“Ministrul
de interne al Germaniei a pierdut ocazia să tacă. Urma să se exprime în
JAI, unde putea să spună orice; păcat. În sistemul nostru de activitate
specifică a Ministerelor de Interne exista o vorbă: că trebuie
să păstrezi limita legitimei apărări. Domnul ministru a depăşit limita
legitimei apărări. Păcat pentru marea Germanie”, a precizat Radu Stroe,
la Realitatea Tv.
Și a continuat ca la Rovine, ca la Posada:
“Eu
spun că noi am făcut ce trebuia să intrăm în Schengen. Germania se
opune. Lăsăm Germania să găsească momentul când va considera ea că
trebuie să intrăm în Schengen. Până atunci ne ocupăm de celelalte
priorităţi privind integrarea în UE”. Hans-Peter Friedrich, ministrul
german de interne,
spusese
că intenţionează să împiedice aderarea rapidă a României şi Bulgariei
la spaţiul
Schengen. În cazul în care cele două ţări vor insista la Consiliul JAI
asupra unui vot în privinţa stabilirii unui termen concret de aderare,
Germania va recurge la veto, a spus ministrul german pentru “Der
Spiegel”, citat de Die Welt. ”Extinderea spaţiului Schengen este
acceptată de către cetăţenii noştri numai dacă sunt îndeplinite
condiţiile de bază, ceea ce nu este cazul în prezent”, a afirmat
ministrul Hans-Peter Friedrich.
Sigur,
ar mai trebui adăugat că Germania are alegeri parlamentare în
septembrie. Doamna Merkel nu se teme că ar pierde puterea deoarece
conservatorii ei se mențin constant la 40% în sondajele de opinie. Iar
adversarii de la Partidul Social-Democrat cantonează la fel de constant
la 20%. Însă pericolul poate veni oricând din atitudinea unor categorii
sociale, care au deja repulsie față
de construcția europeană. De-acolo vin mesaje îngrijorătoare: De ce să
muncească nemții pentru puturoșii din Grecia, România sau Bulgaria?; Să
renunțăm la euro și să revenim la marca noastră puternică. Cui să spui
că totuși construcția europeană este și o chestiune de coabitare
înțeleaptă. Grecii nu vor da performanță germană nici peste o mie de ani
din multe motive. Și atunci ce facem, îi abandonăm?
Să rupem motanul!
Evident
că noi am simțit cum ni se umflă rânza de mândrie
patriotică atunci când l-am auzit pe Moș Teacă rățoindu-se la Germania.
Avem și noi un bărbat de stat. Se de brăcinari cu... Angela Merkel.
Bine, ea n-are, dar ar putea să aibă. Noi avem!
Și
a venit vocea autorizată a ministrului nostru de Externe. Titus
Corlățean propune să rupem motanul cu Germania. Putem să rupem și
coteiul, dar ne țin brăcinarele? Asta-i întrebarea. Sigur că aș fi vrut
să-l văd pe domnul Corlățean că atacă la baionetă până la capăt și să
ceară Germaniei să restituie României datoria de 19 miliarde de euro.
Când l-am auzit rostind „Să rupem pisica!”, ma zis gata! Cere banii!
Nici vorbă.
“S-au făcut presiuni ca România să renunţe la cele 19 miliarde de
euro din Germania”, spune Radu Golban, un strălucit economist, stabilit în Elveția.
Vasile
Blaga, pe-atunci președintele Senatului, anunţase că BNR a identificat
date suplimentare potrivit cărora Germania nu are datorii istorice faţă
de România. În acest sens, Senatul a respins propunerea de înfiinţare a
comisiei speciale privind datoria istorică pe care nemţii o au către
ţara noastră. Propunerea de înfiinţare a Comisiei a fost respinsă cu 65
de voturi “împotrivă”, 48 “pentru” şi trei abţineri. Alt bărbat cu brațe
tari! I-a dat cu flit tot lui Radu Golban.
Economistul
român spune că s-au făcut presiuni internaţionale asupra României
pentru a renunţa la aceste creanţe, devreme ce o eventuală recuperare a
lor ar putea crea un precedent, iar astfel mai multe ţări ar putea cere
Germaniei să-şi onoreze datoriile istorice. “Nu s-a renunţat doar la
aceste creanţe, ci şi la posibilitatea unor discuţii pe această temă.
Momentul nu
este oportun, România şi-a luat angajamentul să sprijine un fond de
salvare a Uniunii Europene“, a spus Golban.
România
şi Germania au încheiat în 23 martie 1939 un contract de clearing, prin
care ţara noastră se obliga să livreze Berlinului diverse mărfuri.
Contractul prevedea că Germania trebuia să plătească în mărci germane
imperiale către BNR, care achita apoi în lei româneşti către
exportatori.
După
izbucnirea controversei, reprezentanţii Ministerului german de Finanţe
au susţinut că România a renunţat la orice pretenţie financiară faţă de
Germania semnând Tratatul de Pace de la Paris, la 10 februarie 1947.
Experţii spun însă că răspunsul este incorect. Aceasta pentru că
articolul 28 din
Tratatul de Pace de la Paris prevede că România renunţă la toate
pretenţiile faţă de Germania „cu excepţia celor care rezultă din
contracte şi alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939,
precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată”. Iată deci că
Berlinul actual reacționează la fel ca Moscova, atunci când o țară mai
mică își cere drepturile. Iar noua apropiere a celor două capitale
trebuie să dea de gândit strategilor de la București. Cum, care? Titus
Corlățean. De ce nu s-a luat la trântă cu Angela Merkel pe acest
subiect?
“Am
găsit solduri neachitate ale Casei de Compensaţie, la finele anului
1944, de un 1.126.000 mărci imperiale. Înainte de obţinerea datelor, am
ştiut că a existat în timpul celui de-al doilea război mondial,
începând cu anii 30 un model monetar de colaborare europeană, numită
Uniunea de Clearing. Şi am dorit să aflu mai mult. Am văzut că Elveţia,
Banca Naţională a Elveţiei a analizat toate tranzacţiile Elveţiei cu
Germania din perioada celui de-al doilea război mondial şi ăsta a fost
punctul de pornire a studiului. Într-o recomandare a Băncii Naţionale a
Elveţiei din anul 2000, se menționează că a doua tranzacţie după
tranzacţiile germano-elveţiene au fost cele germano-române. Cu aur prin
Elveţia. Şi că din păcate nici după 1989 România nu arată niciun interes
în a analiza aceste tranzacţii“, a precizat Radu Golban.
De
ce domnul Corlățean nu s-a alăturat acestui specialist? Măcar să fi
folosit această datorie a Germaniei ca punct de
pornire în rezolvarea disputei pentru aderarea la Spațiul Schengen.
Atunci domnul Corlățean ar fi fost naționalist. Altfel, expresia „Să
rupem pisica”, folosită în acest context politic, face dovada unui
populism minor. De fapt, însuși Marinelu a greșit atunci când i-a
considerat naționaliști pe-alde Căcărău și Copy-Paste. Un politician
care nu cântărește prioritățile și riscurile pentru țara lui nu poate fi
naționalist. Nu orice râgâială contra Germaniei sau a Rusiei este și
proba înțelepciunii politice, dovada că ai fi naționalist, dar mizăm pe
premisa că prostimea oricum nu cunoaște noțiunile.
Dar să vedem de ce vrea ministrul Corlățean să rupă motanul:
“Câtă
vreme statul român, prin instituțiile sale, a fost un stat slab și,
după data aderării la UE, nu a știut să-și susțină printr-o politică
internă corectă, solidă, de respect față de cetățean, printr-o politică
economică corectă și printr-o poziționare în planul UE cu demnitate,
promovând interesele cu demnitate, fără să-și negocieze mici interese,
fără să se aplece, astfel de chestiuni să nu ne surprindă. A venit un
moment în care - știți cum spune românul - trebuie să rupem pisica.
Trebuie să spunem foarte clar: dacă noi, România, ne-am făcut datoria,
ne-am îndeplinit obligațiile, atunci avem o așteptare legitimă,
europeană, să fim respectați și o decizie pozitivă să fie adoptată.
Dacă
vrem să continuăm în ritmul în care ni se pun pe masă tot felul de alte
motive, unele explicite, altele așa, pe la spate - că sunt alegeri anul
acesta sau anul viitor (în unele state UE), nu vrem să deranjăm,
imigrația e o temă de campanie - lucrurile acestea nu mă interesează pe
mine ca ministru de externe al României și am obligația, în interesul
României, să spun public acest lucru și, înainte de a-l spune public, să
spunem partenerilor noștri europeni.
Mai
avem un lucru de făcut și nu întâmplător am spus: ne batem și facem
demersurile politico-diplomatice până în ultima zi, în ședința
Consiliului Justiție și Afaceri Interne, dar pentru asta ar fi fost
foarte bine acasă să fi avut o voce unitară și să nu fi fost jocuri
politice pentru niște interese obscure până la
urmă.
Sunt
chiar lucruri suplimentare foarte serioase și vă voi da un singur
exemplu: datorită faptului că noi am acționat foarte serios în acești
ani, consecvent, am făcut eforturi, am făcut tot ce trebuia pentru a ne
atinge un obiectiv important pentru România și cetățenii săi, dar și
pentru companiile românești și străine care funcționează în România, am
făcut o serie de alte sacrificii pe care noi nu le-am evocat până acum
public.
Noi
pierdem foarte mult, inclusiv economic, dintr-o politică foarte
restrictivă în materie de vize, de exemplu. Noi nu ne putem permite să
fim mai lejeri în acordarea unor vize pentru turiști interesați să vină
în România din state cu un potențial turistic important și am
primit astfel de solicitări pe canale diplomatice ani la rând. Nu ne
permitem să ne mișcăm foarte serios în a acorda niște vize pentru oameni
de afaceri din țări precum statele arabe din Golf, avem aceste
solicitări de ani de zile să fim mai flexibili și nu o facem pentru că
trebuie să aderăm la spațiul Schengen. Nu suntem foarte flexibili în a
acorda vize oamenilor de afaceri din Turcia sau din alte părți și
pierdem.
Nu
putem să ne permitem să fim mai deschiși pe relația cu frații noștri
din Republica Moldova și libertatea de circulație a cetățenilor
moldoveni, pentru că trebuie să intrăm în spațiul Schengen. Lucrurile
astea contează, le-am spus partenerilor europeni și trebuie să fie luate
serios în considerare, pentru că a continua un proces necredibil în
care noi nu mai suntem interesați - e o mare
diferență de aderare la Schengen pe baza regulilor - nu ar mai trebui
să fie pe agendă”.
Sigur că poți să te superi pe sat.
Cui prodest?
Flota Rusiei se întoarce în Vietnam
Pe
6 martie, generalul de armată Serghei Şoigu, ministrul Apărării din
Rusia, a efectuat o vizită oficială în Vietnam, anunță „Nezavisimaia
Gazeta”. Rusia va ajuta Vietnamul să-şi construiască o flotă de
submarine. De asemenea, se preconizează revenirea navelor de război ale
Rusiei în porturile vietnameze. Vietnamul cumpără intens
arme din Rusia.
"În
acest an, activitatea noastră comună va deschide o nouă pagină în
istoria Flotei Maritime Militare a Republicii Vientam, va apărea flota
de submarine", a spus Şoigu la conferinţa de presă de la Hanoi. La
rândul său, Phung Quang Thanh, ministrul Apărării Vietnamului, a
precizat că ţara lui va cumpăra mai multe arme din Rusia. În plus, Rusia
şi Vietnamul întenţionează ca, în anul 2013, să semneze un acord
oficial, referitor la condiţiile în care navele militare ruseşti pot
face escală în porturile din Vietnam.
Delegaţia
rusă a vizitat complexul memorial în onoarea "Militarilor şi civililor
sovietici, ruşi şi vietnamezi, care au murit pentru pace şi stabilitate
în regiune".
Monumentul dedicat celor care şi-au dat viaţa în timp ce-şi exercitau
datoria profesională se află pe teritoriul aeroportului internaţional
Karmani, construit pe locul fostului aerodrom militar al bazei
sovietice.
Reacţia
ţărilor vecine cu Vietnamul a venit imediat: de exemplu, agenţia de
ştiri Xinhua din China, în replică la declaraţiile miniştrilor Apărării
din Rusia şi din Vietnam, a realizat o analiză amplă a tuturor
războaielor pe care le-a purtat Vietnamul, începând cu al Doilea Război
Mondial. Conform acestei analize, toate victoriile Vietnamului au
legătură pemanentă cu ajutorul consistent, acordat de URSS. Astfel,
ajutorul acordat Vietnamului din timpul războiului cu SUA a costat
Uniunea Sovietică 1,5 milioane de ruble pe zi, o sumă uluitoare la acea
vreme (leafa lunară a unui inginer sovietic era
atunci în URSS aproximativ 50 de ruble).
Dacă
vom da crezare cifrelor oficiale, participarea la operaţiunile de luptă
era foarte limitată, luau parte numai instructorii militari sovietici
pentru deservirea sistemelor de apărare anti-aeriană. Conform datelor
din Vietnamul de Nord, pe durata întregului război, au fost doborâte
4181 de avioane americane şi drone (avioane spion fără de pilot - nota
red.VP). Până la sfârşitul acelui război, URSS a livrat Vietnamului de
Nord 95 de sisteme rachetare anti-aeriene S-75 "Dvina" şi peste 7500 de
rachete pentru aceste sisteme. Mitul participării aviatorilor sovietici
la luptele aeriene cu aviaţia americană este reflectat în cântecul
"Fantoma", foarte popular altădată, precum şi în bancurile despre
pilotul Li Si Ţîn...
Jurnaliştii chinezi
au evocat "primul război socialist" fulger, care a avut loc cu 34 de ani
în urmă, în februarie-martie 1979. Atunci, teritoriul Vietnamului
socialist a fost invadat de peste 250.000 de militari socialişti din
aceeaşi Chină. În ciuda faptului că forţele erau inegale (100.000 de
miliţieni şi grăniceri vietnamezi s-au opus atunci chinezilor),
vietnamezii au învins. Chinezii au învins la număr, iar vietnamezii cu
inteligenţa (până în acel moment, această ţară s-a apărat câteva decenii
la rând) şi cu armamentul sovietic. Conflictul s-a terminat prin
retragerea trupelor chineze de pe teritoriul Vietnamului.
Neliniştea
vecinilor Vietnamului, provocată de planurile Rusiei de a ajuta Hanoiul
cu armele cele mai noi, este de înţeles: cui i-ar plăcea
să aibă în coastă un vecin puternic?... Cu toate acestea, Rusia a luat
această decizie după o matură analiză a situaţiei, ne asigură ziarul
citat. Vietnamul este unicul partener strategic posibil din regiune.
Chiar
şi declaraţia ministrului Serghei Şoigu cu privire la cooperarea
militară cu Vietnamul s-a făcut cu un scop. Printre altele, şantierele
navale ruseşti traversează, să zicem, unele dificultăţi şi comenzile
vietnamezilor pentru construirea unor submarine nu le cad rău. Trebuie
să spunem că ruşii au multă experienţă în cooperarea tehnico-militară
din regiune: de exemplu, la Severodvinsk, se repară curent submarinele
Diesel ale Indiei din cadrul proiectului 636 "Varşovianca" (conform
clasificării NATO - "Kilo"). Iar cu câţiva ani în urmă, sub vălul
tainei, tot acolo, pe şantierele Sevmaş, s-au
construit două submarine pentru China din acelaşi proiect.
Trebuie
spus că vietnamezii înşişi îşi amintesc şi azi cu recunoştinţă de
ajutorul acordat de Uniunea Sovietică. De fapt, în prezent, în Vietnam,
conform datelor oficiale, lucrează vreo 2000 de specialişti ruşi, mai
ales ingineri, care acordă un sprijin preţios pentru industria acestei
ţări. În general, cooperarea cu Hanoiul are vechi şi puternice tradiţii.
Acelaşi
port Kamrani, unde şi-a început vizita din Vietnam Serghei Şoigu, a
fost folosit de URSS şi de Rusia în decurs de 23 de ani ca punct de
logistică pentru Flota Oceanului Pacific, unde a fost cea mai mare bază
militară sovietică din străinătate.
Această
bază este amplasată pe ţărmul Mării Chinei de Sud, în Golful Kamrani.
Datorită condiţiilor naturale, portul este considerat unul din cele mai
bune porturi de adâncime din lume. În timpul războiului din Vietnam,
Kamrani s-a aflat pe teritoriul Vietnamului de Sud şi a fost o uriaşă
bază militară în spatele SUA. Inginerii americani au construit
aerodromul şi portul actual. Pe 2 mai 1979, după două luni de la
terminarea războiului dintre Vietnam şi China, URSS şi Vietnamul au
semnat un acord de utilizare a portului Kamrani ca punct de logistică
tehnico-materială pe o durată de 25 de ani. Toată infrastructura enormei
baze militare a fost modernizată. Pe aerodrom se afla permanent un
regiment mixt de aviaţie.
Conform
acordului
sovieto-vietnamez, chiria pentru această bază a fost gratuită. Însă,
începând cu anul 1991, Vietnamul a transmis neoficial Uniunii Sovietice,
iar apoi Rusiei să plătească arenda. Iar în anul 2001, conducerea
Rusiei a decis să nu prelungească acordul cu Vietnamul şi să evacueze
urgent baza. Ultimii militari ruşi au părăsit portul Kamrani în mai
2002. Începând cu anul 2004, o parte a bazei funcţionează ca aeroport
civil la Kamrani (acum este aeroport internaţional acolo).
În
general, planurile actuale de extindere a cooperării tehnico-militare
(se prespune deci şi politice) dintre Rusia şi Vietnam nu vin pe un loc
pustiu, ci pe un sol fertil şi pregătit îndelung.
Așa că se va duce dracului proiectul lui
Putin de la Shanghai pentru securitatea din Extremul Orient contra Americii.
Dovada că Sarkozy a luat șpagă de la Gaddafi, ca Mitterand de la Ceaușescu!
Poliţia
franceză a efectuat două percheziţii la sfârșitul lui februarie la
sediile lui Claude Guéant, fostul ministru de Interne al Franţei, pentru
două dosare diferite. Pe 1 martie, el a negat orice responsabilitate în
ambele cazuri. Un
dosar se referă la finanţarea campaniei electorale a lui Nicolas
Sarkozy din 2007, cu 50 de milioane de euro, bani oferiţi de liderul
libian Muammar Gaddafi, arată ziarul "Le Monde".
În
prezent, Procuratura efectuează o anchetă preliminară, referitoare la
documentul publicat în martie 2012 de agenţia de ştiri independentă
Mediapart. În document se arăta că Mummar Gaddafi i-ar fi transmis lui
Gaddafi 50 de milioane de euro pentru campania lui electorală.
Drept
dovadă, agenţia a publicat pe site decizia de acordare a sumei
respective lui Sarkozy, document semnat de Musa Kusa, fostul secretar al
Consiliul Naţional al Poporului pentru relaţii externe şi cooperare
internaţională din Libia, precizează
ITAR-TASS.
Ancheta
a fost declanşată după ce Sarkozy a acuzat Mediapart de calomnie şi a
depus plângere la poliţie. În ianuarie, oamenii legii l-au interogat pe
Ziad Takieddin, un om de afaceri franco-libanez, care a confirmat că
deţine dovezi că Sarkozy a luat bani de la Gaddafi. Pe de altă parte,
banii nu fuseseră indicaţi pe lista costurilor pentru campania
electorală. Ulterior, anchetatorii au luat decizia să efectueze
percheziţii.
Potrivit
Mediapart, cei 50 de milioane de euro, transmişi de Gaddafi pentru
Sarkozy, fuseseră spălaţi prin conturi bancare din Panama şi Elveţia. Se
presupune că un cont din Elveţia a fost deschis pe numele surorii lui
Jean-François Copé, liderul "Uniunii pentru Mişcarea
Populară", un participant activ la campania electorală a lui Sarkozy.
Musa
Kusa a confirmat în documentul publicat de Mediapart că decizia de a
sprijini campania electorală a lui Sarkozy a fost trimisă pe 10
decembrie 2006 colonelului Bashir Saleh, care era botezat în Jamahiria
"casierul lui Gaddafi".
Acest
document ar fi fost elaborat imediat după convorbirile care au avut loc
pe 6 octombrie 2006, la care au participat, din partea Libiei, Abdullah
al-Senussi, şeful serviciilor secrete libiene, şi Bashir Saleh,
preşedintele Fondului libian de investiţii în Africa, iar din partea
Franţei, au venit Ziyayad Takieddin şi Brice Hortefeux, ministrul
francez de Interne din acea
perioadă.
Marcel
Sekkaldi, avocatul foştilor demnitari din regimul libian, a declarat
pentru "Le Monde" că pot confirma transferul banilor către Sarkozy cel
puţin patru persoane. Pe lângă Saif al-Islam, fiul lui Gaddafi, ar mai
fi Baghdadi Mahmudi, fostul premier al Libiei, Abdullah Senussi şi
Bouzid Dorda, fostul ambasador al Libiei la ONU. Ei ar putea să dea
declaraţii, dacă nu ar fi închişi.
Primele
informaţii referitoare la finanţarea campaniei prezidenţiale a lui
Sarkozy de către Gaddafi au apărut în martie 2011. Atunci a vorbit Saif
al-Islam, în timp ce tulburările din Libia ajunseseră la apogeu, iar ONU
a hotărât că este necesar amestecul în treburile interne ale acestei
ţări. Într-un interviu
acordat televiziunii Euronews, el i-a cerut lui Sarkozy să restituie
banii cheltuiţi pentru el.
"Noi
i-am finanţat campania electorală şi avem dovezi. Noi suntem gata să
oferim toate dovezile", a declarat atunci fiul lui Gaddafi. El a
precizat atunci că este vorba de conturi bancare, de documente şi
operaţiuni de transfer bancar.
Palatul
Elysée a respins oficial asemenea acuzaţii, iar Claude Guéant a
declarat că Libia nu poate oferi nicio dovadă în acest sens. Însuşi
Sarkozy a spus că aceste afirmaţii ar fi ridicole, iar documentul
publicat de Mediapart ar fi un fals grandios.
Iată
de ce Sarkozy a plecat
de nebun cu trupele în Libia ca să-l lichideze pe Gaddafi. Reamintim că
la fel a procedat Francosi Mitterrand, care, în 1989, ținea discursuri
înflăcărate la Moscova și la Kiev contra lui Nicolae Ceaușescu.
Ai dracului dictatori de la care am luat șpagă!...
Ucraina se moldovenizează
Criza
politică aproape permanentă a devenit ceva obişnuit în Ucraina. Cu
toate acestea, se pare că noi observăm doar primele simptome ale unei
"maladii" iminente - devalorizarea inevitabilă a grivnei şi reducerea
corespunzătoare a nivelului de trai vor avea consecinţe unilaterale. În
general, perspectivele pe termen scurt ale acestei ţări sunt evidente.
Problema este cum va evolua situaţia pe termen lung. Ucraina este
sortită succesului sau pur şi simplu dezastrului?
Pentru
a răspunde la această întrebare, este necesar, în primul rând, să
evaluăm situaţia actuală şi perspectivele economiei ucrainene. În epoca
sovietică, "economia populară" a ţării stătea pe patru "kiţi" (chit, kit
- balenă):
construcţia de maşini, metalurgia, industria chimică şi producţia
agricolă. Dimensiunea industriei era impresionantă. Astfel, în
construcţia de automobile, lucrau 1,5 milioane de oameni. Ucraina ocupa
locul întâi în lume la producţia de autobuze, locul al treilea la
producţia de camioane şi locul al şaselea la producţia de automobile.
Îngrăşămintele chimice şi acidul sulfuric se produceau în cantităţi mai
mari, de exemplu, decât în Germania.
Cu
toate acestea, de-atunci multe s-au schimbat. Pentru industria
ucraineană este caracteristică înapoierea tehnologică şi, în consecinţă,
costul ridicat de producţie, în ciuda faptului că forţa de muncă este
extrem de ieftină (salariul mediu din această ţară este mai scăzut decât
salariul mediu al populaţiei urbane din China). Astfel, capacitatea
energetică a industriei ucrainene este cu 50% mai ridicată decât cea
rusească. În al doilea rând, de regulă, utilizarea redusă a
capacităţilor duce la creşterea şi mai mare a costurilor. În al treilea
rând, nomenclatorul produselor realizate este arhaic - investiţiile în
lucrări de cercetare ştiinţifică, experimentală şi de construcţii
reprezintă doar 0,1% din PIB. În consecinţă, industria ucraineană
produce în cel mai bun caz la fel ca în anii 1980. În al patrulea rând,
nivelul foarte ridicat de amortizare a activelor fixe. În al cincilea
rând, dependenţa extremă de exporturi şi, ca urmare, de conjunctura
pieţelor externe.
Situaţia
este agravată şi mai mult din cauza deprecierii foarte ridicate a
infrastructurii. Astfel, deprecierea fondurilor de producţie pentru
căile ferate ajunge la 80%, uzura
locomotivelor - 92%. În 90% din centralele termice ucrainene, resursele
pentru proiectare s-au epuizat cu cinci ani în urmă. În 72,5%, s-au
epuizat şi "resursele individuale permise", iar după atingerea acestui
prag, exploatarea lor este interzisă. Ţara se va confrunta cu o penurie
de energie peste câţiva ani.
Principalele
probleme ale economiei ucrainene se datorează unor factori
circumstanţiali. În primul rând, este vorba de condiţiile speciale de
aderare la Organizaţia Mondială a Comerţului, piaţa internă a ţării a
fost deschisă total şi s-au blocat posibilităţile de a-i sprijini pe
producătorii locali. Drept rezultat, o balanţă comercială şi de plăţi
negativă, iar ţara trăieşte pe datorie. În consecină, Guvernul
ucrainean, tot mai scufundat în credite, nu are nici teoretic resurse
pentru
modernizare.
Să
analizăm puţin starea actuală şi perspectivele ramurilor principale din
economia ucraineană. Cândva gigantic, complexul construcţiilor de
maşini este acum mort. Cu unele excepţii locale, cum ar fi construcţia
de centrale termice, care dau o treime din exportul de maşini al ţării.
Utilajele sunt uzate în proporţie de 70%, producţia nu este competitivă
nici pe piaţa internă, nici pe cea externă. Prin urmare, producţia scade
rapid. În 2012, construcţiile de maşini şi-au redus volumul cu 6%.
Criza s-a manifestat extrem de dur la sfârşitul anului. În decembrie
2012, nivelul producţiei a scăzut cu 19%, comparativ cu decembrie 2011.
Tabloul
din ramurile cu tehnologii mai înalte arată şi
mai deprimant. Astfel, industria de avioane este ocupată mai mult cu
asamblarea avioanelor, a aparatelor "neterminate" din epoca sovietică.
Durata generală de asamblare a unui avion este de un aparat la doi ani.
Avioanele Antonov sunt neprofitabile şi de aceea, necesită investiţii de
aproximativ 300 de milioane de dolari. Singura şansă de supravieţuire a
"firmei" ar fi comenzile de la Ministerul Apărării din Rusia, însă
preţul acestui contract înseamnă transferul unei părţi a producţiei în
Rusia. Industria aviatică din Ucraina mai poate încă supravieţui, dar în
mare parte în... Rusia.
Industria
ucraineană de maşini agricole a cunoscut un colaps model - producţia de
tractoare mai reprezintă doar 3,5% din producţia epocii sovietice.
Această ramură continuă să se prăbuşească. De exemplu, producţia de
tractoare a scăzut în 2012 cu 22,7%, preducţia de semănători - de două
ori.
Însă
cel mai grăitor spectacol este industria auto. Numărul lucrătorilor din
domeniu s-a redus după două decenii de... 150 de ori, adică de la 1,5
milioane de lucrători, la 10.000. Practic, această industrie a încetat
să mai existe. Se fac doar asamblări, cu un procent foarte scăzut de
localizare (26%). Şi această "industrie" se evaporă. Astfel, în 2012,
producţia de automobile s-a redus cu 28,5%, iar în ianuarie 2013,
prăbuşirea a ajuns la 76,2% comparativ cu luna precedentă. Este o
producţie practic la bucată. De exemplu, în ianuarie s-au produs 14
automobile comerciale şi 28 de autobuze.
Istoria
distrugerii şi
autodistrugerii acestei ramuri este de asemenea foarte semnificativă.
Ucraina a aderat la Organizaţia Mondială a Comerţului în condiţiile care
prevedeau taxe de import de 10% pentru automobile. În consecinţă,
numărul celor angajaţi în industria auto s-a redus de peste două ori,
iar din 2010, a început epoca asamblării cu şurubelniţa. În 2012,
ucrainenii au decis să riposteze faţă de producătorii ruşi, care nu
conteneau cu presiunile. Piotr Poroşenko, care conducea pe-atunci
Ministerul Dezvoltării Economice, a declanşat o anchetă specială contra
constructorilor ruşi şi, fără să aştepte rezultatele, a anunţat că
introduce o creştere de 30% a taxelor, ceea ce contravine normelor OMC.
Riposta Moscovei a închis practic accesul producătorilor auto din
Ucraina pe piaţa rusă, ceea ce a provocat colapsul definitiv al
construcţiilor de maşini din Ucraina.
În general, şansa supravieţuirii pentru construcţiile de maşini din Ucraina este extrem de mică.
Deocamdată,
industria oţelului, care oferă ponderea cea mai semnificativă în
veniturile aduse de exporturile ucrainene, şi care susţine 35-40% din
producţia industrială, arată semnificativ mai bine decât construcţiile
de maşini, însă perspectivele ei rămân incerte. Piaţa internă extrem de
îngustă, ca urmare a colapsului construcţiilor de maşini, a făcut ca 3/4
din metalul ucrainean să fie trimis la export. Între timp, situaţia de
pe pieţele externe este sumbră.
În
lume, există un exces de capacităţi metalurgice. Potrivit evaluărilor
"Ernst &
Young", peste un sfert din metalurgia mondială este "inutilă". Pentru
Ucraina este extrem de greu să reziste la concurenţă pe o piaţă saturată
şi ea va pierde această competiţie. Ţara nu are avantaje de calitate,
ea dă la export predominant prefabricate, o marfă nespecializată, cu o
valoare adăugată redusă. Pentru Ucraina rămâne concurenţa la preţ, dar
aici are puţine şanse.
Metalurgia
locală este anacronică. De exemplu, aproape jumătate din oţelul
ucrainean se topeşte în cuptoarele Martin, care sunt uzate (spre
comparaţie, în Rusia au mai rămas doar 9,8%) şi numai 3,8% din oţel se
produce în cuptoare cu arc electric (în Rusia, 26,9%). Tehnologia
arhaică ucide, în primul rând, avantajul adus Ucrainei de forţa de muncă
ieftină. Cuptoarele Martin necesită de 2,5 ori mai mult personal pentru
deservire, comparativ cu modernele convertizoare cu oxigen. În al
doilea rând, creşte puternic consumul de energie şi de materie primă:
astfel, în Ucraina, la o tonă de oţel, se pierde cu 20% mai multă
energie, comparativ cu China şi UE; pentru o tonă de fontă, se consumă
520-550 de kilograme de cocs, comparativ cu 350-400 de kilograme. cât
consumă concurenţa. În consecinţă, costul de producţie al oţelului
ucrainean este mai mare decât al celui rusesc, în ciuda faptului că
muncitorii iau lefuri mai mici.
Prin
urmare, metalul ucrainean este înlocuit rapid pe piaţă. După cum s-a
comunicat, producţia totală de laminate pe 2012 s-a redus cu 9%,
comparativ cu anul precedent, producţia de oţel a scăzut cu 7%, cea de
ţevi - cu 9%. Relativ confortabil se simt doar ramurile producătoare de
fontă şi de materii
prime - minereu de fier şi cocs. Pe ansamblu, direcţia de deplasare a
complexului minier şi metalurgic este evidentă - este trecerea de la
exportul unei producţii cu o valoare adăugată redusă spre exportul de
materie primă şi a unei producţii cu o FOARTE scăzută valoare adăugată.
Unicul motiv de optimism în acest domeniu este tendinţa ascendentă pe
termen lung a creşterii preţurilor la minereul de fier şi la cărbune.
Industria siderurgică ucraineană are nevoie de modernizare, dar, din
cauza conjuncturii preţurilor, bani nu există şi nu vor fi.
Situaţia
din industria chimică în acest context pare relativ favorabilă. În anii
de independenţă, Ucraina a pierdut chimia "complexă", devenind un
furnizor extrem de specializat de îngrăţăminte cu azot. Cererea extrem
de scăzută de pe piaţa internă face ca
această ramură să fie foarte dependentă de exporturi. Nu s-a investit
în această ramură, costurile de producţie vor creşte cu mult mai mult
decât în Rusia, motiv pentru care ruşii îi presează puternic pe
ucraineni pe propria lor piaţă. Mai ales că preţurile vor fi ridicate
Cu toate acestea, preţurile mai pentru îngrăşămintele cu azot susţin industria chimică ucraineană pe linia de plutire.
Agricultură
se remarcă printr-o serie de probleme specific ucrainene - lipsa de
investiţii şi nivelul tehnologic precar. Cu toate acestea, creşterea
uriaşă a cererii de produse alimentare va face din agricultură o ramură
de succes, dacă infrastructura proastă nu ar bloca dezvoltarea
ei.
În
general, dacă se păstrează tendinţele actuale, Ucraina se va transforma
într-o ţară agrară, furnizoare de materii prime, cu o infrastructură
degradată, ceea ce înseamnă un fel de moldovenizare. Este însă evident
faptul că agricultura nu va putea înghiţi forţa de muncă "eliberată".
Astfel, la fel ca pentru aceeaşi Republică Moldova, este caracteristic
un ridicat nivel al şomajului. Evident, procesul dezindustrializării
Ucrainei va fi însoţit de criză politică şi, fireşte, de fragmentarea
ţării.
La
acest lucru poate contribui şi degradarea potenţialului militar al
Kievului. Armata ucraineană actuală, destul de mare (184.000 de
militari), deşi prost echipată, va fi redusă până la
110.000 de militari. De fapt "cifra reală va depinde de nivelul de
asigurare financiară a acestei reforme". Modernizarea trebuie să aibă
loc. Reducerea, evident, trebuie să se facă, dar resurse pentru
modernizarea Ucrainei nu există şi nu vor fi în viitorul previzibil.
Cu
alte cuvinte, în partea de sud-vest a frontierelor ruseşti, se va forma
aproape inevitabil un focar de instabilitate, şi pentru un timp foarte
îndelungat.
Și atunci, nu ar trebui apărat poporul ucrainean?...
“Oleacî di raslablenii...”
Cum de te-a mușcat șarpele de inimă, Vlad Filat?...
Ce
ție nu-ți place altuia nu-i face! Cine sapă groapa altuia face muncă în
interes obștesc și aduce bani la partid. Și la el acasă... Sau invers.
Cine seamănă vânt culege moțiune de cenzură...
Și
câte și mai câte...
Majoritatea
românilor de la Chișinău, București sau Timișoara nu pricep mai nimic
din ce se întâmplă în Republica Molotov. Se mulțumesc să spună ca
Strîmbeanu: „Un război între hoți, dar intelectualii de la noi nu au
alternativă la Alianța pentru Integrarea Europeană”. Evenimentele se
derulează ca într-un film despre Cosa Nostra. Vânătoarea Regală de la
Pădurea Domnească, un glonț, care putea fi tras, de un lunetist, aruncă
Alianța pentru Integrare Europeană într-un haos cu schelălăituri.
Apoi, noi lucrăm cu materialul clientului și putem privi de departe, kanecină...
Vlad Filat îl acuză pe Vladimir Plahotniuk de practici
mafiote, fără să înainteze plângere penală contra lui. Era cel mai
îndreptățit s-o facă. Nuuu! El vrea totul pe cale democratică. Pune la
cale un vot alături de comuniști pentru scoaterea lui Plahotniuk din
funcția de vicepreşedinte al Parlmentului. După ce te-a fugărit Voronin
prin Piața Centrală, poți să mergi cu el la o ruletă rusească! Oare cum
de te-a mușcat șarpele de inimă, Vlad Filat? Dacă vei provoca alegeri
anticipate, s-ar putea să nu mai fii vioara întâi. Sau vei reuși să-l
arunci definitiv pe plăvanul Marian Lupu înapoi în brațele lui Voronin.
De fapt, afacerile lui Plahotniuk merg unse cu Oleg Voronin.
Și
Plahotniuk a dovedit că are procurori și ofițeri în simbrie, ca într-un
stat de drept! Unii pretind că ar avea
structuri paramilitare, ceea ce este foarte grav. Am ascultat și eu
înregistrările făcute de agenți. Pe lângă stenogramele cu Adrian
Năstase, Vlad Filat este un ageamiu, un agarici, un martalog. Intervine
(telefonic!) pentru „oleacî di raslablenii” în favoarea unui fabricant
de rachiu, apropiat de propriul partid. În schimb, nu-l iartă pe un
găgăuz care a trecut cu tot cu rachiu în ciurda lui Plahotniuk... era să
zic a lui Marian Lupu, că-i tot aceea.
Marţi,
5 martie, 54 de deputaţi din Partidul Comuniştilor, din Partidul
Democrat, din Partidul Socialiştilor, la care s-au adăugat independenţii
Sergiu Sîrbu şi Mihai Godea, au acordat un vot de neîncredere
Guvernului. Liberal-democraţii şi trei deputaţi din "Grupul lui Vadim
Mişin" au votat contra, iar liberalii nu au participat la vot. Iată că
până și
Mișin este mai român ca Marian Lupu!
Filat
susţine că principala cauză a celor întâmplate a fost înlăturarea
vicepreşedintelui Parlamentului. Reamintim că, pentru scoaterea lui
Plahotniuk din această funcţie, au votat deputaţii din Partidul Liberal
Democrat şi Partidul Comuniştilor. Dacă tocmai tu, Vlad Filat, ai votat
cu Voronin, de ce să-l acuzi pe Marian Lupu care-i mai diștept ca tine
că a făcut apoi același lucru? Pentru omul inteligent, pe care-l știam,
Vlad Filat s-a comportat infantil. Să vedem de ce. S-a folosit de
pretextul creat și a declarat unilateral denunțarea acrodului de
cooperare cu AIE. Provoacă alegeri anticipate și, dacă lucrurile ar
merger în ritm alert, în noiembrie va conduce un nou guvern al AIE. Sau,
dacă va vrea să repete experiența lui Iurie Roșca, va face guvern cu
comuniștii, niște
băieți așa de curați: mai ales că smintiții din Comisia de la Veneția
au decretat ei că secera și ciocanul au fost alungate pe nedrept din
simbolistica politică de la Chișinău. De fapt, nu ne-am mirat nici
atunci când parlamentarii nu au vrut să condamne comunismul în Consiliul
Europei. Cum să condamni lumina care „vine de la răsărit?” De ce să ne
mirăm acum, în 2013? Așa că Filat chiar crede că ar putea lua un scor
mai bun.
Milițianul
Voronin i-a servit pe amândoi – și pe Filat, și pe Plahotniuk. Și i-a
făcut praf fiindcă niciunul din cei doi nu pricepe cine este adevăratul
dușman al basarabenilor. Se cheamă că ei fac politică mare! Vlad Filat
ne avertiza că ratăm banii europeni, că nu mai stă de vorbă UE cu
Chișinăul, cu care trebuia să semneze trei acorduri în acest an. Mai
ales că se
așteaptă reuniunea Parteneriatului Estic din noiembrie. „Vlad Filat a
adoptat o tactică extrem de periculoasă acum. Putea să mai aștepte”,
crede Mircea Druc.
"Toate
acestea indică faptul că acţiunile pe care noi le-am întreprins au fost
legitime şi justificate. Eu nu consider că s-a votat pentru demiterea
Guvernului pentru că nu şi-a făcut treaba. Să pui frustrările personale
mai presus de orice este o crimă. Demiterea Guvernului este un proces
politic complicat şi o pierdere de timp", a spus Filat. Extrem de
laconic.
Deci
frustrații ar fi ceilalți, el – nu. Plahotniuk, eminența cenușie a lui
Voronin, a dovedit că poate fi mai tare în culisele mafiei. L-a smuls pe
Marian Lupu de lângă Voronin și i-a
cerut să simuleze că face politică europeană. Așa au blocat ei
cercetarea evenimentelor din 7 aprilie 2009, când au fost torturați sau
chiar uciși tinerii. O altă Vânătoare Regală, pentru care l-am înjurat
doar pe Voronin.
"Noi
nu am votat pentru iniţiativa Partidului Comuniştilor, ci, concret,
pentru demiterea lui Vladimir Filat. Acesta a fost votul contra
furtului, a corupţiei, a folosirii resurselor administrative în scopuri
politice, pentru jefuirea celor 120 de milioane de dolari din Banca de
Economii, contra catastrofei pe care o prezintă drept reformă în
sistemul de educaţie", a pretins Lupu. Nici el nu a făcut plângere
penală pentru furt.
Până
la urmă, toți acești indivizi mi se par previzibili,
oricât de sofisticat s-ar da Vlad Filat. Cel mai straniu mi s-a părut
comportamentul lui Mihai Ghimpu. El l-a atacat cel mai agresiv pe Vlad
Filat, dar nu a rostit niciun cuvânt despre Marian Lupu sau Plahotniuk.
Care să fie taina? Chiar a spus că nepotul Dorin Chirtoacă ar fi un bun
prim-ministru. Măcar Chirtoacă știe administrație. În mod paradoxal,
Mihai Ghimpu merge mai departe și îl amenință chiar pe Nicolae Timofti,
probabil cel mai echilibrat om politic de la Chișinău.
"Dacă
preşedintele va insista ca această criză să fie de lungă durată, iar
acest lucru înseamnă că refuză să mai sprijine Republica Moldova, sau
dacă, aşa cum am auzit eu, vor fi demişi miniştri, eu voi cere demisia
preşedintelui. Eu vreau ca ţara să meargă pe calea dezvoltării
democratice", şi-a explicat Ghimpu propria
poziţie.
Și
ca să nu mai încapă nicio îndoială: „Eu nu-s născut pentru funcții. Eu
sunt pentru cauza românească. Și eu sunt politician în primul rând. Și
nu sunt doar eu în partid. Avem miniștri buni, primari generali care ar
putea fi prim-miniștri. Dar noi nu urmărim asta. Ca dovadă am cedat
funcția de speaker lui Lupu. E importantă funcția, fără ea nu poți
realiza nimic, dar când e de ales între funcție și cauză noi întotdeauna
am pledat pentru cauză. Cauza europeană și cauza românească”, a
precizat Mihai Ghimpu.
“Toți
sunt vinovați în mod egal de ceea ce s-a întâmplat astăzi la Chișinău”,
a spus Ion Sturza, care a trecut printr-o experiență la fel de dulce
după ce Iurie Roșca a
preferat să meargă cu milițianul Voronin. Sturza crede că toți trei
trebuie să/și bage mințile în cap și să revină la tratative. Mă tem că
niciunul nu a lăsat loc de bună ziua.
Pe
de altă parte, Adrian Candu, coleg de partid cu Lupu, a declarat că
Partidul Democrat va accepta cu graţie promovarea pe postul de premier a
lui Iurie Leancă, ministrul actual de Externe şi pentru integrare
europeană, care este şi primul vicepreşedinte al Partidului Liberal
Democrat. De atlfel, în numărul din 6 martie, revista "Panorama" l-a
citat pe analistul politic Roman Mihăeş, care, de asemenea, a considerat
oportună promovarea în funcţia de premier a lui Iurie Leancă. El crede
că Leancă are legături bune cu înalţii demnitari europeni şi, în
principiu, el a construit practic întregul sistem de relaţii externe
dintre
Republica Moldova şi UE.
Sigur
că alde Plahotniuk și generalul Diacov ar vrea un nou Muravski, să stea
acolo unde-l pui. Adică Leancă. Cu Filat e mai greu. Mai ales că a
rămas fată mare: "În faţa poporului, eu sunt curat, sufletul meu e
liniştit".
Pe 13 martie, Republica Moldova trebuie să aibă un nou candidat la postul de şef al Guvernului.
Mai
departe, dacă urmăm litera legii, într-un interval de 15 zile, după
desemnarea candidatului la funcţia de premier, şeful statului roagă
Parlamentul să voteze programul de guvernare şi toată componenţa
Guvernului. Deşi Marian Lupu, preşedintele
Partidului Democrat, a şi declarat că, peste maxim 10 zile, poate fi
desemnat un nou executiv, este însă puţin probabil. Fiindcă pentru
confirmarea noului premier, este iarăşi nevoie de 51 de voturi. În
conformitate cu articolul 85 din Constituţia Republicii Moldova, "în
cazul în care nu se poate forma guvernul sau în caz de blocaj, în decurs
de 3 luni de la adoptarea legii, după consultări cu grupurile
parlamentare, preşedintele are dreptul să dizolve Parlamentul".
Parlamentul
poate fi dizolvat dacă nu a exprimat un vot de încredere faţă de
guvern, în perioada de 45 de zile, după respingerea propunerii de
acordare a încrederii în guvern şi numai după ce propunerea a fost
respinsă de cel puţin două ori (tentative pot fi şi mai multe - nota
red.). Preşedintele are două posibilităţi, numai să respecte
perioada de 45 de zile.
În consecinţă, după dizolvarea Parlamentului, urmează alegeri anticipate, care pot avea loc la începutul verii.
Ce buni ar fi de dus la prășit...
Xenofobia din Europa va provoca război
Sigur
că România are destule hibe pentru a fi primită în Spațiul Schengen.
Când cei de la Bruxelles află că nici Kim nu era mai iubit decât
Căcărău, care a fost ales cu 103% din voturi, ce pot să mai creadă? Sau
când văd ce energii se depun pentru eliberarea Nepotului Mătușii Tamara?
Sau când au văzut cum luau șpagă cele două inamovibile de la interlopi?
Adică aceleași măcuci care trebuiau să-l judece pe Adrian Năstase.
Normal că eu nu am avut nicio șansă la un proces corect atunci când l-am
dat în judecată pe escrocul din Grecia, care a făcut EuroTV, dar a
uitat să ne plătească drepturile de autor. (Poate voi relata vreodată
acest caz real...). Ce le puteam eu oferi celor trei judecătorese cu
vile primite la cheie din șpăgi, eu care am rămas în apartamentul meu
confort II, cumpărat și acela pe vremea Mult Iubitului? Asta e România
reală! Ce să căutăm noi în lumea civilizată cu asemenea sechele? Ne
vindecăm și ne cerem apoi drepturile
civilizat.
Pe
de altă parte, nu trebuie să-i uităm pe derbedeii din Occident, care nu
ar ceda niciun cent din prosperitatea lor pentru a sprijini proiectul
european. Ei au dat bani până acum nu pentru această idee, ci pentru
a-și cumpăra liniștea. Cum bate vânt de austeritate prin țările lor, au
găsit și țapii ispășitori: românii și bulgarii. La care se adaugă și
românii din Basarabia fiindcă vor să meargă la Londra. Să fie limpede:
Franța și Anglia au umplu Europa de negri care au intrat prin Andora și
nu le-a reproșat nimeni nimic. Noi avem o mare datorie morală față de
românii din Basarabia, din nordul Bucovinei, din Herța, pe caree i-am
abandonat și ei trebuie să aibă mai multe dreptuyri pe continent decât
negrii sau pakistanezii de la Londra.
Știți care este
adevăratul motiv pentru care Germania, Olanda, Marea Britanie, Finlanda
nu acceptă România și Bulgaria în Schengen? Țiganii noștri. Nu corupția
de la noi, nu lipsa de orizont pentru cetățeanul onest, care respectă
legile, nu crima organizată, nu traficul de muieri. Nuuu! Țiganii sunt
mult mai concreți pentru primul lor nivel de percepție.
Iar
aici este comic atunci când occidentalii ne cer să rezolvăm problemele
țiganilor, să fim toleranți cu ei. Dacă ziariștii noștri ar fi mai
destupați când se duc pe la Bruxelles și-i aud vorbind așa, ar trebui să
le pună o întrebare simplă: Voi ați fost totdeauna mai prosperi ca noi,
ați avut parte de secole de liniște și de evoluție calmă. De ce la voi,
unde e așa de bine, nu există țigani
și de ce au rămas așa de mulți în România? Nu ar fi dorit acești nomazi
să bimbășească încă de acum 100 de ani pe la Berlin, pe la Londra?
Răspunsul cinsitit este unul singur: occidentalii sunt mult mai
intoleranți, mai xenofobi ca românii! De aceea, țiganii nu s-au dus
acolo. Acum însă, când legile Uniunii Europene i-au transformat și pe ei
în cetățeni europeni, se duc și faraonii pe-acolo. E dreptul lor să
muncească la semafor la Londra, la Paris sau Berlin, nu doar la
București.
Pe
ansamblu, situaţia actuală din Europa aminteşte izbitor de starea care
se crease în Lumea Veche acum o sută de ani, aproximativ cu un an
înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Este vorba de ciocnirea
intereselor economice ale marilor puteri europene, de inegalitatea
dezvoltării lor economice şi social-politice, ceea
ce a determinat stratificarea societăţii.
În
aceste condiţii, mulţi politicieni şi experţi se gândesc serios la
consecinţele unei posibile dezmembrări a Uniunii Europene, care rămâne
totuşi principalul factor de descurajare a acestor tendinţe centrifuge.
Concluziile lor sunt dezolante: situaţia ar putea să alunece imprevizibil spre catastrofă.
Jean-Claude
Juncker, premierul Luxemburgului şi ex-preşedintele Euro-grupului, este
convins că ameninţarea unui nou război în Europa nu trebuie neglijată.
"Pentru generaţia mea, moneda unică a însemnat totdeauna pace politică.
În prezent, eu văd destul de
mulţi oameni prin Europa, care se risipesc în ideile lor naţionale
înguste", a spus Jean-Claude Juncker, citat de EuObserver. "Demonii
războiului nu au dispărut, ei pur şi simplu dorm, aşa ne-au arătat
conflictele din Bosnia şi Kosovo", subliniază el. El vede semnele
discordiei mai ales în campaniile electorale din Grecia şi din Italia.
Juncker recunoaşte că s-a simţit "şocat" de lozincile de la Atena, care o
prezintă pe Angela Merkel în uniformă nazistă. Recenta campanie
electorală din Italia s-a remarcat, de asemenea, prin duşmănie faţă de
Germania şi, în consecinţă, "anti-europeană", crede el.
Juncker
a comparat situaţia actuală cu anul 1913, când, în ciuda
contradicţiilor crescânde, majoritatea europenilor credeau cu fermitate
că pacea din Europa va fi veşnică: "Există paralele uluitoare între
2013 şi 1913 în ce priveşte neglijenţa. Mulţi europeni credeau încă de
pe-atunci că războiul nu va mai putea să izbucnească din nou. Marile
puteri erau atât de strâns interconectate economic, încât se credea că
ele pur şi simplu nu-şi mai pot permite luxul unui conflict militar. O
asemenea convingere era mai evidentă în ţările din nordul şi din vestul
Europei".
După
opinia premierului luxemburghez, pentru a evita aceste perspective
sumbre, guvernele trebuie să respecte cu stricteţe austeritatea
economică şi să finalizeze reformele nepopulare, pentru a face posibil
ca Europa să existe din nou, iar pe această bază, să-şi reconstruiască
economia.
"Noi
nu putem să combatem deficitul bugetar şi să
creştem cheltuielile de stat. Noi nu ne putem lupta cu datoria de stat
excesivă, împrumutând noi fonduri. Dacă vom continua să facem aşa,
Europa trebuie să se aştepte la o revoluţie socială", a declarat Juncker
pe data de 14 martie, la sosirea la reuniunea economică a Uniunii
Europene. "Liderii statelor nu îndrăznesc să ducă o politică nepopulară,
temându-se că nu vor mai fi aleşi. Dar tocmai acum ei trebuie să arate
mai mult curaj, mai multă bărbăţie şi să-şi asume răspunderea pentru
destinele ţărilor lor şi pentru soarta Europei pe ansamblu", este
convins acest politician.
Acest
politician de 58 de ani conduce guvernul ţării lui în actualele
condiţii europene, din 1995 şi fără întrerupere, obţinând la toate
alegerile 90% din voturile alegătorilor luxemburghezi. Este un
susţinător convins, consecvent
şi influent al integrării europene. După ce a deţinut 8 ani preşedinţia
Euro-grupului, el a abandonat această funcţie la începutul anului 2013.
În presa europeană, circulă zvonuri persistente că această demisie nu
este motivată doar de înrăutăţirea stării de sănătate a lui Juncker, cât
mai ales de percepţia pesimistă faţă de ceea ce se întâmplă în Europa.
Juncker
nu este singurul care crede într-un posibil pericol de război în
Europa. Încă din 2011, Jan Vincent-Rostovski, ministrul Finanţelor din
Polonia, care era preşedintele unui bloc politic din Polonia, avertiza
asupra izbucnirii unui posibil război pe continent în decurs de 10 ani,
dacă se prăbuşeşte zona euro. Prognoza sumbră a politicianului a
provocat atunci reacţii sceptice.
Din
punct de vedere istoric, marile alianţe economice şi comerciale se
dezmembrează greu fără un război civil sau în absenţa unei alte forme de
conflict violent. Este vorba de resurse prea mari şi prea
semnificative, care trebuie redistribuite. Analiştii consideră că, dacă
se prăbuşeşte piaţa europeană comună, va începe subordonarea micilor
sisteme economice de către cele mai puternice, lupta pentru puterea
economică. Cu doi ani în urmă, ministrul polonez avertiza cu privire la
pericolul dublării şomajului chiar şi în statele bogate. Conform datelor
Comisiei Europene, în zona euro, şomajul a atins nivelul record - 19
milioane de oameni sau 11,9% din numărul locuitorilor activi. Cea mai
grea situaţie este în sudul Europei, unde al patrulea om nu are unde
lucra. În acest an, se aşteaptă ca şomajul să ajungă la 12,2%, iar
prăbuşirea economică va însemna
aproximativ 0,3% din Produsul Industrial Brut al celor 17 state din
zona euro. Comisia Europeană se aşteaptă la o oarecare creştere abia în
2014, cam de 0,1% din PIB.
Presa,
politicienii şi economiştii au recunoscut deja că noua generaţie de
locuitori din Lumea Veche "nu are nicio şansă" să mai ajungă la aceeaşi
prosperitate cu care erau obişnuiţi şi care era ceva natural pentru
părinţii lor.
Această
atmosferă explozivă din rândurile tinerilor, care sunt lipsiţi de
posibilitatea de a găsi un loc de muncă şi, astfel, de a-şi asigura o
viaţă decentă, încarcă şi mai mult electrostatic comunitatea
imigranţilor. Majoritatea nu au putut sau nu au vrut să se integreze în
societatea din ţările care
i-au primit şi au început să-şi organizeze viaţa după legile lor, după
regulile lor în noul loc de trai - la nivel de cartiere sau în oraşe
mici. În ultimii 5 ani, prin Europa au izbucnit revolte de sttradă -
tinerii au prădat magazine, au spart bănci şi case, au incendiat maşini
şi birouri la Londra, Birmingham, Atena, Madrid, Paris.
Cel
mai neaşteptat lucru este că acestor revolte ale imigranţilor şi ale
locuitorilor săraci din suburbii li s-au alăturat şi vlăstarele
familiilor bogate. Presa nu a găsit nicio explicaţie acestui fenomen şi
practic l-a ignorat. Cauza nu este economică, ci psihologică. Tineretul
care se bucură de toate binceuvântările vieţii vrea să iasă din aceste
norme reglementate şi ordonate din spaţiul european, care s-a apărat
decenii la rând de haos, creând toate mecanismele
securităţii interne.
Un
alt factor de destabilizare a Europei îl reprezintă creşterea dramatică
a sentimentelor xenofobe, extremiste. Sporeşte tensiunea dintre valoni
şi flamanzi, dintre basci şi catalani, dintre români şi unguri, dintre
sîrbi şi albanezi. În acest sens, mulţi naţionalişti şi-au demonstrat
deja influenţa. Timp de o jumătate de an, flamanzii au blocat formarea
Guvernului din Belgia, iar în Ungaria, partidul extremiştilor de dreapta
este a treia forţă în Parlamentul de la Budapesta. Astfel de exemple
sunt multe în Europa.
În
aceste condiţii, o nouă redefinire a resurselor şi graniţelor din
Europa nu mai este doar o poveste înfricoşătoare, devenind astfel un
motiv de analiză
serioasă.
Așa că, domnilor occidentali, mai multă toleranță!
Altfel generosul proiect european se duce de râpă...
Viorel Patrichi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu