Testamentul generalului Iulian Vlad
Vineri,
24 noiembrie, la Târgul Gaudeamus de la București, au avut loc
evenimente grele, fără precedent la sărbătorile dedicate cărții din
România.
Cel
mai semnificativ moment mi s-a părut lansarea lucrării monumentale
„Confesiuni pentru istorie” (peste 800 de pagini), carte elaborată de
generalii Iulian Vlad și Aurel Rogojan.
Evenimentul
a fost precedat de prezentarea „Secolului XXI”, dedicat savantului
Solomon Marcus. În sală erau vreo 200 de ofițeri activi și „în adormire”
din serviciile noastre speciale. S-au suprapus lansările din sala
Cupola de la Romexpo și oamenii au ascultat disciplinați ce se mai spune
despre matematicianul din Bacău. După care, a apărut generalul Aurel
Rogojan, însoțit de un comando de excepție. De fapt, acest om a insistat
pe lângă mai vechiul lui comandant și camarad Iulian Vlad „să răspundă
la întrebări”. Și generalul a răspuns cât a vrut, cât a putut, cu
tehnica din dotare, lăsând destule vorbe nespuse printre rânduri și
enigme neexplicate pentru urmași. Trebuie să-i înțelegem și pe
profesioniștii războiului umbrelor, dar pentru ideea noastră de istorie
orală a românilor este o grea pierdere. Este revoltător că nu știm totul
despre cei care ne-au înscenat masacrul din decembrie 1989, asasinatul
feroce din ziua de Crăciun, perceput tot mai mult ca un omor ritualic,
aruncat cu cinism în memoria colectivă a românilor. Să fiu înțeles
corect: nu am fost și nu voi fi un nostalgic al deceniului groazei din
istoria noastră recentă.
„Toate aceste fatalități pe care le trăim...”
Generalul
Aurel Rogojan și-a pornit prezentarea din start în răspărul curentului
fiindcă, tot mai frecvent, auzim că Securitatea a făcut toate ororile,
că securiștii – toți, la grămadă – au furat și au distrus economia
României, eludând factorul politic, comanda politică, adevărata ecuație
de forță. Adevărul este la mijloc și aici.
„Toate
aceste fatalități pe care le trăim nu sunt deloc joc al întâmplării, ci
au o riguroasă determinbare sistemică, ne asigură generalul Aurel
Rogojan. Fiindcă, în 1989, cel puțin în România, nu a avut loc o
revoluție care să transfere puterea de la un regim totalitar către un
sistem democratic, controlat de popor, ci o aruncare a României în
siajul evenimentelor generate de o aparentă și relativ scurtă abandonare
a războiului rece. Marionetele politice, emanate din interesele
post-Malta, ne-au guvernat, ori manipulate în orb, ori cu bună știință,
premeditat ticălos. Consecințele unei astfel de guvernări se regăsesc
astăzi în starea de gravă insecuritate existențială a națiunii române.
Occidentul
a mizat pe astfel de guvernări pentru distrugerea bazelor economice ale
puterii revolute căci altfel – spunea același Occident - resurecția ar
putea fi oricând posibilă. Iar partenerul estic al Vestului a mizat pe
astfel de guvernări pentru a-și extrage profitul din asasinarea
economică a României”.
Eu
nu neg importanța factorului extern în subminarea economică și
spirituală a națiunii române, dar avem și noi feciorii noștri, emanații
noștri, care au pus umărul. Ce ne spun Confesiunile generalului Vlad din
trecut prin prezent către viitor? „Ne spun că evenimentele din
decembrie 1989 erau implacabile și au fost totuși anticipate, continuă
generalul Rogojan. Dar când îți este paralizat sistemul național de
securitate, nu ai cum să fii apărat. Paralizia sistemului securității
naționale – să fim realiști și să recunoaștem - a început și a devenit
îngrijorătoare odată cu excesele politizării sistemului securității
statului, când activiștii partidului din conducerea Ministerului de
Interne nu puteau accepta ca informarea curentă operativă, zilnică a
Departamentului Securității Statului să combată informarea Secției
organizatorice a Comitetului Central al PCR.
Departamentul
Securității Statului, sub comanda generalului Iulian Vlad, poate fi
definit ca fiind într-o epocă în care Securitatea era versus informarea
de partid. De altfel, un capitol la pagina 52 detalizaă lucrurile.
Citiroul
care va pătrunde dincolo de rândurile cărții va realiza cum Nicolae
Ceaușescu constrâns de permanenta amenințare sovietică, a consimțit să
fie flancat de oamenii Moscovei în imediata sa apropiere, dar pe care
reușise ori să-i fidelizeze încât să nu cuteze a-l da la o parte, sau
chiar le era teamă de o Securitate față de care aveau totuși imunitatea
garantată tocmai de către Nicolae Ceaușescu”.
Ceaușescu
nu a fost totuși „omul rușilor” și nici naționalist nu a fost, cum
pretind unii. Am argumente destule aici. El era însă fricos în ultima
parte a existenței: momentele de atitudine curajoasă, destul de scurte,
alternau cu o inexplicabilă teamă de adversarii externi, după care
ignora complet primejdiile. În deceniul groazei, Ceaușescu nu mai avea
instinct politic din cauza diabetului. Nu mai era același conducător
care fusese în 1968. Există argumente și aici...
„Sub
titlul „Conspirații împotriva lui Nicolae Ceaușescu (pagina 140) aflăm
cum, în numele controlului de partid, Ceaușescu facilita penetrarea
spionajului străin în mediul politic”. Iată o afirmație greu de probat
totuși.
„La
cel de-al doilea nivel, conspiratorii împotriva lui Nicolae Ceaușescu
erau mai mult niște generali de vodevil, care mizau, începând din anul
1978, pe fiul unui ilegalist, fost agent al Kominternului, trăitor mai
mult pe la hoteluri de lux din Moscova, în timp ce Dej și Ceaușescu se
aflau în recluziune. Importantă este însă precizarea generalului Vlad:
„În spatele complotului generalilor, au stat puteri străine garante”.
Generalul
Iulian N. Vlad, împătimit de a face lucrurile nu bine, ci perfect, să
fie temerar, să fie primul și să fie diferit, dar mai presus de orice,
să fie corect, nu se sfiește să afirme chiar contra valului, contra
propagandei majoritare, că Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu - volens
nolens – vor intra și vor rămâne în istorie ca doi lideri importanți. În
același timp, o spune răspicat: „Când am văzut componența primului
guvern post-Ceaușescu, mi-am dat seama că lucrurile vor regresa foarte
mult”. Despre Dej spune că era omul politic complet, pe când Ceaușescu
nu avea carismă, har și nici sociabilitatea predecesorului, dar, în
schimb, nu și-a trimis adeversarii politici la moarte. Sub acest aspect,
Dej era necruțător”.
Lovitura de stat și prietenii din Europa
„În
România au fost forțe armate străine, care au pătruns ilegal, ne
asigură generalul Rogojan. Ungaria a fost constant penetrantă pentru
destabilizarea României. Moscova a susținut antiromânismul ungurilor.
Intervenția Iugoslaviei a fost o profundă deziluzie. La Moscova ,
Budapesta și Belgrad, se dorea explicit dezmermbrarea României,
Securitatea ungară achiesase la un atentat al KGB la viața lui
Ceaușescu. Iar participarea sovieticilor la evenimentele din decembrie
1989 a fost cu trupe speciale. Gedneralul Stănculescu recunoaște:
„Militaru a repatriat 1000 de operatori ai Forțelor speciale sovietice. ”
Ceaușescu nu a luat nicio decizie în legătură cu informațiile de
anticipare, ce i-au fost prezentate, iar Securității i-au fost blocate
investigarea și documentarea intervențiilor externe, fiindu-i arestată
conducerea și pusă sub strictul control al rețelei militare sovietice
din țara noastră, rețea reactivată și pusă la comanda Armatei Române”.
Brucan și dublul asasinat: Mareșalul Antonescu și Ceaușescu
Nu
știau conducătorii noștri trecutul lui Brucan? Știau. Și atunci de ce
l-au mai promovat? „Totuși cine a fost operatorul șef al debarcării lui
Ceaușescu și al judecării lui Iulian Vlad?”, se întreabă Aurel Rogojan.
Aici este găsit vinovatul – Brucan. Dar noi unde am fost? E adevărat că
Nicolae Ceaușescu a cerut personal ca analfabetul Brucan să fie trimis
ambasador la Washington, chiar dacă știa că are numai patru clase. A
ordonat să i se facă diplomă universitară într-o noapte. Și-a pregătit
groparul. Dar „noi” unde eram? „În carte se spune că Ceaușescu și
Gorbaciov s-au acuzat reciproc de trădare, că Papa îmbrăcase mai multe
uniforme și avea un ministru care nu iubea deloc România. Și, pe cale de
consecință, agentul multiplu Silviu Brucan a primit de la Moscova
ordinul în alb pentru execuția lui Nicolae Ceaușescu și pentru judecarea
generalului Iulian Vlad.
Cine
era Silviu Brucan? A fost Saul Brukner, agent al Kominternului,
ilegalist și – insist – obligatoriu de remarcat, ginerele unui important
rus alb, pe nume Sidorovici, emigrat în România. Pe Brucan, spuneau
cârcotașii, că nu atât frumusețea domnișoarei Alexandra Sidorovici l-a
determinat s-o ceară de nevastă, cât mai ales ordinul de misiune. (Și
aici sunt mulți care știu ce înseamnă ordin de misiune și cu câtă
rigoare se execută). I se mai spunea și Conu Tache, profesor universitar
fără bacalaureat. Ipostază în care am avut și eu prilejul să-l cunosc.
Opera lui, alcătuită din broșurelele tipărite de Walter Roman la Editura
Politică, figurau în bibliografia obligatorie pentru studiul
socialismului științific în școli, în universități, dar și la
învățământul politic obligatoriu la locul de muncă. Eram curios să știu
cine anume din toți cei cărora Ceaușescu le-am mai ostoit din când în
când setea de putere și să-i ia locul în decembrie 1989, aveau cea mai
mare pică pe generalul din fruntea Securității. Mi se confesează
generalul Vlad: „Toți m-au urât, dar Brucan mi-a declarat război
deschis.” Ce a însemnat acest război deschis al lui Brucan? Primele
acuzații la adresa generalului Vlad nu au fost aduse oficial. Ci
sugerate de Silviu Brucan printr-o campanie de război informațional, așa
cum el a mai procedat și cu Mareșalul Antonescu sau cu Iuliu Maniu, cu
Gheorghe I. Brătianu, cu Corneliu Coposu, Radu Gyr, Pamfil Șeicaru și
cu alții, pe care apoi, Alexandra Sidorovici, acuzatorul public oficial
al Tribunalului Poporului îi înfiera la instanță. Când acuzațiile
proferate la adresa generalului Iulian Vlad nu au putut fi susținute
juridic, fiindcă s-a mers pe pistele indicate de Brucan, acesta, aflat
în Statele Unite ale Americii, a înscenat un așa-zis protest
internațional. Evident, un protest mediatic, susținut de oficina de
propagandă a KGB, condusă de un agent al lui Vladimir Volodin, agent
care, din arestul de la Rahova, după mărturisiri complete, cochetase cu
ideea că ar fi bine să fie infiltrat la Europa Liberă. Le dădea și
sugestii”.
Pan-ortodoxismul și expansiunea slavă
„Ion
Iliescu, receptiv la sensibilitățile lui Jery Lavel, care era
președintele Comitetului SUA pentru Helsinki, i-a trimis o scrisoare
președintelui României, care l-a mandatat pe Silviu Brucan și pe
generalul Vasile Ionel, consilier prezidențial, să ceară completului de
judecată o condamnare exemplară a generalului Iulian Vlad. În cazul
generalului Vlad, Justiția a fost folosită ca un instrument orb, iar
generalul magistrat Adrian Nițoiu a și recunoscut abuzul judiciar.
Generalul
Vlad a trăit și experiențele a opt tentative de atentat eșuate. Există
și o dovadă olografă pe care o puteți vedea la pagina 462. Anti-KGB-ul
românesc a debutat inițial sub pavăza oamenilor Moscovei, iar
de-kgbizarea nu a fost deloc ușoară. Cineva a tresărit, dar să fie clar,
până când nu a trădat Pacepa, anti-KGB-ul nostru n-a produs niciun
rezultat. Nici nu ar trebui să fim prea optimiști nici chiar în prezent
deoarece tradițiile Ohranei, ale CEKA, NKVD, KGB și cum s-or mai chema
au prins rădăcini foarte adânci aici, de foarte multe secole, de pe
vremea când Cea de-a Treia Romă ne poartă de grijă.
De
la bun început, preoții greco-răsăriteni au acționat ca veritiabili
agenți secreți, cu mare aplicare spre nevoile sufletești ale obidiților
de români înspăimântați când de turci, când de papistași, când de alți
venetici. Atenție! Panslavismul și ofensiva pan-ortodoxismului au și
alte planuri și alte implicații.
Aflăm
din această carte a generalului Vlad că Nicolae Corneanu, mitropolitul
Banatului, aterizând pe aeroportul Otopeni în ziua de 22 decembrie,
venind de la Istanbul de la o conferință ecumenică, s-a dus direct la
Comitetul Central și primul impuls când l-a văzut pe generalul Iulian
Vlad a fost să-l îmbrățișeze și să se asigure că se află acolo unde
trebuie și-și va asuma deciziile impuse de momentul istoric. A cerut
asigurări, după aceea s-a dus la enoriașii săi din Timișoara”.
„Și Mirciulică a lucrat...”
„Nu-mi
pot reprima pornirea de a face cunoscut că un membru al Colegiului
CNSAS exulta când declara public că va mai perpeli niște berbecuți,
înalți prelați ai bisericii neamului românesc, pe care îi va acuza de
colaborare cu Securitatea. Ce comitea de fapt nemernicul, decât să
vulnerabilizeze scutul Bisericii Ortodoxe Române în fața ofensivei
pan-slavismului? Și uite-ața, Mirciulică nu se făcea că lucrează, el
chiar lucra.
Despre
agenturile pro-moscovite din ONG-urile brucaniste sau din instituții
oficiale de ascundere sau falsificare a adevărului chiar că ar merita să
fie generată o dezbatere cât mai repede, până ca propaganda lor să
inunde întreg spațiul comunicării publice. Nu de altas, dar de îndată ce
în spațiul comunicării publice, a fost adus de către două ziare
centrale cu mare impact public rolul lui Silviu Brucan în 1989,
discipolii acestuia s-au năpustit asupra memoriilor generalului Vlad,
punându-i în sarcină acuze grave și în totalitate false, care, dacă ar
fi fost adevărate atunci când a fost judecat, ar fi fost folosite cu
vârf și îndesat. Neokominterniștii au procedat la șablon după metoda
stalinistă a maestrului lor fondator al Grupului de Dialog Social.
Am
dorit tare mult să-i furnizeze generalului Vlad câteva subiecte privind
coloșii spionajului mondial, evident, din perspectiva relațiilor de
adversitate explicite, existente între serviciile plasate în alianțe
militare inamice, ale căror relații erau echilibrate de amenințarea cu
distrugerea nuclearăî reciproc garantată. Nu a fost ușor. Cultul pentru
secret al generalului era de neclintit. Chiar despre lucrurile care
deveniseră istorie și erau de notorietate, domnia sa îmi spunea: „Da,
măi băiatule, dar nu de la noi trebuie să se afle sau să dăm
confirmarea”. Și atunci, ce să fac? Am construit câte o punere în scenă
pentru fiecare set de întrebări, astfel încât să fiu sigur că voi obține
un minim răspuns. Bineînțeles, interlocutorul s-a prins, s-a prefăcut
și s-a lăsat chipurile furat, apoi, după impresionante tururi de
context, până își ordona ideile și își structura de fiecare dată o
narațiune impecabilă, cu multe detalii, numai aparent fără o evidentă
relevanță, dar care îmi veneau exact unde era nevoie pentru a pune în
lumină adevărurile unei confruntări în care, în ceea ce ne privește, noi
totdeauna ne-am respectat adversarii și aș spune că și ei ne-au
respectat pe noi. Așa au fost posibile capitolele: Relațiile externe ale
Departamentului Securității Statului, Departamentul Securității
Statului versus KGB, Serviciile de spionaj ale Franței, Spionajul
italian, maghiar, israelian sau Axa secretă București-Beijing”.
Și ferește-ne, Doamne, de... francezi!
„Serviciile
secrete franceze, spune generalul, ne-au subminat cu foarte mult
zgomot, cu regie de spectacol și, din această cauză, Franța nici azi nu
ne privește cu ochii cu care noi o privim pe ea, ne asigură Aurel
Rogojan. Intelligence Service are o adevărată galerie a figurilor
emblematice ale spionajului britanic în România. E bine de știut că
patentul piciorului ghipsat a fost preluat de generalul Stănculescu de
la Ion Iancu Rațiu, patentul sticlei flotante, produse de firma socrului
lui Rațiu în Marea Britanie, a dat rezultate excelente și la fabrica de
sticlă din Buzău, contrabanda cu lame de ras Wilkinson este suspectată
ca sursă de finanțare a unei operațiuni de război politic, iar lui
Mihnea Gheorghiu, reputatul exeget al operei lui Shakespeare, i se
transmiteau în anul 2000 urări de bine din partea serviciilor Coroanei
britanice prin intermediul președintelui Comisiei parlamentare de
cobntrol al Serviciului Român de Informații. Nu mai vorbim de vinul
românesc, preferatul reginei, furnizat pentru prima dată de lordul Julien Amery, șeful serviciului de contraspionaj Anglia de la București pentru România și Balcanii de Vest în anii 1940.
Ce
spun oare toate aceste detalii? Că un serviciu de spionaj de mare
clasă, cum este cel britanic, este respectat, își respectă adversarii și
cooperează cu adversarii chiar și în cea mai crâncenă confruntare.
Acesta este specificul cavalerilor onoarei din lumea informațiilor
secrete.
Stau și mă întreb: oare francezii de ce n-au putut să fie și ei la fel de gentlemeni?
Paginile
despre spionajul israelian în România sunt de-a dreptul fascinante. Mie
nu mi-a rămas decât să pun concluzia la confruntarea de catifea,
prudentă și discretă cu Mosadul. România a contat datorită
dumneavoastră în politica mare a Orientului Mijlociu.
Cel
mai mare om din umbra lui Iulian Vlad a fost moș Nicolae Vlad, tatăl
generalului. „Măi Iulică, am auzit că ai mai luat un grad, că mai ai o
funcție. Ai grijă, taică, să fii om, să fii drept și să nu faci rău!”
Senatorul
PSD Florea Voinea, prezent la această lansare, le-a adus prinosul de
recunoștință ofițerilor din serviciile speciale. „România n-a fost
probabil și nu va fi niciodată cum a fost atunci când ați activat
dumneavoastră. Iulian Vlad a fost un om cât o țară. Generalul Nițoiu m-a
rugat să-i spun generalului Vlad că îl roagă să-l ierte”. Și Voinea
relatează cum a fost la Plovdiv în 1989, trimis pe timpul lui Ceaușescu
și acolo bulgarii au făcut presiuni să spună că securitatea trebuie să
plece. „Copilul meu, iartă-i că nu știu ce fac. Așa va fi, dar ei nu vor
să știe”. Gura lumii susține că Voinea are la activ o mică fraudă de 4
milioane de euro cu Constantin Dîlgoci de la Dolj și este protejat de
DNA. Nu se mai aude nimic de acel dosar oltenesc și el.
