marți, 19 august 2014

Victor Ciobanu - de la Hotin, „prin timp”, la Los Angele




L-am cunoscut prin 1998. Coordona tehnoredactarea la ziarul „Curentul”. La fel ca toţi gazetarii, pe-atunci, eu credeam că știu „să pun în pagină”. Lucrasem și pe plumb la „Tineretul liber”. De fapt, toți șefii de prin presa noastră, care nu lucraseră nici cât mine pe plumb, aveau convingerea că știu „să pună în pagină”. În momentul în care am văzut ce face profesorul Victor Ciobanu cu imaginea și cu textele noastre, am acceptat că nu știu nimic. Dar nu și directorii noștri. Ei știau tot! Tocmai pentru că știau tot, au reușit să îngroape toată presa mare din România. Mai întâi, maestrul „graficii de ziar” parcurgea reportajele noastre, apoi „se juca”, jongla cu imaginile în pagină. Fotografia si textul intrau în armonie, „se vorbeau”. De fapt, pe-atunci, „Curentul” era deja cel mai frumos ziar din istoria presei românești. Așa a făcut și la „Cultura Națională”. Timp de zece ani, Victor Ciobanu „a dat față” la aproape treizeci de publicaţii din România. Din banii dobândiţi din presă susţinea activitatea artistică de atelier.


Primul tablou pe care l-am văzut mă privea cu obstinație. O sumedenie de “ochi” se uitau la mine, din toate unghiurile. M-a șocat. Mi-a arătat altele, tot mai sofisticate. Nonfigurative. Ca niște mitocondrii primare de pe-atunci când Nefârtatu mergea cu Dumnezeu adormit în brațe ca să-l arunce în marea începutului. Cu fiecare pas făcut de Cel-de-pe-Comoară, pământul se lățea peste ape. Și Fârtatu dormea, și Nefârtatu mergea cu el în brațe și cu pământul după el...N-ai cum să vezi chipurile celor doi în întunericul primordial, nu deslușești nici marea întunecată, vezi doar aerul croind vârtejuri în jurul piciorului-copită, care se întinde în pas și trage pământul după el. Facerea ca vis. N-ai cum să explici imaginea mentalului colectiv din filmul „Solaris” de Tarkovski – un creier universal, din care derivăm și spre care tindem toți, nostalgic, dar solitar. Tot așa cum ne naștem, singuri...
Tablourile lui Victor Ciobanu nu-mi plac, dar mă tulbură inexplicabil. Ca filmul lui Tarkovski. De unde vine starea? Cum funcţionează masinăria formelor neidentificabile in realitate?

Părinţii, bunicii, trei băieţi minori şi icoana...

Victor Ciobanu s-a născut la Hotin, la 11 mai 1940. Actele s-au distrus in timpul refugiului. „Tata a făcut niște calcule legate de timp şi loc, aşa că a apărut altă dată. Nu pot preciza cu exactitate teritoriul. Pe actele de identitate apăreau când România, când Republica Moldovenească, sau Uniunea Sovietică. In final, Ucraina, care nu exista pe-atunci. Localitatea însă a rămas aceeaşi. „Ai mei au fugit disperaţi din faţa trupelor sovietice, într-o căruţă. Intreaga familie. Părinţii, bunicii, trei băieţi minori şi icoana. Convoaie bombardate, lipsa apei, a hraneii, bolile. Cu mari riscuri şi mult noroc au ajuns in România neocupată incă”.
  • Din cauza terorii, ați renunțat toți la identitate?
  • Tot ce s-a adunat de generaţii, s-a pierdut. Eu aveam şase săptămâni.Tata nu ne-a vorbit niciodată despre originea familiei pâîn anii 1970, când a murit. Nu era oportun să vorbească. Mult mai târziu, la mătușa mea din. București, am găsit un act, păstrat in siguranţă, în care scria că Zinovia, sora tatălui meu, era fiica nobilului Jubrijiţchi. O familie de vechi nobili polonezi. Cu toate actele distruse, nimeni nu a mai făcut demersuri, bunicii murind săraci şi singuri, la nu mult timp după ocupaţie.
Alexandru Florovici, bunicul meu dinspre mamă, era preot ortodox. Ținea slujbe în limba română și în cea ucraineană. Administraţia zonei în acea perioadă aparţinea de Regatul României. Oamenii aveau documente care certificau originea română şi credinţa ortodoxă.
Imediat după război convulsiile sociale au izbucnit cu virulenţă, iar sărăcia era lucie. Când au năvălit ruşii, ne aflam într-un sat de lângă Sighișoara. Un rus cu un bandaj alb pe cap înainta călare agitând pistoale în larma generală.
Bunicul Alexandru Florovici, care era preot, a trecut Târnava, s-a dus la Seleuș, un sat cu minoritate românească, de unde preotul fugise. A ţinut neapărat ca, de Sfânta Marie Mică, să le facă slujbă românilor din sat. Eugen, fratele mamei de la Sighișoara era sublocotenent în Armata română care tocmai întorsese armele.
Si-a întâlnit tatăl la biserică. Un comando german a năvălit pe neaşteptate peste localnici. Sperând să-şi scape fiul, bunicul i-a cedat hainele sale. Au fost ridicaţi impreună cu alţii şi dusi în prizonierat. Nu s-a mai ştiut nimic. Eugen, evadând, s-a întors pe jos din Germania, după un an, ascuzându-se mereu.
Bunicul, un om încă viguros, a fost abandonat la puţin timp după răpire. S-a aflat, într-un târziu, că a fost găsit un preot ortodox împuşcat la margine de drum.
Bunica, preoteasa Liuba, a căzut în depresie. A rămas un model de tărie sufletească pentru familia noastră. Din cei 11 copii pe care îi adusese la viaţă, îngropase 5.
Sărăcia, nesiguranţa şi teama au luat locul ordinii şi bunăstării dobândite în generaţii. Istoria are prea des convulsii aberante când viaţa oamenilor nu mai are nicio valoare.
In adolescenţă am debutat cu o stare de rebeliune, aşa că am repetat clasa a noua, odată şi încă odată.
Am fost trimis la Sighişoara ca să scap de “anturaj”, unde unchiul Eugen m-a reintors la învăţătură prin mijloace extrem de paşnice.
Adolescenţa a însemnat pentru mine şi ani de lectură susţinută simţind că reţii mai mult din imaginea din oglindă, decât de cea din realitate.
A sosit vremea armatei. Era obligatorie. Tata aranjase o amânare pe care am respins-o în ultima clipă în faţa comisiei medicale. Decizia mea neaşteptată l-a pus în dificultate pe doctor.
Am fost repartizat la o armă unde se făceau trei ani ca să mă satur de instrucţie, ordine şi comenzi.
La 22 de ani, terminasem stagiul militar şi am dat examen de admitere la Cluj, la Arte Plastice. După o pregătire sumară, şi, spre surprinderea mea, am reuşit al doilea la secţia de grafică. Trăiam, ciudat, cu sentimentul că “aşa merg lucrurile”, dar nu pierdeam niciodată starea de seninătate şi de siguranţă. Ultimii trei ani, in facultate, am avut bursa de merit “Ion Andreescu” acordată celor ce dovedeau interes pentru studiu pe distanţa celor 6 ani de şcoală. Repartiţiile s-au făcut după datele din buletin, refuzându-se dreptul de a-ţi alege postul conform mediilor.
După jumătate de an am găsit de lucru în Bucureşti, locuind câţiva ani în mansarde sau locuinţe de cartiere periferice. Am obţinut cu greu buletinul de Bucuresti şi intram în statutul de “cetăţean responsabil”.
După un deceniu de fabrică, am intrat în presă urmărind avantajul de a avea dimineţile libere. Sunt un artist diurn, în exclusivitate fără nopţi pierdute, nu am fost atras de excese.
Am făcut alergare, aproape fără întrerupere de la 30 la 70 de ani. O experienţă singulară cu profit, cred pentru sănătate si nu numai. Când termini cursa trebuie să ai aceeaşi respiraţie ca la început.

Orice gest de creaţie implică o formă de abstractizare

- Cum a fost începutul în artă?
- Sase ani am desenat zilnic după model. Normal într-o şcoală academică. Dar şi un mare avantaj oferit de cunoaşterea interpretării figurii umane în timpul istoric. Lucrând nu reuseşti să progresezi pe măsura efortului. Trebuie să te împaci cu această stare de criză care declansează o reală inhibiţie. Poţi fi urmărit toată viata de acest virus a cărui singur remediu este munca bazată pe continua lărgire a orizontului.

- Oare omul a abstractizat dintotdeauna?
- Orice gest de creaţie implică o formă de abstractizare. Altfel ar fi o simplă repetiţie. Un nonsens. Nevoia de a face semne, de a transmite simboluri se află in gena umană. Obligat să comunice, omul sacrifică detaliile păstrând şi prelucrând esenţa. Mare parte din reprezentările apărute in civilizaţie sunt abstractizări, chiar şi cele spontane din epoca primitivă.

- Vechii locuitori ai meleagurilor noastre au preferat geometria pură pe ii, porţi, vase, pe porți etc, în timp ce popoarele slave vecine au preferat reprezentări naturale, flori, animale, frunze. Cum explicați această apetență spre abstract a românilor?
- Poate au avut un alt timp de decantare. Altă măsură, o altă predispoziţie sufletească, poate un alt tip de plămădire a liniştii pe care o presupune creaţia.

- Majoritatea privitorilor se opresc la impresionism. Mai departe nu se asimilează pictura. De ce?
- Apariţia impresionismului coincide cu perioada de afirmare a burgheziei. A urmat o reprezentare spirituală firească, inexistentă în vechea artă, fenomen specific Europei, mereu răscolită de reforme. Cealaltă parte a Terrei nu a avut nici o tresărire.
S-au făcut pasiuni mari pentru această perioadă care a funcţionat cu intensitate, ca o lumină mai apropiată de noi şi ca o modă. Despre Renaştere, unde umanitatea se recunoaşte cu trăiri mai adânci, partitura are măreţie simfonică. Nu este atât de mult „pe cont propriu”.

Nu am simţit nevoia să fac idolatrie

-Cum aţi evitat cultul personalitaţii?
Sunt un sceptic. Dacă după ce mă concepea, Dumnezeu mă întreba, arătându-mi calea, ce doresc, i-aş fi cerut să mă lase „ţărână”.
Politica este aceeaşi din totdeauna. O bună parte din viaţă am auzit despre „odiosul regim burghezo-moşieresc”. În partea a doua, urmărim zilnic despre „crimele comunismului”. Câţiva „destepţi” profită de toate astea.
Mediocritatea demersului politic creează confuzie şi lehamite. Omenirea moşteneste un tezaur cultural inestimabil. Când naţiunile nu se infruntă cu săbiile pe câmpurile de luptă, se întâlnesc la sărbătoarea spiritului şi a artei. Trebuie să ne dorim ca aportul nostru să fie cât mai mare.
Nu am simţit nevoia să fac idolatrie. Am constatat că sunt atras de reprezentarea atemporală şi am încercat să înţeleg transferul realului. În abstract, în cazul meu, asta s-a produs pe traseul expresionismului, fixându-se într-o soluţie recognoscibilă. Apropo de idolatrie. În dimineaţa lui 22 decembrie 1989, când străzile erau pline de oameni, hulindu-l pe Ceauşescu, un coleg artist, un tip concesiv, descindea dintr-o furgonetă cu un uriaş portret al Tovarăşului. O comandă dusă la evaluare. Nu ascultase ştirile, nu ştia nimic. Lumea privea uimită, el - la fel. A dispărut pe o stradă lăturalnică în timp ce oamenii erau atraşi de acţiune. Scenă de film...

- Artistul trebuie să aibă o funcţie sau măcar o sinecură?
- Viaţa artiştilor depinde foarte mult de epocă. Sistemele social-economice sunt determinante pentru lumea artei în toată diversitatea. Arta susţinută de stat şi arta în condiţiile economiei de piaţă. Sunt cele două situaţii cunoscute de generaţia mea. Arta făcută din vocaţie sau comandă socială, dilemă ce duce la o filozofie de viaţă extrem de instabilă.
Pentru că nu-ţi poţi susţine cheltuielile casă-atelier, recurgi la o sinecură.

Am vândut mai mult decât colegul meu Van Gogh

- Este importantă metoda in artă?
Cred că metoda, inteligenţa artistică este mai importantă decât talentul, deși se vorbește mult mai mult despre talent. „Harul” poate exprima mai exact asocierea între metodă și talent. Cu multă disciplină, pasiune şi multă muncă, se poate ajunge ca dorinţa de a crea să nu se stingă. Fără susţinere, talentul moare. Puţini absolvenţi ai academiilor de profil perseverează. Rezultate convingatoare, originale se obțin dacă poţi evita numeroasele tentaţii şi oferte profesionale facile.
Starea de intensitate, frumuseţe şi puritate spirituală pe care o degajă adolescenţii la începerea studiilor se destramă sub privirea indiferentă a administraţiilor, oricare au fost ele.

- Pictorii vechi... Cum poţi fi mai aproape de onestitatea artistică?
- Încerci să ai măsura, te străduieşti să menţii echilibrul între dorinţă şi realitate, subiectivism şi obiectivitate, încercând să te descoperi. Termenii dramei nu trebuie să te împiedice să-ţi păstrezi umorul.
În ce mă priveste, realizez că am trăit mai mult decât Bruegel cel Bătrân, am vândut mai mult decât colegul meu Van Gogh şi am fost mai mediatizat decât , de pildă, Jeronimus Bosh. Călătorind fără exces, i-am depăşit, cu siguranţă pe toţi artiştii renascentişti - în mile. Orgoliul meu, aş putea considera că este pe deplin satisfăcut.
Muritorul trebuie să înţeleagă creaţia ca pe un fenomen universal. Este cert însă că drumul mai scurt spre glorie se află în conjunctural. Poţi încerca. Fii fericit că ai reuşit să nimereşti în cea mai lungă pace din istoria Europei şi să te menţii in limitele onestităţii.
The Best of the Best”

- Si cu America?
- Prima întâlnire cu arta americană am avut-o prin anii '70. O mare expoziţie s-a făcut la Bucureşti într-un moment de destindere politică şi cu ocazia vizitei unui preşedinte american. La experienţa artei moderne europene, artiştii americani au adăugat mai multă lumină, spontaneitate şi au subliniat necesitatea artei publicitare. Cu nici un efect pe piaţa paralizată pentru multă vreme de norme potrivnice economiei capitaliste.
Beneficiind de o execuţie tehnică extrem de bună, arta care incită gustul mediu al populaţiei a invadat întreg mapamondul. Nu există însă riscul ca arta autentică să fie ameninţată. atâta vreme cât oamenii sunt încă preocupaţi de conservarea, cercetarea şi popularizarea artei cu mesaj filozofic.
Specializarea galeriilor de artă elimină confuzia şi nu se mai ajunge la atitudini spontane de respingere. Producţia este mult mai mare decât oferta pieţei. Indiferent de asta, spiritul nobil al creatorilor rămâne extrem de activ şi, în societate, oamenii continuă să converseze pe teme de cultură.
Experienţa mea americană a debutat cu participarea la expoziţii municipale în San Diego. Sala societăţii este așezată în Parcul Balboa, o zonă foarte populată pentru frumuseţea ei. Am devenit membru al Societăţii La Corona, oraş satelit al Los Angeles-ului, cam de mărimea Sibiului. Am avut, de asemenea, expuneri lunare. Am luat mai multe premii, ultimul fiind „Best of the Best”, obţinut la o expoziţie făcută exact în scopul decernării anuale a acestei distincţii din 2013. Am participat şi la expoziţii mai ample şi apreciez atitudinea extrem de cordială şi lipsită de prejudecăţi a comisiilor şi expozanţilor.

- Puteţi formula o viziune despre artă, ceva ca un crez? O meditaţie?
- Mi-am făcut cu grijă cultura imaginii care se revendică de la arta primitivă la originalele curente ale timpurilor moderne. Am încercat să exprim lumea cu subiectivism, aşa cum am perceput-o eu, dobândindu-mi libertatea prin cunoaştere, dar şi prin uitare.
Poate că, în zilele noastre, fiecare artist doreşte să fie unic. Originalitatea nu este un păcat, dacă ne gândim că este firesc să contribui cu ceva nou.
Ineditul presupune o cercetare şi, în acelaşi timp, poate fi rodul unei trăiri existenţiale spontane. O reacţie la tensiuni fundamentale pentru ceea ce intuim, înţelegem sau refuzăm din propria noastră viaţă.
De fapt, plastic vorbind, arta este un exerciţiu de formă şi culoare, reprezentat, în cazul meu, de mecanisme biologice încărcate cu dinamism şi memoria mişcării. Ceva ce se cere privit fără prejudecăţi, fără complexe, ca tot ce se petrece in artele vizuale şi nu numai.
Viorel Patrichi

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu