sâmbătă, 20 martie 2010

Vedere de pe Centură. Boscoanele şi politica

Vedere de pe Centură
Boscoanele şi politica

„Obssscurantizm!... La ce le trebuia lor asta?”
(Tataie despre Mircea şi Mihaela Geoană)

S-a încheiat şi autodafeea Prostănacului, aşa cum era şi previzibil. Numai el nu credea în deznodământul ştiut. Nepotu Mătuşii Tamara s-a întors în spatele Micului Titulescu, după ce Tataie scăpărase chibritul pentru autodafeea ereticului.
Bastârcile au fost concertate. Mai întâi, Tataie a comentat pasiunea celor doi pentru parapsihologie. „Obsssscurantizm!... La ce le trebuia lor asta?” Şi noi ne întrebăm la fel, dar parcă mai contează? Nu pierderea alegerilor prezidenţiale l-au îndepărtat de la conducerea Partidului lu Mukles. Nu! Dezastruoasă a fost obsesia flăcării violet. Orice baron cu vilă în America şi conturi în Elveţia îşi pune o întrebare simplă, chiar dacă tardiv: cum să ne mai ducă, bă, la guvernare un asemenea idiot bântuit de fantome violet, pe noi, oameni foarte concreţi, umflaţi în conturi, preocupaţi de o singură întrebare existenţială – Cât? Şi atunci, mulţi au gândit ca Olandezu Zburător, care a vrut să-l ia pe Prostănacu sub haripa lui: „Nişte lepre nenorocite! Tu crezi că-s îndrăgostit de Geoană? Ce-i – gagică? Dâ-l în pula mea, că are o grămadă de defecte! Da’e vorba cum te uiţi tu în oglindă dimineaţa, înţelegi? Cum, mă, zici una şi pe urmă „hauleu, voi sunteţi mai tari, sunt mâine cu voi!” Cum dracu, mă frate, mă, io am fost vagabond pe bulevard. Ăştia au fost la facultate şi nu au învăţat nimic, dă-i dracu! Dă-i dracu de idioţi, pe cuvântul meu că nu au învăţat nici principiile elementare ale bunului simţ! Nişte lepre! Ăştia îşi vând nevestele, ascultă-mă ce spun, ca să le dai o funcţie, îţi dă nevestele! De-aia arată la Diaconescu, alea cu veceurile”.
Haules-baules! Acum se vede cât de mult cântărea expresia „Garantat Marian Vanghelie” pe imensele portrete în care pâlpâia Abramburica, ministreasa care a fericit şcoala românească atâta amar de vreme. Şi nu numai ea a fost sub aceeaşi haripă.
Uluitor este însă altceva. Această pasăre practică magia neagră, fără să ştie. Foloseşte cuvântul cu încărcătură pentru neantizarea persoanei. Sigur nu pricepe, ca atâţia nărozi, dar o face... Boscoanele lui au fost eficiente.

„Brendul” şi „telegramele otrăvite”

A urmat al doilea pas: bătrâna deşcă anunţă că se retrage din conducerea partidului fiindcă Micu Obama voia candidaturi pe liste la şefia formaţiunii. Oricum, Tataie nu avea nicio funcţie, dar pentru populaţia PSD a fost ca un ciocan în moalele capului. Pleacă şi el?! Din cauza cui? A, deci tot Prostănacu!... Pe el! Iar în timpul congresului, Tataie a avut un discurs magistral: „Eu sunt un brenddd!” Dacă-l vedea Mult Iubitu cum se bâţâie de fericire partinică! Este un simbol al minciunii şi al crimei pe care s-a întemeiat „democraţia originală”, dar va rămâne un simbol. Indiferent ce credem noi.
După care, a amintit de „telegramele otrăvite”, pe care Prostănacu a avut inspiraţia să i le trimită Ţapului despre „cancerul democraţiei”. Despre jocurile la două sau trei capete pentru a-l înlătua de la conducerea partidului. În acel moment Prostănacu era cuprins de flăcări.
De-acum, despre morţi – numai de bine!
Aşa a netezit Tataie drumul spre fotoliu pentru Micu Titulescu. „Mi-a plăcut Ponta, e mai organizat decât Geoană!”, a explicat Tataie. Aşa este, dar Partidu lu Mukles nu are în el un pretendent la preşedinţia României. Micu Titulescu este prea „OK, popor, OK!”. Ce va vorbi un asemenea om cu bonă filipineză în faţa unei mulţimi inerte? Va veni iar Tataie să-l ducă de mână şi pe el? Asta nu pricep mulţi politicieni români că trebuie să aibă reflexe naturale, să reacţioneze firesc în contact cu oamenii obişnuiţi. Să renunţe la consilierii de aiurea, care nu-i cunosc pe români. Să abandoneze clişeele de tip Obama. Să ni-l amintim pe Prostănacu în timp ce repeta aceeaşi propoziţie de trei ori pentru un efect retoric garantat. Vax! Totul era pe dos fiindcă românii nu au a face cu Obama. Orice s-ar întâmpla însă, măcar Victor Ponta ştie să folosească acuzativul cu prepoziţia „pe”.
„Sunt tânăr şi nu mă obsedează Traian Băsescu!”, s-a buricat Micu Titulescu. Ia să vedem pe cine îl mai obsedează Marinelu prin Partidu lu Mukles? Evident, pe Nepotu Mătuşii Tamara, pe care mulţi îl văd drept cel mai bun conducător cu zgardă roşie. Pe el l-a ţintuit deja puştiul, fiindcă Prostănacu am stabilit că era deja mort. Dacă nu-l luăm în considerare pe onorificu Tataie, Nepotu Mătuşii Tamara este adevăratul învingător. El l-a eliminat şi pe Gheorghe Nechita, care pretindea să conducă măcar Consiliul Naţional în numele Prostănacului. Nu Ponta îi va putea convinge pe baroni să umple haznaua golită de Prostănacu. Adriane, nici nu ştii cât de mare ai să fii!
După ce Juncana a dat pe goarnă că are înregistrări deocheate cu Cristian Diaconescu, un alt fost diplomat şi-a rupt gâtul prin hăţişurile politice. El nu-şi imaginase că şi Petrache putea fi un malefic. Mai mic. După care a migrat spre partidul nenăscut încă al lui Miky Şpagă. Asta da opţiune!