Traducătoarea „acoperită” și umbra generalului
Și
aici, generalul Rogojan o aduce la prezidiu pe o doamnă „deplin
acoperită” din sistem, traducătoare de franceză, excelent polizată, să
ne confirme că Umbra știa despre lovitura de stat încă din iunie 1989,
atunci când un general francez a venit la București să întrebe cum va
reacționa Securitatea în caz că Nicolae Ceaușescu va fi înlăturat. Și
Umbra l-a asigurat că nu vor fi situații dramatice dacă se produce
„implacabilul”. Dar cum le zice doamna „acoperită”- mai rar:
„Am
primit în vara anului 1989 o lucrare de tradus din franceză. Nu știam
cine cu cine și unde a avut loc discuția în limba franceză. Noi
funcționam ca niște instrumente. Trebuia să fim doar obiectivi. Erau
verificate și secretizate redările. Ceea ce știu eu va fi secret până
voi trece în lumea umbrelor. Era Mont Blanc-ul diplomației franceze la
București... Nativul a spus că generalul Iulian Vlad era cu un cap mai
inteligent decât conducerea de stat și de partid de la acel moment și de
cu totul altă factură pentru a da un astfel de ordin. De aceea, nu se
afla în grațiile Elenei Ceaușescu. „Este mereu o umbră în spatele lui”, a
spus nativul. Bunul nume și renume al șefului Securității în marile
cancelarii se datora acestei umbre devotate și comparabile ca valoare.
Am ascultat de zeci de ori. Generalul Iulian Vlad era bine cunoscut în
cancelariile diplomatice și se știa că fusese aghiotantul de protocol al
lui Charles de Gaulle cu ocazia vizitei acestuia în România. Umbra
trebuia luată în calcul, ea trebuia să acționeze ca un contrafort, iar
probabilitatea unui ordin de represiune era foarte scăzută. Umbra a stat
lângă domnul general Vlad când a fost scrisă această carte... și numai
de dragul Umbrei generalul Vlad a făcut eforturi supraomenești ca să
suțină dialogul acestei cărți. ” (Și vorbește despre prietenia dintre
cei doi generali ca despre iubirea dintre Castor și Polux.)
Octavian
Hoandră a precizat că este „o carte a unui om care a jucat în istoria
României un rol decisiv. Vine într-un momet în care ne aflăm într-un
război româno-român”. Cartea este „un „Exegi monumentum”, a spus un alt
vorbitor care nu s-a prezentat. Este un testament ziditor, asemenea
celui scris de Tudor Arghezi”.
Când
totul s-a terminat, aceeași întrebare îmi sfredelea din nou creierul:
„Dacă am avut și avem asemenea eminențe, de ce dracul s-a sfârșit atât
de prost pentru români? Până când ne putem justifica așa de simplist:
Brucan era de vină!? Soros ne ronțăie din umbră, cu neamul lor cu tot...
Este aici o contradicție gravă de termeni și situații.
Profesorul
Cristian Troncotă i-a sancționat extrem de dur pe cei doi generali
înainte de publicarea cărții: „În ultimii trei ani, mai precis după
apariția cărții profesorului Corvin Lupu „Trădarea Securității.Secrete
ale intervenției străine împotriva României”, Editura Elion 2015,
generalul Vlad a fost „scos la bătaie”, fiind manipulat și consiliat
foarte prost de către fostul său șef de cabinet, generalul Aurel
Rogojan. Personal, nu cred că generalul Vlad ar fi trebuit să fie supus
unui astfel de tratament. El trebuia să rămână în memoria posterității
ca un om integru, răspunzător doar pentru faptele sale și nicidecum
pentru calomniile și mojiciile adresate unor istorici, neîndoielnic, la
fel de buni români și bine intenționați ca și toți ceilalți compatrioți
care își iubesc cu toată sinceritatea patria și istoria ei. Păcat! Mare
păcat! Ar fi trebuit să se bucure de mai mult respect.
Se
pot spune foarte multe despre dialogurile dintre cei doi, Vlad și
Rogojan, care se doreau „confesiuni pentru istorie”. Din nefericire au
rezultat probe pentru impostură. În cei 28 de ani, după evenimentele din
decembrie 1989, Vlad nu a fost în stare să lase măcar un volum de
memorii, scrise singur și ca rod al propriilor reflexii, dar și ca o
datorie față de cetățenii acestei țări, deși i-a promis în mai multe
rânduri acest lucru jurnalistului Ion Cristoiu”.
Literatura de pârnaie și pumnul în Bot
Eu
nu dau dreptate nimănui. Să facă Dumnezeu și timpul lui generos această
lucrare. Am ieșit din sală și, nu mică mi-a fost mirarea când am văzut
războaiele punice din subterana culturii contemnporane sub cupola
Romexpo. Îl auzeam pe redutabilul Gabirel Liiceanu vorbind la microfon
ca un nou Socrate al vremurilor noastre: "Orice
om care vorbește despre prostie se pune automat în postura celui care
iese în afara sferei prostiei. 'Eu sunt un inteligent care vorbesc
despre prostie'. Și, in clipa aia, este cel mai mare prost", a spus
gânditorul cu prilejul lansării studiului "Continentele insomniei",
apărută recent la Humanitas. Dar privirea mi-a fost reținută mai mult de
un tânăr care fugea după Adrian Năstase cu un sul de hârtie igienică.
Garda de corp l-a trimis pe „hooligan” la toaletă. Și apare Mălin Bot,
un jurnalist care mai are încă organul exasperării la el (Nouă,
celorlalți, ni s-a atrofiat…), „Domnule Adrian Năstase, dumneavoastră
sunteți un infractor condamnat definitive. De ce nu vă duceți într-o
livadă, de ce mai apăreți în public?” Nepotu Mătușii Tamara și-a tras
privirea de vânător la mistreți când a văzut jigania din fața dumisale:
„În această perioadă, și idioții au dreptul să vorbească…” „Da, chiar,
dacă tot sunteți un infractor dovedit, de ce nu vă retrageți? L-ați adus
și pe fiul dumneavoastră alături. Din ce bani și-a făcut el discotecă
de lux?” „Este prietenul meu, este prietenul meu!...”, s-a frecat Mihnea
de Mălin Bot.
După
care, jurnalistul a dat cu ochii de alt personaj rugos. „Domnule Sorin
Roșca Stănescu, ați fost condamnat definitiv. De ce mai apăreți la toate
televiziunile cu Bogdan Chireac? De ce nu cereți să se scrie pe
burtieră simplu „infractor dovedit” sau „infractor condamnat”? De ce
acceptați să se scrie „jurnalist”? Dumneavoastră nu mai aveți legătură
cu această profesie. Și dă-i…! Parcă la fel era pe când fusesem director
incoruptibil la „Ziua”…
Și
vine Varanu!.. Urca gâfâind, cu nările umflate spre intrarea în cupolă.
Martorii lui Gâdea au lucrat intens: l-au pus pe Dan Puric prezentator
pentru cartea „Lupta politică”, alături de Adrian Năstase, Mircea Badea,
Mugur Ciuvică… Și al dracului, actorul n-a mai dat prin târg să spună
și el ce victimă nevinovată a fost Dan Voiculescu. Toți care au citit
programul în care apărea Dan Puric au rămas loviți în moalele capului.
Mălin
Bot apare la post, cu telefonul mobil priponit și cetluit de o vergea:
„Domnule Dan Voiculescu, ați fost condamnat definitiv. Sunteți un
infractor. De ce țineți morțiș să mai apăreți în viața publică?”
Urmașul
lui Titu Maiorescu la conducerea Partidului Conservator a încercat să
pareze prin zâmbete și rânjete, dar, când a văzut că nu scapă de râie,
i-a pus laba pe gură lui Mălin Bot. Unde punea el caraba, punea și
Securitatea jaba… Nimic, Mălin Bot se smucește și scapă din nou: „De ce
trebuie publicate cărțile unui infractor care nu a făcut măcar pedeapsa
legală de 10 ani de închisoare, cât i s-a dat?”
Și
așa am plecat înălțat spiritual de la Gaudeamus. Probabil că sunt
unicul jurnalist din România, care a cumpărat din banii lui cartea lui
Dan Voiculescu…
Viorel Patrichi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu