sâmbătă, 5 iunie 2010

Regina Tomiris a întemeiat cetatea Tomis-Constanţa

Regina Tomiris a întemeiat cetatea Tomis-Constanţa


“Tunc Tomyris regina, aucta victoria tantaque praeda de inimicis potita, in partem Moesiae, quae nunc a magna Scythia nomine mutuato, "minor Scythia" appellatur, transiens, ibi in Ponti Moesiaco litore Tomes civitatem suo nomine aedificavit”.
(Jordanes, “Getica sive De origine Actibusque Getarum”)

“După ce a obţinut această victorie şi după ce a luat aşa de multă pradă de la duşmanii ei, regina Tomiris a trecut spre acea parte din Moesia, care acum se numeşte Sciţia Minor, un nume care vine de la Scitia Mare, şi a construit cetatea Tomis pe ţărmul moesian al Pontului, după numele ei”. Aşa scrie istoricul Jordanes (Iordanes) pe la anul 551 d.H., în lucrarea “Getica sau Despre originea şi faptele geţilor”. Pe-atunci era episcop şi locuia – după opinia unor istorici – undeva pe malul Dunării de Jos din Dacia. Got de origine, Iordanes era mai aproape de evenimentele evocate, în comparaţie cu noi, şi avea acces la documente pe care nu le vom mai găsi niciodată. Istoricul avea la dispoziţie multe izvoare dispărute astăzi, printre care şi cele 12 cărţi scrise de Cassiodorus.
Mărturia lui este cea mai bună dovadă că regina Tomiris a pus bazele cetăţii Tomis.

Unii cronicari din Grecia au acreditat ideea că Tomiris era… de neam iranian şi că ea conducea poporul massageţilor care ar fi fost tot perşi. Din acea perioadă porneşte şi confuzia dintre massageţi şi sciţi, care erau însă unul şi acelaşi popor, cu denumiri diferite, atribuite de neamuri diverse. Aşa cum am spune astăzi daci-geţi-traci, valahi-moldoveni-munteni-transilvăneni-olahi-români. Iată câte denumiri pentru acelaşi popor.
Massageţii (sciţii) erau dacii nomazi, care au migrat spre est, începând din epoca fierului, când s-a înregistrat un adevărat boom economic şi demografic. Ei au ajuns astfel până în Asia Centrală, au purtat războaie cu perşii, iar mai târziu s-au aliat pentru a ataca Babilonul.
Cirus cel Mare a vrut să cucerească Massageţia, un stat care nu poate fi reconstituit cu precizie astăzi. Sfetnicii l-au sfătuit pe împărat să întindă o cursă sciţilor care îl urmăreau după o primă victorie. Massageţii (sciţii), conduşi de Spargapises, fiul reginei Tomiris, au dat peste o tabără abandonată, în care au găsit mult vin, o băutură necunoscută pentru ei care consumau haşiş, pretinde Herodot. Cum nu erau obişnuiţi, massageţii s-au îmbătat şi perşii lui Cirus i-au măcelărit în somn. Perşii l-au luat prizonier pe Spargapises. Tomiris i-a trimis o solie lui Cirus, cerându-i să-l elibereze din robie pe fiul ei şi să nu traverseze cu oastea fluvial Sîr-Daria. Fiindcă nu suporta umilinta, Spargapises s-a sinucis când s-a trezit din beţie, iar Cirus a trecut fluviul. Tomiris l-a învins pe împăratul perşilor, i-a tăiat capul şi i l-a aruncat într-un cazan cu sânge de om. Mesajul era înfricoşător: duşmanul lacom să se sature de sânge.

Să preferăm adevărul istoric unei legende

Prima atestare documentară pentru Tomis datează din anul 657 î.H. Aici se formase o colonie de greci din Milet. Romanii au cucerit cetatea Tomis în anul 71 î.H. Dacii nu mai aveau controlul asupra cetăţii. Conform unui recensămînt din anul 202, Tomis (Constanţa) avea 310.471 locuitori. În timpul împăratului Constantin cel Mare, Tomis a fost botezată Constantiana. Împăratul avea o soră Constantiana, o fiică ce purta acelaşi nume, un fiu Constanţius. Pe tatăl împăratului Constantin îl chema tot Constanţius. Unii susţin că denumirea era dată în onoarea surorii lui Constantin cel Mare, care era tot trac de origine.
Mai târziu, turcii îi spuneau acestui oraş Köstence. Se observă, prin urmare, că otomanii au preluat – în pronunţie proprie, desigur – o denumire bizantină mai veche. De ce nu am putea acepta că grecii au menţinut vechiul nume Tomis, aşa cum l-a lăsat Tomiris? Fiindcă aşa s-a întâmplat în istorie cu toate toponimicile sau hiodronimicile importante din antichitate: o populaţie, devenită dominantă datorită expansiunii imperiale, a păstrat frecvent vechile denumiri date locurilor de etniile cucerite. De exemplu, Dunărea, cuvânt ce provine din hidronimicul traco-dacic Donaris, s-a conservat până în limba română contemporană. Aromânii au păstrat forma scurtă Duna. Unii lingvişti încă mai consideră că numele ar fi origine persană sau scitică, adică massagetă. Dar asta este o altă chestiune.
Să revenim însă la Tomis, care avea să devină treptat un emporion grecesc (factorie comercială). Istoricii români preferă să explice originea denumirii Tomis din legenda lui Iason, grecul care a plecat cu corabia argonauţilor în Colhida (Georgia de azi), ca să fure lâna de aur.
Pe timpul romanilor, Tomis era o adevărată metropolă. Devine loc de exil pentru poetul latin Ovidiu. O altă prezenţă istorică insuficient valorificată de agenţiile turistice de la ţărmul Mării Negre. În timpul Imperiului Bizantin, Constantin cel Mare a reconstruit cetatea şi i-a schimbat numele în Constantiana. După prăbuşirea Imperiului Bizantin, oraşul decade sub loviturile migratorilor. Portul va fi menţionat abia în secolul al XIII-lea, în hărţile negustorilor italieni, care au şi construit Farul Genovez. Turcii îi vor spune Kustendji sau Köstence.
Încă din copilărie, Iason a fost trimis de tatăl său Aeson, regele din Iolcus, pe muntele Pelion, ca ucenic la centaurul Chrion. Între timp, Aeson a fpst detronat de Pelias, fratele vitreg al regelui. Când a ajuns major, Iason s-a întors acasă şi s-a prezentat în faţa lui Pelias şi i-a cerut tronul. Ca să-l piardă, Pelias acceptă, dar cu o condiţie: să-i aducă lâna de aur a berbecului din Colchis. Argus, fiul lui Phrixus, construieşte corabia Argo şi pleacă apoi cu Iason spre Georgia de azi, cu alţi 50 de luptători. Aetes, regele din Colchis, l-a supus pe Iason la mai multe încercări grele pentru a lua lâna de aur. Iason a fost ajutat însă de Medeea, fiica lui Aetes. Medeea era deja o vrăjitoare vestită şi nepoata lui Circe. Grecul îi promisese fetei că o va lua în căsătorie şi Medeea fuge cu argonauţii. Ea l-a luat ca zălog pe Absyrtus, fratele mai mic. Regele Aetes a plecat cu corăbiile pe urmele argonauţilor, dar Medeea îl ucide pe fratele ei, îl taie în bucăţi pe care le aruncă apoi în apele Mării Negre (Pontul Euxin). Aetes zăboveşte căutând trupul fiului şi argonauţii scapă de urmărire.
După Pacuvius, Iustinian şi Diodorus, bucăţile “temno” (τέμνω) din trupul lui Absyrtus ar fi căzut în locul care avea să se numească Tomis. Cum a derivat însă cuvântul “Tomis” din “temno” nu reuşeşte nimeni să ne convingă, dar până astăzi, explicaţia mitologizantă este acceptată inclusiv de oficialii actuali de la Constanţa. Explicaţia documentată, oferită de Iordanes, un-i tulbură. Aşa se şi explică de ce, în 2007, când doctorul Napoleon Săvescu de la New York s-a oferit să aducă o statuie a lui Tomiris la Constanţa, primarul Radu Mazăre s-a opus categoric. Explicaţia dată de Iordanes ar putea fi valorificată inteligent de agenţiile de turism de pe litoral, însă mai avem până vom accepta propria istorie veche.