Mâna cea lungă a Marinelului

Vrăjitoarea Vanesa a venit cu alte două hurii cu nişte cărţi de tarot şi alte boscoane să alunge flacăra violet din Congresul PSD. Şi se pare că a reuşit. Atârna un porumbel pe deasupra focului, boscorodea şi dădea ochii peste cap. Cei de la Vier Pfoten nu s-au agitat când au văzut că porumbelul se pârpolea de viu pe deasupra ceaunului. Pesemne că pasărea are numai două lăbuţe. „Noi am fost chemate de o persoană foarte mare din PSD. Am reuşit. Avem puteri. Am oprit cearta şi disputa. A fost cât pe ce să iasă cu bătaie. Am dat în cărţi şi am văzut că PSD iese la guvernare”, se jeluieşte Vanesa. Dar nu ştiu de ce se jeluia, că era dă bine!
Şi când e să meargă prost, nici magia nu mai are niciun rost. Exact în această perioadă de vânzoleli politice, a fost arestat şi Dumitru Sechelariu. Acel Ştefan cel Mare de Letea a leşinat când a văzut că omul lui de casă purta pe piele microfoanele procurorilor. Ce vremuri! Sigur este tot mâna Marinelului!
Ce vremuri! Procurorii l-au arestat şi pe Solomon, primarul Craiovei, de striga prostimea „Vai!”. Se dă liber la arestări şi prin Partidu lu Mukles dacă l-au luat şi pe Solomon cel din Partidu Bocilor.
Şi parcă Prostănacu tot mai visează la Cotroceni. Oamenii lui au răspândit vestea că Marinelu e pe moarte, deontologii s-au aruncat imediat pe sticlă şi pregăteau o nouă suspendare prezidenţială. Şi Marinelu a ieşit iar cu paporniţa la cumpărături. Le-a spus reporteriţelor-pistol că ar fi mai sănătos ca mogulii lor. „Soţia e la cal, e sâmbătă”. „Băsescu e defect”, a comentat Varanu-cu-Platoşă.
Ce mai contează că românii nu mai pot trece strada de foame...
Dar noi trebuie să ştim, domne: moare sau nu? Baba Turcească se dădea de ceasul morţii că Marinelu ne lasă. Marinelu a tăcut două luni. De ce nu mai zice nimic? Are el ceva! Pregăteşte el ceva, nu se poate.
Şi mergând în Japonia, Marinelu a anunţat că intră în luptă alături de Obama contra Iranului. Dacă nu se poate şi nu se poate altfel, desigur. Dincolo de orice glumă, cred că ar trebui să cumpănim mai bine diplomaţia construită de Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu şi – de ce nu? – Nicolae Ceauşescu, desigur în prima perioadă a „domniei”. România are nevoie de relaţii bune şi cu Israelul, şi cu lumea musulmană. Insuficient prezentată de presă, vizita în Kazahstan era necesară şi va avea efecte importante pentru România.

Războiul ţuţerilor

Bâză mare şi la alegerile liberalilor. Dacă Prostănacu nu a izbutit să impună votul pe lista de la Centru, Crinu a reuşit cu prisosinţă. În aşteptarea votului, Dinu Patriciu privea pe deasupra sălii, „oastea să şi-o recunoască”. Şi liberalii lui au votat cu profesoraşul de socialism ştiinţific.
Nu pot să trec cu vedera talentul actoricesc al lui Ludovic Orban, chiar dacă a pierdut pălăria lui Brătianu: "Exista o instituţie pe lângă rabin, care se numea instituţia ţuţerului. Erau nişte băieţi plătiţi, care umblau cu rabinul şi, în timp ce rabinul vorbea făceau «tţu, tţu, tţu, formidabil, tţu, tţu, tţu, câtă drepate are! Extraordinar, vai cât de înţelept e Rabinal!». Claudiu împărat avea o altă instituţie, un om pe lângă el care, atunci când mergea prin mulţimi spunea: «Adu-ţi aminte că nu eşti zeu, adu-ţi aminte că eşti om!». Ce-mi doresc e ca în PNL să desfiinţăm instituţia «ţuţerului»".
Şezi cuminte, Ludovic. Fără “rabin”, partidele noastre un mai au nici picioare de scaune. “Să-ţi fie ruşine, Viorel Cataramă!”, a buciumat Crinu. Şi l-a dat afară din partid, dar Cataramă a dat bani grei pentru gazul partidului. Cum să renunţi la Dinu Patriciu? Ar fi o blasfemie. Cum să renunţi la Radu Mazăre sau la Oprişan? Ponta nu ar putea plăti nici lumina.
Iată de ce politica din România este născută să rămână strâmbă încă mulţi ani de-aici înainte.


Unirea românilor este inevitabilă

“Dacă suntem români adevăraţi, un trebuie să aşteptăm să ne bage alţii cu forţa Unirea pe gât!” Aşa a spus Vlad Pârău, un tânăr de numai 18 ani, citat de Stela Popa de la Vocea Basarabiei. Este cea mai bună replică pentru politicienii înţepeniţi de la Chişinău şi Bucureşti, dar şi pentru ziariştii care fac deja calcule apocaliptice despre costurile reîntregirii naţionale. În 1918, românií treceau prin condiţii incomparabil mai grave şi au făcut unirea. Unirea un se face prin referendum şi nici cu abacul în mână. Este un proces continuu şi ireversibil, indiferent ce vor zice Moscova, Kievul sau Uniunea Europeană. Emoţia a fost reavivată de ziarul “Komsomolskaia Pravda” care a publicat că Mihai Ghimpu este contra reîntregirii naţionale. “Nu am afirmat niciodată că România nu se va uni cu Republica Moldova. Dacă o să vină oamenii şi o să vrea această unire, nu-i opreşte nici Ghimpu, nici Voronin, nici Putin şi nici Clinton”, a spus apoi Mihai Ghimpu. Toată viaţa a gândit aşa. Era imposibil să gândească altfel tocmai acum. Spre comparaţie, iată un panseu de-al lui Marian Lupu: “Din punct de vedere ştiinţific, vorbesc limba română. Din punct de vedere politic – limba moldovenească”. Cum să ajungă un asemenea individ preşedinte la Chişinău?
La fel de berbeci, unor senatori de la Bucureşti nu li s-au uscat mâinile când au votat că basarabenii trebuie să aibă 500 de euro ca să intre în România.


Hristos a pornit din Dacia

Cel puţin aceasta este concluzia cărţii „Ordinul Solomonarilor” (Adrian Bucurescu, Editura Arhetip). Este prea şocant pentru unii necunoscători ai istoriei şi „misterelor”? O fi, dar spiritualitatea dacilor este complexă şi insuficient investigată. Ideile au circulat, aşa cum, de-a lungul istoriei, s-au translat, de pe un meridian pe altul, centrii de iradiere spirituală. (A se cerceta asemănările dintre Mithra şi Isus). Cartea lui Adrian Bucurescu îi prezintă pe „Cei Trei Magi, cu straie geto-dacice” din Basilica Sfântul Apolinarie, din Ravenna – Italia.
Autorul întoarce pe dos îndelunga tradiţie creştină, aducând însă argumente. „Marele Răstignit din istoria Planetei a fost getul Ion Orpheus, ci nu Iisus Christos, ultimul fiind doar o nălucă amestecată de essenieni din primul şi din Apollon-Zalmoxis. Cei ce ar considera acestea ca o blasfemie să citească un fragment din capitolul „Daci şi Creştini” al volumului „Răstălmăcindu-l pe Iisus Christos – Povestea celor care au modificat Biblia şi de ce anume” („Misquoting Jesus; Story Behind Who Changed the Bible and Why”), 2005, de Bart D. Ehrman:
„Legenda lui Zalmoxis se regăseşte aidoma în ceea ce scrie Noul Testament despre Iisus Christos. Oare să fie doar o simplă coincidenţă? Greu de admis, date fiind dovezile din ce în ce mai multe (deşi s-a încercat mereu ascunderea lor de-a lungul mileniilor!) care atestă că, într-adevăr, Cartea Sfântă a Daco-Geţilor a fost furată şi adaptată noilor condiţii de cei interesaţi (spre ghinionul lor, cu greşeli şi contraziceri evidente, ce ridică, prin ele însele, multe semne de întrebare).”
Autorul volumului (continuă Adrian Bucurescu) nu e un fitecine, nu este un „protocronist” de origine română, nici „legionar”, nici „neo-nazist”, nici „racoman”, ci e şeful (decanul) Departamentului de Studii Religioase al Universităţii Carolina de Nord din Chapel Hill. Este o autoritate în domeniul istoriei Noului Testament, al începuturilor bisericii şi al vieţii lui Iisus. Locuieşte în Durham, Carolina de Nord.
În fine: pe icoanele cu Ion, răstignit sau cu capul tăiat, s-a scris formula YNRY, care se citea în bustrofedon astfel: YNRY YRNY, adică „De nori să treacă!”, înţelegându-se că sufletul Dalbului de Pribeag urcă spre Cer”.
Autorul deschide „lăcata” uşii spre camera misterelor din basmele românilor: Făt-Frumos (sau Ileana Cosânzeana, Sânziana) primeşte de la împărat cheia camerei interzise şi optează. Aşa descoperim şi noi şcoala solomonarilor. (Fără să aibă nici pe departe la dispoziţie universul mitologic fabulos al românilor, doamna Joanne Rowling a pus pe hârtie romanul lui Harry Potter, care s-a bucurat de o faimă universală).
Fără să aibă asemenea preocupări, combinând fastuos structurile poematice cu elemente de cercetare lingvistică şi paleografie, Adrian Bucurescu îi prezintă în carte şi pe marii iniţiaţi ai culturii române: Ion Creangă, Mihai Eminescu, Petre Ispirescu.
Nu cred că exagerez, dar un „solomonar” contemporan este Iftimie Nesfântu, care „se developează” pentru curioşi din nou prin cărţile „Povestiri despre Dumnezeu” şi „Pe prispa Cerului” (Editura Codex Aureus). Reporter fără de egal în timpurile noastre oloage, autorul surprinde invariantele etno-spirituale arhaice ale naţiunii. Pare că românul dăinuie numai dacă, prin lucrarea şi existenţa lui, se raportează la lumea veche. El trece mereu şi mereu prin apele aceluiaşi râu fără de sfârşit, ca într-un ritual nesfârşit de purificare sufletească. Altfel, totul e năruire de sine şi nimic nu rămâne. Dar ca să dăinuim, nu trebuie să ne uităm vechile rădăcini. Este prima condiţie. Cum fac moţii sau momârlanii care îşi nemuresc bunii şi străbunii în grădina de lângă casă. Iar noi, ceilalţi, emancipaţii, inconştienţii care habar nu avem ce am pierdut, ne prefacem că nu ştim, doar ca să dăm bine, să ne ferecăm într-un soi de cosmopolitism fără leac. „În Deva, n-am găsit niciun slujitor al bisericii, care să confirme că în unele sate din judeţul Hunedoara oamenii îşi înmormântează morţii lângă case. Teamă? Dorinţa ascunsă de a proteja un obicei dacic?
- Mai există sate unde morţii sunt înmormântaţi în grădina casei ori sub vatră?
Preotul se încruntă. (...)
- Românii noştri sunt creştini, nu păgâni! Îmi răspunde preotul, ţintuindu-mă cu privirile. Fără biserică, nu am fi dăinuit.” („Povestiri despre Dumnezeu”, pagina 251). Vioara Oneţ (ce nume!), o bătrână din Almăşel, explică de ce este bine să ai universul întreg în grădină – viaţa şi moartea: „Nu mai e ce-o fost. Se rupe lumea şi nime nu vrea să vadă. (...) când plec la lucru, trec pe lângă tata şi moşu, mă opresc acolo şi mă rog. Mă simt mai altfel apoi, şi-mi cat de treburi. N-aş putea să lucru de n-aş trece în fiecare zi pe la morminţi...”
Oare ultimii daci pot fi consideraţi... păgâni, când existenţa lor este circumscrisă atât de adânc unui univers al rugăciunii?

Lumea românească a lui Iftimie Nesfântu gravitează între solemnitate şi caricarea provocată de o impusă degenerare ce ne macină. Afacerea cu melci a lui Egon Klein este antologică. În această lume năucă, strălucesc exemplarele rare, care dau performanţă prin dăruire de sine. Fie că este un medic sau un lăutar. Aş putea adăuga – ultimii daci. Cum este şi „Omul-Lup”, care „tăgăşeşte”, adică meditează la „universul fără margini”. Uneori, umorul capătă dimensiuni humuleştene, ca în această descriere a unei icoane care zugrăveşte chinurile iadului: „Lângă turma de curve, păstorită de dracul cu furca – mare trebuie să fi fost numărul neostoitelor într-un sat! – un drăcuşor neînarmat, pe nume Ioţe, duce cu roaba 11 nevinovate făpturi. Alături, cu o furcă ce are trei coarne şi o curea în mâna stângă, veghează un alt drac împieliţat, pe nume Dechiadic. Vom afla din textul scris cu litere chirilice, negre, că păcătoşii nu sunt alţii decât „biraiele” (birăii) şi juraţii care fac judecată strîmbă”. Pe utlima serie de desene mai putem admira doi drăcuşori, Cufu şi Pufu, care păzesc într-un fel de ladă – sicriu – pe „omu care doarme dumineca dimineaţa” în loc să meargă la biserică”.
Ambele cărţi sunt „decorate” semnificativ cu fotografii surprinse de retina unor maeştri ai genului: Trestian Găvănescu, Gheorghe Lăzăroiu şi... Iftimie Nesfântu.



Ferma de familie şi gospodăria ţărănească

Ministrul Mihail Dumitru spunea recent că „agricultura se face pentru profit, iar nu pentu subvenţii”. Perfect adevărat.
Dar cine face profit în agricultura din România? În primul rând, marii producători. Ei ştiu bine ce au de făcut. Constituie deja o castă. Cunosc legile, caută oportunităţi şi ştiu la ce porţi să bată sau ce intrări să forţeze. Oricât de eficientă şi de utilă ar fi însă activitatea lor, ei rămân totuşi o minoritate infimă.
O altă categorie în slabă ascensiune o constituie fermele de familie. Aici întâlnim oameni dinamici, cu spirit de iniţiativă. Majoritatea nu sunt ţărani. Şi-au înregistrat afacerile şi plătesc impozite pentru activitatea lor comercială. Timp de două decenii, guvernele nu au stimulat suficient fermele de familie şi de aceea avem prea puţine.
Cea mai numeroasă categorie o formează gospodăriile ţărăneşti. Ţăranii acoperă peste 70% din produsele alimentare româneşti. Majoritatea îmbătrâniţi, ei au – în medie – două hectare de teren, o vacă, doi-trei porci, 30 de găini şi vreo 10 oi. În aceste condiţii, ei nu pot deveni eficienţi şi nu vor ajunge niciodată în marile magazine.
Ce se poate face? În primul rând, Guvernul trebuie să realizeze o distincţie terminologică necesară între fermele de familie, care au activitate comercială „la vedere”, şi gospodăriile ţărăneşti – de subzistenţă sau de semi-subzistenţă. Nimeni nu cere dispariţia gospodăriilor ţărăneşti, dar aceste forme de organizare tradiţională în agricultură nu pot fi considerate ferme. Nu dau randament şi nu pot face faţă în concurenţa cu producătorii din Uniunea Europeană.
Dacă vom încadra corect ferma de familie şi gosporia ţărănească, atunci confuzia va fi eliminată. Pasul următor ar trebui să fie alocarea distinctă a banilor. Ministerul Agriculturii ar trebui să gestioneze numai fondurile de sprijin pentru marii producători, pentru fermele de familie şi pentru stimularea altor afaceri similare în agricultură. Banii pentru gospodăriile ţărăneşti ar urma să fie alocaţi ca ajutor social, prin Ministerul Muncii. În momentul în care ţăranul face pasul următor şi îşi înregistrează ferma de familie, el va beneficia de acelaşi sprijin pe care îl primesc toţi fermierii. Numai aşa putem moderniza agricultura.
„Suntem obligaţi să susţinem ferma familială, aşa cum procedează Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria”, mi-a spus Valeriu Tabără. Cel mai bun exemplu este însă Austria, care luptă pentru păstrarea fermelor de familie ca elemente de identitate naţională. Aşa trebuie să procedeeze şi România, fiindcă marile exploataţii nu se pot realiza peste noapte în toată ţara. Dar, ca să obţină banii alocaţi prin diverse „măsuri”, fermierul trebuie să meargă la o firmă de consultanţă pentru un proiect. De dragul descentralizării, noi am pus consultanţa agricolă în subordinea consiliilor judeţene. Birocraţia excesivă face aproape imposibilă accesarea banilor, chiar dacă oamenii au o asigurare de 100-150%. Destinul fermelor de familie depinde şi de dezvoltarea infrastructurii, altfel puţinii tineri din sate vor pleca.
Emil Boc a instituit un consiliu în subordinea premierului, unde să se analizeze ritmul absorbţiei banilor europeni. Nu se vede ce face acel consiliu. Guvernul trebuia să dispună elaborarea proiectelor-modul pentru ferma de familie. De exemplu, modulul pentru ferma de 10 vaci, pentru 20 de porci sau pentru 50 de oi. Dacă fermierul vrea să se dezvolte, el trebuie să mai primească un modul. Aşa a procedat premierul Felipe Gonzales în Spania, unde existau mii de proiecte gata pregătite în momentul aderării la UE. Noi nu avem nici acum asemenea module pentru ferma de familie, pe care o confundăm pe mai departe cu gospodăria ţărănească.
Dar vrem o agricultură performantă...



Grecia – Călcâiul lui Ahile pentru Uniunea Europeană


„Timeo danaos et dona ferentes...”

(Virgiliu, „Eneida”)

„Mă tem de danai chiar şi atunci când aduc daruri”... Cred că marele poet a subevaluat situaţia. Dacă ar fi fost contemporanul nostru, ar fi putut scrie de-a dreptul: „Mă tem de greci, chiar şi atunci când primesc daruri”. Fiindcă breşa financiară, creată de Atena mai multe decenii la rând, face ca toată coşmelia Uniunii Europene să se clatine. Mai precis, zona euro. Adică elita economică a continentului. Nemţii au ajuns acum să-şi muşte pumnii că au renunţat la puternica lor marcă...
Grecia a rămas cea mai închisă piaţă europeană pentru investitorii străini ca să nu se supere naţionaliştii sau neocomuniştii. Aşa a devenit călcâiul lui Ahile pentru toată Uniunea Europeană. Chiar dacă a beneficiat masiv de ajutor financiar comunitar. Un copil răzgâiat, lăsat să se joace cu focul pe lângă rezervorul cu acetonă de la Bruxelles. O ţară care a ascuns datoriile uriaşe, cu ajutorul băncilor de pe Wall Street. (Şi din nou America este la originea unui dezastru european).

Avem un mort. Ce facem cu el?

Premierul elen George Papandreou a instituit măsuri de austeritate: a redus cu 10% salariile din sectorul public, este angajată o singură persoană la stat pentru fiecare 5 persoane pensionate începând cu 2011, s-au reziliat numeroase contracte pe termen scurt din sectorul public, au crescut taxele şi accizele la alcool şi tutun. Prea târziu, iar Atena a ajuns un butoi cu pulbere din cauza bugetarilor supăraţi. Ani la rând, toate guvernele le-au căutat în coarne angajaţilor de la stat şi fermierilor, numai să nu iasă în stradă. Şi grecii nu au ieşit decât atunci când se plictiseau prea tare prin taverne...
Aici nu mai este vorba de doctrine de dreapta sau de stânga. Degenerarea politicului a determinat proasta guvernare pentru autoconservarea puterii, un pericol care paşte multe ţări europene. Mai ales România. Indiferent de partidul politic. Nemţii ies la pensie la 67 de ani, iar urmaşii lui Ulise simulează că muncesc până la 58. Este unul din motivele pentru care cancelarul Angela Merkel nu s-a arătat hotărâtă să întindă o mână grecilor.
Este foarte semnificativ că autorităţile de la Bruxelles au aflat abia în ianuarie 2010 că Atena a falsificat datele statistice multă vreme. Dar dacă treceau grecii prin deceniul groazei, ca activiştii comunişti din România, care îi raportau lui Nicolae Ceauşescu că o scroafă putea făta 24 de purcei? „Foarte bine! 12 purcei merg la export!”, a spus Stejarul din Scorniceşti.
Imediat după intrarea în zona euro, Atena a apelat la Goldman Sachs pentru a lua un miliard de dolari prin „schimbarea unei datorii” (swap) de 10 miliarde de dolari, după cum a explicat Christoforos Sardelis, şeful Agenţiei de Management al Datoriei Publice din acea perioadă.
În octombrie 2009, noul guvern condus de Papandreou anunţa că deficitul bugetar pe anul 2009 va atinge 12,7% din PIB. De 4 ori mai mult decât limita admisibilă în UE. Datoria publică era estimată la 113% din PIB. Erau semnele falimentului statal. Este foarte straniu, dar abia atunci s-au trezit şi agenţiile de rating Moody's, Fitch şi Standard&Poor's să avertizeze Atena că e groasă rău.
Până nu demult, Grecia impozita cu 40% orice venit anual, care depăşea 75000 de euro. Papandreu nu are bani şi a coborât pragul de impozitare mult sub 75000 de euro. Haiducie curată contra unei minorităţi infime fiindcă peste 95% din contribuabili au declarat venituri sub 30 000 de euro.

Şantaj şi ajutor de nevoie

“Dacă oricare din cei 16 membri ai UE ar intra în incapacitate de plată, ar însemna prăbuşirea întregului sistem. Dacă o ţară va intra în faliment, va însemna sfîrşitul zonei euro”, crede Carl Heinz Daube, directorul Agenţiei Financiare Germane. “Moneda europeană se află în mare dificultate”, avea să recunoască Angela Merkel. Prin urmare, Cei 16 trebuie să ia o decizie politică foarte delicată, mai ales pentru Germania. Se pare că băncile germane au îngropat în Grecia peste 350 de miliarde de dolari. Fără să ştie pera multă lume din ţara lor. Comisia Europeană a chemat Grecia în instanţă pentru că a scutit unele companii de la plata taxelor, încălcînd legislaţia comunitară. “Grecia nu ar fi trebuit să intre niciodată în zona euro, deoarece nu îndeplinea condiţiile, iar acum şantajează celelalte state europene folosind euro. Moneda europeană se va deprecia dacă Grecia nu este ajutată, susţin ei, dar eu nu cred că asta ar fi o soluţie. Euro s-a depreciat oricum cu 5% de la începutul lui 2010. Şi este oricum supraevaluat. O depreciere a monedei euro ar fi utilă Uniunii Europene pentru stimularea exporturilor. Impactul reajustării Europei la economia mondială ar putea fi redus prin devalorizarea euro. Nu este treaba UE să ajute Grecia. Pentru asta avem o instituţie foarte experimentată în sprijinirea statelor, respectiv FMI. Fondul s-a oferit să ajute Grecia, iar guvernul elen ar trebui să fie de acord”, apreciază Hans Werner Sinn, preşedintele institutului economic german IFO. Presa germană acuză Berlinul că intenţionează să acorde Atenei un nou sprijin extern de 20-25 miliarde de euro, dar Ministerul Finanţelor din Germania neagă.

Spionii de la Atena i-au dibuit pe speculatori

Presa elenă arată că serviciile secrete de la Atena i-au identificat pe bancherii americani şi britanici, care au vîndut obligaţiuni greceşti. “EYP a descoperit de unde vin speculaţiile care au împânzit ţara”, scrie ziarul “To Vima”. Este vorba de fondul speculativ britanic Brevan Howard şi de fondurile americane Moore Capital, Fidelity International şi Paulson. De altfel, ziarul “The New York Times” avertiza că mari bănci de pe Wal Street, cum ar fi Goldman Sachs, au folosit inginerii financiare complexe pentru a băga sub preş dimensiunea datoriei grecilor.
Este foarte interesantă reacţia lui George Papandreu. Intervievat de ziarul “Der Spiegel”, premierul elen a acuzat Comisia Europeană că nu a respectat riguros prevederile Pactului de Stabilitate. “Pe viitor, trebuie să permitem Oficiului European de Statistică un acces direct la datele individuale ale statelor membre. Am sugerat în repetate rânduri acest lucru, dar nicio ţară nu a afişat dorinţa de a asigura o asemenea transparenţă”, susţine Papandreu. Chestia asta mi-aduce aminte de Anghelache, personajul din nuvela “Inspecţiune” de Caragiale. Anghleache ia apărarea unui escroc, “mânuitor de bani publici într-o mare administraţie”, care fuge cu banii din ţară: inspectorii erau de vină că nu l-au controlat, crede Anghelache. Toţi cred că Anghelache “a băgat mâna”. În urma unei verificări, casierul Anghelache este descoperit cu un plus în gestiune: o băncuţă de argint. Omul era foarte indignat că nu a fost verificat eficient şi la timp spre a evita încălcarea legii. Pentru că nu mai suporta “ruşinea”, Anghelache se spânzură.
Pentru că Papandreou nu este ca Anghelache al nostru, UE va face tot posibilul spre salvarea Greciei, chiar dacă toţi neagă. De aceea, George Papaconstantinou, ministrul elen de Finanţe, a cerut “informaţii mai concrete” de la Bruxelles cu privire la ajutorul financiar. Să ştim pe ce ne bazăm...

Pariuri pentru distrugerea unui stat naţional

Altădataă se paria pe luptele cocoşilor, la cursele de cai, la fotbal, la box. Acum se pune rămăşag pe distrugerea unui stat naţional. Goldman şi Soros neagă însă orice pariu pe dezastrul Greciei. Un ştim încă dimensiunea “pariurilor” din umbra economiilor Irlandei, Spaniei, Portugaliei şi Italiei.
“The Wall Street Journal” anunţă că titanii fondurilor de hedging (speculaţii pentru secretizarea datoriilor unui stat), cum ar fi Capital Advisors şi Soros Fund Management, au început să parieze nu doar pe prăbuşirea monedei euro, dar chiar şi pe falimentarea Greciei. “Euro este în pericol să se destrame”, nota George Soros în “Financial Times”. Reamintim că Soros şi Jim Rogers au subminat după 1990 şi lira britanică, pariind contra acestei monede.
Ben Bernanke, preşedintele Rezervei Federale (Fed), care este o bancă particulară (iar nu de stat, cum arată numele), anunţă că va ancheta modul în care Goldman Sachs (din aceeaşi categorie de bănci) a ascuns amploarea reală a deficitului bugetar. “Bineînţeles, folosirea acestor instrumente derivate într-un mod care destabilizează o companie sau o ţară este contraproductivă”, apreciază Bernanke. Adică nu se va întâmpla nimic cu Goldman Sachs. Oare de ce?

Antigona a dat lovitura de graţie

“The Wall Street Jorunal” scrie că muşamalizarea datoriilor Greciei este opera Antigonei Loudiadis, o grecoaică de 46 de ani din Londra, pe care o cheamă Addy. Ea s-a născut în Nigeria. Neoficial, Antigone a intermediat un acord cu Goldman Sachs, prin care datoriile Greciei au fost transformate neoficial în euro şi reeşalonate în rate mai favorabile. Pasionată de yoga pentru a scăpa de stres, Antigone a adus pentru Goldman comisioane de 300 de milioane de dolari. Aşa a ajuns ea co-director al societăţii Goldman Sachs pentru Europa, cu venit de 12 milioane de dolari pe an. Educată la Cheltenham Ladies College, Antigone Loudiadis “Addy” lucrează pentru Goldman din 1994. Aşa că Antigona de la Londra a jucat un rol important în noua tragedie greacă. “Seamănă cu o pisicuţă care te intimiează, care adoră frisoanele riscului şi care ştie să se vândă”, notează “Le Monde”. Mai bine o răscumpărau grecii şi o puneau şefă de guvern. O expertă în "credit derivative swaps" sau "CDS souverains" în jargon financiar.
“Grecia a promis aliaţilor din zona euro că, în 2010, va reduce deficitul de la 12,7% la 8,7%. Desigur, când va zbura porcul! Sau când va veni Goldman Sachs să provoace mai multe iluzii optime”, este de părere “The Guardian”. Guvernul de la Atena are nevoie de 55 miliarde de euro în acest an pentru a scăpa de dezastru.
Va putea Atena să angajeze câte un neamţ la fiecare birou, ca să scape de angoasă? Theodoros Pangalos, adjunctul premierului elen, îi acuza tot pe bancherii germani de pe timpul… ocupaţiei naziste: “Ei au luat tot aurul din Banca Naţională a Greciei, au luat banii grecilor şi nu i-au restituit niciodată. Iată o problemă ce trebuie rezolvată în viitor”. La care nemţii răspund: “Ei ne-au luat mărcile şi nimeni nu ne-a întrebat dacă eram de acord să le dăm. Eram asiguraţi prin tratate şi acorduri solemne că nimic nu se va întâmpla fiindcă veghează Curtea Constiuţională. Am suportat reforme cumplite 10 ani ca să redevenim competitivi, în timp ce porcii aceia trăiau pe picior mare. Acum ni se cere să muncim până la 67 de ani, iar grecii se pot pensiona la 58”.


“Să suflecăm mânecile!”

De peste 50 de ani, Grecia este condusă de două dinastii politice: Papandreu (de stânga) şi Karamanlis (de dreapta). Două familii care s-au înfruntat de multe ori violent, aducînd ţara în pragul tragediei. De aceea, Grecia nu seamnănă nici aici cu altă ţară europeană.
Primul George Papandreu (1888-1968) a fost de trei ori premier al Greciei. Regele Constantinos al II-lea l-a considerat prea liberal (socialist) şi l-a înlăturat de la putere în 1965 prin lovitură de stat militară. În 1968, Papandreu moare în arest la domiciliu. Andreas, fiul lui George (1919-1996), arestat pentru troţkism în perioada interbelică, a trăit 20 de ani în exil în SUA. După înlăturarea tatălui, a fost arestat şi eliberat doar la presiunea Washingtonului. S-a mutat în Suedia şi a revenit în Grecia peste 10 ani. A înfiinţat PASOK şi a câştigat alegerile în 1981, contra partidului Noua Democraţie al familiei Karamanlis. A condus guvernul de la Atena până în 1989. Câştigă iar alegerile în 1993, după ce a fost anchetat 4 ani pentru corupţie. Grav bolnav, s-a retras din funcţie în ianuarie 1996 şi moare în iunie, acelaşi an. George Papandreu (născut în 1952), fiul lui Andreas, a câştigat alegerile în 2009. La fel ca Mircea Geoană, şi el era tare impresionat de Barack Obama şi i-a preluat mesajul: “Hai să ne suflecăm mânecile! Da, putem!” Problema e că grecii au rămas încă în această ipostază: cu mânecile suflecate. Încă îl acuză de corupţie pe adversarul Costas Karamanlis (născut în 1956), liderul partidului Nou Democraţie, care a condus Guvernul până în 2009.

Urmează prăbuşirea României?

Este o întrebare care-i preocupă pe mulţi. Unii avizaţi, alţii doar din motive politicianiste. România un va intra într-un colaps financiar. “Nu urmează România după Grecia, în ceea ce priveşte colapsul financiar, aşa cum s-a afirmat în diverse medii. Aşa s-a spus şi după Islanda, că urmăm noi. 2010 va fi anul revenirii economice. Ştiu că există estimări pentru o creştere de 2-3%, poate şi 4%. M-ar bucura să fie doar 1-1,5% pentru 2010 pentru că ar fi o creştere sănătoasă”, a spus Florian Libocor, economistul şef al BRD.
Un se ştie încă dacă şi România va trebui să participe solidar la salvarea Greciei…



Spionaj la frontierele NATO

Ruşii nu se întorc; ei nu au plecat niciodată

După implozia Uniunii Sovietice, mulţi credeau că Moscova îşi va retrage antenele. Nimic mai fals. Federaţia Rusă şi-a reformat rapid serviciile speciale, care au penetrat puternic lumea politică şi mediul de afaceri de pe toate meridianele. Urcarea la Kremlin a generalului Vladimir Putin, acum şef al Guvernului, este o dovadă clară. Comparativ cu toate ţările ex-comuniste, unde încă nu s-a terminat vânătoarea de vrăjitoare, unde încă se mai clamează legea lustraţiei după 20 de ani, Federaţia Rusă nu s-a jenat să-şi promoveze agenţii care dau performanţă în diverse domenii. Dimpotrivă. Acceptând importanţa războiului umbrelor, ruşii obişnuiţi acordă tot creditul unor elite provenite din structurile speciale. Cu o excelentă şcoală, verificată pe vremea URSS, spionajul rus şi-a diversificat obiectivele pe plan economic, militar şi politic.
Obiectivul principal pentru Slujba Vneşnei Razvedki (SVR, Serviciul de Informaţii Externe) este penetrarea sistemului Alianţei Nord-Atlantice. Frontierele NATO au fost sparte de mai multe ori în ultimele două decenii. Agenţii-fantomă, adică spionii deplin legendaţi (acoperiţi), au atacat şi atacă Letonia, Lituania, Estonia, Polonia, România, Bulgaria, Finlanda, Marea Britanie, Statele Unite şi Canada. Performanţele lor impresionează şi provoacă scandaluri politico-diplomatice. Reamintim aici cazul subofiţerului român Floricel Achim, care a fost arestat în martie 2009 pentru că oferea informaţii secrete bulgarului Marinov Zikolov, care lucra cu agenţii ucraineni din Bucureşti pentru spionajul rus. Scandalul l-a determinat pe preşedintele Traian Băsescu să-şi anuleze vizita programată la Kiev.

Transnistria – o momeală pentru Kiev şi pentru Moscova

Pe măsură ce Ucraina îşi maturizează structurile statale, pentru agenţii ruşi este tot mai greu să-şi facă meseria în regiune. Dar nu imposibil. Ca să pătrundă spre capul de pod din Transnistria, agenţii SVR trebuie să străbată o mie de kilometri, să coopereze cu omologii ucraineni sau să-i sfideze pe terenul lor. Comanda politică de la Kiev este foarte importantă pentru prestaţia fantomelor din Rusia. Publicaţia „Zerkalo Nedeli” (Oglinda săptămînii) titrează: „Lichidare. Istoria eşecului serviciilor secrete în Ucraina”. Valentin Nalivaicenko, preşedintele SBU de la Kiev, a anunţat pe 16 februarie că agenţii ucraineni au arestat pe 27 ianuarie 2010 cinci ofiţeri de la SVR, care se aflau la 14 kilometri de frontiera cu Transnistria, spre sudul Basarabiei. Ei au fost prinşi în flagrant în timp ce primeau materiale secrete de la un cetăţean ucrainean. Un asemenea episod nu se putea imagina cu doar 10 ani în urmă. SVR nu a negat că practică spionajul în Ucraina! Ruşii s-au supărat însă că ucrainenii au făcut public scandalul. Mai ales că toate ţările membre ale Comunităţii Statelor Independente au semnat în 1992 un acord prin care se interzicea spionarea reciprocă în spaţiul ex-sovietic. Minus Ţările Baltice! Cei cinci ofiţeri erau însă de la FSB care nu are voie să desfăşoare operaţiuni în afara Rusiei. Era treaba SVR. Avem acum dovada oficială că Transnistria este folosită de Rusia şi Ucraina pentru „acţiuni duşmănoase”, chiar dacă aceste două ţări puternice recunosc oficial integritatea Republicii Moldova.
Transnistria a devenit ţintă pentru serviciile de la Kiev fiindcă Ucraina urmăreşte să preia această fâşie, în detrimentul Rusiei. Aici, agenţii ruşi fac trafic de arme, de narcotice şi de carne vie, folosindu-se de statutul lor de „forţe pentru menţinerea păcii”. În cătunul Maiak din raionul Grigoriopol, Transnistria, Uniunea Sovietică a instalat un radar puternic, supranumnit „Obiectivul 850”, care făcea parte din sistemul centralizat de teledetecţie al Moscovei şi care acoperă emisfera vestică, o mare parte din emisfera estică şi, deci, toată Ucraina. Ca să ne facem o imagine: câmpul pe care se află antenele radarului măsoară 850 de hectare. Cei 5 ofiţeri FSB voiau informaţii tocmai de la acest centru. Mai ales că în 2007 Reţeaua de transmisie pentru televiziune din Rusia a cumpărat radarul pur şi simplu cu bani de la buget. Nu cunoaştem dacă patriotul Voronin ştia că Putin cumpără obiective strategice de pe teritoriul Republicii Molotov. Dar şi Ucraina doreşte să controleze radarul din Transnistria, care, juridic vorbind, face parte din R. Moldova. Pe 20 ianuarie 2010, cu o săptămână înainte de arestarea agenţilor, Grigorii Karassin, adjunctul ministrului de Externe de la Moscova, a venit la Chişinău şi a recunoscut că nişte „militari ruşi” se află în Transnistria: "Contingentul forţelor ruse, care se află azi în Transnistria, îndeplineşte funcţii de pază a depozitelor şi armamentului. Datorită lor, oamenii trăiesc paşnic în Transnistria şi pe restul teritoriului R. Moldova. Anume forţele de pacificare sunt garanţia neaplicării forţei". Suprema perversitate!
Ruslan Pilipenko, un agent ucrainean sub acoperire, a fost în Transnistria de mai multe ori. El a fost arestat la sfârşitul lui 2009 de către agenturile lui Igor Smirnov şi dus pe teritoriul unităţii militare ruse. Fără să fie judecat, el a fost ameninţat ca să colaboreze cu FSB.
Aşa că „relaţiile frăţeşti” dintre Rusia şi Ucraina dau în clocot la frontiera de răsărit a Alianţei Nord-Atlantice. În noiembrie 2009, FSB îl arestase la Briansk pe ucraineanul Nikolai Arhipov pentru trafic cu arme care fuseseră desecretizate încă de pe timpul URSS.
Ruşii se tem că autorităţile de la Chişinău vor accepta protecţia scutului antirachetă, care va fi instalat în România. De aceea, activitatea agenţilor SVR din regiune s-au amplificat în ultimii ani. Mai ales că s-au auzit deja voci oficiale în acest sens. „În urma finalizării Analizei strategice a apărării Republicii Moldova, realizată cu sprijinul NATO, şi care nu s-a mai realizat până în prezent, va fi pusă în dezbaterea forţelor politice şi a opiniei publice problema constituţională a neutralităţii Republicii Moldova", a anunţat Vitalie Marinuţă, ministrul Apărării de la Chişinău.


Canada a devenit ţintă predilectă pentru Orchestra Roşie din SVR


Pentru fantomele SVR, nu există frontieră NATO fără miză. Iată de ce Canada a devenit de mai multă vreme ţintă predilectă. Ruşii procedează ca pe vremea Orchestrei Roşii, prin schimarea radicală a biografiei fantomelor. Elena Miller, devenită prin căsătorie Elena Borisovna Olşanskaia, a fost trimisă în Canada în 1990 ca „să lucreze”. Împreună cu soţul – Dmitrii Vladimirovici Olşanski. Fantomele erau legendate perfect: purtau numele unor persoane care muriseră încă din copilărie. Tovarăşa Olşanski a fost botezată Laurie Lambert, născută Laurie Brodie. A divorţat de Dmitrii Vladimirovici Olşanski, care se numea acum Ian Lambert, şi s-a măritat cu medicul canadian Peter Miller. În 1996, Serviciile secrete canadiene i-au prins la Toronto în flagrant pe cei doi agenţi ruşi, pe care i-au expulzat. După recăsătorire, Elena Miller a încercat să revină în Canada, însă nu i s-a mai permis. La fel ca agenţii din Orchestra Roşie, cei doi spioni de la SVR aveau misiunea să pătrundă tot mai adânc în societatea canadiană. Şi să rămână acolo „în adormire”, ca nişte „cârtiţe” devotate. Fantomele trăiesc ilegal pe teritoriul altor state, fără să poată primi asistenţă juridică din partea ambasadei ruse. Regula este clasică şi e practicată de toate serviciile „serioase”...

Security Intelligence Service (CSIS) a anunţat, după explozia cazului Lambert, că “Direcţia S din SVR se ocupă direct de controlul operaţiunilor în care se angrenează agenţii ilegali, îi antrenează, le oferă documentaţia necesară şi bani pentru misiunile lor”.
Canada a devenit atractivă şi pentru agentul Paul William Hampel, arestat pe data de 14 noiembrie 2006, pe aeroportul Pierre Elliott Trudeau din Montreal. Avea la el un certificat de naştere falsificat în Ontario, un aparat de radio, însemnări detaliate despre istoria Canadei, două camere digitale, 8 telefoane mobile, unele protejate cu parole. Autorităţile canadiene l-au bănuit că ar fi ofiţer de elită din SVR, l-au acuzat de spionaj şi l-au expulzat. Pentru a grăbi expulzarea, judecătorul de la Curtea Federală de Justiţie a acceptat să nu dea în vileag numele adevărat al lui Paul William Hampel fiindcă agentul se temea că familia i-ar fi pusă în pericol. În schimb, fantoma nu a făcut contestaţie la sentinţa de expulzare spre ţara natală. Hampel i-a spus avocatului Stephane Handfield că „el nu este Paul William Hampel, că este cetăţean rus, născut la 21 octombrie 1961, că nu avea statut legal în Canada”. El nu a acceptat că ar fi spion rus. Avea o firmă de consultanţă la Dublin, în Irlanda, dar afacerile stagnau în ultima vreme. O mască perfectă în timpurile noastre. Compania lui Hampel de la Dublin se numea Emerging Markets Research and Consulting Limited şi avea un capital de un million de dolari americani. Compania făcea parte dintr-un adevărat imperiu pe care îl controla Hampel şi opera în Sark, Belgrad, Cipru şi Canada. Călătorea frecvent în Peninsula balcanică şi chiar a publicat o carte de fotoreportaje, pe care a intitulat-o „My Beautiful Balkans”. Canada a devenit o ţintă atractivă pentru spionii ruşi fiindcă are o industrie de vârf în aviaţie şi telecomunicaţii, este vecină cu Statele Unite ale Americii, pare permisivă pentru ei şi – aspect foarte important – face parte din NATO. Nu întâmplător, doi ataşaţi militari ai Rusiei au fost expulzaţi de la Ottawa în anul 2002.
Consulatul rus nu a transmis documentele necesare plecării lui Hampel din Canada. Agentul rus a spionat această ţară timp de zece ani.
Un articol din revista „The Time” avertiza din titlu: „Vin ruşii”. Sună groaznic nu pentru americani sau pentru canadieni, ci pentru ţările din sud-estul Europei, la extrema cealaltă a Alianţei Nord-Atlantice. Ruşii nu vin, nici nu se întorc; ei nu au plecat niciodată. Peste o sută de agenţi ruşi activează în Statele Unite sub acoperire diplomatică. Numărul fantomelor trimise de SVR în SUA este însă necunoscut, spunea un „veteran” rus pentru agenţia RIA Novosti. Să fie adevărat sau agenţii americani vor buget mai mare pentru contraspionajul de la FBI şi de aceea umflă datele? După arestarea lui Aldrich Ames, Moscova a amplificat eforturile de infiltrare în Statele Unite, iar Canada este o poartă, cred analiştii războiului umbrelor.

CIA contraatacă

Reacţiile americanilor nu se lasă aşteptate în regiune. În replică la scandalul de spionaj din Transnistria, parlamentarul rus Konstantin Zatulin a avertizat că numeroşi agenţi CIA activează în cadrul serviciilor secrete ucrainene. „Nu este un secret pentru unele persoane din Ucraina că ofiţeri CIA lucrează pentru serviciul de securitate din această ţară în mod aproape deschis, având acces la orice informaţii. În Ucraina, asemenea lucruri nu par supărătoare”, a spus Zatulin. Trebuie notat că reacţia spionilor din Rusia este stimulată puternic şi de instalarea scutului antrirachetă din România şi Bulgaria.
În Finlanda, altă ţară de frontieră pentru NATO, autorităţile din Helsinki au arestat o familie de... britanici, pe care apoi i-au expulzat spre ţara lor natală... Rusia. Autorităţile finlandeze i-au acuzat pe cei doi „britanici” că fuseseră în misiune de informare la Centrul SVR de la Moscova şi se întorceau cu sarcini proaspete la Londra. Trebuie menţionat că şi GRU (serviciul secret al armatei ruse) trimite fantome peste frontierele NATO. Structurile ruseşti îşi antrenează uneori fantomele în terţe state, ca Ungaria sau Peru, de unde pornesc apoi spre ţările-ţintă.
Un fotograf din New York a fost surprins de agenţii americani în timp ce fotografia instalaţii din statul Virginia, care urmau să fie folosite pentru Iniţiativa Strategică Defensivă. Este vorba de laboratoarele US Navy pentru celebrul program antirachetă.
Formele de luptă între Est şi Vest au devenit tot mai sofisticate pe frontul invizibil. Nu este lipsit de semnificaţie că o firmă de securitate din nordul Virginiei, Statele Unite, anunţa recent că peste 75000 de computere şi aproape 2500 de companii din toată lumea au fost afectate de unul din cele mai sofisticate atacuri cibernetice din istorie. Sursa atacului a fost depistată în estul Europei, fără să se precizeze alte detalii. Pe de altă parte, doctrina militară, anunţată de preşedintele Dmitri Medvedev, plasează NATO în fruntea listei cu ameninţările la adresa Rusiei. De aceea, putem conchide că şi confruntarea dintre „gentlemenii suspiciunii” va fi tot mai acerbă şi mai rafinată. Noul război rece este în curs.


China parazitează Rusia

Unii vorbesc despre miracolul chinezesc şi par încântaţi; alţii, bântuiţi de teoria conspiraţiei, cred că ne paşte un mare pericol dinspre Extremul Orient, că asistăm la translarea centrilor de putere economică şi politică. Cert este însă că Beijingul devine tot mai ofensiv pe plan mondial, spre toate azimuturile. Produsele chinezeşti, de larg consum, multe contrafăcute, au invadat practic lumea contemporană, după un marcheting extrem de agresiv. De la textile, fructe, legume şi ouă sintetice, până la jucării şi calculatoare, mărfurile din China strălucesc peste tot, la preţuri de dumping. În toate relaţiile comerciale mari, balanţa înclină ameninţător în favoarea Chinei.
Un singur exemplu edificator pentru România: chinezii au fotografiat „icoanele făcătoare de minuni” din mânăstirile noastre, le reproduc pe bandă rulantă în ţara lor, le aduc în containere la Constanţa, apoi la centrul comercial „Europa” (Dragonul Roşu) din Bucureşti. De-acolo le cumpără călugării români cu furgoneta, le sfinţesc şi le vând prin pangarele mânăstirilor.
De cele mai multe ori, migraţia spre toate punctele cardinale se face sub controlul serviciilor secrete de la Beijing. Tot aşa se constituie şi reţelele comerciale ample, de la poarta fabricilor din China spre porturi şi până în marile centre comerciale din lume. Este modalitatea prin care produsele chinezeşti circulă rapid şi profitul se scoate la fel de repede din ţările-ţintă, fiindcă alte mărfuri ieftine presează din urmă. Capetele de pod funcţionează perfect şi, treptat, în anumite regiuni strategice, chinezii vor deveni majoritari, mai ales că nu trebuie să mai suporte normele planificării familiale din ţară. Atunci, demografia va bate democraţia şi în alte ţări.
O astfel de ţintă a devenit şi Siberia, chiar dacă ruşii obişnuiţi au avut multă vreme repulsie faţă de această formă de insinuare spre teritoriile lor. Moscova şi Beijingul şi-au normalizat relaţiile de frontieră la presiunea ex-preşedintelui Vladimir Putin. El dorea să transforme China într-un partener-scut în Asia, contra Statelor Unite ale Americii. Intuind corect că noul centru de putere economică se va muta spre Asia, Putin a creat Organizaţia de la Shaghai, un fel de replică politico-militară la NATO dincolo de Urali, Altai, Hindukuş şi Himalaia. Alături de China şi Kazahstan, Rusia a atras în Organizaţia de la Shanghai India, Pakistanul, Iranul, dar şi numeroase ţări din Orientul Mijlociu ca observatori.
„Diversificarea economiei ruseşti a devenit imposibilă fără banii Chinei”, se arată în Strategia de politică economică externă a Federaţiei Ruse până în 2020, document elaborat de Ministerul Dezvoltării Economice. Chinezii nu se mai mulţumesc doar să participe la exploatarea hidrocarburilor din Siberia. Ei fac fabrici, construiesc ansambluri rezidenţiale şi comerciale pe tot teritoriul Rusiei. Chinezii construiesc Perla Baltică la Sankt Petersburg şi staţiuni de odihnă lângă Moscova. De regulă, „uită” să se mai întoarcă. Beijingul nu cere Moscovei să respecte drepturile omului, ca partenerii din SUA sau Europa. „În plină criză, nu se mai pune problema dacă Rusia va dezvolta Extremul Orient şi Siberia cu sau fără participarea Chinei. Participarea Chinei a devenit absolut necesară. Fără ea, Rusia nu se descurcă. Este esenţial ca Rusia să scape de complexul măreţiei, să deschidă accesul la resursele sale naturale din Siberia, din Zabaikalia. Rusia nu găseşte alt partener pentru modernizarea sa”, crede Bulat Stoliariov, directorul Institutului pentru Politici Regionale de la Moscova.
În 2009, schimbul de mărfuri dintre Rusia şi China a atins 38,8 miliarde de dolari, cu 32% mai puţin ca în 2008. China a investit anul trecut 401 milioane de dolari în Rusia, iar Rusia a investit doar 32 milioane de dolari în China. Valoarea contractelor încheiate în 2009 este de aproape 9 miliarde de dolari.
Aşa se mişcă lumile contemporane, iar România trebuie să navigheze tot mai atent, chiar dacă este într-un nou sistem de alianţe.

Viorel Patrichi

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu