Inelul
lui Decebal
Într-o
ţară în care şi fraţii îşi dau în cap pentru haturi, pentru
răzoare, pentru un
zarzăr sau pentru un corcoduş, iar apoi rămân duşmani până la
moarte, Emil şi Octavian Dima din Stroieşti, Gorj, fac o plăcută
notă discordantă. Şi-au ridicat case în aceeaşi ogradă, unde le
place să se înconjoare de prieteni, atunci când au răgaz.
“Frate-meu
a greşit puţin. A pus gardul cam strâmb”, îmi arată Octavian
cu mâna o linie imaginară prin mijlocul ogrăzii, acolo pe unde nu
a trecut niciodată un gard. I-am
cunoscut la nedeea de Sfântul Ilie. Aşa spun ei – tot ca
momârlanii
- la hramul bisericii, “nedee”,
ziua când satul se
umple de urmaşii plecaţi departe. Octavian e musafir rar pe-acasă.
Aleargă prin toată ţara cu afacerile lui.
Întreaga
povară a pensiunii de-acasă cade pe umeii lui Emil, fratele mai
mare. A cumpărat o parte din lunca Sohodolului. A adâncit albia şi
le-a făcut turiştilor rampe şi trambuline prin plopi pentru
sărituri în apă. După o baie bună, merge şi o bere rece la…
“Lostriţa”, cârciuma lui Emil.
Vrea
să-şi dezvolte pensiunea pentru agroturism. Îi provoacă pe
musafiri să cunoască viaţa de fermier: îi duce cu el la coasă,
acolo vor lua masa de prânz, direct pe brazda de fân, le arată cum
se face pâinea la cuptor, cum
se fierbe ţuica la căzăniţă… Dacă vor! Altfel, mâncare de
Bucureşti sau de Paris nu văd aici. Îi duce pe Vale, să vadă cum
se ascunde râul sub stânci şi cum iese cine ştie unde prin
“Nările Sohodolului”, până sus, la Inelul lui Decebal, care
veghează toată calea cu ochiul albastru din Cer. Pe-aici a trecut
regele regilor după ultima invazie a lui Traian. Printre aceste
stânci ascuţite, care îţi taie respiraţia, s-au turnat filme:
“Iancu Jianul”, “Zestrea Domniţei Ralu”, “Petrolul, Aurul
şi Ardelenii”…
Emil
este colecţionar de obiecte şi meşteşuguri vechi. Când te duci
în cameră la culcare, treci printre vârtelniţe şi fuse de letcă,
printre raghile şi pive. (Am văzut această preocupare la mai mulţi
proprietari de pensiuni şi e bine că adună ultimele obiecte ce
atestă vechile meşteşuguri ale ţăranilor noştri. I-aş sfătui
pe toţi să scrie denumirile acestor unelte fiindcă tinerii nu mai
ştiu la ce foloseau.). Se mândreşte cu un poştalion, vechi de 300
de ani, legat numai în fier, pentru că, dacă se răsturna,
rămâneau coletele întregi. “Cu căruţa asta s-a plimbat
Lazarov…” Păstrează cu sfinţenie batoza străbunicului Pârvu
Dima.
Matca
pune prima pontă în noaptea de Crăciun
Emil
Dima este membru în Congresul Naţional de Apicultură. Un
motiv în plus ca să-l cunosc mai bine. Totdeauna am crezut că
prisăcarii ar fi nişte oameni cu un har anume…
S-a
născut la 9 noiembrie 1959. Un numerolog,
care nu l-a văzut niciodată, mi-a spus că omul este incomod pentru
cei din jur prin calităţile lui. “Este dominator şi puternic,
intelligent, sclipitor, chiar nociv uneori pentru ceilalţi.
Împătimit de lucruri vechi. Un om cu o viaţă grea, plină de
suferinţă, dar să nu-i spui asta… Se bat în el mai multe
suflete. Munceşte mult, ajunge în vârful piramidei. Are minte
iscoditoare, caută mereu alte proiecte…” Şi, déjà am mers
prea departe… trebuie să mă opresc…
“Noi
am băgat în ţară milioane de dolari pe mierea exportată de stat.
Românul şi albina sunt legaţi unul de altul şi prin religie, şi
prin existenţa lor, îmi explică prisăcarul. Prima pontă –
primul ou pe care îl face matca – o pune în noaptea de Crăciun,
adică în noaptea Naşterii Domnului. Prima roire o face în ziua
Împăraţilor Constantin şi Elena. Până atunci, roiul nu pleacă.
Omul, când vine pe lume, i se pun ursitorile care sunt unse cu miere
de albine. Primul păr care i se tunde copilului (“moţul”) se
pune în ceară de albine, cu un bănuţ de argint. Când pleacă din
această lume, i se luminează calea către cele veşnice cu cele
patru lumânări şi statul de pe piept, care, obligatoriu, sunt din
ceară de albine”.
Omul
nu este etnolog,
dar ştie. Bătrânii lui au fost chiaburi şi comuniştii nu i-au
îngăduit să studieze.
Ar
trebui poate să insistăm puţin aici. “Statul de pe piept” este
“toiagul”, “colinda” din alte regiuni ale României. Femeile
fac o lumânare de ceară cât lungimea mortului (“statul de om”),
pe care o răsucesc în spirală. Lumânarea va arde pe o icoană pe
pieptul mortului şi va rămâne să ardă integral şi după
înmormântare, acolo, unde s-a prăpădit omul. Este spirala de
pestrăchinile din Oltenia sau de pe porţile din Maramureş.
“Într-un
stup bezmetic se întâmplă ca în ţara noastră”
Nu
am pierdut prilejul şi l-am întrebat ce face cu un stup bezmetic.
“Există două posibilităţi de remediere. Într-un stup bezmetic,
matca ucide tot puietul şi atunci luptătorii o omoară. Apoi
lucrătoarele încep să depună ouă. Iei toate ramele şi le
scuturi în stup bine. Laşi stupul aşa 24 de ore. Apoi, iei o ramă
cu miere şi o ramă cu puiet proaspăt de matcă, ouat de o zi, din
alt stup şi le pui în stupul bezmetic. Dacă familia îşi revine,
începe imediat să-şi tragă botcă. Dacă nu face aşa, îl iei şi
îl duci la 20-30 de metri de stupină şi îl scuturi, iar albinele
se împrăştie la toţi ceilalţi stupi.
Într-un
stup bezmetic,
se întâmplă ca în ţara noastră: încep să se certe, nimic nu
mai merge normal. Matca are acum două gărzi de corp. Albinele
lucrătoare preiau conducerea şi depun ouă, dar au organe genitale
atrofiate, deci nu pot face pontă, însă ele au convingerea că
pot. Munca lor devine inutilă. Şi omoară matca, apoi ucid orice
altă matcă pe care încerci s-o bagi în această familie răvăşită,
omoară orice botcă, chiar dacă i le bagi în colivie. Nu mai vor
nimic. Aşa apare anarhia, când nimeni nu mai ascultă de nimeni şi
de nimic, dar fiecare crede că poate conduce”.
“Noaptea
pe fulgerătură…”
Uimit de
poveştile lui, îl întreb de unde le ştie.
“Dacă
vrei să fii, luminează-te şi vei fi! Dacă vrei să exişti,
voieşte şi vei putea! Am învăţat tainele prisăcarilor din
familie. Tot neamul meu, de 200 de ani, cât am putut cerceta,
creştem albine, cai şi facem mori la Slivileşti. Eu am fost un
autodidact fiindcă nu aveam voie la studii superioare din cauza
originii nesănătoase. Dacă m-am izbit de ceva, am citit.
Au fost
arestaţi bunicii dinspre tată, dinspre mamă, l-au arestat pe tata.
Erau gospodari, chiaburi.
Bunicul
dinspre tata a făcut parte din escadronul de cavalerie al
mareşalului Ion Antonescu. S-a întors de pe front şi l-au arestat
ca trădător de neam. I-au dat 10 ani. “Eu nu am trădat pe
nimeni, am trecut Prutul să luăm Basarabia înapoi, să reîntregim
neamul. Pe cine am trădat?”, a spus în faţa instanţei. “Mai
daţi-i 5 ani!”
Bunicii
mei după tată aveau 170 de hectare când au venit comuniştii, iar
bunicii după mamă – 180 de hectare. Aveau 5 mori de la Slivileşti
până în Valea Motrului. Fratele bunicului dinspre tată a fost
căpitan de judeţ. Cântecul “Căpitane de judeţ” a fost
dedicat lui. El s-a dus în târg şi l-a prins pe un hoţ de cai. A
pus mâna pe el şi l-a luat. “Da, eu sunt, dar de unde ştii?”
“Din privire…” “Dacă mă lăsaţi, nu mai fur cai cât voi
trăi. Şi pe dumneata te bag în istorie într-o lună.” Peste o
lună, căpitanul s-a dus iar în târg, iar hoţul a pus lăutarii
să-i cânte “Căpitane de judeţ”:
“Foaie
verde foi de prun,/ Spune, spune, hoţ bătrân,/ Spune caii cum se
fur./ Noaptea pe fulgerătură, / Când e negură şi lună,/ Când e
negură şi ceaţă,/ Atuncea caii se-nhaţă./ Dă-mi drumul pe la
chindie/ Şi-ţi aduc o herghelie,/ Lasă-mă pân-la amiaz/ Că-ţi
aduc vânăt şi breaz./ Ţi-aduc tata cailor/, Mama armăsarilor”.
Comuniştii
l-au arestat pe tata
de 7-8 ori.
Creştea o
fată de suflet şi când a înţeles că vin comuniştii, i-a făcut
casă. Doda Veta. I se spunea Veta lui Dima. Au prins-o securiştii
şi i-au pus degetele în tocul uşii să spună unde e. Că ea se
ducea şi-i ducea mâncare. Nu a vrut să spună şi a rămas cu
degetele zdrobite toată viaţa”.
După
1990, a vrut să îndrepte lucrurile. Mai
întâi, l-a reabilitat pe tatăl lui. Apoi, s-a judecat 12 ani cu
statul român pentru a recupera bunurile bătrânilor, confiscate de
comunişti. Cu chiu cu vai, a primit 523 de milioane de lei vechi -
contravaloarea unei mori, a unui gater, banii pentru piua de dimii,
fabrica de ulei, o pivinţă, o casă , magazii, ocoale de porci şi
grajduri. Cu banii recuperaţi nu a reuşit să-şi cumpere măcar un
gater. A participat la licitaţie ca să răscumpere unele obiecte
după tâlhărie. Inclusiv un cazan de ţuică, de 380 l, meşterit
la Baia Mare, cu monograma familiei, dăltuită pe el: “Ion I.P.
Dima”. Tata a avut un tractor LanzBuldog
cu pinteni, un camion Chevron pentru a căra porcii la Petroşani, o
Skoda... Toate s-au risipit.
“M-am
dus cu bonul să iau bunurile după licitaţie. “Cântarul şi
căzăniţa le-a luat altcineva.” “Bine, dar eu am licitat, am
plătit. Sunt ale mele. Este monograma familiei mele”. Până la
urmă, am renunţat. Ce era să fac? Să mă judec iar cu Dădălău,
secretarul de partid? Am oboist, domnule”.
Pângăria
din ziua de nedee
Şi
aici, Emil
retrăieşte un moment teribil din copilărila lui. “În 1963,
bătrânii erau la puşcărie. Veneam cu căruţa, cu mama şi cu
bunica la o nedee, la Şiacu. Fratele meu mai mic era abia născut
atunci, mama îl ţinea în braţe. Când bunica a băgat căruţa pe
un pod, caii au început să fornăie. Mama s-a dat jos să deschidă
poarta. Atunci au ieşit de sub pod securiştii. Au violat-o pe mama.
Bunica s-a dat jos şi le-a spus: “Lăsaţi-o pe ea că are copil
mic, abia l-a născut şi luaţi-mă pe mine…” Mama a bolit apoi
toată viaţa până a murit…”
Am
întors capul spre pietrele Sohodolului. Ca
să nu văd privirea omului.
Nu mai
puteam să mă uit în ochii lui.
Pentru
cât am coborât, parcă mă simţeam vinovat de un păcat colectiv…
Viorel
Patrichi
excelent!
RăspundețiȘtergere