Justiţiara lumii vechi şi amazoanele


Lumea fascinantã a tracilor a oferit antichitãţii douã personalitãţi emblematice, considerate drept modele pentru orice posibilã istorie universalã a moralei rãzboinicilor: Tomiris, regina massageţilor, şi Dromichete, regele
dacilor din sudul Carpaţilor. Despre Tomiris ştiu mai multe occidentalii, decât românii de astãzi. Norocul nostru a fost cã Diodor din Sicilia a descris scena de la Helis, în care Dromichete l-a dojenit pe Lisimah printr-o parabolã demnã de regele Solomon. Este acolo cea mai frumoasã, cea mai paradoxalã maieuticã politicã din istoria universalã. Despre Dromichete, învãţau pânã şi copiii din România, dar şi acest rege pare sã fie uitat. Fãcãtorii de manuale nu
mai vor sã ofere exemple morale copiilor noştri.
Cu siguranţã, Tomiris ar fi rãmas necunoscutã pentru cultura europeanã, dacã nu ar fi reuşit sã-l învingã pe Cirus cel Mare, regele perşilor, în anul 529 î.H. sau 530. Cirus se numea Kuruş, Kiros sau Keyhusrev, în limba persanã veche – farsi. El a domnit în perioada 576–529 î.H. A pus bazele Imperiului Persan şi a fondat dinastia Achaemenizilor. Ca un Baiazid al perşilor, el a cucerit Regatul Mezilor, Regatul Lydia şi regatul Noului Babilon. A unit cele douã regate iraniene. Cirus voia sã cucereascã şi Egiptul, dar Tomiris i-a scurtat destinul de cotropitor. Rãzboiul cu massageţii a avut loc pe fluviul Sîr Daria, în Asia Centralã.
Trebuie sã evaluãm celebra scenã cu apriga regină Tomiris din perspectiva moralei rãzboinicilor care-şi apãrau poporul, altfel nu vom înţelege nimic.
Tomiris, sau Thamiris dupã alţii, a impresionat antichitatea prin lecţia ei asprã, pe care i-a oferit-o lui Cirus. Era sancţiunea datã de un rãzboinic unui rege învins în numele dreptului massageţilor la viaţã şi la existenţă liberă.
Momentul este foarte asemănător cu pilda oferită de Dromichete invadatorului Lisimah peste două sute de ani. La o distanţă atât de mare în timp, cei doi regi par să se conducă după aceleaşi legi morale nescrise ale păcii şi războiului.
În această mentalitate, rezidă practic etica lumii moderne, care prevede dreptul la viaţă liberă pentru fiecare popor. Dar cine vrea pace pentru naţiunea lui, trebuie să se pregătească intens de război, spune un vechi principiu din ştiinţa
conducerii statelor. Iar Tomiris l-a aplicat întocmai pentru a învinge cea mai mare armată a lumii de-atunci. (Pe acest principiu al descurajării s-a bazat şi blocarea cursei înarmării nucleare de astăzi…).
Prin urmare, nu doar scena dramatică, în care frumoasa regină a aruncat capul lui Cyrus în cazanul cu sânge, avea să-i impresioneze pe artiştii din epoca iluminismului şi apoi a romantismului. Ei au reţinut semnificaţia morală a
pedepsirii cotropitorului în numele dreptului sacru al popoarelor la libertate – idee foarte dragă tuturor celor care au teoretizat noţiunea de „naţiune“ în secolul al XIX-lea.


Mai civilizaţi decât indienii


De-a lungul veacurilor, echivocul originii massageţilor a fost alimentat şi cultivat pânã astăzi şi din cauza unor izvoare istorice apparent contradictorii. Unii îi confundã pe massageţi cu sciţii, alţii susţin că massageţii ar fi o ramură a sciţilor. În realitate, povestea lui Tomiris şi a massageţilor este cea
mai semnificativă ilustrare a ideii că o ramurã a tracilor a migrat spre răsărit din regiunea carpato-danubiano-balcano-pontică încã din epoca fierului. Ne-am obişnuit cu ideea că migraţiile s-au produs numai dinspre Asia spre Europa şi încă nu părem pregătiţi să acceptăm că fenomenul a fost şi invers în anumite epoci istorice vechi.
După cum spuneam, Iordanes scrie că, după victorie, Tomiris, Tamiris sau Timirise – după alte izvoare – a venit cu corăbiile pline de pradă în Dobrogea de astăzi şi a pus bazele cetăţii. Descrierea massageţilor este foarte expresivã şi la Herodot: luptători pe jos sau pe cai, arcaşi neîntrecuţi, dar şi curajoşi mânuitori de lance. Purtau armuri împodobite cu aur. Erau monogami, dar văduvele de război erau ţinute în colectivitate. Aveau o religie monoteistă, ca toţi dacii. Ei se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. Sacrificau cai pe altarele Soarelui. În cartea „De origine actibusque Getarum“ – „Despre originea şi faptele geţilor“ – Iordanes, get, adică dac de origine, după alţii – got, îl reconfirmă pe Herodot. El precizează însă că este
vorba despre acelaşi neam.
Fiind conducătoarea unui asemenea popor, făcând apoi dovada unor fapte fãrã precedent, Tomiris continuã sã-i fascineze şi astãzi pe cei care se apropie de istoria veche. Unii cred că Tomiris stãpânea regatul amazoanelor, dar,
dupã cum spun scrierile vechi, regina a urmat la tron după moartea regelui. Eminescu o imagineazã pe Tomiris în epopeea „Gemenii“, încã prea puţin cercetată. Kazahii de astăzi au convingerea că istoria lor a început cu... Tomiris.
Massageţii erau numiţi Saka. Unii istorici turci cred şi astãzi că massageţii erau de neam turcic, fiind iranizaţi odatã cu migraţia lor spre răsărit!
Autohtonii din Tadjikistan şi cei din Turcmenistan se revendică tot de la massageţi. Uzbecii cred la fel.
Cambize a cucerit Egiptul cu ajutorul massageţilor, celebri în epocă datoritã cailor lor fără egal. Turcmenii susţin cã rasa de cai Akhal-Teke provine de la massageţi. Cai pe care i-au folosit mai târziu Darius şi Alexandru Macedon în campanile lor militare. Unii istorici consideră că massageţii au fost asimilaţi de iranieni şi de chinezi.
Oricât de diverse ar fi opiniile, toţi cercetãtorii străini au cãzut însã de acord pe o singurã idee: massageţii erau de origine europeanã. Tomiris era asemuitã cu Talestris, regina amazoanelor de mai târziu. Paulus Peter Rubens şi-a intitulat tabloul „Tomiris, regina sciţilor“. Mattia Preti a pictat şi el un tablou cu Tomiris. Iordanes o consideră pur şi simplu „Getarum regina“.
Dante Alighieri spune în „La Divina Comedia“: „Mostraba la ruina y el crudo estrago / que hizo Tomiris, cuando dijo a Ciro: / „Sangre quisiste, y yo de sangre te harto“. Musaev a scris baletul „Tomiris“. O întreagã tradiţie lăsată de o femeie care l-a sfidat pe cel mai puternic al lumii din acea perioadă: „Refuz sã mã mãrit cu tine şi jur pe Soare, domnul suprem al massageţilor, că te voi sãtura de sânge“, i-a scris Tomiris lui Cirus, după cum povesteşte Herodot în „Istorii“. La fel ca pe sciţi, perşii le spuneau massageţilor Sakâ, iar grecii îi numeau Skythai. Chinezii le ziceau „Sai“. Alţii le ziceau „gimirru“ – cimerieni. Herodot afirmă că massageţii au condus 28 de ani nord-vestul Iranului. Massageţilor li se mai spunea ApâSakâ, adicã „oamenii de la apã seacã“, dupã numele vechi al Mãrii Aral, astăzi secată complet. În limba românã veche, se spunea tot „apî sacî“. Perşii le mai spuneau şi Dahâ sau Dai.
Istoricul bizantin Theophan îi confundă pe massageţi cu turcii: „La est de Don, locuiau turcii, numiţi în antichitate massageţi. Perşii îi numeau în limba lor kermikhions. Massageţii erau sciţi din punct de vedere cultural“.
Aici ar merita menţionat că massageţii credeau că neamul lor se trage dintr-o femeie-şarpe. Aici se întâlnesc cu cabirii din Dacia, de unde au plecat. Massageţii au ajuns până în Asiria, unde s-au aliat cu regele Assurbanipal contra
Mezilor, în perioada 669–626.
Herodot scrie că massageţii îşi mâncau bătrînii, dar “nu se împerecheau în drum, asemenea câinilor, cum fac inzii”. Femeia era purtată în carul cu coviltir. Bărbatul îşi atârna cucura cu săgeţi în afara coviltirului, semn că femeia “este ocupată”.


Cilindrul lui Cyrus şi o altă minciună istorică


Iranul a anunţat în ianuarie 2010 că rupe relaţiile cu British Museum de la Londra fiindcă Londra refuză să restituie celebrul Cilindru al lui Cyrus, considerat cea mai veche declaraţie a drepturilor omului. “Având în vedere că Cilindrul lui Cyrus nu a fost transferat Iranului, am depus plângere la UNESCO împotriva British Museum şi am hotărât să rupem relaţiile”, a afirmat Hamid Baghai, responsabil al organizaţiei iraniene pentru patrimonial cultural şi turism.
Artfecatul din argilă cuprinde o proclamaţie a regelui persan Cyrus al II-lea, scrisă după ce acesta a cucerit Babilonul, în anul 539 î.H. “Cei de la British Museum ne-au tot promis că ni-l vor restitui în septembrie, apoi în noiembrie şi, în cele din urmă, pe 16 ianuarie 2010. Am cheltuit până în present 200 000 de dolari pentru dispozitivele de securitate, care să protejeze această comoară. Am primit o scrisoare prin care ni se spunea că nu ne pot trimite cilindrul din cauza tulburărilor din Ashura”, a relatat Baghai. Londra se prevalează de ciocnirile care s-au produs între forţele de ordine şi partizanii opoziţiei de la Teheran din 27 decembrie 2009, pentru a tergiversa şi mai mult restituirea tezaurului. Mai nou, British Museum a anunţat că mai păstrează artefactul pentru continuarea cercetărilor lingvistice.
Cilindrul lui Cyrus al II-lea cel Mare este din lut şi cuprinde o scriere cuneiformă în limba akkadiană. Documentul pe argilă are o importanţă uriaşă. Împăratul persan a poruncit întocmirea lui în anul 539 î.H., după înlăturarea regelui babilonian Nabonidus. Textul arată că Nabonidus era necuviincios şi, de aceea, victoria lui Cyrus era plăcută lui Marduk, zeul suprem în Babilon. Împăratul persan este lăudat pentru îmbunătăţirea vieţii babilonienilor, pentru repatrierea popoarelor strămutate, pentru reconstrucţia templelor şi a sanctuarelor. Cyrus i-a lăsat şi pe evreii captivi din Babilon să se întoarcă la Ierusalim. Documentul confirmă practic relatările biblice din Cartea lui Ezra, Isaiia şi din Cronici. Cilindrul a fost descoperit în 1879 de către Hormuzd Rassam, asistentul arheologului britanic Austen Henry Layard, la temeliile Esagilei, principalul templu din Babilon.
În 1970, şahul iranian Mahomed Reza Pahlavi Aryamehr declară Cilindrul lui Cyrus drept simbol al domniei sale şi îl invocă atunci când va marca 2500 de ani de monarhie la Teheran.
Limba akkadiană, în care este scris textul, este cea mai veche limbă semitică din antichitate, vorbită mai ales în Irakul de azi. Era limba de cancelarie a epocii pentru Orientul Mijlociu. După cucerirea persană, akkadiana a coexistat cu aramaica. Ambele limbi s-au infleunţat reciproc, până când aramaica a înlocuit akkadiana şi în cancelarie.
O copie a Cilindrului se află în sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, tocmai pentru că se consideră că e cea mai veche cartă a drepturilor omului. Strategia lui Cyrus era simplă: acorda libertăţi religioase şi politice tuturor regilor care acceptau să devină “clienţi”, cum aveau să-i numească romanii pe vasalii lor de mai târziu, pe care îi supuneau, îi foloseau, apoi îi anihilau. Aşa a reuşit Cyrus să supună mare parte din Asia Centrală (Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana), apoi Noul Babilon, Regatul Caldeu din Siria, Fenicia, Palestina, până la graniţele cu Egiptul. La fel dorea să procedeze şi cu Tomiris.
Textul cuprinde două părţi: A, aflat în proprietatea British Museum, şi B, care a fost în proprietatea Universităţii din Yale. Astfel, Isaiia spune: „Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cyrus, pe care-l ţine de mînă, ca să doboare neamurile înaintea lui, şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă: ,Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărîma uşile de aramă, şi voi rupe zăvoarele de fier.” Iar în Cartea a doua a Cronicilor (Paralipomena) se arată: „Aşa vorbeşte Cirus, împăratul Perşilor: „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pămîntului, şi mi-a poruncit să-i zidesc o casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul, Dumnezeul lui, să fie cu el, şi să plece!”
Această “bunăvoinţă” a lui Cyrus era o capcană politică întinsă celor slabi pentru ca el să-şi extindă imperiul. În mare parte a reuşit. În momentul în care a dorit să cotropească ţinuturile massageţilor, soarta i-a fost potrivnică.

Viorel Patrichi

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu