Vedere de pe Centură. Între Rege şi Mareşal

Vedere de pe Centură

Între Rege şi Mareşal

Reacţiile primitive ale unor politicieni, diplomaţi sau ziarişti ruşi la afirmaţiile lui Traian Băsescu despre trecerea Prutului în iunie 1941 atestă un lucru care era evident pentru toată lumea normală: Rusia nu s-a vindecat încă de stalinism. Spuneam altădată că, din perspectiva ideologică, relansată de tandemul Putin-Medvedev, nimeni nu are voie să interpreteze adevărul istoric despre acea perioadă, fără acordul Kremlinului. Ei au încremenit în proiectul Tătucului şi pretind lumii întregi să nu se abată de la percepţiile bolşevice asupra istoriei contemporane. Pentru români, 22 iunie 1941 este un moment de mândrie naţională, deci de aniversare; ruşii susţin că trecerea Prutului de către armata română este curată invazie şi pretind că ar fi un moment de comemorat.
Românii au intrat atunci în Basarabia ca la ei acasă. Ruşii transmit lumii întregi că teritoriile pe care le-au cotropit le aparţin de drept. De altfel, Comunitatea Statelor Independente este o mască sub care Kremlinul vrea să refacă imperiul. Acelaşi scop are şi pretinsa Uniune Vamală. Iată de ce Chişinăul trebuie să rupă pisica: ori merge cu Europa şi, prin urmare, iese din CSI, cum au procedat ţările baltice, pentru a da un semnal clar şi definitiv spre Bruxelles, ori rămâne în CSI şi acceptă transnistrizarea totală. Nu există a treia cale.
Afirmaţiile lui Traian Băsescu au fost doar un nou pretext pentru reacţiile agresive ale ruşilor. De peste cinci ani, România este ţinta predilectă a presei de la Moscova, Kiev, Cernăuţi sau Tiraspol, care foloseşte aceeaşi propagandă de tinichea din anii 1950: limba „moldovenească”, „poporul moldovenesc”, „naţiunea română s-a format în a doua jumătate a secolului al XIX-lea” etc. Politicienii şi diplomaţii ruşi s-au amestecat brutal în alegerile de la Chişinău ani la rând, în declanşarea revoltelor din aprilie 2009. Chiar dacă acolo majoritatea absolută o formează românii. Când Bucureştiul a început să dea semne că este interesat – natural – de evenimentele din toată Basarabia, de soarta tuturor românilor de-acolo, au început să curgă atacurile.
În fond, cum au decurs lucrurile în acest nou scandal?
Conform principiului „găina care fată pui vii musai trebuie să le dea să sugă”, Analistu Neamului Diştept l-a întrebat pe Traian Băsescu despre momentul 22 iunie 1941 şi preşedintele intră în joc: „Hai să-i spunem de la celebra „Soldaţi români, vă ordon, treceţi Prutul!” / „Dacă eraţi la vremea respectivă, dădeaţi acest ordin?” / „Da.” / „De ce?” / „Pentru că aveam un aliat şi aveam de recuperat un teritoriu. Dacă aveam condiţiile de atunci, probabil aş fi făcut-o”.
Preşedintele român are dreptate, dar ruşii s-au ofuscat rău de tot: „Băsescu justifică agresiunea contra URSS” (RIA NOVOSTI), „Preşedintele României a sfidat Rusia” („Pravda”), „Preşedintele României l-a susţinut pe Hitler” („Kommersant”), "Este evident că o astfel de bravadă neruşinată, care justifică agresiunea nazistă şi profanează memoria milioanelor de victime ale nazismului, este inacceptabilă şi trebuie să primească o evaluare adecvată din partea Europei civilizate" (Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse) etc.
Ruşii au uitat că Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a condamnat pactul Molotov-Ribbentrop în anul 1991. Parlamentul de la Bucureşti a procedat la fel. Atunci unde a greşit Traian Băsescu?
Mai facem un pas: trecerea Nistrului.
L-am auzit pe marele istoric Cioroianu spunând că „românii au încălcat normele de drept internaţional prin trecerea Nistrului”. El e tânăr. Nu mă mai miră nici că majoritatea istoricilor noştri, căliţi în documentări grele prin bibliotecile de pe timpul comuniştilor, gândesc la fel.
Care este raţionamentul acestor „civili”? Trebuia să ne oprim pe Nistru şi să-i spunem lui Hitler că nu mergem mai departe ca să nu supărăm Uniunea Sovietică! Fie. Atunci de ce nu ne-am oprit pe Tisa şi să le spunem sovieticilor lui Stalin că noi tuşim dacă mergem până în Munţii Tatra? Dar Carol I nu „a încălcat normele de drept internaţional”, atunci când a trecut Dunărea spre sud în 1877? De ce s-au mai bătut românii la Plevna cu turcii? Doar această localitate era în Imperiul Otoman (Bulgaria de mai târziu). „Civilii” noştri nu pricep că războiul modern de apărare continuă până când cel care ţi-a invadat teritoriul capitulează şi acceptă condiţiile tale de pace. Altfel, pe ce bază tratei cu inamicul la terminarea războiului? Să ne imaginăm că ne opream pe Tisa, ne duceam apoi la Conferinţa de pace de la Paris şi ceream retrocedarea Transilvaniei...
Am intrat în război de partea Germaniei – singura opţiune raţională atunci. Fiindcă noi aveam „războiul nostru”: spre est, pentru recuperarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei – spre vest, pentru readucerea Transilvaniei acasă. Mareşalul a rezervat câte două armate pentru ambele fronturi. Unde a greşit aici?
Am citit recent un lung interviu acordat de Regele Mihai revistei „Ogoniok” de la Moscova, pe care l-am tradus şi l-am pus în circulaţie. Acum Regele Mihai spune că nu a fost de acord cu războiul spre est, deşi documentele arată pe dos: toţi românii au aprobat această campanie, inclusiv Regele îl felicită pe Mareşal printr-o scrisoare pentru bătăliile din est şi merge să le înmâneze medalii militarilor:

„Reporter: În 1941, România a declarat război Uniunii Sovietice, trupele române au ocupat Odessa, au luptat în Crimeea. Nu vi se pare acum că a fost atunci o greşeală?

Regele Mihai: Această decizie a luat-o Antonescu, el nici nu s-a consultat cu mine. Deşi am să vă spun că poporul român a suferit mult pentru anexarea Basarabiei de către URSS şi, de aceea, războiul pentru eliberarea ei se bucura de multă popularitate. Dar faptul că Antonescu i-a dat posibilitatea lui Hitler să tragă România într-un război prelungit a condus la dezastru. La cererea lui Antonescu, am plecat pe front pentru a le înmâna medalii soldaţilor. Am fost atunci la Livadia, în acelaşi palat unde a murit străbunicul meu, împăratul Alexandru al III-lea.
Aş putea să spun că, în februarie 1945, Stalin, Roosevelt şi Churchill au fost tot acolo, la Livadia, pentru a discuta despre limitele sferelor de influenţă în Europa postbelică, şi aşa au dat România lui Stalin.

Reporter: Dar Stalin v-a conferit Ordinul Victoriei pentru contribuţia la înfrângerea nazismului.
Apropo, unde este acum acel ordin?

Regele Mihai: Se păstrează în seiful unei bănci”.

Regele Mihai are şi o umbră de recunoştinţă faţă de Mareşal: „ Antonescu nu mă respecta, practic mă ignora. Dar el a făcut un lucru bun totuşi - i-a permis mamei să se întoarcă la Bucureşti şi i-a oferit titlul de "regină-mamă".
În ce priveşte Ordinul “Pobeda”, o altă publicaţie din Rusia susţinea în anul 2010 că Regele Mihai a vândut medalia bancherului Rotschild. Prin urmare, ziaristul de la “Ogoniok” nu l-a întrebat întâmplător unde este “Pobeda” oferită de Stalin.

Să revenim la afirmaţiile lui Traian Băsescu:

”Nu-s supărat ...pe Regele Mihai...Tot continuăm să considerăm că abdicarea Regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României, abdicarea. Din partea regelui. Ăsta-i punctul meu de vedere.
Trebuie sa recunoaştem, domnu' Cristoiu, că noi încă nu ne aşezăm corect valorile. Spre exemplu, pentru noi toţi, şi pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de Holocaustul împotriva evreilor şi ţiganilor. Ducerea lor în Transnistria, nu ştiu ce...Nimeni nu spune că statul român avea un şef de stat atunci, ăsta era doar prim ministru....Unora le dăm averile, iar pe alţii îi considerăm criminali de război. Şeful de stat şi primul ministru...Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi, şi a lăsat ţara prin abdicare, il iertăm de toate păcatele”.

Fără menajamente.
Niciun istoric nu a avut curajul să pună degetul pe rană. Peste câteva zile, preşedintele revine şi nuanţează:

“Am dreptul la o opinie şi am spus-o. În meseria mea, un comandant de navă, care sare primul în barca de salvare, este mai mult decât laş. Dacă pune nava pe uscat dintr-o eroare de navigaţie sau face o coliziune nu va fi pedepsit.
Un şef de stat are naţiunea lui, pe care nu o lasă singură. Probabil că sunt eu deformat profesional. Profesia mea mă obligă să gândesc aşa. Nu am ce să retractez. Am dat explicaţia pentru că aşa gândesc.
Pe Antonescu îl acuz fără menajamente pentru Holocaust. Nu e de tolerat uciderea de oameni pe criterii rasiale”....

Un alt raţionament corect.
Pentru cei care vor să priceapă adevărul epocii, ar fi instructiv să citească studiile profesorilor Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu sau cartea “Armata, Mareşalul şi Evreii”, scrisă de istoricul Alex Stoenescu. Aceşti oameni au trudit în arhive şi au publicat documente. Pe timp de război, militarul nu minte în rapoartele pe care le face către superiori fiindcă ajunge în faţa plutonului de execuţie.
Detractorii – politicieni sau nu – l-au executat pe preşedinte, dar şi pe Mareşal. Încă o dată. Au ajuns până acoolo, încât – din ură – iau partea Rusiei. Iată ce spun şi ei.

Victor Ponta, preşedintele PSD :
"Îmi doresc un şef al statului mult mai responsabil, care să-şi păstreze numai pentru el eventualele sentimente negative. Reacţia Rusiei reprezintă un semnal corect".

Politologul Cristian Pârvulescu:

“Traian Băsescu dă dovadă de o simpatie anormală pentru un criminal de război.”

Istoricul Zoe Petre:

Declaraţiile lui Băsescu privind trecerea Prutului, absolut iresponsabile.

Andrei Pleşu, gânditor:

“Se poate numi un bun politician cineva care a reuşit, în câţiva ani, să-şi pună în cap toată suflarea naţională? În conflict cu „poporul", cu opozanţii politici, dar şi cu o parte a partidului din care provine, cu Rusia, cu Europa, cu unii dintre cei care i-au fost, cu bună-credinţă, apropiaţi, Traian Băsescu e în situaţia de a-şi sabota, prin comportamentul lui, toate deciziile. E singur, dar nu în varianta eroică a reformatorului radical şi neînţeles, ci în varianta cârcotaşului nărăvit, imprevizibil, neloial, ocupat toată ziua să dea cu oiştea-n gard. Iniţiativele sale, chiar când sunt pozitive, nu mai ajung să fie discutate în sine, pentru că toată lumea se opreşte la portretul rebarbativ pe care şi l-a construit an de an, prin replici deplasate, ieşiri intempestive, capricii de moment. A vrut să fie „jucător", nu judecător de pe margine. A reuşit să fie un jucător fără judecată”.


Şi mai departe:

“Motivaţia românilor este parţial de înţeles: până la 1940, în componenţa ei se aflau Basarabia, regiunea Cernăuţi şi o parte a regiunii Odesa din actuala Ucraina. România le-a cedat în baza pactului Molotov-Ribbentrop. Autorităţile sovietice au pus presiune asupra românilor, iar aliatul lor, Germania, nu a intervenit pentru ei în acel moment.
Pe de altă parte, Basarabia şi Bugeacul (sudul regiunii Odessa) au fost acaparate de români în 1918, atunci când pe ruinele Imperiului Rus era război civil. Iar în Bucovina (regiunea Cernăuţi), cea mai mare parte a populaţiei a fost întotdeauna formată din ucraineni”.
(Gravă dezinformare neostalinistă: structura demografică din nordul Bucovinei, din Transnistria şi din sudul Basarabiei a fost modificată de Imperiul Sovietic prin masacrarea sau deportarea repetată a românilor - nota mea).
Rândurile de mai sus nu-i aparţin lui Andrei Pleşu, nici lui Ponta. Au fost publicate de... “Pravda”.
Dacă vom cerceta atent reacţiile contra preşedintelui, vom deduce că avem numeroşi ignoranţi, dar şi agenţi de influenţă ai Rusiei la Bucureşti.
Eu nu ştiu ce crede « suflarea naţională » despre Regele Mihai sau despre « criminalul nazist, aliat al lui Hitler ». Este greu să judeci post factum nişte decizii cruciale, luate în situaţii extreme. Unul este un personaj tragic, fără drept de mormânt. Celălalt s-a întors în ţară, i s-a restituit averea şi ceva pe deasupra. Aşa cum nu s-a întâmplat cu milioane de ţărani deposedaţi de bolşevici. Nu am calitatea să-i judec faptele, dar, uneori, mă bate gândul că şi Regele e om şi tare l-aş întreba omeneşte dacă l-a visat vreodată pe Mareşal... Numai că el nu prea vorbeşte cu presa din România.
În ce priveşte « criminalul de război », cum spune Pîrvulescu, să apelăm la onestitatea adversarului :

« În anul 1997, în România a izbucnit un scandal legat de reabilitarea postumă a liderilor fascişti din România. (Corect este aşa: fascismul a fost ideologia lui Mussolini din Italia, nazismul era ideologia Germaniei lui Hitler. În România, era instaurată dictatura militară, care nu tolera nicio ideologie politică, mai ales după alungarea legionarilor lui Horia Sima din Guvern. Antonescu avea o singură ideologie: reîntregirea naţională a României - nota red.).
Dosarul reabilitării a ajuns până la Curtea Supremă de Justiţie a Ţării, dar a fost închis din cauza protestelor venite din Occident. Din cauza acestui proces, diverşi senatori din Statele Unite au anunţat că nu vor mai sprijini candidatura României pentru aderarea la NATO şi au contestat "angajamentul ţării faţă de valorile occidentale."
În anul 2001, la Bucureşti s-a inaugurat primul monument din România, dedicat lui Ion Antonescu. La ceremonia de dezvelire a statutii, au luat parte Vadim Tudor, liderul Partidului România Mare, şi Ilie Ilaşcu, fostul lider al grupării "Bujor", care a luptat în războiul din Transnistria. În anul 2006, dosarul reabilitării parţiale a lui Antonescu a ajuns din nou în instanţă.
Petiţia pentru reabilitare a fost depusă de Sorin Alexianu, fiul fostului guvernator al Transnistriei. Pe 5 decembrie 2006, Curtea de Apel de la Bucureşti l-a reabilitat parţial pe Ion Antonescu şi l-a achitat de
responsabilitatea pentru alianţa cu al Treilea Reich şi pentru războiul împotriva URSS.
Potrivit instanţei, Antonescu şi adepţii lui nu se fac vinovaţi de crime de război împotriva umanităţii, iar războiul de partea Germaniei a fost un război preventiv şi de apărare, fiind justificat din punct de vedere juridic din cauza "stării permanente de urgenţă extraordinară" la graniţa româno-sovietică”.

În concluzie, naţiunea română nu se poate dezice de războiul de reîntregire naţională, purtat de Mareşal spre Est. Ar însemna că ne dezicem de toţi morţii noştri din Siberia, că îi trădăm din nou pe românii din Basarabia, din Herţa şi din nordul Bucovinei.
Şi nu ne mai iartă nimeni.

Gura Olandezului Zburător adevăr...

Perioadă grea de speranţe în victorii prin tabăra lui Castor şi Polux. Cârlanu “l-a ejaculat” (marfa politicianului de coloratură!) pe Marean Van Ghelle de la conducerea filialei Partidu lu Mucles dă Bucureşti. “Nimeni nu poate să-mi ia meseria de Van Ghelle. A fost o discuţie intimă, m-am încins şi mi-a scăpat”, s-a scuzat Olandezu Zburător. Cum să nu te-ncingi când stai de vorbă cu Analistu Neamului Diştept la televizor? De-acum încolo, însuşi Tataie va duce tava cu mici ideologici prin popor, “să mănâncă şi gura lui”. În timp ce Cârlanu caută tehnici prin care să-i tragă de sub picioare covorul care duce spre Cotroceni pentru Polux, încercând să-l promoveze pe Sorin Oprescu la Chibuţul din Dealu Spirii, Prostănacu vede atacuri cibernetice la adresa României, după ce Marinelu a atacat Kremlinu.
"A mai fost un moment, nu aş spune similar, dar a fost o stare de tensiune între UE, NATO şi Federaţia Rusă pe 17 mai 2007, după ce la Tallin, în Estonia, a fost dat jos un monument al soldatului rus. Nu pot spune că ruşii au stat în spatele atacului cibernetic asupra Estoniei, dar au fost situaţii în perioada respectivă în care primul-ministru estonian a acuzat Federaţia Rusă că a atacat cibernetic Estonia", a rememorat preşedintele Senatului. Marinelu l-a mângâiat pe Prostănacu, zicându-i că tocmai a trecut o probă de inteligenţă când a vorbit despre atacurile cibernetice la adresa calculatorului contabilei din Dăbuleni. "Eu nu-mi aduc aminte să fi mers la Moscova să iau binecuvântarea pentru a fi preşedintele României", a spus Traian Băsescu.
Nu ştiu ce daravele o fi avut Marinelu în zilele respective, încât nu s-a mai dus la parangheliile organizate de Ambasadele Franţei şi Statelor Unite, de zilele lor naţionale. Pretext poate pentru Mark Gitenstein să mediteze cu glas tare despre Mircea Geoană care este "cel mai bun prieten pe care Statele Unite îl au în România" . Eu cred că, până la urmă, conaţionalul nostru Mark Gitenstein va trebui să explice la Departamentul de Stat de ce are o părere atât de proastă despre America...

Ţiganii din România vor fura şi scutul american anti-rachetă

În sfârşit, „Komsomolskaia Pravda” a găsit un subiect despre România: ţiganii de pe la Giurgiu au furat 64 de focoase pentru rachete „Grad” ca să le ducă la topit. Chiar de sub nasul celor 10 jandarmi care le păzeau.
„Aceste detonatoare, împreună cu alte piese de rachete Grad de 122 mm, erau trimise la o companie particulară din Bulgaria, pentru a fi revândute. Afacerea era absolut legală, avizele pentru tranzacţie fuseseră date şi de partea română, şi de cea bulgară. Conform legii, românii au asigurat şi paza - 10 jandarmi înarmaţi. Cu toate acestea, niciunul din ei nu a observat nimic suspect pe drum. Cel puţin aşa au spus ei anchetatorilor.
Dosarul a fost preluat de parchetul militar, dar va exista acolo un judecător bun? Potrivit zvonurilor locale, cel mai plauzibil este ca hoţii să nu fie terorişti, ci ţigani care fură pe scară largă orice metal, mai ales aliaje din cupru şi aluminiu”, arată ziarul uteciştilor de la Moscova.
Pericolul este real când asemenea mijloace ajung la îndemâna unor răufăcători: “Dacă aceste focoase se asamblează cu sistemele de rachete "Grad" (şi există destule în lume, fabricate după licenţă sovietică sau furate suficient de multe), atunci teroriştii ar avea o armă redutabilă”.
Până aici, totul este corect, deşi mă îndoiesc că ţiganii s-au dus glonţ la unul din cele 16 vagoane pentru a fura o asemenea încărcătură secretă. Urmează o răutate care ni se potriveşte: “Este însă şi aici un motiv de bucurie: acum, România, ca una din cele mai noi membre ale NATO, poate garanta Alianţei Nord-Atlantice că dispune de muniţii învechite şi complet ieşite din uz.
Iar prin 2018, când românii vor găzdui şi elementele sistemului de apărare anti-rachetă, pentru iubitorii neaoşi de metale neferoase va fi o ofertă generoasă...”
Este o răutate greu de acceptat, dar pe care trebuie s-o suportăm, chiar dacă noi nu am avut orori de genul tragediei submarinului Kursk sau al masacrului de la Teatrul Nord Ost de la Moscova.
E bine însă că râd ruşii de noi. Ce nu ştia komsomolistul care a scris este că toţi jandarmii se uitau la televizor în primul vagon, mecanicul tocmai oprise locomotiva ca să vândă motorina, în timp ce mafia fura detonatoarele. Este imaginea perfectă a unui stat în care domneşte anomia, dar care pofteşte să intre în Spaţiul Schengen! Ce mai putem spune în apărarea statului nostru?
Dacă spărgătorii au fost ţigani sau mafioţi nici nu mai are importanţă.
Ne-am turtit fesul.



Investitori români, vă rugăm treceţi Prutul!

Forum Invest a organizat la Bucureşti o dezbatere pe teme de agricultură. Ce mai vor şi ăştia? Noi dăm SMS-uri şi totul se rezolvă aşa cum e trendy. De ce să avem nevoie de agricultură? Spunea Petre Roman prin 1991: Dacă se produce grâu mai ieftin în Ungaria, importăm făină din Ungaria! Nu e bine aşa?
După ce i-am auzit vorbind pe Dacian Cioloş, Valeriu Tabără, Theodor Baconschi (culmea, chiar şi el se pricepe la agricultură!), am ajuns la concluzia mai veche: risipim cu inconştienţă gravă tezaurul bătrânilor noştri – PĂMÂNTUL. Şi principalii vinovaţi suntem chiar noi.
Dar asta este o altă discuţie.
Printre invitaţii de la prezidiu , lângă Valeriu Tabără, era un om interesant prin ce a vorbit, pe care nu-l cunosc: Vasile Bumacov. Ministrul Agriculturii de la Chişinău a adus indirect argumente pentru o idee obsesivă mai veche: reunificarea românilor. Avem acelaşi patrimoniu: pământul vechii Dacii. Trebuie să reînvăţăm să-l preţuim, deocamdată prin voinţa câtorva fermieri care dau performanţă. Ei au „nişte combine ca navetele cosmice”. Este primul pas: dotarea tehnică. (Iar îmi amintesc cum au distrus ciracii lui Ion Iliescu „Tractorul” Braşov, încât am ajuns să cumpărăm tractoare chinezeşti, care se rup pe câmp...).
Al doilea pas este să investim împreună cu basarabenii în procesarea produselor. Să nu mai exportăm materie primă, ca primitivii. „Trebuie să exportăm valoare adăugată, iar nu cereale şi animale vii”, recomanda şi Valeriu Tabără. Românii de pe ambele maluri ale Prutului pot deveni o forţă pe piaţa mondială a produselor alimentare – spre Est sau spre Vest. Învaţă greu, dar realitatea îi obligă. Au trecut două decenii şi abia acum, au început să apară societăţi mixte în transporturi. Trebuie să procedăm la fel în agricultură. „Investitori români, vă rugăm, treceţi Prutul!”, a spus ministrul Vasile Bumacov, fără să se mai preocupe dacă se supără Vladimir Putin. Acesta este drumul spre adevărata reîntregire naţională. Cum spunea altădată Mircea Drc: „Nu vorbiţi de Unire. Uniţi-vă!”
Pentru scepticii cu nas subţire de la Bucureşti, trebuie spus că judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui nu rezistă în faţa judeţelor paralele de peste Prut, dacă facem o analiză a performanţelor din agricultură. Chiar dacă arbitrul Porumboiu s-a apucat şi de zootehnie. Abia judeţul Galaţi aduce performanţă de nivel european în agricultură, însă şi acolo, doar la nivel de... oaze.
Am sintetizat cele mai interesante vorbe care s-au spus la Hotelul Bucureşti despre agricultura tuturor românilor. Poate mai interesează pe cineva.

Vasile Bumacov:
„Am ajuns în China nu de viaţă bună, dar piaţa chineză este departe şi dificilă. Piaţa estică este extrem de nesigură”.
„Cota noastră de export spre Uniunea Europeană a fost dublată prin eforturile domnului comisar Dacian Ciloş”.
„Noi lucrăm conştiincios pentru securitatea alimentară. Vorbim de siguranţa alimentartă când ne referim la export, dar şi copiii noştri trebuie să mănânce sănătos. Urmărim experienţa României şia Poloniei. Lucrăm săptămânal împreună cu experţi din România şi din Polonia, pentru crearea Agtenţiei pentru siguranţa alimentară”.
„Agricultura reprezintă 52% din exporturile Republicii Moldova”.
„Noi suntem acelaşi popor, cu aceeaşi istorie, tradiţie, dar investitorii sunt din Paraguay, China, Coreea, Rusia, Israel”.
„Nu vreau să par cinic, dar Republica Moldova profită de pe urma crizei alimentare mondiale. Produsele noastre sunt solicitate în exterior: fructe, legume, produse de origine animală”.
„Nu avem reţete de vânzare a produselor agricole”.
„Cât de mare ar fi coada la şampanie, francezii n-au s-o vândă niciodată din căldare. Trebuie să ne ocupăm de marketing. Haideţi să colaborăm în acest domeniu ca să dezvoltăm capacitatea de a vinde”.
„Avem nevoie de consultanţă pentru fiecare fermier”.
„Nu ne dorim ca pământul nostru să fie vândut la nerezidenţi, dar noi lucrăm prost şi nu lăsăm nimic copiilor noştri.”

Dacian Cioloş:
„România va fi o forţă agrară când va exista aici o bursă a cerealelor.În această zonă a Uniunii Europene, nu există asemenea structuri care s-au creat doar spre frontiera de vest a UE. La Marea Neagră, se află doi mari jucători pentru agricultura lumii: Rusia şi Ucraina, iar atragerea lor ar fi benefică pentru toţi românii”.

Theodor Baconschi:
„Mă îngrijorează apetitul şeicilor şi emirilor din Golful Persic pentru pământul din România. Pământul nostru e încă ieftin. Există riscul să ne trezim cu prea mulţi proprietari străini. Trebuie să mergem mai mult pe concesiuni, decât pe înstrăinări de terenuri”.

În acelaşi context, noi trebuie să acţionăm permanent pentru smulgerea Republii Moldova din hăţişul fără viitor pentru aderarea la Uniunea Europeană, în care Basarabia este aruncată, alături de Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Belarus. Iar integrarea agriculturii de pe cele două maluri ale Prutului poate deveni un argument politic şi economic pentru aderare, foarte puternic la Bruxelles.

Vladimir Putin nu mai primeşte „Quadriga” germană

Nu poţi repara o gafă monumentală printr-o gogomănie şi mai mare.
Fondatorii prestigiosului premiu german "Quadriga" au decis să nu mai atribuie în 2011 distincţia pentru niciunul din cei patru candidaţi propuşi. Unul din cei 4 candidaţi era premierul rus Vladimir Putin şi exact din cauza scandalului provocat de numele lui, nau mai primesc nici ceilalţi trei.
După cum se arată în comunicarea serviciului de presă al Comitetului de organizare, fondatorii au luat această decizie din cauza criticilor acerbe, la care a fost supus juriul german din partea scoietăţii civile şi a presei.
Anterior, în semn de protest faţă de decizia Consiliului de Administraţie pentru atribuirea premiului pentru Putin, câţiva oameni au părăsit grupul de organizatori, iar fostul preşedinte ceh Vaclav Havel a declarat că va restitui premiul "Quadriga", obţinut în 2009, dacă i se va acorda şi premierului rus.
Werner Schulz, deputat în Parlamentul European din partea Partidului Verzilor, a calificat atribuirea premiului pentru Putin "o bătaie de joc, o gafă politică şi un scuipat în faţa câştigătorilor din trecut". Claudia Roth, liderul Verzilor, a spus că este "o palmă peste faţa apărătorilor drepturilor omului". Marcus Lening, reprezentanul Guvernului federal pentru drepturuile omului, a afirmat că "este un act de cinism".
Premiul "Quadriga" se acordă unor personalităţi marcante ale politicii, economiei şi culturii, care posedă "spirit de pionier" şi dorinţă pentru "binele public".
În trecut, câştigătorii premiului au fost ex-cancelarii germani Helmut Kohl şi Gerhard Schroeder, fostul preşedinte sovietic Mihail Gorbaciov si Vaclav Havel, ex-preşedintele Cehoslovaciei, Jose Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene.
În mesajul de regret, serviciul de presă al Comitetului de Organizare pentru premiul "Quadriga", organiozatorii îşi cer scuze pentru nominalizaţi şi dacă a fost"cineva afectat de această situaţie."
Fondatorii "regretă că rapoartele mass-media s-au concentrat exclusiv pe acordarea premiului pentru o singură persoană, iar recompensarea premierului palestinian Salam Fayyad, a ministrului de Externe mexican Patricia Espinosa şi a profesoarei Betyul Durmaz a fost trecută cu vederea."
În 2011, Putin a fost nominalizat pentru a primi premiul "Quadriga" pentru "Ordinea de zi a parteneriatului," Espinosa era nominalizat la categoria "Consens asupra Climei" prin munca sa la summit-ul ONU privind schimbările climatice de la Cancun, Mexic, profesoara de limbă turcă Betyul Durmaz a fost nominalizată pentru "şansele de integrare", în timp ce premierul palestinian - pentru "Viziunea asupra statalităţii."
Dmitri Peskov, şeful Biroului de presă al premierulrui rus, a declarat că decizia Comitetului de organizare pentru premiul "Quadriga" nu va afecta nicicum relaţiile ruso-germane.
Prestigioasa distincţie i-a fost conferită "pentru pavarea drumului spre viitor, în spiritul lui Petru cel Mare"
Conform ziarului german «Suddeutsche Zeitung», Comitetul de organizare a decis că prim-ministrul rus "este deja astăzi demn de un capitol separat în cartea de istorie" şi a remarcat că el "continuă tradiţia lui Petru I prin pavarea drumului în direcţia viitorului."
Candidatura lui Vladimir Putin nu a întrunit din start nici aprobarea unanimă a membrilor juriului, care îi desemnează pe cei ce trebuie să primească acest titlu. În timpul dezbaterilor cu privire la acordarea premiilor, a intervenit Cem Özdemir, co-preşedintele "Verzilor", şi a arătat că este contra atribuirii acestui titlu premierului rus Vladimir Putin. El s-a abţinut. Alţi doi membri ai juriului şi-au exprimat îndoiala cu privire la acordarea premiului pentru Putin, dar, până la urmă, au votat pentru politicianul rus.
Premiul «Die Quadriga» (cvadriga - trăsură din antichitate, cu patru cai înhămaţi) se acordă începând cu anul 2003. Ceremonia solemnă de acordare a premiului trebuia să aibă loc la Berlin, pe data de 3 octombrie - Ziua Unităţii Germaniei. Laureatii primesc o statuetă în forma unei cvadrigi, adică o copie după cea care poate fi văzută la Poarta Brandenburg din Berlin, şi un cec de 100.000 de euro.
Prima gafă a fost însăşi desemnarea lui Vladimir Putin.
Eu nu spun că premierul rus nu este o mare personalitate care a oprit degringolada Rusiei. Însă ne putem opri aici fiindcă nu poate sta alături de paşnicul Havel. Chiar dacă pentru ruşi poate fi considerat salvator. A doua gafă a fost motivarea desemnării: "continuă tradiţia lui Petru I prin pavarea drumului în direcţia viitorului." Puteau găsi orice altă explicaţie. Nu cred că balticii şi alte popoare din Imperiul ţaristo-bolşevic trăiesc acelaşi sentiment de mândrie ca nemţii din Quadrigă. În fond, drumul poate fi pavat şi cu cadavre. Ca în Caucaz.
Şi iarăşi apare o dovadă că nu tot ce le convine ruşilor este agreabil şi pentru europeni.
Până la urmă, organizatorii au încheiat-o apoteotic: i-au răzuit pe toţi candidaţii la marele premiu ca să nu-l supere cu totul pe demnitarul de la Moscova.

Croaţia – un pretext pentru aderarea Republicii Moldova la UE

Poate să pară deplasată această asociere. Croaţia a convins Consiliul European că merită să intre în clubul select al europenilor, în primul rând, prin performanţele ei economice. Nu se poate afirma încă acelaşi lucru despre Republica Moldova.
Şi totuşi, asocierea este verosimilă, iar strategii de la Bruxelles trebuie să ţină seama de asemenea elemente.
Această fostă republică a Iugoslaviei va trebui să intre în rândurile "familiei europene" la 1 ianuarie 2013.
Croaţii au avut suporteri puternici pentru a-şi atinge obiectivul: Germania, Austria şi, prin mimetism, Ungaria. Republica Moldova a fost abandonată aproape două decenii din cauza capriciilor imperiale, manifestate de Rusia. Şi deodată, România, prin vocea preşedintelui Traian Băsescu, începe să pledeze pentru cauza Basarabiei. A reuşit chiar să convingă şi alţi parteneri – Statele Unite ale Americii, Polonia, oarecum Bulgaria şi Ungaria. Urmează să mai convingă Londra care îşi cultivă suspiciunile faţă de Mosocva.
Croaţia a fost condusă de Franjo Tudjman, un preşedinte cel puţin la fel xenofob ca Miloşevici. Cu diferenţa că el nu a răspuns pentru crimele lui. Tudjman nu era mai prejos decât Voronin.
Pentru a fi băgat în seamă, Zagrebul trebuia să-şi îndrepte imaginea în faţa Occidentului. A depus cererea de aderare la UE în anul 2003, în timpul celui de-al doilea preşedinte, Stipe Mesici. Până în acel moment, instituţiile democratice trebuiau consolidate, naţionalismul anti-sârb trebuia diminuat, iar ţara avea să se conformeze, mai mult sau mai puţin, standardelor europene. Se presupunea că şi croaţii vor fi admişi în UE în anul 2005, alături de Bulgaria şi România. Nu au fost însă primiţi fiindcă iar li s-a amintit de istoria războaielor grele din fosta Iugoslavie. Condiţia pentru primirea în UE era transferarea către Tribunalul de la Haga a generalului Ante Gotovina, omul care a condus în 1995 represiunea extrem de sângeroasă din autoproclamata Republica Sîrbă Krajina. El a fost prins în anul 2005, în Spania, şi în toată Croaţia au avut loc proteste pentru eliberarea "eroului" de la Haga. Autorităţile acestei ţări balcanice nu au protestat însă şi această barieră a fost scoasă.
Au urmat negocieri cu multe probleme: economice, politice, sociale. Germania şi Austria, spre care croaţii s-au orientat mereu de-a lungul istoriei, au susţinut constant Zagrebul în tendinţele lui euro-atlantice, dar alte ţări nu s-au grăbit să primească în UE Croaţia. S-a încăpăţânat vecina Slovenie, cu care Croaţia are încă dispute teritoriale. Dar şi această problemă au tranşat-o în anul 2009 - cele două foste republici iugoslave au convenit să apeleze la un arbitraj internaţional.
În 2008, Croaţia a fost primită în NATO, ceea ce pentru multe foste ţări socialiste se consideră un impuls spre UE (desigur, nu prea inspirat). În 2010, ca urmare a alegerilor democratice, ajunge la putere Ivo Iosipovici, al treilea preşedinte croat, care a condus politica de aderare la UE, dar şi stabilirea de relaţii cu Serbia şi cu Bosnia-Herţegovina. În această primăvară, generalul Gotovina a fost condamnat de Tribnunalul de la Haga la 24 de ani de închisoare, şi autorităţile au reacţionat la această sentinţă cu calm. Acum, calea către UE era deschisă sigur.
Şi iată că pe 10 iunie, la întâlnirea cu Iosipovici, Jose Manuel Durao Barroso, preşedintele Comisiei Europene, a rostit: "Eu aş vrea să felicit autorităţile croate. Croaţia a îndeplinit 31 din cele 35 de capitole cerute pentru candidatele la intrarea în "marea Europă". Se aşteaptă ca toate celelate 4 criterii să fie îndeplinite în cel mai scurt timp. Comisia Europeană a propus să încheie negocierile privind celelalte patru capitole. Acest lucru permite Croaţiei să adere la UE începând cu 1 iulie 2013 ".
Dar Barroso nu este împuternicit să adopte o decizie finală. Acest drept îl are numai Consiliul şefilor de state din Uniunea Europeană. Iar Consiliul nu a fost de aceeaşi părere. Dacă la referendum majoritatea croaţilor votează pentru aderare, atunci la 1 ianuaruie 2013, UE se completează cu a doua republică ex-iugoslavă.
Cu o populaţie de 4,5 milioane de oameni, Croaţia rezistă la o comparaţie cu Republica Moldova, dar nu cu statele europene performante. Industria ei este încă slabă, iar agricultura nu poate deveni intensivă făăr fonduri europene. Lucruri valabile însă şi pentru basarabeni. Croaţii migrează de 50 de ani, pleacă şi basarabenii la muncă.
Staţiunile turistice de la Marea Adriatică aduc venituri considerabile, ţara s-a vindecat de rănile războiului din anii 1990, dar acest lucru nu este suficient. Astăzi, salariul mediu din această ţară este de 730 de dolari, ceea ce înseamnă cu mult mai jos chiar şi faţă de ţara cea mai săracă a "vechii Europe" - Portugalia. Este însă un paradis, comparabil cu Builgaria sau România. Şomajul este de 18%, sute de mii de croaţi lucrează în Germania, Austria, Suedia, în alte ţări din vestul Europei. Mafia croată şi-a făcut o glorie urâtă în Europa. De exemplu, reprezentanţii acestei mafii croate s-au implicat într-o fraudă la o tombolă din lumea fotbalului din Germania. Moldovenii noştri preferă, în general, să muncească cinstit. Fac chiar cele mai umile munci.
Nu este clar ce va fi cu frontiera dintre Croaţia şi Bosnia, care este pe muchie de cuţit. Sute de mii de croaţi din Bosnia au paşapoarte oferite de patria lor etnică şi, fără să trăiască în UE, vor deveni cetăţeni europeni. La fel se întâmplă cu mulţi cetăţeni din Republica Moldova, care au cetăţenia română.
În plus, pacea dintre croaţii, musulmanii şi sârbii din Bosnia este încă fragilă. Şi nimeni nu poate garanta că acest butoi cu pulbere nu va exploda din nou. În acest caz, Croaţia ar fi târâtă într-un conflict care nu va mai fi extern pentru UE.
Cruzimea croaţilor în războaiele balcanice este comparabilă cu agresivitatea pretinşilor cazaci ruşi de pe Nistru, ceea ce nu se poate afirma despre românii noştri din Republica Moldova.
Un adevărat flagel pentru Croaţia este corupţia. La începutul acestui an, în toată Croaţia au avut loc proteste faţă de acest fenomen. În întreaga Europă a răsunat povestea fostului prim-ministru Ivo Sanader din Croaţia, pentru care s-a dat un mandat internaţional de arestare, sub acuzaţia de spălare de bani. Politicianul a fost reţinut în Austria şi transferat în ţară. Este ameninţat cu 10 ani de puşcărie. În acest domeniu, clanul mafiotului Voronin nu este mai prejos, dar la Chişinău încă nu s-au declanşat anchetele reale. La fel de sălbatic se manifestă şi mafia din jurul lui Igor Smirnov, care este finanţat chiar de guvernul lui Putin. Smirnov nu s-a sinchisit să deturneze până şi ajutoarele trimise de Moscova pentru generalii sovietici de la Tiraspol. Sigur că ar fi necesară ordinea europeană acolo. Iar acest lucru se poate realiza numai prin aderarea la UE, unde există reguli.
În Croaţia, este încă foarte puternic naţionalismul militant. Fiecare transfer la Haga pentru criminalii de război şi fiecare condamnare au fost întâmpinate de croaţi cu acţiuni de protest. La iniţiativa de jos în sus a populaţiei, se botează străzi cu numele celor care au ucis sîrbi. Pentru mulţi croaţi, Ante Pavelici, liderul nazist al statului independent Croaţia din perioada 1941-1945 rămâne un idol. Pe conştiinţa lui şi pe conştiinţa ustaşilor pe care i-a condus se află sute de mii de vieţi de sîrbi, evrei şi anti-fascişti. O problemă în dispută este poziţia sîrbilor. În anii 1990, câteva sute de mii de sîrbi au fugit din Croaţia. Dacă acum 20 de ani au fost în ţară aproape 600 de mii de sîrbi, astăzi sunt de trei ori mai puţini.
Basarabenii nu au avut asemenea manifestări primitive.
De peste o mie de ani, Croaţia aparţine lumii catolice. Ea a fost de la început independentă, apoi a intrat în componenţa Ungatriei, a Veneţiei, Austriei, Austro-Ungariei. Croaţii sau orientat mereu spre Austria şi Germania, deci nu întâmplător aceste două ţări au făcut lobby pentru aderarea ei la UE.
Republica Moldova aparţine lumii ortodoxe. O biserică scindată între Moscova şi Bucureşti. Rusia foloseşte din nou religia pravoslavnică pentru a menţine controlul asupra românilor din estul teritoriului naţional.
Este normală aderarea Croaţiei.
Prin comparaţie, este logică aderarea Republicii Moldova. Abandonarea ei la pachet cu Ucraina şi... Georgia ar însemna prelungirea agoniei pentru conaţionalii noştri, continuarea ameninţărilor la adrea securităţii europene din partea Rusiei.
Iată de ce, mingea este acum în terenul celor de la Bruxelles. Dacă Uniunea Europeană nu va sprijini consecvent Alianţa de la Chişinău, toate eforturile românilor de-acolo vor fi irosite şi o nouă confruntare militară va fi posibilă acolo.
Poate mai sângeroasă.

Viorel Patrichi