miercuri, 25 mai 2011
Vedere de pe Centură. De la pleaşcă la fleaşcă
Vedere de pe Centură
De la pleaşcă la fleaşcă
Emil Boc reales la al cinşpelea congres! Cam asta a fost esenţa discursului vuvuzelelor lui Vântu şi Varanu-cu-Platoşă după ce Micu Pirania a recâştigat încrederea în PDL. Da, dar trebuie să plece de la guvernare, susţin vuvuzelele. Au ca argument afirmaţiile lui Sebastian Lăzăroiu: "Raţiunea ar trebui să-l îndemne să lase locul unui tehnocrat . E o decizie pe care trebuie să o ia împreună cu partidul. Eu cred că ar fi şi în beneficiul partidului. Dar nu ştiu cum arată analiza lor. Ce pun ei mai mult în balanţă. Un tehnocrat apropiat de PDL poate să întărească identitatea de dreapta a partidului. Schimbarea în sine a premierului, împreună cu o mică remaniere, în mod normal duce la recredibilizarea actului de guvernare, acum puternic erodat de măsurile nepopulare luate. Recredibilizarea guvernului poate să se reflecte destul de repede şi în recredibilizarea partidului". La fel îşi întemeia şi Buldogul speranţele: Ne-am simţit bine la guvernare, dar uite că acum l-am sacrificat pe Boc, deci suntem altfel! Pe cine prostim cu asemenea aiureli? Dacă pleaşca s-a transformat în fleaşcă pentru unii care vor să-şi salveze pielea, este grav pentru ei.
Emil Boc va fi sacrificat oricum după alegerile generale. Dacă, desigur, nu va găsi resorturi economice pentru relansare. Dar aici ar însemna să credem în miracole, ceea ce nu este imposibil. Şi sociologul care tocmai a plecat de la Cotroceni aduce argumente în care nu cred nici curcile: "Pentru asta ai nevoie de un technocrat, fără mamă, fără tată, care să aibă sprijinul preşedintelui României şi al majorităţii. Majoritatea, evident, va mârâi când va fi vorba despre regii. Anticipatele reprezintă singura armă care poate convinge partidele să susţină restructurarea regiilor. Dacă vor să dea jos guvernul care face asta, atunci cred că ar fi o soluţie să se pregătească de alegeri cu un an mai devreme. Probabil că între anticipate şi restructurarea regiilor vor prefera-o pe ultima", apreciază Sebastian Lăzăroiu.
Rămâne aceeaşi întrebare: Pe cine vrem să prostim?
Bafta lui Emil Boc nu constă în intuiţia lui politică. Norocul lui că are adversari slabi, jenant de penibili. Procurorul Victor Ponta are viziuni obsesive cu privirea violet a Blondei Norvegiene: "Lăzăroiu e primul pitic dintre cei care vor sta alături de Albă ca Zăpada, Elena Udrea, în viitoarea construcţie gândită la Cotroceni."
Sigur că nici Blonda Norvegiană nu promite să fie bună pentru altceva: "Victor Ponta spunea că aş fi Traian Băsescu în fustă, ceea ce mă onorează. El ar fi vrut să fie un Adrian Năstase, dar eu nici măcar nu pot să spun despre el că ar fi un Adrian Năstase în pantaloni", i-a scris Elena Udrea procurorului. Iată deci temele majore ale acestor politicieni de rang. Vor şi ei să umble în pantalonii sau în fustele altora tocmai fiindcă nu au personalitate conturată.
Marian Lupu a venit cu „poporul moldovenesc” la Bucureşti
Marian Lupu a venit la Bucureşti şi eu am încercat să nu fiu cârcotaş. Mi-am dorit să văd o întânire normală între doi politicieni români: Marian Lupu şi Traian Băsescu. Chiar nu mi-am propus să văd altceva, dar – inevitabil – fac asocieri. Preşedintele interimar a ocolit multişor până să ajungă tocmai la Bucureşti: a mers la Moscova de vreo trei ori, s-a dus pe la Bruxelles, dacă dădea de vre-un capăt de aţă, se agăţa de el să treacă şi prin Australia. Acum, hai şi prin România! A fost primit la Cotroceni cu mare fast şi bine că s-a procedat aşa. Au mai făcut-o şi Mircea Snegur, şi Petru Lucinski, şi, nu ultimul pe listă, Vladimir Voronin. Au existat români - de-o parte şi de alta a Prutului – care chiar au sperat: de ce nu ar vrea Snegur sau Voronin să intre în manualul de istorie a tuturor Românilor prin reunificarea Basarabiei cu Ţara? Să facă un gest public firesc fiindcă nu-i împuşcă nimeni, Stalin nu-i mai duce în Siberia, iar voturile minoritarilor oricum nu reprezintă majoritatea. „Sî ni ţânim di neamuri!”, spunea Snegur, cu surâsul lui inconfundabil, de tip Leonid Brejnev.
Acum, Marian Lupu vrea să smulgă voturi de la Vlad Filat şi de la Mihai Ghimpu. Altfel nu venea tocmai în preajma alegerilor pentru primăria Chişinăului. Şi iată dovada:
"Vreau să vă zic, cu toată sinceritatea, că fără această asistenţă financiară, cred, era să fie aproape misiune imposibilă acea construcţie a caselor pentru sinistraţi şi aş vrea să menţionez, pentru toţi cetăţenii români, gratitudinea şi înalta apreciere a poporului nostru", a spus Marian Lupu la întâlnirea cu Traian Băsescu. Deci el le-a transmis tuturor „cetăţenilor români” „înalta apreciere a poporului nostru”.
Nu cred că putem vorbi de prostie în acest caz. Este pur şi simplu o scăpare cu... premeditare. „Poporul nostru” mulţumeşte „poporului vostru”. Ca să nu mă mai refer la un alt fragment de discurs, care sună ca un dicteu automat: „Să determinăm liniile directoare de consolidare a relaţiilor dintre România şi Moldova”. Când aud, mă gândesc involuntar la Iaşi, la Suceava...
Şi iată reacţia celui pentru care cel de-al doilea stat românesc reprezintă „proiectul meu de suflet”, cum spunea pe când nu era în campanie electorală:
"Mesajul nostru către domnul preşedinte şi către partidele din Alianţă este că ne dorim o alianţă cât mai solidă, care să garanteze evoluţia spre Europa a Republicii Moldova. Am stabilit, împreună cu domnul preşedinte, că, în cel mai scurt timp, va trebui să elaborăm planul de acţiune pentru a pune în aplicare declaraţia privind Parteneriatul strategic pentru integrare europeană dintre România şi R. Moldova, declaraţie semnată între mine şi preşedintele Ghimpu, la acel timp", a spus preşedintele Băsescu, la finalul convorbirilor oficiale cu Marian Lupu.
El zice răspicat: „evoluţia spre Europa a Republicii Moldova”, în timp ce pe Lupu îl chinuie subconştientul. Uneori îi scapă şi lui, dar chiar involuntar, fiindcă limbajul politic nu excelează totdeauna prin respectarea proprietăţii termenilor:
"Să sperăm că vom consolida această tradiţie şi, mai ales, s-a mai creat un lucru, poate extrem de important pentru relaţia româno-moldoveană, şi anume că ceea ce stabilim se întâmplă. Am convingerea că vom continua acest mod de lucru în relaţia bilaterală". Forma “relaţiile româno-moldoveneşti” este un nonsens şi de aceea, creează confuzie în mintea oamenilor obişnuiţi, care chiar încep să creadă că există “poporul moldovcenesc”, diferit de cel român.
Dar să lăsăm cârcoteala.
Dincolo de chinurile corecte ale lui Marian Lupu, pe ansamblu, a fost o întâlnire bună. Nu am motive să spun “fructuoasă”. Ceea ce ne propune trebuie să devină realitate:
"L-am asigurat pe domnul preşedinte Lupu de tot sprijinul nostru, atât pentru acordul de liberă circulaţie, acordul privind vizele, pentru acordul aprofundat privind crearea unui spaţiu economic european, pentru începerea negocierilor în vederea unui acord de asociere. Nu în ultimul rând, am abordat priorităţile în relaţia bilaterală şi ele s-au aşezat în sectorul energetic în mod deosebit, proiectele de interconectare a reţelelor noastre energetice şi a reţelelor de transport gaze. De asemenea, am avut discuţii în ceea ce priveşte utilizarea banilor alocaţi prin Parteneriatul Estic", a subliniat preşedintele României.
Chiar dacă îi voi contraria pe unii, Traian Băsescu m-a surprins la început prin preocuparea lui faţă de românii de peste Prut: îl credeam pe-atunci superficial şi un asemenea om nu putea avea astfel de preocupări. Dacă Emil Constantinescu, născut lângă Tighina, a semnat Tratatul cu Uraina, dacă Nicolae Văcăroiu, originar din Basarabia, nu a pronunţat măcar o dată acest cuvânt, ce puteam să aştept de la Traian Băsescu? Nimic.
Şi totuşi el a venit cu acest “proiect de suflet”, iar prima vizită a făcut-o la Chişinău, nu la Moscova sau Bruxelles.
“Dar să se facă odată interconectările pentru energie electrică şi gaze, restul sunt vorbe. Nu vorbiţi de unire, uniţi-vă!”, m-a trezit din gândurile mele fostul premier Mircea Druc. “Eu asta visam să fac atunci şi nu puteam, că era încă Uniunea Sovietică. Acum se poate...”
Pe 27 aprilie 2010, Mihai Ghimpu şi Traian Băsescu au semnat instituirea unui parteneriat strategic între cele două state pentru integrarea europeană a Republicii Moldova. Tot atunci, a fost semnat şi acordul prin care România se angaja să acorde un ajutor financiar nerambursabil Republicii Moldova de 100 milioane de euro, pe parcursul a patru ani.
Este rândul celor două guverne să intre în viteză fiindcă timpul trece. Traian Băsescu a avertizat că trebuie ales un preşedinte, altfel Alianţa îşi va pierde creditul în faţa Uniunii Europene.
"Dacă îmi permiteţi un comentariu fără a fi considerat amestec în treburile interne ale Republicii Moldova. Noi privind cu speranţă la AIE. Este de altfel singura soluţie politică care garantează evoluţia spre vest a R. Moldova. Politic o încurajăm să continue şi o încurajăm să rămână unită, ori de câte ori avem ocazia şi în mod direct şi în interiorul organismelor europene. Trebuie să vă spun că prelungirea crizei politice nu face bine şi există riscul să diminueze interesul europenilor pentru R. Moldova. Este o problemă însă internă pe care, cu certitudine, oamenii politici din Republica Moldova vor găsi resurse să o rezolve în interes naţional", a răspuns Traian Băsescu.
Aici aş risca un comentariu. Este implacabil ca Marian Lupu să ajungă preşedinte. Aşa e când vrei să treci puntea, deşi nu trebuie s-o faci cu orice preţ. Mai bine aştepţi ca Belgia. Mai ales că Partidul Democrat şi Partidul Liberal Democrat nu dau semne că ar fi de acord să-l susţină pe liberalul Dorin Chirtoacă să obţină un al doilea mandat la primăria Chişinăului.
Modelul german sau modelul cipriot?
Nişte tovarăşi de la Tiraspol au fost invitaţi la Berlin. Pe banii nemţilor. Delegaţia trimisă de Igor Smirnov a stat în capitala Germaniei în perioada 11-15 aprilie. Vladimir Iastrebciak, pretinsul ministru de Externe, era însoţit de Serghei Ceban, vicepreşedintele Sovietului Suprem, şi de Ilia Galinski, directorul Institutului de istorie a statului şi a dreptului.
Cum care stat?
Agenţii lui Smirnov s-au dat băţoşi până şi pe la Berlin, unde au discutat cu reprezentanţi din Bundesrat, din Bundestag, de la Cancelaria Federală, din Ministerul Afacerilor Interne şi din Ministerul Finanţelor, cu autorităţile din landul Saxonia şi cu diverşi experţi în drept internaţional din Germania.
Ei le-au atras atenţia gazdelor asupra unor aspecte principiale privind relaţiile dintre Republica Federală a Germaniei şi Republica Democrată Germană la sfârştiul anilor 1980 şi între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Transnistreană.
Adică să nu confundăm realităţile, da?
E adevărat că RDG şi Republica Molotov au cam aceeaşi sorginte, dar orişicât...
Raţionamentul lor este genial: dacă poporul german a mers spre unificarea sa de-a lungul mai multor veacuri şi a trăit în două state după 1945, totuşi "popoarele Moldovei şi Transnistriei nu au fost legate niciodată de un stat comun, ci, dimpotrivă, până la începutul anilor 1990, au trăit într-o formaţiune statală creată artificial". Pe de altă parte, factorul determinant şi în procesele care au dus la unificarea Germaniei, şi în procesul de reglemntare a conflictului moldo-transnistrean, a fost şi rămâne voinţa popoarelor, au spus reprezentanţii Transnistriei.
Delegaţii de la Tiraspol au precizat că "poporul Germaniei a năzuit spre unificare, dar poporul Transnistriei tinde spre recunoaşterea internaţională a independenţei sale", aşa cum arată rezultatele referendumului din anul 2006.
Ei au subliniat importanţa asigurării egalităţii juridice în timpul negocierilor fiindcă în condiţiile presiunii şi tentativelor de a impune legislaţia uneia din părţi nu se poate ajunge la un dialog normal.
Nemţii, oameni educaţi, nu i-au contrazis pe-alde Volodea. S-au uitat la ei ca la alte creaturi de grotă. De aceea, slujitorii lui Smirnov au înţeles că Berlinul este de acord cu “egalitatea juridică” dintre Chişinău şi Tiraspol. Dacă luăm în considerare doar faptul că R. Moldova a fost recunoscută la ONU, iar Transnistria – nu, ar fi suficient să înţelegem că discuţia pe acest subiect este deplasată.
Prin urmare, transnistrenii au respins modelul german pentru alăturarea Tiraspolului la Chişinău. Aici au oarecum dreptate: modelul german de reunificare se poate raporta doar la reîntregirea Basarabiei cu România. Ideea este veche, de pe vremea când ne păstorea Ion Iliescu, cel care a semnat ultimul tratat din istorie cu Uniunea Sovietică. Şi din cauza lui, această idee a fost călcată în picioare.
Trebuie reamintit că Germania Federală a introdus chiar în textul Constituţiei referirea la reunificarea cu RDG “pe cale paşnică”. Sigur că nu puteam pretinde o asemenea atitudine la Bucureşti pe vremea comunismului: reîntregirea naţională pe cale paşnică. Pentru Uniunea Sovietică, ar fi sunat ca o declaraţie de război. Însă nici după 1990, politicienii de la Bucureşti nu au fost capabili să consemneze acest ideal în textul Constituţiei sau în Declaraţia de recunoaştere a independenţei Republicii Moldova. Aşa se face că, de 20 de ani, Moscova sprijină independenţa, suveranitatea şi neutralitatea Republicii Moldova, dar faţă de România, iar nu în raport cu Rusia. Este foarte semnificativ că mulţi politicieni şi diplomaţi germani se uitau cel puţin semnificativ la noi când îi întrebam dacă ar fi posibilă aplicarea modelului german la reunificarea românilor.
În condiţiile actuale, mai adecvat ar fi modelul cipriot. Alipirea Transnistriei la Republica Moldova – sub orice formă – este iluzorie. Smirnov face jocurile Kremlinului de unde mesajul este evident: pseudo-negocierile trebuie tergiversate cât mai mult pentru ca trupele de ocupaţie să rămână de veghe în Transnistria. Cu bunăvoinţa europeană nu se poate obţine nimic.
Şi atunci, singura ieşire rezonabilă este abandonarea Transnsitriei şi unirea cu România. După care, elitele noastre trebuie să lupte pentru drepturile românilor de peste Nistru. Este cea mai rapidă formă de aderare la Uniunea Europeană pentru Basarabia.
Scenariul este cu atât mai oportun, dacă avem în vedere că strategii de la Bruxelles vor să împingă R. Moldova în grupul Ucraina-Belarus-Georgia. Singurul care insistă ca al doilea stat românesc să adere odată cu ţările din vestul Balcanilor este Traian Băsescu. Este şi aceasta o modalitate, dar istoria noastră ne convinge că trebuie să credem în Măria Sa Faptul Împlinit...
Sigur, există şi scenariul după care Transnistria ar putea fi oferită Ucrainei, pentru nordul Bucovinei, Herţa şi sudul Basarabiei. O altă iluzie oferită gratis. După ce a deprins excelent lecţia de la Moscova, Kievul nu va ceda niciodată de bunăvoie ceea ce nu-i aparţine conform dreptului istoric...
Arătam altădată că nu există semne că Germania va juca loial faţă de români în rezolvarea conflictului de pe Nistru cu Rusia. Unii s-au supărat.
De aceea, trebuie să reamintesc de un fel de convenţie (mulţi folosesc cuvântul impropriu “memorandum”), semnată în iunie 2010 la Meseberg, de către cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele rus Dmitri Medvedev. Conform acelei convenţii, trebuia constituită un fel de comisie Rusia-UE, un comitet ceva pentru reglementarea conflictelor din spaţiul ex-sovietic. Era o formă naivă de a-i sugera Moscovei că are nişte restanţe grave şi atunci Medvedev a plusat: ce-ar fi dacă acest comitet sau comisie s-ar ocupa şi de conflictele din Orientul Mijlociu?
Eu cred că şi prin America Latină se pot rezolva oarece tensiuni...
Dacă însă Chişinăul nu va pune piciorul în prag pentru exercitatea suveranităţii dincolo de Nistru, cum ar fi normal şi legal, atunci să credem în viitorul negocierilor cu agenţii lui Smirnov. Vlad Filat a dovedit că poate duce mult şi multe. A uitat afrontul din partea lui Lenin de la Tiraspol şi acceptă să se vadă cu el din nou. Oriunde. Eventual la un meci de hochei. Dar acolo se poate pune crosa la patină... Mai potrivit ar fi un meci de rugby fiindcă ruşii se pricep la... grămadă.
Este şi asta o artă a răbdării.
„Actul de guvernare nu reprezintă doar ceea ce-ţi place, sunt situaţiii în care trebuie să-ţi asumi unele decizii mai complicate, care nu ne plac. Mie nu mi-a făcut plăcere să merg la Tiraspol trecând prin acele „puncte de control”, să fiu în acea atmosferă. Însă, am folosit această posibilitate de două ori, în cadrul celor meciuri de fotbal, pentru a comunica, pentru a găsi soluţii la problemele care nu reprezintă rezolvarea conflictului, dar îmbunătăţesc viaţa oamenilor”, a nuanţat Vlad Filat.
Eu îi doresc să rămână consecvent şi să întoarcă şi celălalt obraz.
Revista de front a unui război nepregătit
Libia şi lampa lui Aladin
Pe fondul marilor tulburări din lumea arabă, pe 19 martie, a început bombardarea Libiei. Pretextul Franţei, Marii Britanii şi Statelor Unite a fost represiunea declanşată de armata lui Muammar Gaddafi asupra opozanţilor din Benghazi. O parte din militarii libieni fraternizaseră cu rebelii din estul Libiei, fosta provincie Cyrenaica. Ţara era (şi este) în pragul dezmembrării. Operaţiunea "Odiseea în zori", aşa cum a fost ea botezată de americani, a luat lumea prin surprindere. În primul rând, prin lipsa de pregătire a misiunii.
Chiar dacă la Consiliul de Securitate al ONU se votase Rezoluţia nr. 1973, un text echivoc, în care nu se specifică răspicat (ca într-un text de lege imperativ) cine duce la îndeplinire hotărârea comunităţii internaţionale, în ce limite, cu ce mijloace şi care va fi durata intervenţiei militare. Astfel, zona de interdicţie a zborurilor aeriene (un eufemism) trebuia asigurată - conform documentului - de "ţări sau de organizaţii internaţionale". Care ţări, care organizaţii internaţionale? În rezoluţie nu se specifică acest lucru esenţial. Înţelegând situaţia creată de preşedintele francez Nicolas Sarkozy, Germania, Rusia, China, Brazilia şi India s-au abţinut la vot.
De aceea, a părut stranie plecarea Franţei şi a Marii Britanii la război. Iniţial, Barack Obama părea să oscileze în faţa puseelor belicoase ale acestui Ulise de la Paris. Robert Gates chiar s-a opus public aventurii. După care, Obama a ordonat trimiterea bombardierelor şi a portavioanelor spre Libia. A doua zi, iar a dat semnalul că forţele americane se vor retrage în plan secund.
Iată de ce am avut iniţial o oscilaţie politică şi la Bucureşti. Nu doar din cauza menuetului mai vechi dintre Traian Băsescu şi războinicul Sarkozy...
Pentru a evita clivajul politic la nivel european, Anders Fogh Rasmussen a anunţat că NATO îşi asumă continuarea operaţiunilor militare. Iarăşi un angajament discutabil, la fel ca în Iugoslavia. Bombardarea Belgradului nu intra în obligaţiile Alianţei Nord-Atlantice. Reamintesc conţinutul articolului 5 din Tratatul Organizaţiei Atlanticului de Nord: "Părţile convin ca un atac înarmat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat ca un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul său individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va da asistenţă Părţii sau Părţilor atacate, prin luarea în consecinţă, individual şi concertat cu celelalte părţi, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restaura şi a menţine securitatea zonei Nord-Atlantice".
După cum se vede, părinţii Alianţei au gândit foarte limpede Tratatul. Un document care pare astăzi... irelevant. George W. Bush a invocat Articolul 5 pe 12 septembrie 2001 pentru a-i convinge pe aliaţi să-l urmeze în Afganistan. După tragedia de la New-York, argumentul era evident. Nimeni nu s-a mai referit la acest document nici până atunci, nici de-atunci până astăzi. Iar Tratatul este în vigoare încă.
Să vedem cine va mai izbuti să potolească acum gherila beduinilor şi să bage la loc duhul răzvrătirii în lampa lui Aladin...
Dar pentru asta, puşcaşii marini trebuie să coboare în pustiu, alături de europeni...
Putin apără dreptul la viaţă pentru Gaddafi
NATO începe să-şi consacre tradiţia. După ce a bombardat Belgradul în ziua de Paşti, a făcut în acest an acelaşi lucru la Tripoli. În noaptea de 25, aprilie, avioanele Alianţei Nord-Atlantice au făcut zob palatal lui Gaddafi.
El a fost forţat să se refugieze într-un buncăr subteran de la Bab al-Azizia, situat la sud-est de Tripoli. Au fost distruse câteva clădiri. În urma loviturilor, s-a declanşat un incendiu puternic. Raidul a ucis 45 de persoane.
Deocamdată, oficialii NATO nu comentează situaţia, iar autorităţile libiene declară că ţinta bombardamentului a fost liderul Jamahiriei. Seif al-Islam Gaddafi, fiul conducătorului libian, a spus că "a fost un atac laş, ruşinos, menit să-i terorizeze doar pe copii. Dar noi nu ne temem şi nu vom refuza lupta".
Se presupune că Muammar Gaddafi şi familia lui se ascund într-un buncăr de la reşedinţa din Bab al-Azizia.
Oficial, NATO nu are de gând să-l lichideze pe Gaddafi. Deşi mereu mai multe voci solicită tot mai răspicat eliminarea Colonelului, pentru ca Alianţa să iasă din impasul în care a intrat prin campania din Libia, care durează de 6 săptămâni.
Lindsey Graham, membru al Comisiei pentru Apărare din Congresul SUA, spunea în ajunul Paştelui: "Oamenii din jurul lui Gaddafi trebuie să se trezească în fiecare dimineaţă cu gândul - Oare este ultima mea zi?". Aceeaşi părere împărtăşeşte şi Liam Fox, secretarul apărării din Marea Britanie: colonelul este "ţintă legitimă pentru atacuri".
De asemenea, influentul senator republican John McCain consideră că a venit timpul să scăpăm de conducătorul libian. Cu toate acestea, deocamdată, la nivel oficial, decizia eliminării lui Gaddafi nu este acceptată.
Este demn de remarcat că raidul de la Tripoli s-a produs după ce Gaddafi a promis să ridice asediul de la Misurata, care durează de două luni. Pe 22 aprilie, Khaled Qaim, ministrul adjunct de Externe din Libia, a declarat că situaţia din oraş va fi rezolvată de triburile locale, iar nu de armată. După înlăturarea unor grupări de la negocierile cu rebelii, ar trebui să participe bătrânii triburilor. Dacă nu reuşesc să negocieze predarea oraşului Misurata, asediul va fi continuat nu de armată, ci de miliţia locală. Totuşi, această promisiune nu a fost respectată. Trupele guvernamentale au atacat din nou oraşul. După cum a comunicat Musa Ibrahim, reprezentantul administraţiei actuale, un alt raid a avut loc din vina insurgenţilor care i-au atacat pe cei care plecau din Misurata.
În seara de 24 aprilie, numărul morţilor era de 39 de oameni. Peste 100 fuseseră răniţi.
Colonelul Omar Bani, reprezentantul rebelilor, a fost nevoit să recunoască faptul că retragerea trupelor lui Gaddafi a fost "o capcană". El susţine că promisiunile colonelului au fost "un joc murdar".
În timp ce se afla într-o vizită la Copenhaga, premierul rus Vladimir Putin i-a acuzat pe aliaţi că urmăresc să-l asasineze pe liderul Jamahiriei.
Pe 26 aprilie, la conferinţa de presă de după vizita oficială din Danemarca, premierul rus a apărat dreptul la viaţă al lui Gaddafi. El a afirmat că nimeni nu le-a dat dreptul liderilor unor ţări să-l execute. În plus, Putin a acuzat public coaliţia internaţională de conspiraţie criminală. După opinia lui, adevăratul obiectiv al forţelor internaţionale îl constituie ţiţeiul şi gazul Libiei. « Care interdicţie a uborurilor ? Care cer închis ? În acest timp, ei bombardează palatele, distrug infrastructura unui popor, construită generaţii la rând. Îi întrebi de ce fac asta şi ei tac », a spus Putin.
Anterior, el a numit "cruciadă" operaţiunea coaliţiei internaţionale din Libia. Cu toate acestea, preşedintele rus Dmitri Medvedev a considerat aceste expresii inadmisibile.
Reamintim că, pe 25 aprilie, forţele aeriene ale NATO au bombardat reşedinţa liderului libian Muammar Gaddafi de la Tripoli. Complexul guvernamental a fost afectat grav. Bombele au distrus trei clădiri, iar una din ele a rămas fără acoperiş. Oficialii libieni au declarat că atacurile au fost o tentativă de asasinare a lui Gaddafi.
Robert Gates şi Liam Fox, miniştrii Apărării Statelor Unite şi Marii Britanii, au răspuns la critica dură a premierului rus cu privire la operaţiunea din Libia. Ei au declarat că buncărul liderului libian Muammar Gaddafi este "o ţintă legitimă" pentru bombardamentele NATO. Cei doi au făcut această declaraţie după convorbirile care au avut loc la Pentagon, pe 26 aprilie, transmite AP. Cei doi miniştri au afirmat că obiectivele din care liderul libian îşi comandă armata rămân sub ameninţarea atacurilor aeriene ale coaliţiei. "Noi nu ţinem aceste clădiri special în cătarea armelor, dar, în conformitate cu Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU, le considerăm ţinte legitime, la fel ca toate centrele de comandă militară libiene, pe care le găsim" - a spus Robert Gates. "Aceste centre de comandă dau ordine trupelor care încalcă drepturile omului, un asemenea tablou se află în derulare acum la Misurata", a spus şeful Pentagonului. Anterior, în dimineaţa de 26 aprilie, William Hague, ministrul de Externe al Marii Britanii, a confirmat de fapt legalitatea eliminării fizice a liderului libian. Răspunzând la întrebarea dacă este Gaddafi o ţintă legitimă pentru loviturile aviaţiei NATO, William Hague a declarat că acest lucru "depinde de felul în care va acţiona acest posibil obiectiv al atacului".
De ce a devenit Putin atât de vehement? Este posibil să apere contractele Rusiei cu Libia, iar nu pe berberul cel turbat.
Iar dacă asta adăugăm povestea evocată de Kasparov, care pretinde că Joe Biden le-ar fi zis celor din opoziţie că i-a cerut lui Putin să nu mai candideze la preşedinţie.
Altfel, va risca o revoluţie ca în ţările arabe...
Monştri în canalul de răcire de la Centrala Cernobîl
Nişte jurnalişti de la “Komsomolskaia Pravda” mi-au reconfirmat recent nişte poveşti pe care le-am auzit de la un inginer ucrainean în 1990. Era un electronist experimentat din Cerkasî, pasionat de vânătoare şi pescuit. Venise la noi însoţit de un inginer tătar, chipurile tot ucrainean, chiar în perioada în care minerii plantau flori cu ciocanul prin faţa Teatrului Naţional din Bucureşti. Stând noi la un alcool etilic ultrapur, fiindcă altceva nu aveam pe-atunci (adică, mai mult ei, decât mine), omul mi-a spus că a fost de mai multe ori la vânătoare în zona interzisă din jurul sarcofagului fatal de la Cernobîl. A văzut ciuperci uriaşe, de mărimea unui om, iepuri cu cinci picioare, mistreţi ca nişte huidume, cerbi cu două rânduri de coarne… Mutanţi genetici de tot felul din cauza radiaţiilor.
Am crezut că este fabulaţia unui vânător.
Am găsit relatarea unor jurnalişti de la “Komsomolskaia Pravda”, pentru care chiar nu pun mâna în foc. Şi totuşi…
Astăzi este pur şi simplu imposibil să-ţi imaginezi ce s-a făcut cu 25 de ani în urmă la centrala atomo-electrică de la Cernobîl. Acum, centrala este complet dezafectată. Reactorul fatal nr. 4 (sau "Buncărul", cum mai este numit) este îngropat într-un sarcofag. Cu toate acestea, centrala trebuie deservită în continuare. Lucrătorii centralei repetau pentru fiecare jurnalist că fondul de radiaţii este în limite normale. Unii ziarişti şi-au luat cu ei dozimetre: fondul de radiţaii nu numai că nu depăşeşte, ba chiar este sub nivelul celui de la Kiev. Iar în avion, la înălţimea de 10.000 de metri, radioactivitatea este mai puternică decât nivelul local de la Cernobîl (1,8, comparativ cu 0,56 microsiverţi pe oră!).
Una din atracţiile de la Cernobîl sunt somnii de trei metri din canalul tehnic, apă care altădată răcea reactoarele. Adică în preajma sursei de iradiere. Au crescut buieci. Nimeni nu pescuieşte aici, deşi localnicii au convingerea că peştele "nu face lumină". Aşa cum colegul meu de la Cerkasî s-a speriat şi nu a împuşcat măcar un mistreţ care-i lingea ţeava puştii…
Medvedev şi Ianukovici au venit pe 25 aprilie în oraşul Cernobîl (centrala este la 18 kilometri de oraş), unde au pus piatra de temelie pentru viitorul monument dedicat salvatorilor. Apoi, delegaţiile au plecat spre centrală. Aici, preşedinţii Rusiei şi Ucrainei, împreună cu Kirill, patriarhul Întregii Rusii, şi cu Vladimir, mitropolitul Kievului şi al Întregii Ucraine, au făcut o rugăciune de pomenire şi au depus flori la monumentul cu cele 28 de nume de eroi salvatori, cu inscripţia în limba ucraineană: "viaţă pentru viaţă".
Asta este, Dumnezeu ştie şi ucraineană...
Viktor Ianukovici le-a spus jurnaliştilor că Rusia "a adus o contribuţie puternică" de 45 de milioane de euro pentru construirea unui nou sarcofag deasupra reactorului 4. Pe teritoriul centralei atomice, se va construi un centru de cercetare pentru lichidarea catastrofelor nucleare.
Doamne Dumnezeule, mai bine renunţaţi! Vedeţi ce a vrut să spună meglenopromânul Nicolae Teslă despre conservarea energiei, aplicaţi ideea lui şi lumea va fi fericită. Energia lui Dumnezeu curge pe lângă noi şi noi încă nu ştim s-o conservăm, dar ne bate gândul să zburăm pe alte planete. Sau nu vrem să aplicăm cunoştinţele. Aici este cheia.
Dmitri Medvedev a spus că, deocamdată, nu există resurse alternative de energie la reactoarele nucleare. Fals! La furtunile care sulfă gratuit în Rusia, mai poţi să spui că nu ai resurse energetice? Este o nebunie! Avem un crivăţ de 12 fuse orare, vă daţi seama, diomnule Medvedev? Ce face feciorii de la Skolkovo?
- Da, probabil că nu este nevoie de centrale nucleare. Principalul lucru este să înţelegem cât de greu ne rezolvăm treaba. Tragedia de la centrala Fukushima-1 ne arată că trebuie să depunem eforturi pentru ca energia atomică să fie paşnică, a spus preşedintele rus.
Medvedev a amintit că, în primele zile ale tragediei de la centrala nucleară de la Cernobâl, autorităţile oficiale au spus multe minciuni.
- Este necesar ca statul să nu mintă. Aceasta este încă una din lecţiile pe care acest dezastru ne-a dat-o, a rezumat Dmitri Medvedev.
Să dea Dumnezeu ca Rusia să nu mai mintă măcar în acest domeniu.
Voi fi primul care voi crede în magnificul popor rus. Dar atât cer - SĂ NU MINTĂ!
Viorel Patrichi
De la pleaşcă la fleaşcă
Emil Boc reales la al cinşpelea congres! Cam asta a fost esenţa discursului vuvuzelelor lui Vântu şi Varanu-cu-Platoşă după ce Micu Pirania a recâştigat încrederea în PDL. Da, dar trebuie să plece de la guvernare, susţin vuvuzelele. Au ca argument afirmaţiile lui Sebastian Lăzăroiu: "Raţiunea ar trebui să-l îndemne să lase locul unui tehnocrat . E o decizie pe care trebuie să o ia împreună cu partidul. Eu cred că ar fi şi în beneficiul partidului. Dar nu ştiu cum arată analiza lor. Ce pun ei mai mult în balanţă. Un tehnocrat apropiat de PDL poate să întărească identitatea de dreapta a partidului. Schimbarea în sine a premierului, împreună cu o mică remaniere, în mod normal duce la recredibilizarea actului de guvernare, acum puternic erodat de măsurile nepopulare luate. Recredibilizarea guvernului poate să se reflecte destul de repede şi în recredibilizarea partidului". La fel îşi întemeia şi Buldogul speranţele: Ne-am simţit bine la guvernare, dar uite că acum l-am sacrificat pe Boc, deci suntem altfel! Pe cine prostim cu asemenea aiureli? Dacă pleaşca s-a transformat în fleaşcă pentru unii care vor să-şi salveze pielea, este grav pentru ei.
Emil Boc va fi sacrificat oricum după alegerile generale. Dacă, desigur, nu va găsi resorturi economice pentru relansare. Dar aici ar însemna să credem în miracole, ceea ce nu este imposibil. Şi sociologul care tocmai a plecat de la Cotroceni aduce argumente în care nu cred nici curcile: "Pentru asta ai nevoie de un technocrat, fără mamă, fără tată, care să aibă sprijinul preşedintelui României şi al majorităţii. Majoritatea, evident, va mârâi când va fi vorba despre regii. Anticipatele reprezintă singura armă care poate convinge partidele să susţină restructurarea regiilor. Dacă vor să dea jos guvernul care face asta, atunci cred că ar fi o soluţie să se pregătească de alegeri cu un an mai devreme. Probabil că între anticipate şi restructurarea regiilor vor prefera-o pe ultima", apreciază Sebastian Lăzăroiu.
Rămâne aceeaşi întrebare: Pe cine vrem să prostim?
Bafta lui Emil Boc nu constă în intuiţia lui politică. Norocul lui că are adversari slabi, jenant de penibili. Procurorul Victor Ponta are viziuni obsesive cu privirea violet a Blondei Norvegiene: "Lăzăroiu e primul pitic dintre cei care vor sta alături de Albă ca Zăpada, Elena Udrea, în viitoarea construcţie gândită la Cotroceni."
Sigur că nici Blonda Norvegiană nu promite să fie bună pentru altceva: "Victor Ponta spunea că aş fi Traian Băsescu în fustă, ceea ce mă onorează. El ar fi vrut să fie un Adrian Năstase, dar eu nici măcar nu pot să spun despre el că ar fi un Adrian Năstase în pantaloni", i-a scris Elena Udrea procurorului. Iată deci temele majore ale acestor politicieni de rang. Vor şi ei să umble în pantalonii sau în fustele altora tocmai fiindcă nu au personalitate conturată.
Marian Lupu a venit cu „poporul moldovenesc” la Bucureşti
Marian Lupu a venit la Bucureşti şi eu am încercat să nu fiu cârcotaş. Mi-am dorit să văd o întânire normală între doi politicieni români: Marian Lupu şi Traian Băsescu. Chiar nu mi-am propus să văd altceva, dar – inevitabil – fac asocieri. Preşedintele interimar a ocolit multişor până să ajungă tocmai la Bucureşti: a mers la Moscova de vreo trei ori, s-a dus pe la Bruxelles, dacă dădea de vre-un capăt de aţă, se agăţa de el să treacă şi prin Australia. Acum, hai şi prin România! A fost primit la Cotroceni cu mare fast şi bine că s-a procedat aşa. Au mai făcut-o şi Mircea Snegur, şi Petru Lucinski, şi, nu ultimul pe listă, Vladimir Voronin. Au existat români - de-o parte şi de alta a Prutului – care chiar au sperat: de ce nu ar vrea Snegur sau Voronin să intre în manualul de istorie a tuturor Românilor prin reunificarea Basarabiei cu Ţara? Să facă un gest public firesc fiindcă nu-i împuşcă nimeni, Stalin nu-i mai duce în Siberia, iar voturile minoritarilor oricum nu reprezintă majoritatea. „Sî ni ţânim di neamuri!”, spunea Snegur, cu surâsul lui inconfundabil, de tip Leonid Brejnev.
Acum, Marian Lupu vrea să smulgă voturi de la Vlad Filat şi de la Mihai Ghimpu. Altfel nu venea tocmai în preajma alegerilor pentru primăria Chişinăului. Şi iată dovada:
"Vreau să vă zic, cu toată sinceritatea, că fără această asistenţă financiară, cred, era să fie aproape misiune imposibilă acea construcţie a caselor pentru sinistraţi şi aş vrea să menţionez, pentru toţi cetăţenii români, gratitudinea şi înalta apreciere a poporului nostru", a spus Marian Lupu la întâlnirea cu Traian Băsescu. Deci el le-a transmis tuturor „cetăţenilor români” „înalta apreciere a poporului nostru”.
Nu cred că putem vorbi de prostie în acest caz. Este pur şi simplu o scăpare cu... premeditare. „Poporul nostru” mulţumeşte „poporului vostru”. Ca să nu mă mai refer la un alt fragment de discurs, care sună ca un dicteu automat: „Să determinăm liniile directoare de consolidare a relaţiilor dintre România şi Moldova”. Când aud, mă gândesc involuntar la Iaşi, la Suceava...
Şi iată reacţia celui pentru care cel de-al doilea stat românesc reprezintă „proiectul meu de suflet”, cum spunea pe când nu era în campanie electorală:
"Mesajul nostru către domnul preşedinte şi către partidele din Alianţă este că ne dorim o alianţă cât mai solidă, care să garanteze evoluţia spre Europa a Republicii Moldova. Am stabilit, împreună cu domnul preşedinte, că, în cel mai scurt timp, va trebui să elaborăm planul de acţiune pentru a pune în aplicare declaraţia privind Parteneriatul strategic pentru integrare europeană dintre România şi R. Moldova, declaraţie semnată între mine şi preşedintele Ghimpu, la acel timp", a spus preşedintele Băsescu, la finalul convorbirilor oficiale cu Marian Lupu.
El zice răspicat: „evoluţia spre Europa a Republicii Moldova”, în timp ce pe Lupu îl chinuie subconştientul. Uneori îi scapă şi lui, dar chiar involuntar, fiindcă limbajul politic nu excelează totdeauna prin respectarea proprietăţii termenilor:
"Să sperăm că vom consolida această tradiţie şi, mai ales, s-a mai creat un lucru, poate extrem de important pentru relaţia româno-moldoveană, şi anume că ceea ce stabilim se întâmplă. Am convingerea că vom continua acest mod de lucru în relaţia bilaterală". Forma “relaţiile româno-moldoveneşti” este un nonsens şi de aceea, creează confuzie în mintea oamenilor obişnuiţi, care chiar încep să creadă că există “poporul moldovcenesc”, diferit de cel român.
Dar să lăsăm cârcoteala.
Dincolo de chinurile corecte ale lui Marian Lupu, pe ansamblu, a fost o întâlnire bună. Nu am motive să spun “fructuoasă”. Ceea ce ne propune trebuie să devină realitate:
"L-am asigurat pe domnul preşedinte Lupu de tot sprijinul nostru, atât pentru acordul de liberă circulaţie, acordul privind vizele, pentru acordul aprofundat privind crearea unui spaţiu economic european, pentru începerea negocierilor în vederea unui acord de asociere. Nu în ultimul rând, am abordat priorităţile în relaţia bilaterală şi ele s-au aşezat în sectorul energetic în mod deosebit, proiectele de interconectare a reţelelor noastre energetice şi a reţelelor de transport gaze. De asemenea, am avut discuţii în ceea ce priveşte utilizarea banilor alocaţi prin Parteneriatul Estic", a subliniat preşedintele României.
Chiar dacă îi voi contraria pe unii, Traian Băsescu m-a surprins la început prin preocuparea lui faţă de românii de peste Prut: îl credeam pe-atunci superficial şi un asemenea om nu putea avea astfel de preocupări. Dacă Emil Constantinescu, născut lângă Tighina, a semnat Tratatul cu Uraina, dacă Nicolae Văcăroiu, originar din Basarabia, nu a pronunţat măcar o dată acest cuvânt, ce puteam să aştept de la Traian Băsescu? Nimic.
Şi totuşi el a venit cu acest “proiect de suflet”, iar prima vizită a făcut-o la Chişinău, nu la Moscova sau Bruxelles.
“Dar să se facă odată interconectările pentru energie electrică şi gaze, restul sunt vorbe. Nu vorbiţi de unire, uniţi-vă!”, m-a trezit din gândurile mele fostul premier Mircea Druc. “Eu asta visam să fac atunci şi nu puteam, că era încă Uniunea Sovietică. Acum se poate...”
Pe 27 aprilie 2010, Mihai Ghimpu şi Traian Băsescu au semnat instituirea unui parteneriat strategic între cele două state pentru integrarea europeană a Republicii Moldova. Tot atunci, a fost semnat şi acordul prin care România se angaja să acorde un ajutor financiar nerambursabil Republicii Moldova de 100 milioane de euro, pe parcursul a patru ani.
Este rândul celor două guverne să intre în viteză fiindcă timpul trece. Traian Băsescu a avertizat că trebuie ales un preşedinte, altfel Alianţa îşi va pierde creditul în faţa Uniunii Europene.
"Dacă îmi permiteţi un comentariu fără a fi considerat amestec în treburile interne ale Republicii Moldova. Noi privind cu speranţă la AIE. Este de altfel singura soluţie politică care garantează evoluţia spre vest a R. Moldova. Politic o încurajăm să continue şi o încurajăm să rămână unită, ori de câte ori avem ocazia şi în mod direct şi în interiorul organismelor europene. Trebuie să vă spun că prelungirea crizei politice nu face bine şi există riscul să diminueze interesul europenilor pentru R. Moldova. Este o problemă însă internă pe care, cu certitudine, oamenii politici din Republica Moldova vor găsi resurse să o rezolve în interes naţional", a răspuns Traian Băsescu.
Aici aş risca un comentariu. Este implacabil ca Marian Lupu să ajungă preşedinte. Aşa e când vrei să treci puntea, deşi nu trebuie s-o faci cu orice preţ. Mai bine aştepţi ca Belgia. Mai ales că Partidul Democrat şi Partidul Liberal Democrat nu dau semne că ar fi de acord să-l susţină pe liberalul Dorin Chirtoacă să obţină un al doilea mandat la primăria Chişinăului.
Modelul german sau modelul cipriot?
Nişte tovarăşi de la Tiraspol au fost invitaţi la Berlin. Pe banii nemţilor. Delegaţia trimisă de Igor Smirnov a stat în capitala Germaniei în perioada 11-15 aprilie. Vladimir Iastrebciak, pretinsul ministru de Externe, era însoţit de Serghei Ceban, vicepreşedintele Sovietului Suprem, şi de Ilia Galinski, directorul Institutului de istorie a statului şi a dreptului.
Cum care stat?
Agenţii lui Smirnov s-au dat băţoşi până şi pe la Berlin, unde au discutat cu reprezentanţi din Bundesrat, din Bundestag, de la Cancelaria Federală, din Ministerul Afacerilor Interne şi din Ministerul Finanţelor, cu autorităţile din landul Saxonia şi cu diverşi experţi în drept internaţional din Germania.
Ei le-au atras atenţia gazdelor asupra unor aspecte principiale privind relaţiile dintre Republica Federală a Germaniei şi Republica Democrată Germană la sfârştiul anilor 1980 şi între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Transnistreană.
Adică să nu confundăm realităţile, da?
E adevărat că RDG şi Republica Molotov au cam aceeaşi sorginte, dar orişicât...
Raţionamentul lor este genial: dacă poporul german a mers spre unificarea sa de-a lungul mai multor veacuri şi a trăit în două state după 1945, totuşi "popoarele Moldovei şi Transnistriei nu au fost legate niciodată de un stat comun, ci, dimpotrivă, până la începutul anilor 1990, au trăit într-o formaţiune statală creată artificial". Pe de altă parte, factorul determinant şi în procesele care au dus la unificarea Germaniei, şi în procesul de reglemntare a conflictului moldo-transnistrean, a fost şi rămâne voinţa popoarelor, au spus reprezentanţii Transnistriei.
Delegaţii de la Tiraspol au precizat că "poporul Germaniei a năzuit spre unificare, dar poporul Transnistriei tinde spre recunoaşterea internaţională a independenţei sale", aşa cum arată rezultatele referendumului din anul 2006.
Ei au subliniat importanţa asigurării egalităţii juridice în timpul negocierilor fiindcă în condiţiile presiunii şi tentativelor de a impune legislaţia uneia din părţi nu se poate ajunge la un dialog normal.
Nemţii, oameni educaţi, nu i-au contrazis pe-alde Volodea. S-au uitat la ei ca la alte creaturi de grotă. De aceea, slujitorii lui Smirnov au înţeles că Berlinul este de acord cu “egalitatea juridică” dintre Chişinău şi Tiraspol. Dacă luăm în considerare doar faptul că R. Moldova a fost recunoscută la ONU, iar Transnistria – nu, ar fi suficient să înţelegem că discuţia pe acest subiect este deplasată.
Prin urmare, transnistrenii au respins modelul german pentru alăturarea Tiraspolului la Chişinău. Aici au oarecum dreptate: modelul german de reunificare se poate raporta doar la reîntregirea Basarabiei cu România. Ideea este veche, de pe vremea când ne păstorea Ion Iliescu, cel care a semnat ultimul tratat din istorie cu Uniunea Sovietică. Şi din cauza lui, această idee a fost călcată în picioare.
Trebuie reamintit că Germania Federală a introdus chiar în textul Constituţiei referirea la reunificarea cu RDG “pe cale paşnică”. Sigur că nu puteam pretinde o asemenea atitudine la Bucureşti pe vremea comunismului: reîntregirea naţională pe cale paşnică. Pentru Uniunea Sovietică, ar fi sunat ca o declaraţie de război. Însă nici după 1990, politicienii de la Bucureşti nu au fost capabili să consemneze acest ideal în textul Constituţiei sau în Declaraţia de recunoaştere a independenţei Republicii Moldova. Aşa se face că, de 20 de ani, Moscova sprijină independenţa, suveranitatea şi neutralitatea Republicii Moldova, dar faţă de România, iar nu în raport cu Rusia. Este foarte semnificativ că mulţi politicieni şi diplomaţi germani se uitau cel puţin semnificativ la noi când îi întrebam dacă ar fi posibilă aplicarea modelului german la reunificarea românilor.
În condiţiile actuale, mai adecvat ar fi modelul cipriot. Alipirea Transnistriei la Republica Moldova – sub orice formă – este iluzorie. Smirnov face jocurile Kremlinului de unde mesajul este evident: pseudo-negocierile trebuie tergiversate cât mai mult pentru ca trupele de ocupaţie să rămână de veghe în Transnistria. Cu bunăvoinţa europeană nu se poate obţine nimic.
Şi atunci, singura ieşire rezonabilă este abandonarea Transnsitriei şi unirea cu România. După care, elitele noastre trebuie să lupte pentru drepturile românilor de peste Nistru. Este cea mai rapidă formă de aderare la Uniunea Europeană pentru Basarabia.
Scenariul este cu atât mai oportun, dacă avem în vedere că strategii de la Bruxelles vor să împingă R. Moldova în grupul Ucraina-Belarus-Georgia. Singurul care insistă ca al doilea stat românesc să adere odată cu ţările din vestul Balcanilor este Traian Băsescu. Este şi aceasta o modalitate, dar istoria noastră ne convinge că trebuie să credem în Măria Sa Faptul Împlinit...
Sigur, există şi scenariul după care Transnistria ar putea fi oferită Ucrainei, pentru nordul Bucovinei, Herţa şi sudul Basarabiei. O altă iluzie oferită gratis. După ce a deprins excelent lecţia de la Moscova, Kievul nu va ceda niciodată de bunăvoie ceea ce nu-i aparţine conform dreptului istoric...
Arătam altădată că nu există semne că Germania va juca loial faţă de români în rezolvarea conflictului de pe Nistru cu Rusia. Unii s-au supărat.
De aceea, trebuie să reamintesc de un fel de convenţie (mulţi folosesc cuvântul impropriu “memorandum”), semnată în iunie 2010 la Meseberg, de către cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele rus Dmitri Medvedev. Conform acelei convenţii, trebuia constituită un fel de comisie Rusia-UE, un comitet ceva pentru reglementarea conflictelor din spaţiul ex-sovietic. Era o formă naivă de a-i sugera Moscovei că are nişte restanţe grave şi atunci Medvedev a plusat: ce-ar fi dacă acest comitet sau comisie s-ar ocupa şi de conflictele din Orientul Mijlociu?
Eu cred că şi prin America Latină se pot rezolva oarece tensiuni...
Dacă însă Chişinăul nu va pune piciorul în prag pentru exercitatea suveranităţii dincolo de Nistru, cum ar fi normal şi legal, atunci să credem în viitorul negocierilor cu agenţii lui Smirnov. Vlad Filat a dovedit că poate duce mult şi multe. A uitat afrontul din partea lui Lenin de la Tiraspol şi acceptă să se vadă cu el din nou. Oriunde. Eventual la un meci de hochei. Dar acolo se poate pune crosa la patină... Mai potrivit ar fi un meci de rugby fiindcă ruşii se pricep la... grămadă.
Este şi asta o artă a răbdării.
„Actul de guvernare nu reprezintă doar ceea ce-ţi place, sunt situaţiii în care trebuie să-ţi asumi unele decizii mai complicate, care nu ne plac. Mie nu mi-a făcut plăcere să merg la Tiraspol trecând prin acele „puncte de control”, să fiu în acea atmosferă. Însă, am folosit această posibilitate de două ori, în cadrul celor meciuri de fotbal, pentru a comunica, pentru a găsi soluţii la problemele care nu reprezintă rezolvarea conflictului, dar îmbunătăţesc viaţa oamenilor”, a nuanţat Vlad Filat.
Eu îi doresc să rămână consecvent şi să întoarcă şi celălalt obraz.
Revista de front a unui război nepregătit
Libia şi lampa lui Aladin
Pe fondul marilor tulburări din lumea arabă, pe 19 martie, a început bombardarea Libiei. Pretextul Franţei, Marii Britanii şi Statelor Unite a fost represiunea declanşată de armata lui Muammar Gaddafi asupra opozanţilor din Benghazi. O parte din militarii libieni fraternizaseră cu rebelii din estul Libiei, fosta provincie Cyrenaica. Ţara era (şi este) în pragul dezmembrării. Operaţiunea "Odiseea în zori", aşa cum a fost ea botezată de americani, a luat lumea prin surprindere. În primul rând, prin lipsa de pregătire a misiunii.
Chiar dacă la Consiliul de Securitate al ONU se votase Rezoluţia nr. 1973, un text echivoc, în care nu se specifică răspicat (ca într-un text de lege imperativ) cine duce la îndeplinire hotărârea comunităţii internaţionale, în ce limite, cu ce mijloace şi care va fi durata intervenţiei militare. Astfel, zona de interdicţie a zborurilor aeriene (un eufemism) trebuia asigurată - conform documentului - de "ţări sau de organizaţii internaţionale". Care ţări, care organizaţii internaţionale? În rezoluţie nu se specifică acest lucru esenţial. Înţelegând situaţia creată de preşedintele francez Nicolas Sarkozy, Germania, Rusia, China, Brazilia şi India s-au abţinut la vot.
De aceea, a părut stranie plecarea Franţei şi a Marii Britanii la război. Iniţial, Barack Obama părea să oscileze în faţa puseelor belicoase ale acestui Ulise de la Paris. Robert Gates chiar s-a opus public aventurii. După care, Obama a ordonat trimiterea bombardierelor şi a portavioanelor spre Libia. A doua zi, iar a dat semnalul că forţele americane se vor retrage în plan secund.
Iată de ce am avut iniţial o oscilaţie politică şi la Bucureşti. Nu doar din cauza menuetului mai vechi dintre Traian Băsescu şi războinicul Sarkozy...
Pentru a evita clivajul politic la nivel european, Anders Fogh Rasmussen a anunţat că NATO îşi asumă continuarea operaţiunilor militare. Iarăşi un angajament discutabil, la fel ca în Iugoslavia. Bombardarea Belgradului nu intra în obligaţiile Alianţei Nord-Atlantice. Reamintesc conţinutul articolului 5 din Tratatul Organizaţiei Atlanticului de Nord: "Părţile convin ca un atac înarmat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat ca un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul său individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va da asistenţă Părţii sau Părţilor atacate, prin luarea în consecinţă, individual şi concertat cu celelalte părţi, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restaura şi a menţine securitatea zonei Nord-Atlantice".
După cum se vede, părinţii Alianţei au gândit foarte limpede Tratatul. Un document care pare astăzi... irelevant. George W. Bush a invocat Articolul 5 pe 12 septembrie 2001 pentru a-i convinge pe aliaţi să-l urmeze în Afganistan. După tragedia de la New-York, argumentul era evident. Nimeni nu s-a mai referit la acest document nici până atunci, nici de-atunci până astăzi. Iar Tratatul este în vigoare încă.
Să vedem cine va mai izbuti să potolească acum gherila beduinilor şi să bage la loc duhul răzvrătirii în lampa lui Aladin...
Dar pentru asta, puşcaşii marini trebuie să coboare în pustiu, alături de europeni...
Putin apără dreptul la viaţă pentru Gaddafi
NATO începe să-şi consacre tradiţia. După ce a bombardat Belgradul în ziua de Paşti, a făcut în acest an acelaşi lucru la Tripoli. În noaptea de 25, aprilie, avioanele Alianţei Nord-Atlantice au făcut zob palatal lui Gaddafi.
El a fost forţat să se refugieze într-un buncăr subteran de la Bab al-Azizia, situat la sud-est de Tripoli. Au fost distruse câteva clădiri. În urma loviturilor, s-a declanşat un incendiu puternic. Raidul a ucis 45 de persoane.
Deocamdată, oficialii NATO nu comentează situaţia, iar autorităţile libiene declară că ţinta bombardamentului a fost liderul Jamahiriei. Seif al-Islam Gaddafi, fiul conducătorului libian, a spus că "a fost un atac laş, ruşinos, menit să-i terorizeze doar pe copii. Dar noi nu ne temem şi nu vom refuza lupta".
Se presupune că Muammar Gaddafi şi familia lui se ascund într-un buncăr de la reşedinţa din Bab al-Azizia.
Oficial, NATO nu are de gând să-l lichideze pe Gaddafi. Deşi mereu mai multe voci solicită tot mai răspicat eliminarea Colonelului, pentru ca Alianţa să iasă din impasul în care a intrat prin campania din Libia, care durează de 6 săptămâni.
Lindsey Graham, membru al Comisiei pentru Apărare din Congresul SUA, spunea în ajunul Paştelui: "Oamenii din jurul lui Gaddafi trebuie să se trezească în fiecare dimineaţă cu gândul - Oare este ultima mea zi?". Aceeaşi părere împărtăşeşte şi Liam Fox, secretarul apărării din Marea Britanie: colonelul este "ţintă legitimă pentru atacuri".
De asemenea, influentul senator republican John McCain consideră că a venit timpul să scăpăm de conducătorul libian. Cu toate acestea, deocamdată, la nivel oficial, decizia eliminării lui Gaddafi nu este acceptată.
Este demn de remarcat că raidul de la Tripoli s-a produs după ce Gaddafi a promis să ridice asediul de la Misurata, care durează de două luni. Pe 22 aprilie, Khaled Qaim, ministrul adjunct de Externe din Libia, a declarat că situaţia din oraş va fi rezolvată de triburile locale, iar nu de armată. După înlăturarea unor grupări de la negocierile cu rebelii, ar trebui să participe bătrânii triburilor. Dacă nu reuşesc să negocieze predarea oraşului Misurata, asediul va fi continuat nu de armată, ci de miliţia locală. Totuşi, această promisiune nu a fost respectată. Trupele guvernamentale au atacat din nou oraşul. După cum a comunicat Musa Ibrahim, reprezentantul administraţiei actuale, un alt raid a avut loc din vina insurgenţilor care i-au atacat pe cei care plecau din Misurata.
În seara de 24 aprilie, numărul morţilor era de 39 de oameni. Peste 100 fuseseră răniţi.
Colonelul Omar Bani, reprezentantul rebelilor, a fost nevoit să recunoască faptul că retragerea trupelor lui Gaddafi a fost "o capcană". El susţine că promisiunile colonelului au fost "un joc murdar".
În timp ce se afla într-o vizită la Copenhaga, premierul rus Vladimir Putin i-a acuzat pe aliaţi că urmăresc să-l asasineze pe liderul Jamahiriei.
Pe 26 aprilie, la conferinţa de presă de după vizita oficială din Danemarca, premierul rus a apărat dreptul la viaţă al lui Gaddafi. El a afirmat că nimeni nu le-a dat dreptul liderilor unor ţări să-l execute. În plus, Putin a acuzat public coaliţia internaţională de conspiraţie criminală. După opinia lui, adevăratul obiectiv al forţelor internaţionale îl constituie ţiţeiul şi gazul Libiei. « Care interdicţie a uborurilor ? Care cer închis ? În acest timp, ei bombardează palatele, distrug infrastructura unui popor, construită generaţii la rând. Îi întrebi de ce fac asta şi ei tac », a spus Putin.
Anterior, el a numit "cruciadă" operaţiunea coaliţiei internaţionale din Libia. Cu toate acestea, preşedintele rus Dmitri Medvedev a considerat aceste expresii inadmisibile.
Reamintim că, pe 25 aprilie, forţele aeriene ale NATO au bombardat reşedinţa liderului libian Muammar Gaddafi de la Tripoli. Complexul guvernamental a fost afectat grav. Bombele au distrus trei clădiri, iar una din ele a rămas fără acoperiş. Oficialii libieni au declarat că atacurile au fost o tentativă de asasinare a lui Gaddafi.
Robert Gates şi Liam Fox, miniştrii Apărării Statelor Unite şi Marii Britanii, au răspuns la critica dură a premierului rus cu privire la operaţiunea din Libia. Ei au declarat că buncărul liderului libian Muammar Gaddafi este "o ţintă legitimă" pentru bombardamentele NATO. Cei doi au făcut această declaraţie după convorbirile care au avut loc la Pentagon, pe 26 aprilie, transmite AP. Cei doi miniştri au afirmat că obiectivele din care liderul libian îşi comandă armata rămân sub ameninţarea atacurilor aeriene ale coaliţiei. "Noi nu ţinem aceste clădiri special în cătarea armelor, dar, în conformitate cu Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU, le considerăm ţinte legitime, la fel ca toate centrele de comandă militară libiene, pe care le găsim" - a spus Robert Gates. "Aceste centre de comandă dau ordine trupelor care încalcă drepturile omului, un asemenea tablou se află în derulare acum la Misurata", a spus şeful Pentagonului. Anterior, în dimineaţa de 26 aprilie, William Hague, ministrul de Externe al Marii Britanii, a confirmat de fapt legalitatea eliminării fizice a liderului libian. Răspunzând la întrebarea dacă este Gaddafi o ţintă legitimă pentru loviturile aviaţiei NATO, William Hague a declarat că acest lucru "depinde de felul în care va acţiona acest posibil obiectiv al atacului".
De ce a devenit Putin atât de vehement? Este posibil să apere contractele Rusiei cu Libia, iar nu pe berberul cel turbat.
Iar dacă asta adăugăm povestea evocată de Kasparov, care pretinde că Joe Biden le-ar fi zis celor din opoziţie că i-a cerut lui Putin să nu mai candideze la preşedinţie.
Altfel, va risca o revoluţie ca în ţările arabe...
Monştri în canalul de răcire de la Centrala Cernobîl
Nişte jurnalişti de la “Komsomolskaia Pravda” mi-au reconfirmat recent nişte poveşti pe care le-am auzit de la un inginer ucrainean în 1990. Era un electronist experimentat din Cerkasî, pasionat de vânătoare şi pescuit. Venise la noi însoţit de un inginer tătar, chipurile tot ucrainean, chiar în perioada în care minerii plantau flori cu ciocanul prin faţa Teatrului Naţional din Bucureşti. Stând noi la un alcool etilic ultrapur, fiindcă altceva nu aveam pe-atunci (adică, mai mult ei, decât mine), omul mi-a spus că a fost de mai multe ori la vânătoare în zona interzisă din jurul sarcofagului fatal de la Cernobîl. A văzut ciuperci uriaşe, de mărimea unui om, iepuri cu cinci picioare, mistreţi ca nişte huidume, cerbi cu două rânduri de coarne… Mutanţi genetici de tot felul din cauza radiaţiilor.
Am crezut că este fabulaţia unui vânător.
Am găsit relatarea unor jurnalişti de la “Komsomolskaia Pravda”, pentru care chiar nu pun mâna în foc. Şi totuşi…
Astăzi este pur şi simplu imposibil să-ţi imaginezi ce s-a făcut cu 25 de ani în urmă la centrala atomo-electrică de la Cernobîl. Acum, centrala este complet dezafectată. Reactorul fatal nr. 4 (sau "Buncărul", cum mai este numit) este îngropat într-un sarcofag. Cu toate acestea, centrala trebuie deservită în continuare. Lucrătorii centralei repetau pentru fiecare jurnalist că fondul de radiaţii este în limite normale. Unii ziarişti şi-au luat cu ei dozimetre: fondul de radiţaii nu numai că nu depăşeşte, ba chiar este sub nivelul celui de la Kiev. Iar în avion, la înălţimea de 10.000 de metri, radioactivitatea este mai puternică decât nivelul local de la Cernobîl (1,8, comparativ cu 0,56 microsiverţi pe oră!).
Una din atracţiile de la Cernobîl sunt somnii de trei metri din canalul tehnic, apă care altădată răcea reactoarele. Adică în preajma sursei de iradiere. Au crescut buieci. Nimeni nu pescuieşte aici, deşi localnicii au convingerea că peştele "nu face lumină". Aşa cum colegul meu de la Cerkasî s-a speriat şi nu a împuşcat măcar un mistreţ care-i lingea ţeava puştii…
Medvedev şi Ianukovici au venit pe 25 aprilie în oraşul Cernobîl (centrala este la 18 kilometri de oraş), unde au pus piatra de temelie pentru viitorul monument dedicat salvatorilor. Apoi, delegaţiile au plecat spre centrală. Aici, preşedinţii Rusiei şi Ucrainei, împreună cu Kirill, patriarhul Întregii Rusii, şi cu Vladimir, mitropolitul Kievului şi al Întregii Ucraine, au făcut o rugăciune de pomenire şi au depus flori la monumentul cu cele 28 de nume de eroi salvatori, cu inscripţia în limba ucraineană: "viaţă pentru viaţă".
Asta este, Dumnezeu ştie şi ucraineană...
Viktor Ianukovici le-a spus jurnaliştilor că Rusia "a adus o contribuţie puternică" de 45 de milioane de euro pentru construirea unui nou sarcofag deasupra reactorului 4. Pe teritoriul centralei atomice, se va construi un centru de cercetare pentru lichidarea catastrofelor nucleare.
Doamne Dumnezeule, mai bine renunţaţi! Vedeţi ce a vrut să spună meglenopromânul Nicolae Teslă despre conservarea energiei, aplicaţi ideea lui şi lumea va fi fericită. Energia lui Dumnezeu curge pe lângă noi şi noi încă nu ştim s-o conservăm, dar ne bate gândul să zburăm pe alte planete. Sau nu vrem să aplicăm cunoştinţele. Aici este cheia.
Dmitri Medvedev a spus că, deocamdată, nu există resurse alternative de energie la reactoarele nucleare. Fals! La furtunile care sulfă gratuit în Rusia, mai poţi să spui că nu ai resurse energetice? Este o nebunie! Avem un crivăţ de 12 fuse orare, vă daţi seama, diomnule Medvedev? Ce face feciorii de la Skolkovo?
- Da, probabil că nu este nevoie de centrale nucleare. Principalul lucru este să înţelegem cât de greu ne rezolvăm treaba. Tragedia de la centrala Fukushima-1 ne arată că trebuie să depunem eforturi pentru ca energia atomică să fie paşnică, a spus preşedintele rus.
Medvedev a amintit că, în primele zile ale tragediei de la centrala nucleară de la Cernobâl, autorităţile oficiale au spus multe minciuni.
- Este necesar ca statul să nu mintă. Aceasta este încă una din lecţiile pe care acest dezastru ne-a dat-o, a rezumat Dmitri Medvedev.
Să dea Dumnezeu ca Rusia să nu mai mintă măcar în acest domeniu.
Voi fi primul care voi crede în magnificul popor rus. Dar atât cer - SĂ NU MINTĂ!
Viorel Patrichi
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
