Eugen Simion – de strajă la farul culturii române

„DNA m-a anchetat patru ani pentru Caietele Eminescu”

M-am dus la academicianul Eugen Simion, ca la un reper fundamental al spiritualității naționale contemporane, într-o perioadă în care cultura are evident de suferit. Acest urmaș de moșneni din Chiojdeanca Prahovei nu e „spiritus rector”, ca Titu Maiorescu. Este un paznic de far pentru cultura noastră, care trece printr-o perioadă extrem de grea, sigur, nu comparabilă cu cea din anii 1950 sau 1980. O perioadă foarte dificilă, la care nu am fi crezut că vom ajunge atunci, imediat după 1990, fiindcă speram într-o dezvoltare liberă, naturală, organică. Așa cum țăranul Marin Preda a bătut țărușul artei autentice în platoșa „realismului socialist”, Eugen Simion a ținut în echilibru balanța valorilor naționale, dincolo de mode și mofturi străine. Am vrut să aflu de la domnia sa ce rămâne în urma eroziunii provocate de timp din valorile românești, în această perioadă atât de difuză și de confuză, care atacă practic tot, de la Eminescu la Sadoveanu, de la Grigorescu la Constantin Brâncuș. Este o perioadă ce ar putea să mai dureze 25, 50 de ani, nu știm. Ne confruntăm peste tot cu acel fenomen al destructurării, nu numai în studiul istoriei, filozofiei, dar și în artă și literatură. Am vrut să aflu când ne vom regăsi totuși.

Și am regăsit un om îngrijorat de regresul nostru spiritual, dar optimist că vom trece întăriți peste perioadă. Știa că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită în lumea primatelor atunci când a scos Caietele Eminescu, dar nu credea că va ajunge la procurorii DNA. Trebuie să pârjolim totul în jurul nostru pentru ca dușmanul din noi să nu mai găsească hrană! Dialogul cu Profesorul de la Fundația Națională pentru Știință și Artă ar merita să fie cunoscut, tocmai pentru că avem atâtea nasuri subțiri:

„Timp de doisprezece ani, am fost în conducerea Academiei Române și aceste chestiuni s-au pus cu mare acuitate. Am încercat să găsesc o metodă, să nu depind de starea asta generală a societății. Și am ajuns la concluzia că tot ce pot face individual este aproape sigur; ca instituție, trebuie să alegem niște proiecte și să încercăm să le ducem la capăt, pe cât este posibil, și în tăcere.

- Dar de ce în tăcere? În epoca interbelică, existau confruntări politice, chiar mai dure decât în această perioadă, sărea pistolul din teacă, uneori cu consecințe tragice, și totuși cultura nu era atât de afectată, ca astăzi. De ce în tăcere? Mie îmi place să aud că Eugen Simion a realizat un monument al culturii române prin Caietele Eminescu.

- Să fie în tăcere fiindcă numai eu știu cât de greu le-am făcut și cu câte opoziții, venite, în chip curios, din partea societății intelectuale.

- Invidia?...

- Nu știu cum să-i spun. Adică să fii invidios că vrea cineva să ducă la capăt proiectul Noica? Și-a pierdut aproape zece ani, încercând să-i convingă pe cei care dețineau atunci puterea, că e foarte important să publicăm aceste manuscrise. Noica nu a reușit, am încercat noi și am izbutit. Și în ziua în care am anunțat în Academia Română: „Domnilor, există toate cele 14.000 de pagini publicate în faximil, în 38 de volume, am fost reclamat la DNA. Și după patru ani, de curând, am primit de la procuratură o hârtie spunând că nu sunt urmărit penal. După patru ani! Mă rog, eu sunt bucuros că n-am fost chemat, că nu m-ați văzut la televizor. Acest lucru mi-a dat curaj fiindcă au fost oameni la DNA, care au înțeles că nu s-a întâmplat nimic. Contabilitatea s-a ocupat de bani. Acest lucru trebuia făcut,” spune Profesorul.

Adică așa, cum ar fi zis străbunicul moșnean: „Această casă trebuia ridicată, această biserică trebuia făcută...” De-acolo vine...

„Editura Humanitas m-a dat în judecată pentru publicarea lui Cioran”

Și Anghel Saligny, și Coandă, și Brâncuș au avut necazuri cu monumentele lor. Profesorul are proiecte multe, unele au fost finalizate strălucit, altele s-au poticnit. Unii sar imediat ca arși: piața decide!

- De ce trebuie să lăsăm totul la dispoziția pieței care poate să se înșele? Rigorile pieței nu totdeauna sunt și corecte, și benefice pentru devenirea unei națiuni...

- Sunt de acord cu dumneavoastră. Și eu mă gândesc că, dacă vreau să public integral opera unui autor român, nu ar trebui să existe blocaje. Până acum, noi nu am avut publicată integral opera lui Mihai Eminescu. Articolele lui politice le-am publicat abia după 1990. Am încercat la Academie și la Fundația Națională pentru Știință și Artă, care funcționează sub egida Academiei, să pornesc o asemenea colecție, de tip Pleiade. Am publicat în colecție 150 de volume. Fără ajutorul statului! M-a ajutat, pe când era ministru, Ion Caramitru, să public primele volume din Eminescu, m-a mai ajutat Răzvan Theodorescu, cât a fost un an – doi, ministru, după care a venit o ministreasă și a zis că noi risipim banii! Risipim banii dacă îi publicăm pe clasicii literaturii române? Pe Arghezi, cu 11 volume, în care se regăsește toată opera lui? Pe Caragiale, cu cinci volume, pe care le-am publicat într-un tiraj de 300 de exemplare fiindcă nu am găsit un primar care să finanțeze? Și aici, l-aș certa pe domnul Sorin Oprescu, care mi-a promis că publică pentru marile biblioteci bucureștene 1000 de exemplare din Caragiale și nu s-a ținut de cuvânt. Este cea mai bună ediție care există, făcută de un grup de cercetători de la Institutul George Călinescu. Am recuperat ultimul rând din Caragiale. Științific, ca lumea. N-ar fi fost bine ca această carte să se găsească pe piață? Am reușit, după 70 de ani, să publicăm în România, într-o ediție integrală, toate scrierile lui Emil Cioran, care a fost interzis atâția ani. Toată opera lui românească în două volume. Nu a ajuns pe piață pentru că Editura Humanitas m-a dat în judecată. Ne judecăm. Ne interzice publicarea. Într-o primă instanță la Tribunalul București, li s-a respins plângerea. Vor face recurs și au stopat această ediție”. 

Iată dialogul integral cu Profesorul. Spiritul lui discerne cu aceeași acuitate între bine și rău, între urât și frumos, după cum îl știam din tinerețe.
Argintul cel bun își păstrează patina dincolo de mode... 

- Domnule academician Eugen Simion, noi am venit la dumneavoastră ca la un reper fundamental al culturii naționale contemporane, într-o perioadă în care cultura română are evident de suferit. Trece printr-o perioadă extrem de grea, sigur, nu comparabilă cu cea din anii 1950 sau din anii 1980. O perioadă extrem de dificilă, la care nu am fi crezut că vom ajunge atunci, imediat după 1990, fiindcă speram într-o dezvoltare liberă, naturală, organică. Ce rămâne în urma eroziunii provocate de timp din valorile românești, în această perioadă atât de difuză și de confuză, care atacă practic tot, de la Eminescu la Sadoveanu, de la Grigorescu la Corneliu Baba? Este o perioadă ce ar putea să mai dureze 25, 50 de ani, nu știm. Ne confruntăm peste tot cu acel fenomen al destructurării, nu numai în studiul istoriei, filozofiei, dar și în artă și literatură. Ce se mai poate salva în această perioadă din valorile românești? Când ne vom regăsi?

- Rămâne ceea ce știe și ceea ce poate fiecare să ia și să salveze. Fiindcă, la nivelul suprafeței lumii românești, este o ceață imensă. În primul rând, este o imensă hărmălaie în viața socială, iar în viața politică, pare un nesfârșit război civil. Ce se întâmplă nu-i bine. Pe de altă parte, eu nu sunt atât de disperat ca unii contermporani de-ai noștri. Nu-mi place nici injuria din limbajul politic, nici discursul jălalnic, mioritic, care anunță apocalipse. Pe amândouă le întâlnim în viața publică. Cred că trecem printr-un moment de rătăcire.

- Seamănă cu alte epoci din existența noastră modernă?

- Nu, nu seamănă deloc pentru că momentul proletcultului de după 1948, când România a intrat într-un regimn totalitar, lucrurile erau poate mai grave, dar mai clare în același timp. Știam de unde vine răul, cine e dușmanul, știam dacă putem să ne apărăm. Acum, ceea ce se întâmplă este oarecum curios fiindcă toți am dorit acest regim al libertății și am văzut că libertatea formală a venit, putem vorbi ce vrem, putem contesta ce se întâmplă și pe toți actorii vieții sociale, dar, în același timp, avem sentimentul neputinței că nu putem schimba nimic. Și ne întrebăm cum e posibil ca, într-un regim al libertății, să nu vedem că apare o capodoperă, că anumite lucruri pe care le câștigasem nu mai sunt, că se citește tot mai puțin, că o carte costă mai scump și nu se mai poate cumpăra.

Timp de doisprezece ani, am fost în codnucerea Academiei Române și aceste chestiuni s-au pus cu mare acuitate. Am încercat să găsesc o metodă, să nu depind de starea asta generală a societății. Și am ajuns la concluzia că eu, ce pot face individual este aproape sigur; ca instituție, trebuie să alegem niște proiecte și să încercăm să le ducem la capăt, pe cât este posibil și în tăcere.

- Dar de ce în tăcere? În perioada interbelică, existau confruntări politice, chiar mai dure decât în această perioadă, sărea pistolul din teacă, uneori cu consecințe tragice, și totuși cultura nu era atât de afectată, ca astăzi. De ce în tăcere? Mie îmi place să aud că Eugen Simion a realizat un monument al culturii române prin Caietele Eminescu.

- Să fie în tăcere fiindcă numai eu știu cât de greu le-am făcut și cu câte opoziții, venite, în chip curios, din partea societății intelectuale.

- Invidia?

- Nu știu cum să-i spun. Adică să fii invidios că vrea cineva să ducă la capăt proiectul Noica, pentru că el s-a gândit. Și-a pierdut aproape zece ani, încercând să-i convingă pe cei care dețineau atunci puterea, că este foarte important să publicăm aceste manuscrise. El avea o idee măreață: dacă vom publica aceste manuscrise, se va schimba ceva în lumea românească, se va produce o revoluție, tinerii vor vedea ce înseamnă acest laborator de creație, ce importanță are. Noica nu a reușit, am încercat noi și am izbutit. Și în ziua în care am anunțat în Academia Română: „Domnilor, există toate cele 14.000 de pagini publicate în faximil, în 38 de volume, am fost reclamat la DNA. Și după patru ani, de curând, am primit de la procuratură o hârtie spunând că nu sunt urmărit penal. După patru ani! Deci cineva s-a ocupat de această chestiune. Mă rog, eu sunt bucuros că n-am fost chemat, că nu m-ați văzut la televizor.

- Au fost patru ani de tracasare.

- Acest lucru mi-a dat curaj fiindcă au fost oameni la DNA care au înțeles că nu s-a întâmplat nimic. Contabilitatea s-a ocupat de bani. Acest lucru trebuia făcut.

- Și Anghel Saligny, și Coandă au avut necazuri cu monumentele lor...

- Dar nu era DNA pe-atunci, o instituție care, probabil, are rosturile ei. Iar în spatele unei asemenea instituții, nu exista un conflict politic major și fără sfârșit. Apoi, trăim într-o societate în care piața decide totul, inclusiv soarta unei cărți, a unei opere.

- Și a unor valori pe care noi le consideram eterne...

- Sigur.

- De ce trebuie să lăsăm totul la dispoziția pieței care poate să se înșele, așa cum se întâmplă deseori în istorie? Rigorile pieței nu totdeauna sunt și corecte, și benefice pentru devenirea unei națiuni...

- Sunt de acord cu dumneavoastră, dar, cum nu mă pricep la economie, atunci am criteriile mele. Și eu mă gândesc că, dacă vreau să public integral opera unui autor român, ceea ce noi nu am avut până acum, nu ar trebui să existe blocaje. Până acum, noi nu am avut publicată integral opera integrală a lui Mihai Eminescu. Articolele lui politice le-am publicat abia după 1990. Am încercat la Academie și la Fundația Națională pentru Știință și Artă, unde vă găsiți, care funcționează sub egida Academiei, să pornesc o asemenea colecție, de tip Pleiade. Am publicat în colecție 150 de volume. Fără ajutorul statului! M-a ajutat, pe când era ministru, Ion Caramitru, să public primele volume din Eminescu, m-a mai ajutat Răzvan Theodorescu, cât a fost un an – doi, ministru, după care a venit o ministreasă și a zis că noi risipim banii! Risipim banii dacă îi publicăm pe clasicii literaturii române? Pe Arghezi, cu 11 volume, în care se regăsește toată opera lui? Pe Caragiale, cu cinci volume, pe care le-am publicat într-un tiraj de 300 de exemplare fiindcă nu am găsit un primar care să finanțeze? Și aici, l-aș certa pe domnul Sorin Oprescu, care mi-a promis că publiucă pentru marile biblioteci bucureștene 1000 de exemplare din Caragiale și nu s-a ținut de cuvânt. Este cea mai bună ediție care există, făcută de un grup de cercetători de la Institutul George Călinescu. Am recuperat ultimul rând din Caragiale. Științific, ca lumea. N-ar fi fost bine ca această carte să se găsească pe piață? Am reușit, după 70 de ani, să publicăm în România, într-o ediție integrală, toate scrierile lui Emil Cioran, care a fost interzis atâția ani. Toată opera lui românească în două volume. Nu a ajuns pe piață pentru că Editura Humanitas m-a dat în judecată. Ne judecăm. Ne interzice publicarea. Într-o primă instanță la Tribunalul București, li s-a respins plângerea. Vor face recurs și au stopat această ediție.

- Eu nu neg importanța moștenirii de către familie a drepturilor de autor. E normal să fie așa. Nu neg nici dreptul celor care cumpără drepturile de autor de la urmași. Dar, pentru Dumnezeu, când e vorba de valori esențiale pentru cultura națională, nu ar trebui totuși făcut ceva pentru că acele valori nu aparțin unor urmași, nu aparțin doar celor care au cumpărat dreptul de a le publica? Nu trebuie eludat nici dreptul la informare al marelui public. De ce oamenii de cultură, care au fost și în Parlamentul României, nu au promovat o asemenea lege timp de 25 de ani?

- Și aici veniți în întâmpinarea mea pentru că, de multe ori, m-am gândit de ce clasicii și clasicii modernității nu sunt protejați. În cazul lui Cioran, noi am încheiat un contract cu ultimul moștenitor în viață, și anume, cumnata, soția fratelui, care a fost foarte înțelegătoare și am publicat. Aici, a intervenit însă un editor care zice că a cumpărat el nu știu ce de la cine. Dar există cazuri și mai grele, când unii – fii, nepoți, cumnați, nepoți de verișoare – vor să se îmbogățească pe urma unui autor și atunci cer drepturi care nu pot fi onorate. Sau pur și simplu nu vor. Și eu mă gândesc la o lege scoasă de Parlamentul României, în care clasicii literaturii să iasă din această categorie. Eu conduc Institutul George Călinescu și acolo sunt niște oameni care se pricep și noi scoatem asemenea ediții. Să faci o ediție din Caragiale sau din Hortensia Papadat-Bengescu, ceea ce am reușit, este un lucru greu. An publicat toate romanele ei și am reconstituit un roman care se credea pierdut. Specialiștii de-acolo lucrează ani întregi, copiază fiecare pagină. Niciun editor nu vrea să-și asume o asemenea muncă fiindcă nu câștigă. Facem noi, un institut de cercetare sau fundația aceasta, care este legată de Academie și și-a propus acest lucru. Iar ca să putem plăti tipografia, să-i dăm ceva și celui care a făcut ediția, trebuie să stau cu mâna întinsă, să găsesc un om de afaceri, care înțelege. Și, din fericire, mai există și asemenea oameni care se gândesc că e bine să fii bogat, dar nu înseamnă nimic să fii bogat într-o țară fără cultură. Trăiești într-un trib de oameni săraci.

Marile culturi din Occident n-au renunțat să sprijine cultura. Pentru asemenea opere, există structuri naționale, care primesc dosarele și stabilesc publicarea unei cărți nerentabile, îl ajută pe editor. Editorul este obligat, dacă scoate o ediție științifică, să pună un preț mai mic, sub jumătatea prețului real chiar, mai accesibil profesorului de literatură franceză, studentului sau elevului. Așa ar trebui să facem și noi.

- Există asemenea blocaje în Franța, în Anglia, pentru marile valori?

- Nici pomeneală! Ei își apără valorile. Pentru ei, procesul globalizării, pe care îl numesc „procesul universalizării”, este important să nu devină un proces al uniformizării. Este o realitate și vor să gestioneze bine valorile și identitatea lor națională. Și atunci, sprijină publicarea clasicilor. Publică o ediție din Racine sau din Corneille, din Montaigne sau din Proust în toate formele. Noi o facem într-un mod cu totul ineficace. Avem tot felul de comisii pe lângă Ministerul Culturii, care mai dau niște fonduri.

Mi s-a întâmplat un lucru foarte curios. Există o comisie pe lângă Ministerul Culturii, care achiziționează cărți valoroase pentru biblioteci. Cu doi ani în urmă, fundația noastră a făcut o propunere în acest sens. Am propus o ediție inegrală, poetică și dramaturgică a lui Lucian Blaga. Trei volume maxive. Am mai propus Coșbuc etc. Ceva ne-a aprobat. După doi ani de la deschiderea concursului, cele 200 de volume, propuse de noi atunci, s-au împuținat. Le-am dat la toate institutele Academiei. După aprobare, când a trebuit să dăm acele cărți și ei să ne plătească, ni s-a spus că nu mai avem 223 de seturi, „aveți numai 83”. Bun, am acceptat 83, dar să ne permită câte două exemplare pentru bibliotecile județene. Nu se poate că îi împiedică legea! I-am trimis o scrisoare domnului Hunor, nu mi-a răspuns încă. Și am rămas așa. Acesta a fost ajutorul statului român.

M-ați băgat într-o chestiune delicată...

La copacul cel mare bat multe securi și topoare...

- V-am văzut vorbind la o emisiune televizată despre imposibila reeditare a operei lui Mihail Sadoveanu. Apoi, eu l-am căutat pe Jordan Herford, fiul vitreg al Smarandei Caterina Herfurt, nepoata scriitorului. Herford a făcut o editură și a început să reediteze unele cărți de Sadoveanu. Nu au rigoarea unui editor autentic. Cum putem să ne protejăm valorile clasice, fără să eludăm drepturile moștenitorilor?

- Și mie mi se pare un lucru scandalos că Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu nu mai există pe piață. Am stat de vorbă cu domnul Herford, care stă în Elveția. Era un om civilizat, cultivat. El mi-a spus că a făcut o editură și că o să publice câte o cărțulie. Eu i-am explicat că, mă rog, ceea ce face poate să fie interesant, dar ce facem noi nu poate să facă dânsul. Noi am vrea să-l publicăm pe Sadoveanu în Colecția Pleiade între aceste 150 de volume.

- Acolo este locul.

- Este într-adevăr, vexant să nu existe Sadoveanu. Asta înseamnă că cineva trebuie să pregătească o ediție științifică, să vadă variantele. Este o muncă uriașă și nu o mai poate face nimeni acum. Ar trebui să constitui un colectiv de cercetători la Institutul Călinescu și ei să realizeze în zece ani această ediție, altfel nu se poate. Nu mi-a mai dat niciun semn, nici eu nu l-am mai căutat fiindcă am înțeles că nu este interesat.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, mă gândesc ca, în toamnă, să mă adresez Parlamentului României, să vedem dacă poate scoate o lege prin care aceste ediții cu un caracter științific, nu comercial, să fie posibile. Eu, dacă scot 500 de exemplare din romanul istoric al lui Sadoveanu, Fundația Națională sau Institutul nu câștigă. Trebuie să găsesc pe cineva să plătească tipografia, salariile celor care lucrează acolo. Și atunci, câștigă scriitorul că are o ediție de referință, dar primul câștigător este societatea română prin cultura română. Cine merge la bibliotecă îl găsește acolo pe uriașul Sadoveanu.

- Herford spunea că, dacă două-trei cărți trec pragul de lumină al celuilalt veac, este suficient. Dumneavoastră ce credeți că trece în lumina acestui veac din opera lui Sadoveanu?

- Mult. Romanele lui istorice în primul rând mie mi se par extraordinare. „Zodia Cancerului”, „Frații Jderi” sunt cărți fundamentale. Povestirile lui, „Baltagul”, atâtea și-atâtea. Sadoveanu este un scriitor fundamental pentru noi. Este toată mitologia românească acolo, toată filozofia de viață a românilor. Noi îl pedepsim acum că a scris niște cărți slabe, politizate...

- Sau poate neînțelese atunci.

- Ei, da... nu... Sigur că „Mitrea Cocor”, „Aventură în Lunca Dunării” sunt cărți slabe din punct de vedere estetic. Dar el a scris încă o sută! Sadoveanu este un continent, este o limbă în interiorul limbii naționale, o limbă pe care trebuie s-o înveți, s-o citești, s-o deprinzi. Și noi îl ținem deoparte, îl scoatem din manuale, ceea ce mi se pare o aberație.

-La copacul cel mare, bat multe securi și topoare... E și cazul lui Sadoveanu, e și cazul lui Eminescu. Prin 1994, pe când mă duceam la redacție, am văzut prin Piața Dorobanți din București o Dacie-papuc, pe care era montat un panou 4x5 metri, alb, cu portretul mare al poetului, lângă care scria să se poată citi de la 200 de metri: „Eminescu a murit de sifilis”. Am ajuns să văd și opinia lui Hora Roman Patapievici, după care „Eminescu este cadavrul nostru din debara”, iar acum simbolul nostru național este invocat într-o campanie publicitară stupidă pentru medicamente contra bolilor venerice. Ce se întâmplă cu unii dintre noi, domnule profesor?

- Sunt niște escroci, nu doar oameni fără inimă. Să asociezi cu așa ceva un poet pe care românii îl socotesc poetul lor reprezentativ, un mit național este inadmisibil. Ei bine, la această masă unde stăm acum, a fost recent un colocviu, unde, în jurul acestei mese, erau vreo opt profesori, șefi de catedre din țară și s-a discutat despre această patografie a lui Eminescu. Toți au infirmat diagnosticul de lues, cum îi spunem noi ca să îndulcim puțin lucrurile. Iar cei care își concep afaceri cu o reclamă atât de nenorocită, atât de jalnică sunt niște oameni de nimic, nu au mamă, nu au tată. Au numai ambiția de a face bani. Îmi pare rău că nu știu cine este această firmă. Vreau să public o scrisoare cu această chestiune. La fel își bat joc de termenul „academie” : „academia de bere”...

- Aurul rămâne, chiar dacă totul se corodează în jur. El nu reacționează cu nimic. Așa că valorile românești vor trece și peste această perioadă, așa cum, în anii 1960, am avut acea mică renaștere a culturii românești, chiar dacă m-ar condamna cineva pentru așa afirmație.

- Sigur că da.

- Am dovedit că putem să renaștem din cenușa proletcultismului. Vom trece și peste asta?

- Culturii nu-i trebuie mult ca să renască. Mă uit la generațiile tinere. Printre ei, se află critici literari de 30-35 de ani, am mare încredere în ei. De ce francezii au scos în 1931 această ediție de tip Pleiade pe care am preluat-o noi în anul 2000? Pentru că, în primul rând, bibliotecile mari nu mai puteau fi ținute în casă. Nu mai încape în casă tot ce s-a scris în literatura franceză, nici în literatura română, care e mai mică. Pe când se cria scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, francezii îl aveau pe Rabellais, iar peste câțiva ani, Montaigne publicase Eseurile. Noi de aici pornim, de la scrisoarea lui Neacșu către judele Brașovului: „I pak dau știre domniei voastre za lucrul turcilor...” Am recuperat și noi avem acum ce să publicăm. Iată aici, am editat Biblia lui Petru Pavel Aaron de la 1761-762. A stat aproape 250 de ani și am publicat-o. E scrisă în limba populară ardelenească, o capodoperă. Vă mai spun un lucru îmbucurător. Pe masa mea de la Institutul Călinescu, se află o traducere nouă din „Istoria creșterii și descreștii Imperiului Otoman” a lui Dimitrie Cantemir. O ediție bilingvă, latină și română. Două volume masive. Un alt dosar cu „Descriptio Moldaviae”, reluat, cu o traducere de Guțu, și revizuit. Vrem să le publicăm în acest an. Mâine pot trimite la tipar aceste cărți. Academia Română s-a înființat, printre altele, ca să editeze opera integrală a lui Cantemir. Sper să fac acest lucru cât mai sunt în viață... Să vedem ce zic instituțiile, Ministerul Culturii...

- Oamenii de afaceri nu vă ajută?

- Nu le poți cere nici lor prea mult. Nu avem nici aici legi bune, care să le scadă impozitele pentru sponsorizarea culturii. Nu funcționează nici asta. Avcem ediția Topârceanu gata, dar aici am găsit un om de afaceri. „Domnule profesor, mie îmi place Topârceanu...” Cartea e gata. Cu Ibrăileanu avem două volume gata. Eugen Lovinescu e gata. Nu e important să aveți toate istoriile lui, cele 6 volume în două volume?

- Ce alte proiecte mai aveți?

- Am atât de multe... Cel mai important este Dicționarul general al literaturii. Am publicat în perioada 2004-2009 o primă ediție în șapte volume. Acum pregătim ediția a doua în opt volume, revăzută și adăugită. Va fi o ediție de referință pentru 50 de ani pentru că nu mai văd un spirit agitat ca mine, care, în loc să-și scrie memoriile, se luptă să publice un dicționar în care să-i găsiți pe toți scriitorii importanți, cu biografia lor și cu comentarii la opera lor.

- O istorie a literaturii române, marca Eugen Simion, pe când?

- Lucrez la ea. E pacostea mea, ca să zic așa... Am termen să dau primul volum în mai 2015. Dar nu-mi place să vorbesc despre ce nu am făcut fiindcă sunt superstițios.

- Dumneavoastră ați fost elevul strălucit al unor eminențe din cultura noastră: George Călinescu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti. Exceptând perioada proletcultisă, ei se confruntau cu asemenea probleme grave în plan spiritual, cum se întâmplă cu generația dumneavoastră?

- Se confruntau cu probleme ideologice, dar acești profesori ne-au salvat pe noi. Venind la Universitatea din București și ascultându-l pe Tudor Vianu cinci ani, căutându-i peste tot pe Călinescu, pe Rosetti, pe Iordan, a fost o bucurie uriașă pentru mine. Niciodată Universitatea din București nu a avut profesori atât de mari într-o istorie atât de rea. Universitatea nu mai este ce a fost. Poate renaște cu acești tineri pe care încerc să-i cultiv. În anii 1960, când am început noi să publicăm, când Nicihita Stănescu, Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Nicolae Breban au debutat, părea o mentalitate care nu putea fi spartă, ca astăzi. În zece ani, toți actorii realismului socialist au dispărut. Nu i-a mai băgat nimeni în seamă.

- Vor dispărea și campionii destructurării de astăzi?

- Sigur. Nu văd să reziste tipul de denigrator, care strâmbă din nas când aude de valorile naționale, care spune că nu trebuie scris românește, că limba română se oprește la Oradea, la Arad. Dacă domnul Horia Patapievici scrie că limba română nu-i bună decât pentru înjurături...

- Sau că avem „o cultură de tip second hand”...

- ... eu nu mă supăr când aud așa ceva. Eu mă mir de o bazaconie imensă. Avem mari poeți. Când ai scriitori ca Eminescu, Arghezi, Blaga, Pillat, Nichita Stănescu, când ai un spirit european la 1700, cum a fost Cantemir, nu poți să spui că avem o cultură minoră. Iar tu vii și scrii că „Eminescu e nul”, cum a spus Cristian Preda, care acum este în Parlamentul European. Tot el a afirmat că Academia Română e „bolșevică”. Nu știe despre ce vorbește. Mai bine să-și ia bănuțul de-acolo și să lase în pace cultura română.

Eu nu sunt disperat în ce privește destinul culturii române. Arghezi este un poet uriaș, cel mai mare poet al secolului XX, nu numai pentru limba română. Un poet colosal. Se va citi cât va exista limba română. Sau Bacovia, un poet formidabil. Degeaba spun acești nefericiți că Eminescu este un poet depășit. Deschizi Eminescu așa cum deschizi Biblia, pe care o deschide și hermeneutul pentru a cuprinde un sens al lumii, o deschide și credinciosul care abia știe să citească.

Așa se întâmplă cu marea operă...

A consemnat Viorel Patrichi