia acordată indigenilor din regiune. Suedia, Finlanda şi Islanda şi-au exprimat şi ele regretul că nu au participat la reuniunea “Chintei Arctice”.
Occidentul a pierdut Ucraina
Cu o zi înainte să înceapă o vizită de stat la Washington, Viktor Ianukovici, preşedintele Ucrainei, a semnat un decret care puţin probabil să-i bucure pe americani, povesteşte cu satisfacţie specifică "Izvestia". Ianukovici a desfiinţat comisia care pregătea aderarea Ucrainei la NATO. A desfiinţat şi Centrul de Integrare Euro-Atlantică. Dacă ne amintim declaraţiile precedente ale lui Ianukovici cu privire la neutralitatea Ucrainei, atunci e de înţeles: Kievul îşi schimbă vectorul de politică externă şi renunţă la perspectivele aderării la Alianţă.
Decretul lui Ianukovici desfiinţează şi construcţiile, gândite de ex-preşedintele Viktor Iuşcenko, pentru distrarea partenerilor americani. Încetează să mai funcţioneze şi institutele pentru problemele de securitate naţională şi internaţională. Dispar concomitent şi consiliile de coordonare naţională şi comisiile de experţi, care cercetează interacţiunile Ucrainei cu NATO. Ianukovici şi-a publicat deja decretele şi pe site, iar documentele au intrat imediat în vigoare.
În plus, noul şef al statului i-a concediat pe vechii funcţionari care rămăseseră la preşedinţie încă de pe timpul lui Leonid Kucima. A fost dat afară şi Vladimir Gorbulin, prieten apropiat al lui Kucima, care ocupa funcţia de şef al Centrului naţional pentru probleme de integrare europeană a Ucrainei. Acest centru fusese creat pentru a pregăti aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană şi pentru apropierea de NATO.
Ianukovici a lichidat mai multe suprastructuri, inventate de Iuşcenko drept sinecure pentru apropiaţii lui. Îşi încetează activitatea Consiliul Naţional pentru Constituţie, Comitetul Politic de pe lângă preşedinte, Comitetul Naţional pentru Cultură şi Spiritualitate, Comitetul Naţional pentru relaţiile dintre organele statului şi administraţia locală, comitetele naţionale pentru acţiuni caritabile, pentru ştiinţă, pentru inventică şi inovaţii, pentru dezvoltarea stabilă a Ucrainei, pentru cultură fizică şi sport, pentru formarea tineretului, pentru menţinerea sănătăţii.
Preşedintele Ucrainei îşi respectă promisiunea de a reduce numărul funcţionarilor cu minim 20%.
Agenţiile "umflate" de Iuşcenko se vor "dezumfla" la minimum sau vor fi lichidate.
S-a terminat cu era lui Bandera
Tribunalul regional Doneţk a hotărât că este ilegală atribuirea titlului de erou al Ucrainei pentru Stepan Bandera, comandantul armatei de insurgenţi din Ucraina. Titlul de erou îi fusese conferit fostului luptător de către Viktor Iuşcenko, chiar în ajunul retragerii din funcţie. Avocatul Vladimir Olenţevici din Doneţk a început să atace decretul lui Iuşcenko la numai cinci ziule de la semnare. Olenţevici a argumenmtat că titlul de erou al Ucrainei poate fi acordat numai cetăţenilor ucraineni. Bandera nu era cetăţean ucrainean fiindcă pe-atunci nu exista ţara Ucraina. Bandera a trăit în teritoriile Austriei şi Poloniei, fără să aibă relaţii directe cu Ucraina, şi a murit în Germania.
"Decrectul lui Iuşcenko trebuie considerat ilegal şi se abrogă", se arată în sentinţa tribunalului. Karine Abdukadîrova, preşedintele colegiului de judecată, a anunţat că rudele lui Bandera pot face apel în termen de zece zile. Organizaţiile radicale de dreapta din Ucraina au protestat imediat faţă de sentinţa Tribunalului din Doneţk.
L-au asasinat ruşii pe preşedintele polonez Lech Kaczynski?
Un eveniment năprasnic a zguduit lumea pe 10 aprilie: avionul în care se afla preşedintele polonez Lech Kaczynski s-a prăbuşit. Toţi cei 96 de polonezi au murit pe loc. Avionul Tupolev TU-154 zbura de la Varşovia la Smolensk. În momentul în care ajungea la aterizare, pilotul nu ar fi văzut copacii din cauza ceţii. Aceasta era varianta oficială.
Alături de preşedinte, au murit soţia lui, importante personalităţi politice, militare şi religioase, care voiau să participe la ceremonia de comemorare a ofiţerilor ucişi de sovietici la Katyn. Generalul Franciszek Gagor, comandantul armatei poloneze, Slawomir Skrzypek, preşedintele Băncii Naţionale a Poloniei, Andrzej Kremer, adjunctul ministrului de Externe, se aflau printre morţi.
Pa 7 aprilie, premierii Vladimir Putin şi Donald Tusk s-au întâlnit la Katyn, unde au depus coroane de flori acolo unde agenţii NKVD au ucis peste 22000 de ofiţeri polonezi. S-au împlinit acum 70 de ani de la acea monstruozitate ordonată de Stalin şi atribuită lui Hitler. Ruşii au refuzat să accepte oficial acest adevăr dovedit până după prăbuşirea Uniunii Sovietice.
O coincidenţă stranie face ca o parte a elitei poloneze să moară în timp ce mergea pe pământ rusesc să se reculeagă la groapa comună a elitei militare poloneze din al Doilea Război Mondial.
Lech Kaczynski era un catolic practicant. A propus reintroducerea pedepsei cu moartea şi a interzis un marş al homosexualilor. Avea relaţii jenante cu premierul Donald Tusk, impus de Opoziţie. În 2009, când s-a propus înlocuirea avioanelor prezidenţiale vechi, Opoziţia a respins categoric “risipirea banilor publici”. La fel s-au comportat liberalii lui Călin Popescu Tăricenau şi social-democraţii lui Mircea Geoană atunci când s-a propus înlocuirea flotei prezidenţiale a României.
Ex-premierul polonez Leszek Miller a scăpat ca prin minune în 2003 dintr-un accident de elicopter. “Am spus la un moment dat că într-o zi vom participa cu toţii la o procesiune funerară, şi abia atunci vom decide să înlocuim flota de avioane învechite a statului”, a spus Miller după catastrofă. Iată ce face politicianismul în unele ţări europene!
Lech Kaczynski a rămas ferm pe poziţie în relaţia cu Moscova şi a condamnat ferm Rusia după invazia din Georgia. El s-a opus şi construirii gazoductului rus Nord Stream, care ocoleşte Ucraina, Ţările Baltice şi Polonia pe fundul Mării Baltice, pentru a transporta gazul metan spre Germania. A vorbit atunci de un nou pact Molotov-Ribbentrop. Atitudinea lui corectă a iritat şi Berlinul, mai ales că fostul cancelar Gerhard Schroeder devenise consilier principal pentru Gazprom. Pe noua axă pe care Berlinul o construieşte cu Moscova, Varşovia nu se simte bine. După 20 de ani de tratative consecvente, polonezii i-au determinat pe ruşi să plece fruntea în faţa tragediei de la Katyn. Este aici şi meritul lui Lech Kaczynski.
“O minciună cinică a apăsat pe umerii poporului rus”, a spus Vladimir Putin pe 7 aprilie, după ce a îngenucheat în faţa monumentului şi şi-a făcut cruce. Pe 10 aprilie, a anunţat că va conduce personal anchetarea tragediei de la Smolensk. Cei care preferă teoria conspiraţiei vor crede că este o nouă probă de cinism specific ruşilor. Este greu de crezut într-o asemenea variantă, dar va fi foarte difícil pentru polonezi să nu facă legătura între cele două tragedii produse la o distanţă de 70 de ani.
Are Rusia duşmani care puteau provoca un asemenea dezastru, pe care apoi să-l atribuie Moscovei? Are, dar şi o astfel de ipoteză pare deplasată, deşi orice variantă merită cercetată.
Furtună în ceaşca de ceai?
De mai multe luni, America este străbătută de un nou suflu frenetic, fenomen supranumit simbolic „Tea Party”. Imposibil de priceput pentru cetăţenii unor ţări sărăcite, ca România sau Bulgaria, unde amărâţii au alte speranţe. De exemplu, să iasă mai repede ştevia. Pentru că „Tea Party” nu se confundă nici cu vestita formaţie de muzică progresivă canadiană, cu acelaşi nume. Nu! Este o formă de protest al conservatorilor americani radicali, faţă de regimul prea „socialist”, instituit de Barack Obama. Indiferent ce ar face, Obama este „un nou Hitler” pentru că le distruge „libertăţile”.
Zeci de mii de conservatori se costumează ca pe vremea Declaraţiei de Independenţă. Denumirea „Tea Party” evocă revolta coloniştilor de la Boston, din 1773, contra taxelor impuse de Londra pentru ceai. Mânioşi, coloniştii americani au aruncat atunci vagoane de ceai în Golful Boston.
Revoltaţii de azi se adună aparent spontan şi strigă împotriva impozitelor de tot felul sau a reformei lui Obama din domeniul sănătăţii. Este cealaltă faţă a Americii. Mai precis, este vorba despre cetăţenii care nu au venit la Washington ca să asiste plângând la învestirea lui Obama. Pe 4 februarie, aproximativ 600 de conservatori între două vârste s-au adunat la un „congres” la Nasville, statul Tennessee. Toţi au plătit câte un bilet de 549 de dolari. Pe 12 septembrie 2009, s-au strâns la Washington DC peste 75000 de revoltaţi. Oameni foarte diferiţi, ca poziţie socială şi gândire politică. Revista „The Economist” consideră că militanţii „Tea Party” constituie deja cea mai eficientă forţă politică din SUA.
Conservatorii „vor să salveze America” pur şi simplu, iar nu doar să determine Administraţia de la Casa Albă s-o lase mai moale cu reformele sistemului de sănătate, ale bugetului sau mediului. Considerându-se revoluţionari sau contrarevoluţionari, ei susţin că America a luat-o pe un drum greşit, că mai multe administraţii succesive au călcat în picioare Constituţia părinţilor fondatori. Cei mai mulţi nu au făcut politică şi neagă orice amestec al Partidului Republican în organizarea lor. „Mulţumesc, Doamne, că Obama l-a învins pe McCain în 2008! Altfel ne duceam spre stânga mai ceva ca pe timpul lui Roosevelt. Timp de decenii, America a fost ca broasca proverbială, care fierbea fără să-şi dea seama. Dar când Barack Hussein Obama a ajuns la putere, a încălzit cazanul atât de tare, încât alegătorii s-au trezit în sfârşit şi au început să sară afară”, a spus Tom Tancredo, fost senator republican şi candidat la preşedinţie. A venit la congresul de la Nashville şi Sarah Palin, care a rostit un discurs acid la adresa lui Obama. „America e gata de o nouă revoluţie, iar voi faceţi parte din ea”, le-a spus Sarah Palin, în ropote de aplauze.
La fel ca la revolta de la Teheran contra lui Ahmadinejad (puşchea!), conservatorii „revoluţionari” de la Tea Party învaţă să foloseacsă reţelele Facebook sau Twitter ca să transmită idei, să adune bani şi să-i mobilizeze pe revoltaţi. Vor impozite mai mici şi un guvern federal mai puţin stufos.
Aceşti americani care se îmbracă fistichiu contra lui Obama ar putea înclina balanţa în favoarea republicanilor la alegerile de la jumătate de mandat din Statele Unite.
Compararea lui Barack Hussein Obama cu Hitler este însă cel puţin infantilă, dacă nu ridicolă. Să-l vezi pe actualul lider planetar cu mustaţa Fuhrerului sub nas este fabulos. „Eu mă opun categoric politicii lui Obama, nu accept ce vrea el să facă. Dar cred că este bine intenţionat, chiar dacă este fundamental greşit. Să-l comparăm însă cu Hitler nu numai că este eronat din toate punctele de vedere fiindcă toate ziarele şi televiziunile vor prezenta numai afişele care îl prezintă aşa. Mesajul nostru are de pierdut”, observă Andrew Moylan de la Uniunea Naţională a plătitorilor de Taxe. Cei care îl compară pe preşedintele de la Casa Albă cu micul Adolf susţin că reforma din sănătate, promovată de Obama, ar acorda puteri excesive doctorilor care ar avea astfel drept de viaţă şi de moarte asupra pacienţilor, ca pe vremea naziştilor.
Tea Party i-a atras şi pe cei din Consiliul Cetăţenilor Conservatori, care susţin supremaţia rasei albe. S-au alăturat şi radicalii din Societatea John Birch sau LaRouchies, care consideră că tragedia din 11 septembrie 2001 a fost provocată de cercuri oculte şi că Obama nu s-a născut în Statele Unite.
Republicanii nu ştiu cum să se raporteze la acest fenomen care tot creşte. Să se prefacă doar că nu observă ce se întâmplă cu aceşti cetăţeni liberi ar fi grav. Să le acorde prea multă atenţie este iarăşi riscant, fiindcă nu intuiesc în ce direcţie se va dezvolta această mişcare. Aşa cum nimeni nu ştia din ce direcţie veneau avioanele spre Turnurile Gemene...
Viorel Patrichi
Voi repeta până la uitare: nu este de vină România pentru gestionarea frauduloasă a ţării în aceste două decenii. Iar a-l acuza pe Emil Boc de proasta guvernare a dezastrului mi se pare cel puţin deplasat. Micu Pirania, dacă va reuşi să iasă din acest rotisor şi dacă nu-l aruncă şomerii în groapa de la Roşia Montana, va fi cel mai credibil candidat la preşedinţie peste patru ani. Altfel, Partidu Bocilor va pierde Transilvania şi, inevitabil, va scăpa frâiele guvernării. Şi ar fi păcat. O scriu apăsat: cu toţi Bercenii lor, aceşti oameni, chiar dacă mulţi vin din eşalonul al treilea al Partidului Comunist, par mai pragmatici decât cei 15000 de „specialişti” ai Ţapului şi nu fură chiar şi cloşca de pe ouă, ca flăcăii din Partidu lu Mucles.
Stă bine la timonă... deocamdată
Cosmopolitismul nu are efect în România la nivelul omului obişnuit, deşi ne-a jucat multe feste în istorie. L-au confundat băieţii subţiri cu sincronismul. Asemenea defiori au observat că stângiştii din Italia au marcat „Ziua fără Berlusconi” pe 5 decembrie 2009. Italienii nu au intrat în fibrilaţie. Ideea a fost preluată de stângiştii din Franţa, care au ieşit şi ei în stradă pentru a marca „Ziua fără Sarkozy”. Inutil, chiar dacă personajul nu mai are şanse la al doilea mandat. Francezii se vor trezi dacă socialiştii vin cu o propunere autohtonă. Aşa că unii blogangii dîn Bucureşti şi-au propus să iasă şi ei pentru „No Băsescu Day!” S-au adunat vreo 50. Cu cartonul de gât, ca pe vremea „Golaniadei”, şi la fel de inadecvat. Nu puteai să ţopăi în Piaţa Universităţii contra unui Ion Iliescu, care mituise majoritatea populaţiei cu apartamente de la stat şi prin respectarea unor condiţii elementare de viaţă: gaz metan în bucătării, căldură, carne din rezervele NATO, paşapoarte pentru ieşirea liberă din ţarc, comerţ liber, restituirea proprietăţilor la întâmplare şi multă-multă anarhie. Cum puteai atunci să te baţi cu un asemenea om? Era contraproductiv şi majoritatea românilor te urau fiindcă se simţeau bine aşa. În plus, „golanii” Ţapului lăsau Piaţa Universităţii fără supraveghere după fiecare miting, iar în urmă veneau adevăraţii huligani care îşi făceau mendrele pe-acolo, compromiţând grav ideea. Nu se mai ridica nici gunoiul. Am dedus că regimul Iliescu-Roman a procedat deliberat aşa pentru a provoca indignarea populaţiei neutre politic. Am înţeles atunci de ce mulţi bucureşteni i-au salutat pe minerii care plantau flori şi ciomege prin Piaţa Universităţii.
Păstrând proporţiile momentului, chiar dacă nu se bucură de popularitatea de-atunci a lui Tataie, Marinelu stă bine la timonă. A ieşi acum cu flacăra violet şi cu „No Băsescu Day!” prin Bucureşti este aproape la fel de neinspirat. Dacă regimul Băsescu-Boc va risipi banii împrumutaţi sau preluaţi de la Uniunea Europeană, fără investiţii în economia reală, care să producă bani şi locuri de muncă, atunci România este pierdută. Iar situaţia va fi mai gravă decât în deceniul groazei. Măcar Ceauşescu a investit în tehnologii, fie şi depăşite, dar a lăsat nişte fabrici în urmă, pe care le-au tocat urmaşii 20 de ani. Gata! Moştenirea bătrânului s-a dus. O luăm de la capăt. Aici Marinelu poate juca două cărţi diferite: dezastrul sau ieşirea la liman. Nu cred că va prefera prima alternativă.
„Să purcedem fără conducători charismatici!”
„No Băsescu day!” i-a adus alături pe Adrian Năstase şi pe Zoe Petre, deşi s-au ferit să apară. "Salut ideea bloggerilor care au iniţiat această «mişcare». Este o formă de protest pe care o apreciez şi cu care vreau să mă solidarizez . E un exemplu preluat din Franţa şi Italia. Primul pas, iniţiat de voi, pe bloguri, e excelent. (...) Şi, da. Voi purta ceva violet pe 2 aprilie. Şi sunt convins că vom fi foarte mulţi în PSD care vom purta fără frică această culoare, mai ales după Congres", scria Adrian Năstase pe blogul pe blogul dumisale. S-a ales praful. Dar vine Zoe Petre şi ne trasează strategia post-factum:
„Cred că, după experienţa blogurilor şi a promenadei violet, trebuie să tragem cîteva concluzii şi să purcedem la câteva acţiuni diferite de cele de până acum.
1. Trecerea din virtual în stradă nu poate fi directă, şi e poate mult mai dificilă decît credeam. Ar trebui să găsim eventual modalităţi de întâlnire lipsite de nostalgia imposibilei reeditări a Pieţii Universităţii. Sau cu totul altceva.
2. Să ne definim clar obiectivele, şi, pornind de aici, mijloacele. Ce vrem? O Românie democratică, fără şefi charismatici, şi o guvernare responsabilă. Pentru asta, e nevoie de refacerea societăţii civile, pe care actuala guvernare a făcut-o praf.
3. Peste cinci ani, există şanse reale de a alege altfel decât în 2008 și 2009, nu degeaba guvernul Boc acumulează atîtea măsuri stupide şi impopulare. Strigaţi odată "jos forfetarul" şi să vedeţi ce puhoi de aderenţi, cu şi fără blog, se mobilizează. Dacă nu vrem să aleagă iar "Iliescu şi poporul" - eu, una, nu vreau - trebuie să creem un câmp de presiune în jurul PNL, să nu-şi rateze şansa.”
Doamnă dragă, dacă vreţi o Românie fără conducători charismatici, eu zic să “purcedeţi” cât mai iute: aveţi toate şansele alături de Nepotu Mătuşii Tamara!
Parcă Marinelu vă poartă paşii şi gândurile peste tot! Sigur tot el v-a atârnat zgardă roşie şi v-a mânat alături de Prostănacu la Timişoara, într-o mişcare lamentabil de neinspirată.
Şi scrie Adrian Năstase pe blogu dumisale că Marinelu vrea să-l lustreze pe Micu Pirania: "Da, la ora aceasta, Emil Boc este personajul cu cea mai înaltă funcţie în stat, care a deţinut funcţii în cadrul Tineretului Comunist. O tânără speranţă, care, iată, confirmă după atâta timp. Spiritul nu l-a părăsit, doar stăpânul s-a schimbat. Având în vedere că iniţiatorul mişcării este Roberta Anastase, pentru mine este clar că unda verde a venit mai din deal de Modrogan. De ce? Răspunsul nu este atât de uşor pe cât aţi putea crede. Băsescu nu ar vrea să scape de Emil Boc pentru mandatul dezastruos de premier. El nu a fost pus acolo să fie premier. El a fost pus acolo în postura de executant şi încasator. Este evident însă că Emil Boc nu mai rezistă mult în postura de scut, iar loviturile încep să treacă prin el şi să fie resimţite de cel care ţine scutul. Dar un scut care te-a servit atâţia ani nu poate să fie aruncat în văzul lumii, tocmai de tine. Aşa că inventezi un pretext pentru a-l înlocui cu altul. Şi ce alt pretext mai bun poţi găsi decât pensionarea prin lege a celor care şi-au oferit serviciile la cel puţin doi stăpâni. Sau poate greşesc eu şi motivul e altul. Un lucru îmi este însă clar. Băsescu vrea să scape de Boc". Fireşte, un asemenea raţionament insultă inteligenţa lui Adrian Năstase. Este chiar amuzant şi, de aceea, nu cred că a scris el. Voi spune din start că legea lustraţiei ar fi tardivă şi fără rost pentru România. Nu a izbutit să aplice o asemenea lege neghioabă nici Polonia fraţilor Kaczynski. Altceva era dacă reuşeam să scpatem o asemenea lege în 1990, dar chiar şi atunci, nu puteai generaliza: toţi activiştii comunişti, toţi ofiţerii de securitate au fost criminali şi trebuie înlăturaţi din viaţa socială. Ar fi fost o lege anticonstituţională din start. Trebuia luat şi judecat individ cu individ, iar dacă sentinţa judecătorească atesta activitatea lui criminală, putea fi scos din viaţa publică şi chiar condamnat. Am căderea să scriu aşa fiindcă nu am fost nici activist, nici securist, nici turnător şi nici nu am publicat măcar un rând în “Era socialistă” sau la “Scânteia” Partidului Comunist. Fireşte, Emil Boc a fost pionier, fireşte, şi utecist, fireşte… Dar nu era activist comunist remunerat.
Lecţia de şulfă
O mare surpriză ne-a oferit Tribunul: l-a dat afară din partid pe Lucian Bolcaş. O decizie regretabilă pentru PRM, la care nu ne aşteptam. Un asemenea om devotat şi de calitate se găseşte greu într-un partid. După care Tribunul ne-a anunţat că se rupe de PSD. Ce bine era dacă o făcea cu zece ani în urmă, dacă nu mergea cu Prostănacu, dacă îşi păstra partidul detaşat de ambele tabere...
Şi cheamă Marinelu partidele la Cotroceni să se consulte. “Nu mă tem de nimic după ce l-am convins pe Sîrbu să-mi dea fata, brava Micu Titulescu. (...) Nu avem cafea, domnule preşedinte. Dacă nu am fost cuminţi ieri...” (Marinelu mustăcea...) “Nici eu nu am... Astăzi e ziua în care nu se dă cafea...” După care Micu Titulescu screme o ironie: “Lipsind Crin Antonescu, eu nu ştiu ce să fac...” Mănuşă pentru un tip cu simţul umorului: “De asta nu am dubii, dar puteaţi sî-l luaţi pe Adrian Năstase, să ştiţi ce să faceţi...” “O să-l iau pe preşedintele Consiliului Naţional al PSD la următoarele consultări...” Aici Marinelu aplică lovitura de graţie: “Păi să-l luaţi... luaţi-l că sunteţi procuror...” După răutatea bine plasată, urmează “acordul absolut” pentru introducerea în viitoare Constituţie a unei prevederi care să interzică traseismul politic. “Aici aveţi în mine un partizan. Dar dacă vă frământă aşa de tare, cum staţi lângă domnul Dragnea, care vine de la PD? E doar întrebare. Retorică! Şi mai aveţi şi pe Severin şi pe Cristian Dumitrescu şi pe Duvăz şi pe Sassu. Nu ştiu cum staţi lângă ei? Cred că nu aveţi somn nici noaptea", a încheiat Marinelu. Dacă legile s-ar aplica retroactiv, am scăpa de trei sferturi din lumea politicianistă de azi...
Şi dacă Ponta nu poate să ia pe nimeni, au început procurorii să se mişte. Cazul Cătălin Voicu este simptomatic pentru statul de tip mafiot, care a devenit România. Să-l auzi pe Prostănacu pledând cauza unor puşcăriabili este o revelaţie de care ştia toată lumea. Flecarul Voicu l-a tras după el şi pe judecătorul Costiniu, dar cazul este doar vârful aisbergului. Dar ce-ar fi fost dacă venea Prostănacu la Cotroceni? Ne lămureşte Elena Udrea: „Dacă ar fi ajuns Geoană preşedinte, Vanghelie mă arunca în puşcărie.“ Mă Vanghelie, dă-o dracului de politică, cum s-o bagi la puşcărie? Ţie nu-ţi vine s-o muşti când o vezi?”...
Mihai Ghimpu: Nimeni nu se poate opune reîntregiri naţionale a românilor
Agitaţie mare în presa rusă. “Nezavisimaia Gazeta” anunţă că Mihai Ghimpu şi-a uimit concetăţenii, declarând că va aboli neutralitatea respublicii. Într-un interviu publicat "Adevărul", Mihai Ghimpu, preşedintele interimar al Moldovei, a declarat că ţara sa ar putea intra în NATO, dacă acest lucru va fi necesar pentru aderarea la Uniunea Europeană. În Transnistria, acest anunţ a fost primit cu precauţie, mai ales că miniştrii Apărării din R. Moldova şi din România, ţară membră NATO, au semnat un acord pentru interacţiunea în spaţiul aerian. Cei de la Tiraspol consideră că Rusia ar trebui să sporească numărul luptătorilor din trupele de menţinere a păcii pentru apărarea regiunii. La Chişinău, au aterizat Emil Boc, şeful Guvernului României, şi Igor Şuvalov, primul adjunct al premierului Federaţiei Ruse. Două vizite semnificative, având în vedere că oaspeţii oficialilor moldoveni au fost reprezentanţii ţărilor care au o anumită influenţă asupra celor două părţi ale republicii dezbinate.
Influenţa României constă în controlarea Chişinăului, iar Rusia controlează Transnistria, crede ziarul rus. Dar, spre deosebire de ordinea de zi neutră a lui Şuvalov - analiza perspectivelor de dezvoltare a CSI - Boc a înmânat unor cetăţeni ai Moldovei, care locuiesc la frontiera cu România, permise speciale pentru a călători liber la vecinii din Uniunea Europeană. Posesori ai acestor fericite bilete pot fi aproximativ 1.300.000 de locuitori, după informaţiile oferite de unii diplomaţi români. Un asemenea gest din partea românilor este apreciat de moldovenii care au permis deschiderea în Moldova a două consulate româneşti suplimentare (pe lângă cel de la Chişinău) - în oraşele Bălţi şi Cahul.
Timp de zece ani, Rusia a cerut permisiunea să deschidă un consulat suplimentar în Transnistria, unde locuiesc 150.000 de cetăţeni ai Federaţiei Ruse, dar a fost refuzată de autorităţile moldoveneşti. Şi acesta nu este singurul amănunt care atestă gradul şi orientarea simpatiilor societăţii moldoveneşti.
Preşedintele Moldovei i-a uimit pe concetăţenii lui când a comunicat că s-ar putea aboli neutralitatea.
Recent, Mihai Ghimpu declara constant: Rusia trebuie să-şi retragă trupele de pe teritoriul Moldovei neutre. Dar la 30 martie, în interviul pentru ziarul "Adevărul", el nu a exclus ca acest statut să se schimbe. "Numărul susţinătorilor NATO în Moldova este în creştere", a afirmat el. După opinia lui Ghimpu, astăzi, 30% din cetăţenii moldoveni doresc aderarea la Alianţa Nord-Atlantică. Întrebat dacă Moldova va renunţa la statutul de neutralitate în cazul aderării la Uniunea Europeană, Ghimpu a răspuns că, dacă se va pune o asemenea condiţie de aderare la Alianţă pentru admiterea în UE, atunci cetăţenii ţării vor vota şi pentru NATO. "Pe oameni nu-i interesează dacă se face aderarea prin NATO sau nu. Dacă acesta este obstacolul, atunci trebuie înlăturat", a precizat preşedintele interimar.
"Integrarea Moldovei în NATO merge deja înainte, au lansat-o chiar comuniştii. Mai precis, pe noi nu ne miră declaraţia lui Ghimpu. Declaraţia ar putea fi considerată una particulară, dar acest lucru reflectă clar vectorul mişcării Moldovei, care a fost determinat mai înainte", a comentat, pentru "Nezavisimaia Gazeta", Valeri Iastrebceak, ministrul de Externe al Tranistriei. El a mai atras atenţia că, pe 29 martie, la Bucureşti, miniştrii Apărării Moldovei şi României au semnat un acord privind colaborarea militară a forţelor aeriene şi au analizat pespectivele creării unui batalion mixt moldo-român. Miniştrii au mai declarat că desfăşurarea pe teritoriul României a elementelor scutului american antirachetă este un factor pozitiv pentru securitatea regională.
Valeri Iastrebceak a precizat că Transnistria va analiza declaraţia conducătorului Moldovei cu privire la o posibilă modificare a statutului republicii, în contextul desfăşurării scutului antirachetă al SUA în România. La Tiraspol, acest lucru este evaluat ca o ameninţare la adresa stabilităţii în regiune. "Ceea ce se întâmplă confirmă actualitatea solicitării noastre către conducerea Federaţiei Ruse, pe care am rugat-o să dubleze contingentul trupelor de menţinere a păcii de pe Nistru", a spus pentru "Nezavisimaia Gazeta" ministrul transnistrean. Totodată, el a acordat atenţia cuvenită declaraţiei premierului României: în ajunul vizitei la Chişinău, Emil Boc i-a asigurat pe moldoveni că integrarea Moldovei în România este obiectivul principal al diplomaţiei româneşti. La care Mihai Ghimpu a răspuns: Nimeni nu împiedică Moldova să se unească cu România - nici Bruxelles-ul, nici Rusia, nici Washingtonul, dacă
aşa doreşte poporul moldovean.
"Astea sunt jocuri în nisip", a comentat declaraţiile celor doi politicieni din Moldova şi România Aleksandr Rar, expert în Consiliul German pentru politică externă. După opinia lui, "România nu poate să propună, din proprie iniţiativă, Moldovei să adere la UE şi la NATO. În acest scop, Moldova trebuie să devină un stat stabil, iar deocamdată nu există stabilitate în această ţară. Printre altele, declaraţiile nesăbuite ale conducătorilor celor două ţări pot afecta procesele de integrare din interiorul Moldovei. Iar dacă unirea Transnistriei cu Rusia este o chestiune improbabilă - aceasta ar putea fi a doua regiune Kaliningrad, atunci problema transnistreană se poate rezolva prin Ucraina lui Ianukovici, ceea ce nu ar pe placul Occidentului. Acest lucru este bine înţeles în Europa şi, de aceea, diplomaţia României în relaţiile cu Moldova ar putea să provoace iritare la Bruxelles".
"La Chişinău, îngheaţă până şi Puşkin"
Este foarte instructiv pentru români să ştie cum gândesc ruşii despre ei. Mai ales că ruşii au încă iluzii că vor putea controla pe vecie viaţa oamenilor dintre Prut şi Nistru. Am preluat un reportaj publicat de Iuri Sneghiriov în “Izvestia”. Chiar dacă este mare, merită citit.
“Moldova traversează o criză politică îndelungată. Parlamentul nu poate nicicum să aleagă un preşedinte. De când a hotărât să intre în opoziţie, Partidul Comuniştilor nu mai participă la şedinţe. Ziarul nostru a scris în detaliu despre situaţia politică din republică ("Izvestia", 24 martie). În timp ce liderii îşi împărţeau puterea, poporul trecea printr-o iarnă grea. De sub zăpadă, împreună cu gropile din asfalt, au ţipat salariile neachitate, benzina şi curentul electric tot mai scumpe. Cum trăiesc acum moldovenii? Ce speranţe mai au? Iată la ce s-a oprit cronicarul nostru.
Această sărbătoare - cea de-a 65-a aniversare a Victoriei - se va marca în Moldova cu lacrimi de indignare în ochi. Pentru toţi cei 14 mii de veterani ai Războiului de Eliberare.
Mai întâi, Parlamentul republicii a hotărât să considere 9 mai nu ziua Victoriei împotriva fascismului, ci doar data la care a luat sfârşit Al Doilea Război Mondial. În al doilea rând, în loc de medalii jubiliare, Guvernul le-a pregătit cruci. Desigur, nu seamănă izbitor cu nişte cruci fasciste, dar veteranii sunt confuzi...
- Imaginaţi-vă, cu ce începe să semene nihilismul? - mă întreabă Valerii Kuzmin, ambasadorul Federaţiei Ruse în Moldova. Ziua în care s-a terminat Cel de-al Doilea Război Mondial este 2 septembrie 1945 - asta ştie orice şcolar. Noi am propus să turnăm medalii pentru veteranii moldoveni în Rusia. Au tot amânat un răspuns. Iar când Ambasada a comandat deja medalia jubiliară, aici au luat măsura să confecţioneze cruci.
Veteranii moldoveni sunt cei care, îndeosebi, au luptat în aceste ţinuturi şi pe urmă au continuat să trăiască pe acest pământ eliberat de sub fascişti. Cei, care au jurat credinţă regelui român Mihai şi care au îngheţat la Stalingrad, împreună cu Paulus, toţi au murit, nu a mai rămas niciunul.
Un prieten de-al meu moldovean şi-a depănat amintirile din copilărie: a venit la ei în şcoală bunicul lui, care avea doar o clasă şi le-a povestit despre război.
- Îmi văd de treaba mea, nu supăr pe nimeni - şi-a început povestea veteranul moldovean. - Au venit românii. M-au luat pe front. Peste două luni am fugit. Iar îmi văd de treabă, nu supăr pe nimeni. Au venit ruşii, m-au luat pe front. Nu puteam să fug. Aşa am ajuns până la Berlin...
Ambasadorul nostru, printre altele, îşi dă doctoratul în istorie şi luptă contra rescrierii istoriei. Nu demult, l-au invitat să ţină un curs la Universitatea Internaţională Liberă din Moldova. Unii consideră aceatsă instituţie "o pepinieră a naţionaliştilor". Ambasadorul nu s-a temut şi s-a dus să lumineze tineretul. Şi nu cu un referat plictisitor. Valeri Ivanovici a încercat să descrie pentru viitorii istorici şi pentru diplomaţi situaţia contemporană din Europa, rolul Rusiei în victoria contra hitlerismului. Dar studenţii, care privesc spre România, ca vechii slavi la zeul soarelui Iarilo, au considerat că nu trebuie să privească îndărăt. Numai înainte! Drumul Moldovei este prin România, spre Uniunea Europeană. Prin venele lor curge sângele vechilor romani. Fiindcă, încă din al doilea veac al erei noastre, au venit aici războinicii romani, sub conducerea împăratului Traian, i-au exterminat pe toţi
bărbaţii şi le-au luat femeile. Aşa a apărut naţiunea română. Iar moldovenii constituie o parte inextricabilă a acestei naţiuni. Toate celelalte epoci ale istoriei pot fi uitate...
Deşi există în Moldova aşa numitul curent al "moldoveniştilor". Aceasta este vechea intelectualitate ("intelighenţia"), educată în anii stagnării, când Moldova Sovietică era o floare minunată în coroana republicilor frăţeşti. Duminica, după duş, ei se strâng în atelierul minuscul al pictorului Victor Guţu, iau câte o chitară în mână sau câte un pahar de vin rubiniu şi toastează pentru vremurile trecute, când exista adevărata prietenie între popoare. Printre ei sunt istorici care afirmă cu dovezi că primul stat a apărut mai întâi la moldoveni. De aceea, ouăle româneşti nu trebuie să înveţe cloşca moldovenească cum se cloceşte. Victor Guţu este un pictor minunat. Are muisafiri dragi. Ei nu merg nici în amfiteatre, nici pe stradă. Şi vor cânta despre "pădurea însorită" în pivniţă, în timp ce noua intelectualitate trag minunata Moldovă direct în NATO.
Apoi, pe străzi năvălesc demonstranţii. Acolo au ieşit lucrătorii de la garajele troleibuzelor din transportul în comun. Aici sunt lucrătorii de la "Moldcarton". Chiar şi personalul de la spitalul de psihiatrie trece cu lozinci de la Guvern la Preşedinţie şi înapoi. Şi toţi nu şi-au luat salariile.
Limba din Moldova este mai mult decât o limbă. Este un mod de viaţă. Este politică, la urma urmei. Nu mai este un secret pentru nimeni că războiul din Transnistria a început tocmai din cauza unei provocări prin care se încerca înlocuirea rolului important al limbii lui Tolstoi, Turghenev, Puşkin... Mai întâi, despre Puşkin. Marele poet a locuit la Chişinău, în perioada 1820-1823. Aici a scris aproximativ 200 de poeme. Printre care şi "Prizonierul din Caucaz", un capitol din "Evghenii Oneghin". În epoca sovietică, aici veneau trenuri turistice întregi, cu câte 20 de vagoane fiecare, pline de cetăţeni ai URSS, pentru a deprinde noi cunoştinţe despre marele poet. Astăzi, în muzeu mai vezi puţină lume.
- Noi am trecut la un regim de economisire drastică a căldurii, oftează muzeografa Olga Bataeva, de la casa memorială a lui A.S. Puşkin. Ne-au tăiat bugetul de două ori. Exponatele se umezesc. Uneori mai vin delegaţii oficiale din Rusia. Mai frecvent vin copii din şcolile din Chişinău. Asta depinde de profesorii de literatură. Ambasada rusă a ajutat la repararea acoperişului căsuţei lui Puşkin. Cu toate acestea, înăuntru este umezeală şi e frig. Recent, naţionaliştii au propus scoaterea monumentului poetului din Parcul Puşkin, din centrul Chişinăului, şi instalarea lui în curtea interioară a muzeului. Statuia este cu 10 ani mai tânără, decât cea de la Moscova.
- Slavă Domnului că nu s-a întâmplat aşa, spune Olga Bataeva. Numele marelui poet nu se poate scoate cu dispreţ din istoria Moldovei. Deocamdată...
Aici, Puşkin a intrat într-o lojă masonică. În expoziţia muzeului, există documentele originale ale masonilor. Şi nu departe de casa memorială, celebvrul restaurator Leva Zusman din Chişinău a deschis o cafenea cu denumirea masonică "Salonul Misterelor", unde se pot servi delicioasele urechi de porc cu hrean adevărat.
- Eu sunt uimit cum se raportează oamenii din Moldova la limba rusă, povesteşte un antreprenor patriot. Când am vrut să înregistrez denumirea "Hrenovuha" în "moldovenască", m-au refuzat, motivând că aceastpă denumire este o ofensă la morala naţională. Numai după o expertiză lingvistică la un centru de etimologie, "hrenovuha" a fost înregistrat.
Lângă Consulatul rus, este coadă permanent. Vin pe-aici cam 80 de oameni. Chiar dacă s-au înăsprit cerinţele pentru acordarea cetăţeniei ruse. Ca să obţii un paşaport rus, trebuie să dai un test de limbă rusă. De două ori pe lună, vine aici de la Moscova o comisie specială. Dacă testul se dă la Universitatea de limbi slave, atunci costă 150 de euro. La Centrul Cultural Rus costă 50 de euro. În ambele locuri este coadă. Îl întreb pe un rus care şi-a adus fiica să studieze rusa la Universitatea de limbi Slave ce crede despre învăţământ.
- Încă de anul trecut, taxa era 400 de euro. Acum s-a făcut 800. Mai înainte, copiilor buni li se făceau reduceri. Acum este ca într-o reţea de marketing: înscrii un singur elev - primeşti o reducere de 10%. Dacă aducă să se înscrie 10 copii - înveţi gratis. Nu-i de mirare că sala noastră de curs este pe jumătate goală. Aşa că noi ne-am hotărât să ne înscriem la cursuri la Moscova. De aceea, vrei nu vrei, trebuie să înveţi într-o şcoală rusească.
Peste drum de Consulat, este librăria de carte rusă "Biblion". Este ca o locuinţă cu două camere la parter, s-a scos mobila de prisos şi în locul ferestrelor, au făcut o vitrină. Preţurile unor volume echivalează cu câteva salarii. Iată că intră nişte cetăţeni rusofoni - nu, nu ca să răsfoiască, dar ca să admire albumele care costă 2000 de lei. Fiindcă majoritatea cărţilor sunt ambalate etanş în celofan pentru ca marfa să se păstreze. Iar alături strălucesc vitrinele adevărate ale unei librării cu cărţi româneşti. Acolo, un album asemănător, dar în limba română, poate fi cumpărat cu 100 de lei (1 euro este egal cu 16,75 lei). Deci care limbă se poate învăţa mai bine în Moldova? Iată ce "hrenovuha" (înjurătură) se obţine...
Descendenţii lui Suvorov sunt oameni deosebiţi
De la Chişinău la Bender (Tighina) faci o oră cu maşina. Aici este deja Transnistria. Pe fosta linie a frontului se menţin trupele ruseşti de menţinere a păcii - ultimele din spaţiul post-sovietic. De pe drumurile sparte din Moldova dai în drumurile şi mai sparte din Transnistria. Pe indicatoare, în locul literelor latine sunt litere ruseşti. Peste tot sunt lozinci. Transnistria se pregăteşte să întâmpine cea de-a 20a aniversare a independenţei sale. Pe care, e adevărat, au recunoscut-o doar Abhazia, Karabah şi Osetia de Sud. Am intrat într-un restaurant să mănânc. Două fete frumoase de la o masă vecină aui comandat şampanie. Am făcut cunoştinţă. Cele două Olia sărbătoreau un eveniment de familie: una din ele aştepta un copil. Voiau să marcheze momentul.
- Aştepţi băiat sau fată?
- Nu ştim încă, dar va fi cetăţean al Transnistriei, a spus cu mândrie viitoarea mamă. Doar Transnistria este un pământ aparte.Pe-aici s-au scurs toate popoarele. Iar pe banii noştri nu apare întâmplâtor Suvorov. Noi suntem urmaşii lui! După ce s-a termina sticla, am aflat că una din cele două Oliaare şi paşaport moldovenesc, în afară de paşaportul tranistrean. Iar cealaltă - avea apaşport ucrainean.
- Trebui să trăieşti cumva. Să călătoreşti, să cumperi câte ceva. Cuz paşaportul nostru nu ne dă voie prin Europa.
- Dar cetăţenie rusă se poate obţine?
- E greu şi e scump. Nu-i de buzunarul nostru.
În 2003, Rusia a propus reglementarea problemei transnistrene. Să adune Moldova într-un stat unic. Aşa-numitul plan al lui Kozak le garanta securitatea locuitorilor Transnistriei. Desigur, în regiune ar fi rămas trupele noastre de menţinere a păcii. Nu a fost pe placul Americii, mai ales. Când trebuiau semnate documentele, a cerut audienţă la preşedintele de-atunci Vladimir Voronin ambasadorul SUA. După această vizită, Voronin a refuzat să mai semneze documentele. Cine se mai poate ocupa acum de rezolvarea problemei transnistrene? Şi e posibilă o rezolvare paşnică? În orice caz, cu cât gravitează mai strâns Moldova în jurul României, cu atât mai puţine sunt şansele de reîntoarcere a Transnistriei...
La ultima staţie de autobuz din Ghidighici, vinde vin Maria, o bătrână de 72 de ani. 10 lei litrul. Ea nu a fost niciodată nici în Rusia, nici în Uniunea Europeană. Toată viaţa a lucrat la vinărie.
- Se spune că Moldova se uneşte cu România în curând, îi dau eu ultimele noutăţi pe care le-am auzit la mitingul din Chişinău.
- Niciodată.
- De ce?
- Păi românii sunt ca ţiganii... Ne iau pe noi ca pe o molimă (ceva care se ia). Să nu mai dea dumnezeu.
- Dar în Uniunea Europeană?
- În Uniunea Europeană cu plăcere. Acolo pensiile sunt mai mari.
- Dar în Rusia?
- Păi unde e Rusia? Eh, cum aţi mai forfecat Moldova. Şi ce bine trăiam împreună!
Pentru un moldovean, apa este viaţă. La fiecare pas, în cartierul Ghidighici, vezi fântâni noi. Şi pe fiecare fântână este o tăbliţă pe care scrie: "Construită cu bani de la Uniunea Europeană". În centru este un parc cu sălcii plângătoare şi cu bănci curate. Tot din banii Uniunii Europene. Alături este un stadion de fotbal. Am văzut şi acolo o tăbliţă”.
De sufletul lui Mile Cărpenişan
La numai 34 de ani, jurnalistul de front Mile Cărpenişan a plecat spre o lume virtual mai bună şi mai dreaptă. Era pasionat de profesia lui şi părea de-ajuns. Colegii din ograda Varanului-cu-Platoşă au ţinut să-l omagieze fiindcă le fusese coleg. Nu au povestit de ce a plecat Mile de la ei şi au pus între lumânări fotografia unui coleg care trăieşte. Colac peste pupăză, “Observatorul” de la ora 19.00 îi invita pe telespectatori să-şi exprime gândurile şi regretele printr-un sms de 0,59 euro. TVA inclus! Au încercat alţii să repare gafele monumentale. Traian Băsescu l-a decorat post-mortem cu Ordinul Naţional “Serviciul Credincios”, iar Consiliul Municipal din Timişoara l-a declarat apoi cetăţean de onoare al oraşului. A urmat înmormântarea cu onoruri militare la cimitirul “Rusu Şirianu” din Timişoara. Parcă era mai bine dacă îl preţuiam câtă vreme trăia.
Această tragedie mi-aminteşte de un moment mai urât, care s-a petrecut în 2008, chiar în Vinerea Mare, la Naţional TV. Un editor de montaj s-a prăbuşit pe tastatura calculatorului şi nu a mai putut fi salvat. Avea doar 29 de ani şi doi copii acasă. Lucra în două locuri de muncă fiindcă nu-i ajungeau banii pentru trai. Salvarea a ajuns târziu din două motive: Abramburica bătuse piloni de beton în asfalt ca să nu mai intre maşini străine în Parcul Politehnicii, iar pe Bulevardul Iuliu Maniu, circulaţia era blocată: hoardele de bucureşteni încercau să iasă din Capitală spre Piteşti, iar sirena ambulanţei urla intuil. Presa nu a dat măcar o ştire despre acel tânăr care s-a pierdut aşa de absurd. E adevărat, el nici nu fusese pe front…
Alexandru Mihăilă – între magie şi iubire
“Sărută-mă, singurătate”- o carte care dezleagă vraja din “Şalul negru”
Romanul lui Alexandru Mihăilă este cartea unor iubiri sub imperiul magiei. Autorul elaborează practic firul epic din poemul „Şalul negru” al lui Aleksandr Puşkin, care fusese surghiunit la Chişinău. Acolo, poetul rus a descoperit un cîntec popular despre blestemul iubirii trădate şi pedepsite prin moarte. Eroul lui Alexandru Mihăilă merge însă mai departe şi găseşte ieşirea din blestem pentru familia Vuza. Autorul evocă recurenţa blestemului iubirii în viaţa sentimentală a bărbaţilor din această veche familie boierească din Moldova
istorică.
Vuza cel Mare, polcovnic în armata rusă, se îndrăgosteşte de o grecoaică focoasă, care îl trădează însă cu un armean. Prevenit de „un jidov mârşav” (apud Costache Negruzzi) că este înşelat, el îi ucide pe amândoi, în timp ce slujnica ţigancă a grecoaicei îi aruncă boierului în faţă blestemul nefericirii şi al singurătăţii din tată-n fiu. Aici s-a oprit Puşkin, nu a vrut sau nu a ştiut să meargă mai departe.
Alexandru Mihăilă dezvoltă drama de familie în mai multe ipostaze sentimentale. “Strămoşul ăsta al meu era polcovnic în armata generalului rus Rumeanţev, cel care-i învinsese pe turci la Chilia. De acolo, din acel loc, a început totul. S-a întâmplat ca el să se afle în dragoste cu o grecoaică tânără şi frumoasă ca o zână. Şi, în ceasul în care a descoperit că ea îl înşela cu un armean, s-a repezit la casa ibovnicei şi a ucis-o. De fapt, i-a măcelărit pe amândoi. Înainte de a-şi da sufletul, fata l-a blestemat, trimiţând un blestem de dragoste, singurătate şi moarte peste tot neamul Vuzeştilor. Roaba ţigancă, aflată în casă, a început să strige cuvinte neînţelese şi, smulgându-şi părul din cap, acolo pe loc, a făcut farmecele, întărind blestemul”.
Toţi Vuzeştii vor trăi cumplite deziluzii din dragoste. Prilej pentru autor să treacă în revistă aproape două sute de ani de istorie a românilor - de la 1841 şi până la bombardarea Belgradului de către americani, în 1999. Blestemul se repetă implacabil şi devine mai devastator în momente de mare tensiune social-politică: revoluţia de la 1848 din Iaşi, îngropată în ridicol prin trădarea unei femei care l-a înşelat concomitent pe ofiţerul Scarlat Vuza; tentativa de comunizare a României prin rebeliunea bolşevică din 1917, când tânărul Tiberiu Vuza află că frumoasa lui, Vera, îl iubea mai mult pe Lenin, decât pe el; războiul de pe Nistru din 1992 dintre basarabeni şi trupele imperiale ale Rusiei şi până la demonstraţia de forţă a americanilor asupra sîrbilor din 1999. Astfel, blestemul iubirii şi al singurătăţii ajunge până la Costin Vuza, un reporter de front din Bucureşti. Ziaristul, trădat de iubita lui din Iaşi, se aruncă printre bombele americanilor, dornic să încheie conturile cu viaţa. Costin accede însă la iubirea divină, revelată prin iertare, prin sublimarea suferinţei provocate de patima trecătoare trădată. Prin suferinţă, îşi cucereşte liniştea sufletească şi vraja blestemului asupra Vuzeştilor se rupe.
“Am ieşit din istoria Vuzeştilor, dar nici povestea mea nu e mai frumoasă căci, asemeni lor, n-am ştiut să iert. Acum înţeleg că sângele lor răzbunător a dus mai departe pedeapsa, din generaţie în generaţie, alegând clocotul urii, în local simplei iertări care ar fi stins pentru totdeauna blestemul”.
Spuneam că distingem aici o succesiune de avataruri sentimentale, care dezleagă magia din „Şalul negru”. Autorul este un cunoscător subtil al modelelor din marea literatură universală a iubirii. El topeşte în romanul lui esenţe tari şi vechi: Sulamita, Melisende, Dulcineea, trubadurul Jaufré Rudel, încheind empatic cu euforia platonică a lui Don Quijote. De la farmecul frust al imaginilor vizuale, tactile chiar, din „Cântarea cântărilor”, până la frenezia trubadurilor medievali. De aici şi senzaţia de mare densitate a lecturii. Nu lipsesc nici miresmele epocii Ienăchiţă Văcărescu-Costache Conachi fiindcă poeţii-boieri puneau fără sfială pe hârtie tot ce simţeau, deşi nu aveau totdeauna mijloace expresive şi nu le ajungeau cuvintele să-şi transpună „of-urile”. Chiar dacă poezia lor ne pare vetustă astăzi, Alexandru Mihăilă ne linişteşte indirect că trăirile acelor bărbaţi sentimentali rămân autentice tocmai prin puterea asumării unor revelaţii lirice intime, o floare rară în literatura contemporană. Ironia subţire străbate străveziu şi din versurile citate de autor: “Amăgit de jurământuri, cinste, dragoste ţi-am dat/ Azi răpus de suferinţă, stau deoparte înşălat”. Sau şi mai evident: “Zilele vieţii mele ţie astăzi le jărtfesc/ Hotărăşte a me stăpână rob să-ţi fiu, să te iubesc./ Mă cutremur, stau deoparte, strig la cer, nu mă lăsa,/ Nimene nu mă agiută, făr’ decât fiinţa ta.” Era un mod de a iubi atunci, cu sfâşieri lăuntrice. O fetişcană din Bârlad i-a sucit minţile vornicului Todiraşu Vuza, vinde casa dăruită de boier şi fuge cu un ofiţer. Amorezul bătrân priveşte când la icoana lui Hristos, când la Cel-de-pe-Comoară de pe cartea Sfântului Haralambie şi ar fi în stare să facă pactul cu Necuratu, numai să-i aducă ibovnica înapoi: “Îi stătea hohotul de plâns în gât şi săruta icoana, umplând-o de lacrimi şi de bale. Nu mai simţea nicio frică şi nici nu-şi mai afla sufletul muncit de căinţă. Apoi, aplecându-se gemând din încheieturi, trăgea cu ochiul la diavolul de pe coperta cărţii, rugându-l cu durere: “Dă-mi-o înapoi! Ştiu că e în puterea ta. Pe tine nu te-a vândut nimeni, n-ai de ce fi viclean cu mine. Dă-mi-o înapoi şi mă lepăd de Cel de Sus!” Dar un-i venea niciun semn. Deasupra licărea luminiţa din candelă, aruncând străluciri pe chipul lui Iisus”.
„E un blestem de dragoste şi singurătate, prinţule”, îi spune ţiganca Zamfira lui Costin Vuza, pe malul Nistrului. Sau poate nu i-a spus eroului nimeni niciodată aşa ceva şi totul este creaţia mâniei după trădarea Augustei. Fata necredincioasă este frumoasă şi zveltă, mlădioasă „ca un hlandan”. Este cea mai frustă comparaţie pe care am găsit-o în literatura modernă pentru o femeie tânără: hlandanul (cânepa de sămânţă) este viguros, unduios şi suplu, semnifică viaţa cea mai puternică şi mereu biruitoare prin verdele lui întunecat, este ameţitor şi dulce oniric prin aromele sălbatice, pe care le degajă. Fiindcă iubirea-patimă tulbură ca un drog. Bărbatul-fiară percepe femeia iubită cu toate simţurile, mai ales prin miros, nu doar prin reprezentare şi imaginaţie, care întregesc un chip ideal în mintea lui. Cine nu a visat în adolescenţă pe o chită de hlandani tăiaţi nu pricepe uşor ce spun eu aici.
“La şalul cel negru mă uit în tăcere
Şi sufletu-mi rece e nemângăiat”
Aşa traduce Costache Negruzzi. Puşkin spune însă mai mult: „Gliaju, kak bezumnîi, na ciornuiu şali,/ I hladnuiu duşu terzaet peciali”. Ceea ce ar suna cam aşa mai pe româneşte: „Privesc, ca nebun, la şalul cel negru/ Şi tristeţea îmi chinuie sufletul rece”. Alexandru Mihăilă este mult mai aproape de atmosfera creată de poetul rus, dar eroul lui se salvează însă prin credinţă şi iertare.
Pentru Puşkin, drama din „Şalul negru” este doar o poveste exotică. De altfel, Basarabia i-a lăsat un gust cumplit, ceea ce se vede în versurile scrise în perioada surghiunului: „Adio, Chişinău jegos”, „O, Chişinău, tu urbe-ntunecată”, „Blestemată urbe Chişinău. Limba obosi-va să te certe”, „Ţiganii-n gloată zgomotoasă/ Prin Basarabia pribegesc”, „În Moldova ţiganii alcătuiesc o mare parte a populaţiei”, „Moldovenii cei adormiţi”, „Greoiul moldovan”, „Mă bălăcesc în glodul moldovenesc”, „Aici la noi e moldovanno şi greţos”. După cum se vede, eritreeanul Puşkin nu a înţeles mai nimic despre români. Chiar dacă starea de spirit pe care o trăieşte e asemănătoare, Ovidiu a priceput mai mult despre dacii din Tomis, unde fusese exilat în alt mileniu.
Costin Vuza învaţă să ierte până şi trădarea cea mai abjectă şi ajunge astfel să trăiască misterul iubirii divine. Fiul risipitor s-a întors şi în cerul lui este sărbătoare lină. “Eu, fiul risipitor, care a rătăcit calea blândeţii şi a iubirii aproapelui! Nu mă aştept ca tatăl să cadă cu milă pe grumazul meu şi să mă sărute, şi nici să înjunghie viţelul cel îngrăşat. M-am întors flămând şi însetat, dar m-am înfăţişat la sărbătoarea întâlnirii cu o inimă plină de ură. Cu ea am vrut să-mi luminez răspântiile din drumul către Dumnezeu”. Şi mărturisirea merge mai departe: “Voi aştepta resemnat şi mut, în ceasuri lungi şi amare, împlinirea voii cereşti. Şi voi fi singur. Sărută-mă, singurătate! Cum mai pot nădăjdui că voi fi primit, eu, cel din ceasul al unsprezecilea, la fel ca lucrătorul primului ceas? Cum?”
În evocarea războiului, se remarcă talentul reporterului de front. “Spre şesuri, bezna se însângerează brusc, un snop de trasoare ţâşneşte dintr-un fagure de foc. O explozie depărtată, cu vuiet sinistru, călătoreşte încă pe sub umbrele nopţii, trecând prin creier, prin gânduri, prin ochi, prin mâini.” Dacă pentru românii din Basarabia, scriitorul manifestă o afecţiune constantă, pe fondul unei exasperări provocate de răul istoric, sîrbii l-au cucerit însă prin puterea lor de sacrificiu. Ei sunt totuşi singurul popor din Europa, care chiar s-au bătut pentru neatârnarea lor cu toate imperiile: şi cu turcii, şi cu nemţii, şi cu ruşii, şi cu americanii: “Dacă Dumnezeu mi-ar mai da o dată drumul pe pământ, l-aş ruga: Fă-mă, Doamne, sîrb, ca să rămân liber! (...) Văzusem şi citisem pe zidurile din Belgrad: Serbia până-n cosmos! Serbia până la stele! Sub coviltirul sinistru al morţii, spiritul eroic al acestui neam, greu de istorie şi de jertfe, se afirmă cu pătrundere adâncă şi religioasă în fiecare sîrb”.
Atunci când îţi place o carte, te bate iluzia că puteai s-o scrii şi tu. Romanul lui Alexandru Mihăilă reflectă însă o vastă experienţă de viaţă, o amplă documentare, spirit de sinteză şi, nu în ultimul rând, multă sensibilitate. De aceea, am admis, în cele din urmă, că nu puteam să scriu „Sărută-mă, singurătate”...
Cine va ataca Rusia?
Cine ar fi nesăbuitul care şi-ar mai putea imagina astăzi că atacă Rusia după atâtea dezastre istorice? A încercat Napoleon şi, după ce i-au îngheţat soldaţii prin stepă, s-a trezit cu luptătorii lui Kutuzov pe străzile Parisului. A încercat şi Wilhelm al II-lea să distrugă Imperiul Rus cu banii masonilor din America şi a provocat o adevărată pecingine roşie asupra Europei, care, mai târziu, a rupt şi jumătate din Germania. Hitler era convins că, printr-un blitzkrieg, pune Rusia la pământ şi asiaticii lui Stalin au dărâmat Berlinul. Nu mai contează astăzi cine şi de ce i-a ajutat pe bolşevici, dar acestea au fost consecinţele geopolitice.
După o asemenea lungă experienţă istorică, nu văd să mai apară un alt aventurist care să atace Moscova. Dimpotrivă, de 20 de ani, toţi se poartă cu mănuşi lungi faţă de Rusia: să nu provocăm inutil, să avem grijă, să nu irităm Kremlinul. Americanii i-au ajutat pe ruşi să scape de arsenalele învechite şi extrem de periculoase prin corodare naturală, le-au oferit bani şi tehnologie. Rusia îşi modernizează armata şi a reînceput “zborurile strategice” cu bombardierele grele deasupra lumii, ca pe timpul lui Brejnev. Şi nebunia războiului rece se reia. Nu numai că nimeni nu are curajul să se apropie de spaţiul de influenţă sacrosanct al Rusiei, dar am ajuns în situaţia paradoxală că nu trebuie să-i deranjăm nici rachetele strategice cu alte rachete defensive americane, care sunt programate să nu devină ofensive. Cu alte cuvinte, Rusia are dreptul să ţină toată Europa sub spectrul morţii, iar dacă ţările ex-comuniste încearcă să prevină o posibilă tragedie, nu li se permite fiindcă afectează câmpul rachetelor strategice ale Kremlinului. De ce s-ar teme ruşii de existenţa unor mijloace de apărare din Europa dacă nu ar avea intenţia să-şi folosească arsenalul ca instrument de şantaj şi chiar pentru “lovituri preventive” contra unor state mici? Situaţia ar părea comică, dacă nu ar fi de-a dreptul dramatică.
Cam aşa trebuie văzută disputa dintre Moscova şi Washington pentru estul Europei, în contextul în care Barack Obama şi Dmitri Medvedev au semnat totuşi la Praga Tratatul START II pentru reducerea arsenalelor strategice, nucleare sau convenţionale.
Cearta pentru România
Evenimentul a fost precedat de 14 convorbiri dure la telefon între Obama şi Medvedev, susţine “The New York Times”. De fiecare dată, Medvedev i-a cerut omologului american să renunţe la rachetele defensive din România şi Bulgaria. El a zis, tot el a auzit. Consilierii lui Barack Obama le-au dezvăluit ziariştilor americani că niciodată nu l-au văzut atât de iritat pe liderul de la Casa Albă. “Dmitri, acest lucru a fost convenit deja”, i-a spus Obama lui Medvedev, referindu-se la interceptorii din România. “Nu putem face acest lucru. Dacă asta înseamnă că renunţăm la tratat şi nu îl finalizăm, atunci aşa să fie. Dar nu vom merge pe această cale", a afirmat Obama. Preşedintele american a închis telefonul şi şi-a exprimat frustrarea, iar unii consilieri au declarat că nu l-au mai văzut niciodată atât de supărat. Disputele care au marcat negocierea noului tratat au cunoscut o nouă intensificare "când România a anunţat, în mod neaşteptat, că va găzdui elemente ale scutului antirachetă, ceea ce aducea sistemul reconfigurat de apărare chiar în curtea geopolitică a Rusiei", afirmă New York Times. "Aceasta a dus la o conversaţie telefonică tensionată cu (preşedintele rus, Dmitri n.r.) Medvedev în data de 24 februarie", adaugă sursa citată, precizând că Medvedev a insistat asupra elaborării unei declaraţii comune referitoare la apărarea antirachetă, solicitare respinsă de preşedintele american.
Anunţul privind semnarea noului tratat START în aprilie, la Praga, a finalizat un proces de negocieri îndelungat şi dificil, la care Obama nu s-a aşteptat atunci când l-a iniţiat. Negocierile au depăşit cu multe luni termenul-limită convenit de cele două părţi şi s-au desfăşurat în mai multe oraşe, inclusiv la Londra, Moscova, Geneva, Singapore, Copenhaga sau Washington.
Citând oficiali americani şi surse ruse, New York Times a punctat principalele puncte ale procesului de negocieri marcat de zece runde de negocieri la Geneva şi discuţii personale între Obama şi Medvedev, care s-au întâlnit sau au vorbit la telefon de 14 ori, pentru a clarifica subiecte în dispută.
Potrivit adjunctului secretarului de stat al SUA, Ellen Tauscher, pe teritoriul României vor fi amplasate, până în 2015, trei sisteme defensive antirachetă SM-3, având în total 24 de rachete interceptoare. Oficialul SUA ar fi făcut precizarea unui grup de jurnalişti străini, cărora le-a explicat şi că Administraţia americană "în mod consecvent, a informat Rusia despre tot ceea ce înseamnă abordare etapizată şi adaptată" în privinţa amplasării scutului.
Să ne sincronizăm ca să nu ne faceţi de râs...
Noul Tratat privind limitarea armelor strategice ofensive a fost semnat pe 8 aprilie la Praga de Dmitri Medvevedev, conducătorul Rusiei, şi Barack Obama, preşedintele SUA, arată "Nezavisimaia Gazeta" . Documentul înlocuieşte tratatul START-I, semnat de URSS şi SUA, la 31 iulie 1992, pentru reducerea şi limitarea armelor strategice ofensive, expirat pe 4 decembrie 2009. Noul Tratat START-II este valabil zece ani. El poate fi prelungit maxim cinci ani, dacă nu va fi înlocuit între timp cu un acord consecutiv privind aceste arme.
Conform Tratatului START-II, după intrarea în vigoare a documentului, fiecare ţară poate deţine în următorii şapte ani maxim 700 de rachete balistice transcontinentale, rachete balistice pe submarine şi bombardiere grele; 1550 de focoase şi 800 de lansatoare desfăşurate şi nedesfăşurate, instalate pe submarine sau pe bombardiere grele. Mai pe şleau spus, ca să distrugem Pământul, avem nevoie de 100 de bombe. Americanii şi ruşii păstrează 1550!
Tratatul dintre Rusia şi SUA, care înlocuieşte acordul START-I, poate fi ratificat de Senatul american în acest an, a spus Robert Gibbs, reprezentantul Casei Albe, pentru canalul TV Fox News.
Tratatul va fi supus ratificării şi în Duma de Stat de la Moscova în următoarea perioadă. Ratificarea în Rusia şi în SUA a documentului trebuie să se facă simultan, a declarat Dmitri Medvedev, preşedintele Rusiei. "De asemenea, noi ne pregătim să îndeplinim toate procedurile cât mai curând pentru ca Parlamentul nostru să analizeze Tratatul. Eu cred că trebuie să asigurăm sincronizarea ratificării documentului, pentru ca nicio ţară să nu se simtă ofensată", a adăugat preşedintele rus.
În timpul conferinţei de presă, de după semnarea documentelor, preşedintele Dmitri Medvedev a invitat şi alte ţări care posedă arme nucleare să analizeze acest document ca o posibilitate de reducere şi de distrugere a arsenalelor atomice.
Noul tratat prevede un mecanism mai puţin costisitor, dar eficient pentru controlul armamentelor şi pentru supraveghere, a precizat preşedintele Dmitri Medvedev. "Mecanismul de verificare a devenit mult mai simplu şi mai puţin costisitor, comparativ cu tratatul vechi, dar, în acelaşi timp, el asigură şi controlul adecvat, şi ireversibilitate, şi transparenţă în procesul de distrugere a armelor strategice", a subliniat şeful statului rus.
"Vreau să spun cât se poate de clar că acţiunea pe care noi o iniţiem nu va ameninţa în niciun fel securitatea strategică a Rusiei. Această dezbatere va fi o parte a unui dialog mult mai amplu despre modul în care se pot elimina armele nucleare tactice de pe teatrele de operaţiuni militare, ca să reducem mai drastic rachetele fixe. Există o serie de probleme în tratarea cărora se poate înregistra un progres semnificativ", a spus Obama la conferinţa de presă comună, alături de partenerul rus Dmitri Medvedev. Preşedintele SUA a amintit că a analizat cu Medvedev posibilitatea reducerii arsenalelor mobile sau fixe, încă de la prima lor întâlnire. "Ceea ce am precizat eu atunci că sistemele noastre antirachetă nu sunt orientate spre modificarea echilibrului strategic dintre Rusia şi SUA rămâne valabil. Dimpotrivă, aceste elemente au ca obiectiv apărarea poporului american de posibile noi atacuri cu rachete din terţe ţări. Noi am recunoscut totuşi că Rusia manifestă un mare interes pentru această problemă. Şi noi am promis că vom avea convorbiri semnificative, nu numai la nivel bilateral, dar şi cu participarea partenerilor noştri europeni, cu privire la acordul cadru, în limitele căruia putem colabora în domeniul apărării anirachetă, astfel încât să se garanteze interesele SUA, interesele naţionale ale Rusiei şi să permită apărarea altor ţări contra rachetelor din terţe state", a spus liderul american.
În timpul Administraţiei republicane a lui George Bush, Statele Unite au încercat să desfăşoare în Polonia scutul antirachetă, iar în Cehia - un radar de interceptare. Moscova a considerat acest lucru ca o ameninţare directă la adresa potenţialului său strategic. Actualul preşedinte Obama a anulat aceste planuri, dar nu a renunţat la ele definitiv.
Mângâierea pe creştet
După ce Obama anunţase în martie 2009 că renunţă la scutul lui George W. Bush, mai multe personalităţi din Europa, printre care Vaclav Havel, Lech Walesa şi Emil Constantinescu, au semnat o scrisoare prin care îl avertizau pe liderul de la Casa Albă că America nu trebui să scpată de la inimă ţările din estul Europei de dragul capriciilor Rusiei. Pentru ca lucrurile să fie evidente, Obama i-a invitat pe cei 11 şefi de state din estul Europei să vină la ceremonia de la Praga. Le-a oferit şi o cină. Încă de la plecarea de pe Aeroportul din Otopeni, Traian Băsescu a precizat că va insista la Praga pentru respectarea articolului 5 din statutul NATO, conform căruia, dacă o ţară este atacată, atunci toate statele membre trebuie s-o ajute. Aici e vorba de Afganistan care ar fi atacat Statele Unite prin intermediul ciracilor lui Osama bin Laden. Aşa că Traian Băsescu i-a oferit lui Obama un cadou politic de impact în acest moment: el l-a anunţat că Romînia va creşte numărul militarilor din Afganistan de la 1072, câţi avem în prezent, la 1800. Prin ricoşeu, erau vizate unele state europene mari şi bogate, care dau înapoi la război. Obama a aascultat atent şi a mulţumit pentru ajutor.
Moscova a învins şi la Praga?
Americanii au răbdare şi fac ce ştiu. Ruşii procedează ca la judo, aşa cum i-a învăţat Vladimir Putin – trebuie să foloseşti energia adversarului pentru ca lovitura ta să fie mai puternică. Serghei Lavrov, şeful diplomaţiei ruse, a spus că Moscova îşi rezervă dreptul de a ieşi din cadrul Tratatului START în funcţie de situaţia creată în jurul scutului antirachetă american. Această poziţie va fi anunţată prin declaraţia Rusiei, care va intra în acelaşi pachet de documente ale Tratatului START. Ieşirea din tratat este prevăzută "în cazul în care cantitatea şi calitatea crescută a potenţialului strategic al scutului SUA vor începe să influenţeze eficienţa armelor strategice nucleare ruseşti".
Şeful diplomaţiei ruse a dat din nou de înţeles că partea rusă respinge planurile unilaterale ale SUA privind desfăşurarea elementelor scutului antirachetă din Bulgaria şi România. E adevărat, "în primele etape, este vorba despre sistemele regionale, care nu afectează stabilitatea strategică". "Dar noi vom vedea ce va fi mai departe. Dacă acest sistem va avea şi caracteristici strategice, vom analiza ce riscuri creează pentru rachetele noastre strategice", a subliniat ministrul.
După cum arată "Izvestia", referirea la interdependenţa sistemelor strategice ofensive şi a scutului antirachetă a fost consemnată în Tratat la insistenţele negociatorilor ruşi.
Încă un moment principial: în document se vorbeşte despre toate armele strategice, indiferent de încărcătura lor - nucleară sau convenţională. Rusia s-a pronunţat contra ideii că, pe drumul spre o lume fără arme nucleare ("zero global"), locul armelor nucleare l-ar putea lua sistemele destabilizatoare nenucleare. De aceea, "armele convenţionale, nenucleare, focoasele se includ în nivelele limită pentru ogivele prevăzute în Tratat, iar purtătoarele lor să fie în limitele mijloacelor de livrare", a explicat ministrul. Ruşii îi acuză pe americani că vor să instaleze “arme cu lovituri globale”.
Americanii curtează Mongolia
Washingtonul şi cei de la Bruxelles se pare că s-au interesat la fel de serios de Mongolia. După aprecierea expertului american Rick Rozoff, această ţară, care ia parte la războiul din Afganistan, este realmente cea mai atractivă pentru serviciile speciale din SUA, fiindcă ea se află între Rusia şi China. Experţii de la "Nezavisimaia Gazeta" recunosc că, din perspectivă militară, desfăşurarea bazelor militare ale SUA în Mongolia s-ar reflecta negativ asupra securităţii Rusiei şi Chinei.
Rozoff este autorul unui studiu senzaţional, publicat recent, în care se arată că America "încercuieşte Rusia şi China" prin intermediul scutului antirachetă. El menţionează că, în ultimele decenii, Statele Unite ale Americii posedă baze şi alte obiective militare în acele regiuni ale lumii, unde nu reauşeau să pătrundă în perioada războiului rece. Este vorba despre Africa: 2000 de militari în Djibouti; regiunea Mării Negre: 7 noi baze aeriene şi de instrucţie în Bulgaria şi în România, exercitând astfel controlul asupra bazelor BBC, BMC şi asupra armatelor terestre, precum şi supravegherea Georgiei; desfăşurarea, în aprilie, a bateriilor de sisteme Patriot în Polonia. Enumerarea continuă cu obiectivele militare ale SUA în Orientul Mijlociu, în Asia Centrală, în sudul Asiei, în Asia Orientală, în America Centrală şi de Sud, în Oceanul Indian şi în partea de sud a Oceanului Pacific. "Mongolia, care părea
aşa de departe şi imposibil de cucerit, nu poate fi exclusă de valul expansiunii militare americane", anunţă Rozoff.
Pe 29 martie, NATO a recunoscut oficial Mongolia ca ţară participantă la coaliţia din Afganistan şi l-a invitat pe reprezentantul de la Ulan-Bator la reuniunea miniştrilor de Externe din Alianţă, eveniment ce va avea loc pe 23 aprilie, în Estonia. Analistul trage concluzia că Mongolia se apropie tot mai mult de SUA şi de NATO. Şi pentru a-şi susţine concluzia, el aminteşte că militarii mongoli participă, în echipă cu americanii, la cursurile anuale "Khan Quest". "Cu suprafaţa ei uriaşă (peste 600 milioane kilometri pătraţi), cu o populaţie redusă (sub 3 milioane de locuitori), din care aproximativ 40% locuiesc în Capitală, Mongolia este locul ideal pentru desf'ăşurarea reţelei militare americane (terestre, aeriene şi satelitare) pentru a spiona China şi Rusia simultan. Noul preşedinte al ţării, care a fost educat în Statele Unite, probabil că nu va refuza aceste cereri ale Washingtonului", subliniază Rozoff pe
site-ul Opednews.com.
Totuşi, specialiştii ruşi consideră puţin probabil un asemenea gest inamical din partea Mongoliei, la adresa Rusiei. Generalul-colonel Viktor Esin, fost comandant al Marelui Stat Major al Armatei de Rachete Strategice, a afirmat, într-un interviu pentru "Nezavisimaia Gazeta", că o asemenea interpretare publică ar putea fi o tentativă de a induce dezacorduri în relaţiile celor de la Ulan-Bator cu Moscova şi cu Beijingul. "Dacă se presupune că se va semna un asemenea acord între Mongolia şi SUA, atunci americanii vor avea posibilităţi imense de desfăşurare a supravegherii, într-un spectru larg, asupra Rusiei, mai ales în Siberia şi în Extremul Orient, dar îndeosebi asupra Chinei. Însă eu presupun că e puţin probabil ca preşedintele Mongoliei să ia o asemenea decizie, dacă luăm în considerare dependenţa economică a Mongoliei de China şi Rusia", a spus Esin. El a subliniat că Mongolia şi-a întărit statutul de regiune
fără arme nucleare şi conducerea ţării şi-a arătat intenţia că statul va rămâne neutru.
Mongolia, care este observator în cadrul Organizaţiei de Colaborare de la Shanghai, nu vrea să devină nici membră a acestei organizaţii fiindcă vrea să-şi păstreze neutralitatea. Totuşi, după opinia interlocutorului nostru, faptul că, în anii 1990, Rusia nu a acordat atenţia cuvenită Mongoliei, s-a reflectat negatriv în relaţiile noastre.
De asemenea, nu crede că trebuie să dramatizăm situaţia nici Galina Iaskina, doctor în ştiinţe politice, consilier ştiinţific principal la Institutul Oriental din cadrul Academiei de Ştiinţe din Rusia. Mongolia a anunţat oficial că nu admite desfăşurarea unor obiective militare străine pe teritoriul său. Pe de altă parte, între statele noastre există un parteneriat strategic. Această oriuentare a fost reconfirmată şi prin Declaraţia privind dezvoltarea parteneriatului strategic din 25 august 2009, semnate la Ulan-Bator, cu ocazia vizitei de stat a preşedintelui Dmitri Medvedev. Cu puţin timp înainte, fusese în Mongolia şi premierul Vladimir Putin. "A fost depăşit dezechilibrul în comerţul bilateral, schimbul de mărfuri a crescut, depăşind un miliard de dolari. Creşte importanţa legăturilor regionale şi transfrontaliere. În februarie 2010, şefii de guverne au convenit ca, la cererea părţii mongole, Federaţia Rusă să acorde Mongoliei un ajutor de 57 mii de tone de cereale furajere, după ce un mare număr de vite au murit de foame", a spus Galina Iaskina. Şi în domeniul apărării, colaborarea cunoaşte o dinamică pozitivă şi se organizează aplicaţii mixte, ceea ce va avea un caracter constructiv pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale, a concluzionat ea.
Dar parcă mai poţi să bagi mâna în foc pentru cineva în contextul noului război rece?
Canada a intrat în conflict cu “o ţară nu tocmai normală”
Rusia şi-a înfipt steagul pe fundul Oceanului Îngheţat
Presa mondială a trecut relativ uşor peste un subiect important, chiar dacă evenimentul se referă la un spaţiu îndepărtat: Cercul Polar de Nord. Acolo însă interesele economice dau în clocot, iar tonul cel mai insidios l-a dat Rusia de mai mulţi ani.
Mai direct, pe 30 martie, s-au întrunit la Chelsea, lângă Ottawa, şefii diplomaţiilor din “Chinta Arctică”: Rusia, Canada, SUA, Norvegia şi Danemarca.
După cum notează ziarul “Nezavisimaia Gazeta”, participanţii la această reuniune au declarat oficial adeziunea ţărilor lor la ideea rezolvării tuturor disputelor din regiune prin dialog, în limitele dreptului internaţional.
Ministrul de Externe al Norvegiei şi-a exprimat îndoiala cu privire la modul în care va proceda Rusia şi le-a sfătuit pe celelate ţări polare cum să dezvolte relaţiile cu Moscova. Pentru ziariştii acreditaţi la eveniment, cel mai important lucru a fost absenţa secretarului de stat american Hillary Clinton de la conferinţa de presă din finalul convorbirilor. Se pare că oaspetele american s-a considerat şocat de faptul că Ottawa nu i-a invitat la convorbiri şi pe reprezentanţii comunităţii locale a inuiţilor. De asemenea, nu au fost invitate nici Suedia, Finlanda şi Islanda. "La dezbaterile internaţionale importante privind problemele Arcticii, trebuie conectaţi toţi cei care au interese de drept în regiune. Şi eu sper că Arctica va demonstra totdeauna capacitatea noastră de a lucra împreună, iar nu de a crea noi linii de demarcaţie", a explicat răspicat Hillary Clinton poziţia ei în faţa jurnaliştilor americani. Oare doamna Clinton era supărată doar pe Canada pentru o scăpare de protocol minoră sau reacţia ei voza o altă ţară pe care a preferat să n-o numească? Există situaţii în diplomaţie, când poţi lovi în cei mai apropiaţi, ca să priceapă cine trebuie...
Precizăm că statele menţionate de secretarul de stat american, alături de ţările din "Chinta Arctică", intră în Consiliul Arcticii - un organism internaţional, care este chemat să rezolve problemele regiunii polare. Totuşi, spre deosebire de Rusia, SUA, Canada, Norvegia şi Danemarca, teritoriile Groenlandei, Suediei, Finlandei şi Islandei nu intră nemijlocit în zona Oceanului Îngheţat de Nord.
În acest sens, componenţa delegaţiilor la reuniune a fost explicată de Lawrence Cannon, şeful diplomaţiei canadiene, şi de Jonas Gahr Store, omologul lui norvegian: ţările din "Chinta Arctică" au probleme speciale, care necesită o analiză atentă, în contextul în care nu toate acestea sunt state limitrofe Arcticii.
În special, este vorba de conturarea liniilor în conformitate cu Convenţia ONU privind dreptul mării la platoul continental, prin care se exercită posesia, după opinia unora, asupra a unui sfert din resursele internaţionale de petrol şi gaze. Tocmai disputele statelor din "Chinta Arctică" cu privire la bogăţiile acvatice şi subacvatice de la Cercul Polar au devenit cauza convocării primei reuniuni a "Chintei" din 2008.
Acum a avut loc a doua reuniune. În ce priveşte dezacordurile dintre state privind realizarea unui dialog, acest lucru indică o serie de declaraţii şi comentarii clare, care au avut loc pe marginea acestei întâlniri. Astfel, Canadian Press oferă citate din discursul ministrului norvegian de Externe: "Noi, uneori, analizăm Rusia cu ajutorul vechilor hărţi pentru metale, cu schemele din timpul Războiului Rece, când noi avem reacţii instinctive la ceea ce vedem şi auzim", a spus Jonas Gahr Store. După opinia lui, nu trebuie aruncate toate hărţile vechi la tocătorul de maculatură, dar Canada şi partenerii ei polari trebuie să le analizeze la rece şi să le actualizeze.
Jurnaliştii canadieni presupun că reproşul lui Store se referea, în primul rând, la Canada. Mai ales că Guvernul lui Stephen Harper a reacţionat agresiv la acţiunile Moscovei în Arctica, acuzând-o de provocare. Reluarea zborurilor bombardierelor ruseşti, care, totuşi, nu au violat spaţiul aerian canadian - fapt confirmat de americani, instalarea de către ruşi a steagului pe fundul Oceanului Îngheţat de Nord, planurile Rusiei de a-şi accentua prezenţa în Arctica... Toate acestea au provocat destule declaraţii dure şi acţiuni din partea autorităţilor canadiene, care au acuzat Federaţia Rusă de "un comportament tot mai agresiv pe Planetă, de imixtiune în spaţiul aerian canadian" şi au promis că vor da riposta oricărei ţări care se apropie de teritoriul canadian.
Moscova s-a rătăcit în tranziţie. O ajutăm să găsească drumul?
Ministrul norvegian a precizat: "Nu tot ce face Rusia în Arctica şi nu orice steag pe care îl pune (este doar un gest simbolic!) are şi valoare juridică, de drept... cu cât se reacţionează mai dur la aceste lucruri, cu atât mai mult li se conferă valoare". Store a recunoscut că Rusia are interese legitime în Arctica şi o mare parte din resursele naturale se află pe teritoriul suveran rus, ceea ce trebuie să reducă disputele viitoare. "Totuşi să susţinem relaţiile cu Moscova este o chestiune complexă, în măsura în care Rusia nu este un stat complet normal", spune Store, citat de Canadian Press.
Ministrul norvegian nu a fost darnic în evaluări sincere: "Rusia trece printr-o perioadă de tranziţie şi unii analişti ruşi capabili anunţă că ţara s-a rătăcit în această tranziţie... Încă nu este clar ce fel de stat va deveni, când se va termina perioada de tranziţie". După opinia norvegianului, "este în interesul tuturor să asistăm la o trecere lentă a perioadei de tranziţie, după care Federaţia Rusă se va putea numi ţară democratică, în care să domnească legea, societatea civilă, presa liberă, libertatea de expresie".
La rândul său, ziarul canadian "National Post" arată că, după părerea lui Store, o interacţiune calmă cu Rusia se poate obţine la convorbirile viitoare. "Rusia nu este încă un stat stabil, fiabil, predictibil, dar noi nu vom obosi să repetăm: "Nordul Extrem - tensiune scăzută!", a spus norvegianul. "În nord, Rusia se prezintă ca un stat normal", a subliniat el. Store consideră că împărţirea Arcticii se poate face fără apariţia unor tensiuni provocate de Convenţia ONU privind dreptul mării. "În general, Rusia respectă aceste reguli", a subliniat el. După opinia ziarului, Canada ar trebui să ia în considerare experienţa Norvegiei privind relaţiile cu Federaţia Rusă şi să colaboreze cu Moscova.
În acelaşi timp, Ministerul de Externe al Rusiei a calificat sec întîlnirea din Canada. S-a convenit continuarea şi aprofundarea cooperării în domeniul tehnico-ştiinţific pentru a stabili cu precizie graniţele platoului continental pentru ţările din "Chintă", limitrofe Oceanului Îngheţat de Nord. Aşa s-a comunicat de la Palatul Smolenskoi-Sennoi. În ce priveşte problematica exploatării rersurselor naturale din Oceanul Îngheţat de Nord, s-a vorbit direct despre necesitatea urmăririi echilibrului dintre interesele economice şi ecologice, despre evitarea limitării naturale a avantajelor concurenţiale ale statelor sub presiunea unor pretexte artificiale.
Revenind la “rătăcirile” Rusiei, eu cred că lumea trebuie să evalueze corect puseurile expansioniste ale Rusiei, chiar dacă tandemul Putin-Medvedev pretinde că ar conduce o ţară democratică. Fiindcă i-a fost târşală (un cuvânt deloc diplomatic în limba română...) să-i spună câteva de la obraz partenerului Serghei Viktorovici Lavrov de la Moascova privind comportamentul ciudat al Rusiei pe arena mondială, doamna Clinton le-a reproşat canadienilor că nu i-a invitat pe inuiţi la tratative. Nu ştiu dacă doamna Clinton a venit Chelsea însoţită de eschimoşii din Alaska. Indirect, ea a vrut să spună că Rusia nu poate hotărî de una singură asupra Oceanului Arctic, chiar dacă are litoralul cel mai lung. Duane Smith de la Consiliul Circumpolar Inuit a mulţumit imediat secretarului de stat amwerican pentru atenţia acordată indigenilor din regiune. Suedia, Finlanda şi Islanda şi-au exprimat şi ele regretul că nu au participat la reuniunea “Chintei Arctice”.
Occidentul a pierdut Ucraina
Cu o zi înainte să înceapă o vizită de stat la Washington, Viktor Ianukovici, preşedintele Ucrainei, a semnat un decret care puţin probabil să-i bucure pe americani, povesteşte cu satisfacţie specifică "Izvestia". Ianukovici a desfiinţat comisia care pregătea aderarea Ucrainei la NATO. A desfiinţat şi Centrul de Integrare Euro-Atlantică. Dacă ne amintim declaraţiile precedente ale lui Ianukovici cu privire la neutralitatea Ucrainei, atunci e de înţeles: Kievul îşi schimbă vectorul de politică externă şi renunţă la perspectivele aderării la Alianţă.
Decretul lui Ianukovici desfiinţează şi construcţiile, gândite de ex-preşedintele Viktor Iuşcenko, pentru distrarea partenerilor americani. Încetează să mai funcţioneze şi institutele pentru problemele de securitate naţională şi internaţională. Dispar concomitent şi consiliile de coordonare naţională şi comisiile de experţi, care cercetează interacţiunile Ucrainei cu NATO. Ianukovici şi-a publicat deja decretele şi pe site, iar documentele au intrat imediat în vigoare.
În plus, noul şef al statului i-a concediat pe vechii funcţionari care rămăseseră la preşedinţie încă de pe timpul lui Leonid Kucima. A fost dat afară şi Vladimir Gorbulin, prieten apropiat al lui Kucima, care ocupa funcţia de şef al Centrului naţional pentru probleme de integrare europeană a Ucrainei. Acest centru fusese creat pentru a pregăti aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană şi pentru apropierea de NATO.
Ianukovici a lichidat mai multe suprastructuri, inventate de Iuşcenko drept sinecure pentru apropiaţii lui. Îşi încetează activitatea Consiliul Naţional pentru Constituţie, Comitetul Politic de pe lângă preşedinte, Comitetul Naţional pentru Cultură şi Spiritualitate, Comitetul Naţional pentru relaţiile dintre organele statului şi administraţia locală, comitetele naţionale pentru acţiuni caritabile, pentru ştiinţă, pentru inventică şi inovaţii, pentru dezvoltarea stabilă a Ucrainei, pentru cultură fizică şi sport, pentru formarea tineretului, pentru menţinerea sănătăţii.
Preşedintele Ucrainei îşi respectă promisiunea de a reduce numărul funcţionarilor cu minim 20%.
Agenţiile "umflate" de Iuşcenko se vor "dezumfla" la minimum sau vor fi lichidate.
S-a terminat cu era lui Bandera
Tribunalul regional Doneţk a hotărât că este ilegală atribuirea titlului de erou al Ucrainei pentru Stepan Bandera, comandantul armatei de insurgenţi din Ucraina. Titlul de erou îi fusese conferit fostului luptător de către Viktor Iuşcenko, chiar în ajunul retragerii din funcţie. Avocatul Vladimir Olenţevici din Doneţk a început să atace decretul lui Iuşcenko la numai cinci ziule de la semnare. Olenţevici a argumenmtat că titlul de erou al Ucrainei poate fi acordat numai cetăţenilor ucraineni. Bandera nu era cetăţean ucrainean fiindcă pe-atunci nu exista ţara Ucraina. Bandera a trăit în teritoriile Austriei şi Poloniei, fără să aibă relaţii directe cu Ucraina, şi a murit în Germania.
"Decrectul lui Iuşcenko trebuie considerat ilegal şi se abrogă", se arată în sentinţa tribunalului. Karine Abdukadîrova, preşedintele colegiului de judecată, a anunţat că rudele lui Bandera pot face apel în termen de zece zile. Organizaţiile radicale de dreapta din Ucraina au protestat imediat faţă de sentinţa Tribunalului din Doneţk.
L-au asasinat ruşii pe preşedintele polonez Lech Kaczynski?
Un eveniment năprasnic a zguduit lumea pe 10 aprilie: avionul în care se afla preşedintele polonez Lech Kaczynski s-a prăbuşit. Toţi cei 96 de polonezi au murit pe loc. Avionul Tupolev TU-154 zbura de la Varşovia la Smolensk. În momentul în care ajungea la aterizare, pilotul nu ar fi văzut copacii din cauza ceţii. Aceasta era varianta oficială.
Alături de preşedinte, au murit soţia lui, importante personalităţi politice, militare şi religioase, care voiau să participe la ceremonia de comemorare a ofiţerilor ucişi de sovietici la Katyn. Generalul Franciszek Gagor, comandantul armatei poloneze, Slawomir Skrzypek, preşedintele Băncii Naţionale a Poloniei, Andrzej Kremer, adjunctul ministrului de Externe, se aflau printre morţi.
Pa 7 aprilie, premierii Vladimir Putin şi Donald Tusk s-au întâlnit la Katyn, unde au depus coroane de flori acolo unde agenţii NKVD au ucis peste 22000 de ofiţeri polonezi. S-au împlinit acum 70 de ani de la acea monstruozitate ordonată de Stalin şi atribuită lui Hitler. Ruşii au refuzat să accepte oficial acest adevăr dovedit până după prăbuşirea Uniunii Sovietice.
O coincidenţă stranie face ca o parte a elitei poloneze să moară în timp ce mergea pe pământ rusesc să se reculeagă la groapa comună a elitei militare poloneze din al Doilea Război Mondial.
Lech Kaczynski era un catolic practicant. A propus reintroducerea pedepsei cu moartea şi a interzis un marş al homosexualilor. Avea relaţii jenante cu premierul Donald Tusk, impus de Opoziţie. În 2009, când s-a propus înlocuirea avioanelor prezidenţiale vechi, Opoziţia a respins categoric “risipirea banilor publici”. La fel s-au comportat liberalii lui Călin Popescu Tăricenau şi social-democraţii lui Mircea Geoană atunci când s-a propus înlocuirea flotei prezidenţiale a României.
Ex-premierul polonez Leszek Miller a scăpat ca prin minune în 2003 dintr-un accident de elicopter. “Am spus la un moment dat că într-o zi vom participa cu toţii la o procesiune funerară, şi abia atunci vom decide să înlocuim flota de avioane învechite a statului”, a spus Miller după catastrofă. Iată ce face politicianismul în unele ţări europene!
Lech Kaczynski a rămas ferm pe poziţie în relaţia cu Moscova şi a condamnat ferm Rusia după invazia din Georgia. El s-a opus şi construirii gazoductului rus Nord Stream, care ocoleşte Ucraina, Ţările Baltice şi Polonia pe fundul Mării Baltice, pentru a transporta gazul metan spre Germania. A vorbit atunci de un nou pact Molotov-Ribbentrop. Atitudinea lui corectă a iritat şi Berlinul, mai ales că fostul cancelar Gerhard Schroeder devenise consilier principal pentru Gazprom. Pe noua axă pe care Berlinul o construieşte cu Moscova, Varşovia nu se simte bine. După 20 de ani de tratative consecvente, polonezii i-au determinat pe ruşi să plece fruntea în faţa tragediei de la Katyn. Este aici şi meritul lui Lech Kaczynski.
“O minciună cinică a apăsat pe umerii poporului rus”, a spus Vladimir Putin pe 7 aprilie, după ce a îngenucheat în faţa monumentului şi şi-a făcut cruce. Pe 10 aprilie, a anunţat că va conduce personal anchetarea tragediei de la Smolensk. Cei care preferă teoria conspiraţiei vor crede că este o nouă probă de cinism specific ruşilor. Este greu de crezut într-o asemenea variantă, dar va fi foarte difícil pentru polonezi să nu facă legătura între cele două tragedii produse la o distanţă de 70 de ani.
Are Rusia duşmani care puteau provoca un asemenea dezastru, pe care apoi să-l atribuie Moscovei? Are, dar şi o astfel de ipoteză pare deplasată, deşi orice variantă merită cercetată.
Furtună în ceaşca de ceai?
De mai multe luni, America este străbătută de un nou suflu frenetic, fenomen supranumit simbolic „Tea Party”. Imposibil de priceput pentru cetăţenii unor ţări sărăcite, ca România sau Bulgaria, unde amărâţii au alte speranţe. De exemplu, să iasă mai repede ştevia. Pentru că „Tea Party” nu se confundă nici cu vestita formaţie de muzică progresivă canadiană, cu acelaşi nume. Nu! Este o formă de protest al conservatorilor americani radicali, faţă de regimul prea „socialist”, instituit de Barack Obama. Indiferent ce ar face, Obama este „un nou Hitler” pentru că le distruge „libertăţile”.
Zeci de mii de conservatori se costumează ca pe vremea Declaraţiei de Independenţă. Denumirea „Tea Party” evocă revolta coloniştilor de la Boston, din 1773, contra taxelor impuse de Londra pentru ceai. Mânioşi, coloniştii americani au aruncat atunci vagoane de ceai în Golful Boston.
Revoltaţii de azi se adună aparent spontan şi strigă împotriva impozitelor de tot felul sau a reformei lui Obama din domeniul sănătăţii. Este cealaltă faţă a Americii. Mai precis, este vorba despre cetăţenii care nu au venit la Washington ca să asiste plângând la învestirea lui Obama. Pe 4 februarie, aproximativ 600 de conservatori între două vârste s-au adunat la un „congres” la Nasville, statul Tennessee. Toţi au plătit câte un bilet de 549 de dolari. Pe 12 septembrie 2009, s-au strâns la Washington DC peste 75000 de revoltaţi. Oameni foarte diferiţi, ca poziţie socială şi gândire politică. Revista „The Economist” consideră că militanţii „Tea Party” constituie deja cea mai eficientă forţă politică din SUA.
Conservatorii „vor să salveze America” pur şi simplu, iar nu doar să determine Administraţia de la Casa Albă s-o lase mai moale cu reformele sistemului de sănătate, ale bugetului sau mediului. Considerându-se revoluţionari sau contrarevoluţionari, ei susţin că America a luat-o pe un drum greşit, că mai multe administraţii succesive au călcat în picioare Constituţia părinţilor fondatori. Cei mai mulţi nu au făcut politică şi neagă orice amestec al Partidului Republican în organizarea lor. „Mulţumesc, Doamne, că Obama l-a învins pe McCain în 2008! Altfel ne duceam spre stânga mai ceva ca pe timpul lui Roosevelt. Timp de decenii, America a fost ca broasca proverbială, care fierbea fără să-şi dea seama. Dar când Barack Hussein Obama a ajuns la putere, a încălzit cazanul atât de tare, încât alegătorii s-au trezit în sfârşit şi au început să sară afară”, a spus Tom Tancredo, fost senator republican şi candidat la preşedinţie. A venit la congresul de la Nashville şi Sarah Palin, care a rostit un discurs acid la adresa lui Obama. „America e gata de o nouă revoluţie, iar voi faceţi parte din ea”, le-a spus Sarah Palin, în ropote de aplauze.
La fel ca la revolta de la Teheran contra lui Ahmadinejad (puşchea!), conservatorii „revoluţionari” de la Tea Party învaţă să foloseacsă reţelele Facebook sau Twitter ca să transmită idei, să adune bani şi să-i mobilizeze pe revoltaţi. Vor impozite mai mici şi un guvern federal mai puţin stufos.
Aceşti americani care se îmbracă fistichiu contra lui Obama ar putea înclina balanţa în favoarea republicanilor la alegerile de la jumătate de mandat din Statele Unite.
Compararea lui Barack Hussein Obama cu Hitler este însă cel puţin infantilă, dacă nu ridicolă. Să-l vezi pe actualul lider planetar cu mustaţa Fuhrerului sub nas este fabulos. „Eu mă opun categoric politicii lui Obama, nu accept ce vrea el să facă. Dar cred că este bine intenţionat, chiar dacă este fundamental greşit. Să-l comparăm însă cu Hitler nu numai că este eronat din toate punctele de vedere fiindcă toate ziarele şi televiziunile vor prezenta numai afişele care îl prezintă aşa. Mesajul nostru are de pierdut”, observă Andrew Moylan de la Uniunea Naţională a plătitorilor de Taxe. Cei care îl compară pe preşedintele de la Casa Albă cu micul Adolf susţin că reforma din sănătate, promovată de Obama, ar acorda puteri excesive doctorilor care ar avea astfel drept de viaţă şi de moarte asupra pacienţilor, ca pe vremea naziştilor.
Tea Party i-a atras şi pe cei din Consiliul Cetăţenilor Conservatori, care susţin supremaţia rasei albe. S-au alăturat şi radicalii din Societatea John Birch sau LaRouchies, care consideră că tragedia din 11 septembrie 2001 a fost provocată de cercuri oculte şi că Obama nu s-a născut în Statele Unite.
Republicanii nu ştiu cum să se raporteze la acest fenomen care tot creşte. Să se prefacă doar că nu observă ce se întâmplă cu aceşti cetăţeni liberi ar fi grav. Să le acorde prea multă atenţie este iarăşi riscant, fiindcă nu intuiesc în ce direcţie se va dezvolta această mişcare. Aşa cum nimeni nu ştia din ce direcţie veneau avioanele spre Turnurile Gemene...
Viorel Patrichi
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
