Paştele – între credinţă şi mitologie

La originile sale străvechi, Paştele este sărbătoarea echinocţiului de primăvară în emisfera nordică, a reînvierii, a revenirii la viaţă a naturii. Nu se poate afirma cu certitudine unde anume s-a sărbătorit mai întâi echionocţiul de primăvară din 21-25 martie. Cercetările folclorice arată că această zi era sărbătoarea reînvierii şi a fertilităţii la toate popoarele vechii Europe.
Sfântul Bede (672-735) de la mînăstirea Northumbrian, Sunderland, Anglia, scrie că Ostara derivă din Eostre, zeiţa primăverii la vechii germani. Celţii, care au trăit o lungă perioadă şi în Dacia, până când i-a izgonit Buerebista, sărbătoreau Ostara la schimbarea anotimpurilor. Regii Ahemenizi din Persia sărbătoreau şi ei echinocţiul de primăvară, sub denumirea No Ruz, care înseamnă “Ziua cea Nouă”. Este o zi a speranţei şi a reînnoirii. Perşii din Iranul de azi marchează încă Şahar-Şanbeh Suri, o sărbătoare zoroastriană, care este a 13-a zi a hramului No Ruz. Atunci îşi curăţă casele şi sar peste focuri, la fel ca românii, urmaşii dacilor.
Este greu de spus care popor a fost la originea acestei magii şi care doar a reiterat ritualul. Miturile fondatoare şi reformatoare au circulat în toată humea veche, de la Răsărit la Apus, ajungând până la noi ca nişte irizaţii spirituale. Pentru europeni, luna lui Marte echivala, până în Evul Mediu, cu un nou început, cu fertilitatea şi cu fecunditatea. Pe lângă mitologia locală, europenii veniseră în contact cu toate credinţele orientale mari, prin intermediul Imperiului Roman. Aşa au ajuns să-l cunoască şi pe Mitra, care s-a născut dintr-o stâncă sau dintr-o peşteră (ca Zalmoxis, Zăul Moş al dacilor!), pe data de 25 decembrie, când i s-au închinat cei trei magi de la Răsărit. Mitra, recunoscut de regele persan Artaxerxes al II-lea (405-362 î.H.), este Soarele Neînvins (Sol Invictus), aşa cum Apollo şi Isus aveau să fie comparaţi cu Soarele. Hiperboreeanul Orfeu trebuie adăugat şi el aici.

Disputa dintre Bizanţ şi Roma încă nu s-a stins

În anul 313 d.H., împăratul Constantin cel Mare s-a convertit la creştinism şi Mitra dispare din humea Imperiului Roman. Prin mesianismul reînvierii lui, Mitra l-a anunţat practic pe Hristos Mântuitorul. La vechii perşi, duminica era Ziua Domnului, iar Paştele era ziua Reînvierii. Nu este lipsit de semnificaţie nici mitul lui Attis, iubitul zeiţei Cybele, cel născut dintr-o fecioară şi care reînvie în fiecare an în perioada echinocţiului de primăvară – 22-25 martie.
Şi civilizaţia Maya din America Latină celebra echinocţiul de primăvară.
Conform unei vechi legende, Eostre a găsit o pasăre rănită. Ca s-o salveze, zeiţa a transformat pasărea într-un iepure. Numai că minunea nu a fost perfectă. Pasărea a luat chip de iepure, dar făcea şi ouă pe care le colora şi le lăsa în dar pentru zeiţa Eostre. Cuvântul “eostre” provine din proto-germanicul “austro”, care înseamnă “a străluci”, indicând locul de unde răsare Soarele.
Semnificaţia diferă uneori, dar cuvintele se aseamănă: italiană – Pasqua; spaniolă – Pascua; portugheză – Pascoa; olandeză – Paseni, germană – Ostern; engleză – Easter; ebraică – Pesah; greacă – Pascha. Toate au sensul de “suferinţă”, cu excepţia variantelor din germană şi engleză. Europenii se salută creştineşte din prima zi de Paşti şi până la Înălţare: Hristos a înviat! (în jumătatea de nord a României) sau Cristos a inviat! (în partea de sud), Joyeuses Pâques!, Felices Pascuas!, Buona Pasqua!, Frohe Ostern!, Happy Easter!, Hristos anesti!, Kalo Pascha! etc.
La origini, şi Paştele evreiesc este tot o sărbătoare a primăverii şi cuprinde două sărbători: Hag Ha-Pessa’h (sărbătoarea pastorală a mielului din perioada nomadă), când se unge uşa sau poarta cu sânge pentru alungarea spiritelor rele; şi Hag Ha-Matsoth – sărbătoarea azimii (pâine nedospită), o sărbătoare a începutului de seceriş, din epoca în care evreii deveniseră sedentari. Ambele sărbători au fost asociate mai târziu cu Exodul (plecarea lui Moise cu o parte a evreilor din Egipt). În cazul creştinilor europeni, Învierea Domnului s-a suprapus pe vechea sărbătoare a echinocţiului.
Catolicii şi ortodocşii încă nu au căzut de acord să sărbătorească mereu, la aceeaşi dată, Învierea Domnului. Biserica Ortodoxă se ghidează după Calendarul Iulian, introdus de împăratul roman Iulius Cezar, în anul 45 î.H. Anul era împărţit în 12 luni, cu durată fixă. Constatând că nu mai corespunde, în anul 1582, Papa Grigore al XIII-lea a reformat Calendarul Iulian, corelând decalajele timpului calendaristic cu datele astronomice reale : aşa a apărut Calendarul Gregorian. Începând cu anul 1923, Biserica Ortodoxă Română a trecut “pe nou”, dar a rămas la Calendarul Iulian, la fel ca Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului, Muntele Athos, Biserica Rusă şi Biserica Sârbă. Aşa că românii sunt sigurul popor creştin, care sărbătoreşte Naşterea Domnului (Crăciunul) după calendarul nou şi Învierea Domnului (Paştele) după calendarul vechi.
Mai concret, pentru catolici şi protestanţi, Paştele cade în prima duminică după “luna plină” (prima zi de primăvară). Adică pe 21 martie, după Vatican. În realitate, echinocţiul nu cade numai pe 21 martie.
Două elemente se iau în calcul pentru a fixa ziua Paştelui: echinocţiul de primăvară şi mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului. Bizanţul folosea ciclul lunar de 19 ani, iar Roma – ciclul lunar de 16 ani. În anul 325, împăratul Constantin cel Mare a reunit primul Conciliu Ecumenic de la Niceea, unde s-a hotărât serbarea Paştelui în aceeaşi zi cu copţii din Egipt. Paştele trebuia să cadă numai în duminica de după luna plină, ce urmează echinocţiului de primăvară. Dacă ziua de 14 Nissan (Paştele evreiesc) cade duminica, Paştele creştin se va amâna cu o săptămână, ca să nu să se serbeze concomitent cu Paştele iudeilor, dar nici înaintea acestuia.

Vechii europeni erau oameni foarte credincioşi, după cum o dovedesc ritualurile lor variate. De aceea, este impropriu să le spunem “păgâni”, adică “necredincioşi”, chiar dacă erau pre-creştini. Românii au conservat cele mai multe tradiţii legate de echinocţiul de primăvară. Şi asta nu numai pentru că Biserica Ortodoxă a fost mai îngăduitoare, ci pentru că, realmente, creativitatea spirituală a românilor este fără egal aici.
Ouăle vopsite se întâlnesc la toate popoarele creştine, dar şi pe masa de Paşte a evreilor. Reprezintă un simbol al primăverii încă din perioada pre-creştină. Legendele creştine arată că pietrele care l-au lovit pe Iisus s-au transformat în ouă roşii sau că ouăle aduse de Maica Domnului şi puse cu un coş sub cruce s-ar fi vopsit cu sângele Mântuitorului. După răstignire, rabinii farisei ar fi făcut un ospăţ de bucurie. Unul din ei ar fi spus: “Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus”. Nu şi-a terminat bine vorbele şi ouăle s-au înroşit, iar cocoşul a început să bată din aripi. Oul de Paşti are însuşiri sacre: românii pun un ou roşu şi un ban de argint în apă, după care se spală pe faţă în această zi. Tradiţia închistririi ouălor din ţara noastră nu are însă egal în lume. În nordul Moldovei, în Maramureş, se preferă semnele sacre vechi: spirala, crucea, rombul, triunghiul, steaua etc. Astfel de motive se pot întâlni inclusiv în satele din sudul Poloniei, în nordul Bucovinei, teritoriu aflat acum în Ucraina. Polonia chiar a organizat un muzeu pentru ouăle închistrite de urmaşii dacilor…
Oul este un simbol iniţiatic, pe care germanicii îl leagă de frumoasa fecioară Ostara. El este Universul în mic, fiindcă are soarele în mijloc – gălbenuşul. Reprezintă nemurirea, “palat de nuntă şi cavou”, după cum spunea Ion Barbu.
De aceea, poetul scrie ca un taumaturg: “E dat acestui trist norod/ Şi oul sterp ca de mâncare,/ Dar viul ou, la vârf cu plod,/ Făcut e să-l privim la soare”.
Sincretismul religios din jurul Paştelui se completează în Europa şi cu tradiţia iudaică, fără vreo legătură însă cu echinocţiul nostru. Vechii evrei marcau pe la anul 1400 î.H. Pesach, plecarea din Egiptul faraonilor. În Exodul din Vechiul Testament, Dumnezeu l-ar fi vestit pe Moise să-i anunţe pe toţi iudeii să taie câte un miel şi să mânjească uşorii (canatul) uşilor cu sânge. Noaptea, Dumnezeu l-a trimis pe îngerul morţii în Egipt, care i-a ucis pe toţi întâii născuţi din casele care nu aveau uşile date cu sânge de miel.


Taină şi joc la români

În Bucovina, chiar în noaptea de Înviere, fetele luau apă din fântână şi spălau limba clopotului de la biserică. Nu aveau voie să vorbească în acest timp. Cu aceeaşi apă, ele se spălau apoi în zorii zilei de Paşti ca să fie frumoase tot anul şi să alerge feciorii după ele. Feciorii îşi alegeau drept crai pe cel mai harnic dintre ei, care îi judeca pentru neîmplinirile lor. Cei supuşi greşelii erau purtaţi în jurul bisericii şi loviţi cu nuiele la tălpi pentru a nu mai repeta greşelile.
În unele sate din Ţara Moţilor, nişte feciori luau toaca bisericii şi o păzeau toată noaptea de Înviere. Dacă alţi feciori reuşeau să le fure toaca, atunci erau obligaţi să suporte masa pentru toată ceata. Dacă “hoţii” erau prinşi, atunci dădeau ei masa.
Paştele ortodox este precedat de un post de 40 de zile. Duminica Floriilor este urmată de Săptămâna Mare. Fiecare zi are o semnificaţie aparte. În seara de Joia Mare, este Denia Mare, când preotul citeşte cele 12 evanghelii despre Cina cea de Taină, vânzarea lui Hristos de către Iuda Iscariotenul, simulacrul de judecată de la Pilat, trimiterea de la Ana la Caiafa. În seara de Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă (Vinerea Mare), urmează urcarea pe Golgota, răstignirea şi punerea în mormânt. Acum, orotodocşii trec “pe sub aer” (pe sub Epitaf) şi se cântă Prohodul, cel mai dramatic imn bisericesc. Sâmbăta noaptea, la ora 0, trebuie să înceapă comemorarea Învierii. Se aprind lumînările, se face de trei ori ocolul bisericii, se duce lumină la morminte. Cine trece cu trenul prin Moldova sau prin Transilvania, într-o asemenea noapte, rămîne fermecat de pâlpâirea misterioasă a lumînărilor de prin cimitirele risipite pe dealuri.
În copilărie, am mai prins la Crăieşti (Colinele Tutovei), o datină pierdută în majoritatea regiunilor României. Bătrânele veneau la Înviere cu câte un cocoş în coşniţă. Preotul chema la lumină numai când se auzea cântatul cocoşului. Adică la miezul nopţii, iar nu cum se întâmplă în oraşele noastre de azi. Cocoşul care cânta primul aducea noroc acelei case de gospodari. Dramatismul momentului era astfel amplificat prin prezenţa cocoşilor în biserică, altfel nişte păsări banale pentru ţărani în tot restul anului.
În satul Brăeşti din Bucovina, încă mai circulă o legendă. “Zice că a fost o dată o biserică creştină, şi la biserica aceea se strângea tot poporul noaptea spre Duminica Paştilor, însă nimeni nu intra în biserică, numai preotul. El intra cu o lumânare stinsă în mână şi se ruga la masa cea de piatră din mijlocul altarului, numai singur, o vreme. Şi cum se ruga el aşa, se despica piatra şi se arăta o lumină. Atunci preotul îşi aprindea lumânarea de la lumina ce se arăta din piatră şi, ieşind afară la poporul adunat, striga Hristos a inviat! Şi toţi luau lumină.”
Un obicei aproape pierdut în Moldova este Vălăretul. În ziua de Paşti, feciorii veneau cu fanfara la fiecare fată acasă. Se încingea hora, după care gazda le dădea tuturor cozonaci, pască, friptură, bani şi, evident, ouă roşii. După amiaza, hora continua în centrul satului, iar noaptea era bal. A treia zi de Paşti, hora era dedicată “însurăţeilor”, care organizau şi concursuri de rezistenţă la joc sau de ciocnit ouă roşii.
În unele sate din sudul Valahiei, feciorii udă fetele cu apă de fântână a doua zi de Paşti. Fetele trebuie să le dea cozonac, pască şi vin. Sub influenţă germană, feciorii din Trasilvania le stropesc pe fete cu apă de colonie.
Masa de Paşti la români are un ritual aparte. Bucatele se sfinţesc de regulă la biserică. Mai întâi, creştinii se spală pe faţă, iau nafură (Paştile), se închină şi abia apoi mănâncă. Mielul la cuptor este obligatoriu. Gospodinele fac drob sau jighir (cighir) din măruntaiele de miel. Nu lipsesc cozonacii şi pasca, iar la sfârşit se ciocnesc ouă. Bătrînii au dreptul să lovească primii ouăle celor tineri. Cine rezistă la întrecere trăieşte mai mult. Cine moare în ziua de Paşti sau în orice zi din Săptămâna Luminată ajunge direct în rai. Cine moare înainte de Înviere era un păcătos şi trece la iad.

Să fie frumoase tot anul!

Foarte semnificativ este obiceiul focurilor aprinse în Săptămâna Mare în Germania, Olanda, Franţa, Belgia, România. Este un ritual al purificării din epoca precreştină.
Poliţia din Hungerford )Marea britanie) claxonează pe străzi şi-ai aundă pe bărbaţi la primărie pentru festivalul Hocktide. Vor fi aleşi doar Douai tipi puternici, care au dreptul să meargă prin oraş ca să le îmaprtă poertocale doamnelor, în schimnul unui sărut. Nemţii dau foc brazilor rămaşi de la Crăciun. În Elveţia, se împodobesc fântânile cu flori şi ouă vopsite. Aşa cum în unele sate româneşti se păzesc fântânile de… hoţi toată noaptea. Cine reuşeşte să fure apă primeşte o masă bogată. Polonezii au inventat o altă tradiţie: dacă frământă aluatul, sigur se strică pâinea şi li se albeşte mustaţa. În Verges, Spania, oamenii se îmbracă în schelete, poartă cutii de cenuşă şi dansează trei ore după miezul nopţii. Focurile se aprind şi în Finlanda pentru alungarea vrăjitoarelor, iar copii se îmbracă în cerşetori şi pleacă la cerşit, purtând mături. În a doua zi de Paşti, bărbaţii din unele sate din Cehia şi Slovacia aruncă apă pe femei, apoi le bat cu un bici de salcie cu panglici peste cur, ca să fie frumoase şi sănătoase tot anul.

Spre neuitarea blajinilor

Românii mai au o sărbătoare strâns legată de ziua Învierii Domnului: Paştele Blajinilor. Blajinii sunt rahmanii (rocmanii, rahmanii, rugmanii), adică primii oameni de pe pământ. Ei se confundă cu pelasgii din sud-estul Europei, pe care grecii îi numeau “oamenii pământului”. Ca să ajungi la ei, trebuie să treci Apa Sâmbetei. Blajinii sunt blonzi, nu au straie, nu cunosc noţiunea de rău. Trăiesc cu femeile lor doar 30 de zile pe an. Băieţii rămân în grija taţilor. În epopeea populară “Alixandria”, li se spune “nagomudri”, adică “înţelepţii cei goi”. Românii sărbătoresc Paştele Blajinilor în prima duminică de după Paşti sau chiar a doua zi de Paşti. Creştinii ortodocşi le dau de pomană în această zi. Gospodinele aveau obiceiul să lase cojile de ouă în Joia Mare să plutească pe apă pentru a-i vesti pe rohmani (după unii, brahmani) că vine Paştele.

Viorel Patrichi