Octavian Goga a biciuit-o pe Veturia pentru că a lovit un ţăran

Octavian Goga a biciuit-o pe Veturia pentru că a lovit un ţăran
Iar Veturia i-a făcut un mausoleu al iubirii

A biciuit-o de faţă cu slugile...
Cine ar avea tăria să mai facă astăzi aşa cu femeia iubită? Iar apoi, mai târziu, după moartea bărbatului, femeia să-i ridice un mausoleu, un Taj Mahal bărbatului drag? Ce mai ştim astăzi despre adâncul respect pe care Goga îl purta faţă de ţăranul obişnuit, pentru a pricepe sensul pedepsei? Cum erau croiţi acei oameni? În care poveste ne aflăm?

Căutând sămânţă de vorbă pe Valea Stanciului, am dat de scriitorul Teofil Răchiţeanu. Cu privirea lui blândă şi bună, parcă ar fi spiritul locului. Mi-a arătat căbănuţa din lemn, pe care şi-a cioplit-o singur cu barda, într-o poiană de la marginea satului Răchiţele, la poalele Muntelui Vlădeasa din Apuseni. Când calci pe iarbă, trezeşti arome de chimion. Râul se zbate în preajmă cu luciri de păstrăv şi brazii coboară lupii până pe prispă. Trecem pe punte peste apă. La capăt de punte, şi-a pus... pârleaz de răzlogi până la genunchi. Doar să vadă lumea când nu-i acasă.
O chilie de poet, unde miroase a lemn amurgit.
Aici scrie...
Deasupra, veghează Mihai Eminescu, Geo Bogza şi Avram Iancu. Cum, de ce Eminescu? „El este zeul nostru tutelar…”
Vechiul meu prieten Teodor Mihuţ îmi spusese că poetul a stat o vreme în preajma Veturiei Goga, o frumuseţe feminină din alt veac, la fel de inteligentă şi perspicace, la fel de fascinantă ca Mata Hari, încât unii au considerat-o când agenta lui Hitler, când spioana britanicilor pe lângă mareşalul Ion Antonescu, iar mai târziu, o apropiată a doctorului Petru Groza. O fiinţă de fum, pe care am încercat s-o cunosc din povestirile lui Teofil Răchiţeanu, fiindcă el a lucrat ca muzeogarf la Castelul de la Ciucea după terminarea facultăţii.

„Tu trebuie să ştii ce gândesc eu!”

„Eu mă angajasem să scriu o carte despre Octavian Goga. Îi arătam ei tot ce scriam. „Aici nu ai lăudat de-ajuns, aici nu e bine!” Trebuia să tot schimb. Nu-i plăcea. Şi am renunţat. Ea se plângea de mine lui Mircea Zaciu, lui Ion Dodu Bălan, la D.R. Popescu. Avea o maşină de scris veche, la care scrisese şi Goga. O contabilă mai folosea maşina. La un moment dat, s-a rupt un arc. Şi o găsesc plângând pe contabilă. „Mă dă doamna Goga afară! S-a stricat maşina. Ce fac eu cu trei copii?” „Nu-i nimic, spune-i că am stricat-o eu...”
Şi aşa a făcut femeia. „Ce-ai făcut, măi ticălosule, mi-ai stricat maşina?” Aşa-mi zicea ea, mai mult din simpatie. „Da, doamnă, s-a stricat.” „De 40 de ani scrie maşina asta şi de 40 de ani nu s-a stricat.” „Păi era timpul, doamnă, să se mai şi strice”. Şi-i dă telefon lui Dodu Bălan la Bucureşti şi se plânge: „Să vezi ce mi-a făcut băiatul meu!...” Că aşa-mi zicea. „Mi-a stricat maşina de scris. Şi i-am spus că de 40 de ani maşina asta merge. Şi ce crezi, măi Dodule, că mi-a spus? Păi, era timpul, doamnă!”
Şi i-am spus că duc maşina la Cluj şi o repar pe banii mei. O plătesc. Aveam un salariu de 1400 de lei atunci. „Nu, o repar eu, nu-mi trebuie s-o repari tu.” Şi a reparat-o. Mi-a dat-o înapoi. „Poftim! Să nu mai umbli cu ea dacă nu ştii...!” „Nu are rost, este o maşină personală. Dacă muzeul nu are bani, am să cumpăr eu una.” „Cum nu are muzeul bani?” Peste trei zile, mi-a adus o maşină Consul mare. „Poftim! Asta e maşina muzeului. Răspunzi de ea!”
- Înseamnă că vă preţuia foarte mult.
- Da, e-adevărat. Dar trebuia să intuieşti ce vrea. Femeile nu trebuiau să vină duminica la prima oră. Veneau pe la 12. Pe la 8 dimineaţă, m-a chemat odată să-i bat la maşină. Se simţea rău. „De ce nu le-ai chemat pe femei să vină mai devreme azi?” „N-am ştiut, doamnă!” „Tu trebuie să ştii ce gândesc eu!...” M-am aşezat pe o ladă acolo, la geam, şi veneau femeile. „Ticăloasele dracului! Să te duci să le spui în cinci minute să fie la mine!”
Era o femeie de o inteligenţă sclipitoare, dar cu mari căderi. Avea 87 de ani când am cunoscut-o eu în anul 1970, unde m-am dus imediat după terminarea facultăţii. Am stat un an, apoi am plecat fiindcă nu mă puteam înţelege cu ea sub nicio formă. M-am dus cu recomandări acolo de la Aurel Rău, de la D.R. Popescu, Mircea Zaciu. Ea era directoare de muzeu şi eu lucram ca muzeograf. În 1958, ea donase tot complexul de la Ciucea, făcut pe cheltuiala ei, către statul român, prin Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste din Cluj, cu specificarea în contract că, atât cât trăieşte, ea va fi directoare. Era plătită cu 3200 de lei pe lună.

Din „vaci” nu le scotea pe femeile din casă

- V-a reproşat vreodată ceva din punct de vedere profesional?
- Nu. A fost extraordinar de mulţumită de mine. Până într-un punct. Ei îi plăcea să fie lăudată pentru tot ce a făcut. Toate frescele din interiorul mausoleului au fost realizate de marea artistă Nora Steriade, specialistă în mozaic. Toate frescele sunt semnate „Nora”. Veturia Goga a ţinut să facă faţada. „Dacă o faceţi dumneavoastră, eu n-o semnez”, i-a spus Nora. Şi aşa a făcut. Faţada a rămas nesemnată.
Veturia a urcat pe scară şi a pus ea cu mâna ei pietrele şi a ieşit un ghiveci.
A venit odată Paul Niculescu-Mizil. Era ministrul Învăţământului. Venise cu o suită de vreo 30 de persoane. Am început evocarea din bibliotecă, aşa, roată. Cineva din grup mă atenţionase că pe Mizil îl interesa orice. Eu puteam vorbi 5 minute la un profan, dar şi două ore. Unii scăpărau de nerăbdare, se foiau şi mi-am dat seama că se plictisesc. Am zis să trec mai departe. Mizil nu a mişcat până nu am terminat. Pleca numai după ce îl invitam eu la alt obiect. La urmă de tot, mi-a întins mâna şi mi-a spus: „Mulţumesc, tinere!”.
Când veneau musafiri deosebiţi, ea dădea o masă jos, în sufrageria cu tava de argint, unde au fost Titulescu, Iorga, Sadoveanu... Stătea în capul mesei. Vasul cu ciorbă era aşezat în faţa ei şi ea punea în farfuriile invitaţilor, cu mâna ei. Femeile duceau apoi farfuriile pentru fiecare. „Tu stai aici în bibliotecă!”, mi-a zis doamna Veturia. Nu voia să fiu de faţă. „Dar tânărul care ne-a explicat nu este invitat la masă?”, a întrebat Paul Niculescu-Mizil. Şi doamna strigă la servitoare: „Dar, pentru Dumnezeu, du-te şi vezi de ce întârzie!”
Avea un aer aristocratic şi le teroriza pe femei. Din „vaci!” nu le scotea pe femeile de serviciu. Ele primeau leafa de la stat şi ea nu le dădea un leu din banii ei. Era de-o zgârcenie rară. Vine femeia de serviciu la mine. „Pentru Dumnezeu, domn-profesor, de ce întârziaţi de la masă?!” M-am dus, m-a servit şi pe mine.
- De ce nu suporta să veniţi la masă cu musafirii?
- Venise odată în vizită Virginia Zeani, cântăreaţa celebră de la Scala din Milano. Era născută Virginia Zehan, de la Solovăstru, şi Veturia o ajutase să meargă la studii pe timpul lui Petru Groza. Groza fusese finul doamnei Goga şi i-a dat Virginiei o bursă la Milano. Eu eram la muzeu când a venit Virginia în vizită. Tocmai publicasem cartea de debut. Ea a fost încântată de explicaţiile mele. Mi-a mulţumit pentru evocare la mine în cameră. Pe un raft aveam un exemplar din Leopardi, o antologie cu cele mai frumoase poezii. Eu îi dădusem o carte de-a mea cu autograf. Ea voia să-mi ofere ceva şi nu avea ce. Vede cartea, se uită pe ea. „Nu mi-o vinzi mie?” „V-o dăruiesc!” „Nu, eu vreau s-o cumpăr.” A dat trei lei. „Acum e-a mea, da? Acum pot să fac ce vreau cu ea, da?” Mi-a scris un autograf şi mi-a dăruit-o. „Ce ţi-a scris, vreau să văd ce ţi-a scris!”, zice doamna Goga. S-a uitat şi adaugă:
„Dar de ce ţi-a scris aşa frumos?”

Octavian Goga a bătut-o cu biciul în faţa slugilor

Mai înainte, venise în vizită Victor Eftimiu, un prieten apropiat de-al lui Goga în tinereţe. Acum, Eftimiu era în cărucior. Pe când era tânăr, Goga a bătut-o pe doamna Veturia cu biciul de la cai. Poetul avea acolo un bătrân servitor de încredere, un ţăran preferat din Ciucea. Doamna umbla călare prin 1920 şi nu ştiu ce nu i-a plăcut ei. A luat biciul şi l-a plesnit de două ori pe ţăran. Omul s-a dus la Goga şi i-a zis că pleacă. „M-o bătut doamna cu biciul de la cai şi eu n-am nicio vină, boierule. Eu nu-s animal să mă bată cu biciul.” „Care-i biciul cu care te-a bătut?”, a întrebat Goga. Era Victor Eftimiu acolo atunci. I-a ars cucoanei vreo două-trei bice. „Să nu mai dai în omul meu de încredere!”
Şi cum stăteam şi eu la masă cu ea şi cu Victor Eftimiu, pe geam se vedea bucătăria. Şi zice Eftimiu: „Veturia, mai ţii minte? Uite acolo erai când te-a bătut Goga cu biciul! Ţii minte că ţi-au pus femeile comprese cu apă rece?” „Da, nu am uitat”.
Şi s-a uitat la mine. Nu i-a plăcut că am auzit. Şi ca să evite momentele neplăcute, a preferat să nu mă mai invite la masă. De aceea nu m-a chemat nici la masa cu Paul Niculescu-Mizil.

Cu fraţii Baconschi

La un moment dat, s-au anunţat că vor veni A.E.Baconschi, cu fratele Leon Baconschi, la care am avut lucrarea de licenţă. Mi-a fost profesor şi ţinea mult la mine. Pe A.E. Baconschi l-am cunoscut la Bucureşti, aveam cărţile lui. Publicase un jurnal şi eu îl cumpărasem pentru biblioteca din Ciucea. Ea îmi dădea bani să cumpăr lunar cărţi pentru bibliotecă. Eu tocmai citeam jurnalul când s-au anunţat ei că vor veni. Ea a văzut cartea şi mi-a cerut-o s-o citească. „Vezi să le explici frumos!”. Când au sosit ei, a venit şi ea la intrare. M-au pupat amândoi fiindcă mă cunoşteau. „De unde intimitatea asta?” A deranjat-o. „Dar tu îi cunoşti pe fraţii Baconschi?”, m-a întrebat după plecarea lor. „Da, doamnă, îi cunosc.” „Dar de ce-i cunoşti?” Mai precis, trebuie înţeles cum de-mi permit să-i cunosc.
Mi-a povestit întâlnirile ei cu Hitler, cu Antonescu...
- De ce voia să i se atribuie toate lucrările de la mausoleu?
- Era o vanitate a ei. Eram acolo şi au venit nişte specialişti în mozaic de la Viena. I-am dus în mausoleu, le-am arătat şi au rămas superîncântaţi. Au văzut semnătura Norei şi le-a plăcut ce a făcut. Au venit în faţă şi au revăzut frontispiciul: „Nu este făcut de aceeaşi mână! Este un ageamiu...”
Veturia îmi ceruse să le spun vizitatorilor că ea a făcut tot cu mâna ei. Inclusiv interiorul mausoleului. Eu nu puteam proceda aşa fiincă lucrările au fost semnate şi specialiştii văd. Eu am urcat acolo cu nişte specialişti, iar ea îi aştepta jos. Îi întreba ce impresii au. „Da, ne-a plăcut foarte mult”, au spus austriecii. „Eu am făcut totul cu mâna mea”, a zis Veturia. „Vai, n-am ştiut!” „Nu v-a spus domnul profesor?” Şi după ce au plecat: „De ce nu le-ai spus că eu am făcut?” „Doamnă, nu puteam să le zic fiindcă acolo este o semnătură – Nora. Cum să le spun că aţi lucrat dumneavoastră?” „Aşa trebuie să zici, cum îţi spun eu!”
Şi de-aici a început totul, deşi până atunci fusese foarte mulţumită de mine. Nu era o femeie rea, dar mă făcea de baftă în ultimul hal uneori.
Partea de la subsol nu era deschisă oficial pe-atunci, acolo unde este portretul ei cu bijuteriile. Când Veturia nu era la castel, îi lăsam pe vizitatori să vadă. Şi au venit odată nişte actori din Oradea. Ea lipsea. I-am dus peste tot şi erau fermecaţi. Peste o lună, într-o dimineaţă de duminică, m-a chemat la ea în cameră. Îi scriam scrisorile. Le băteam la maşină şi ea le semna. Nu avea somn. Uneori, mă scula dimineaţa la ora 6. Mă suna la telefonul din cameră să mă duc la ea. M-am dus la ea şi era într-un cămeşoi de noapte. „Pardon, mă retrag!” „De ce-ai mai venit dacă te retragi?” Băteam la maşină şi, la un moment dat, m-am uitat pe geam şi i-am văzut pe actorii de la Oradea că veneau iar la mausoleu. „Vezi, să le vorbeşti frumos”, mi-a spus ea, ca de obicei. „Doamnă, dar jos să-i duc?” „Nu, jos nu.” Ea nu accepta să am eu vreo iniţiativă. Eu trebuia să zic atunci aşa: „Dar să ştiţi că eu nu-i duc jos!” Atunci ar fi zis: „Du-i!” Ca un copil. După ce au văzut ce era sus, un actor mă întreabă: „Dar jos nu ne duceţi? Noi am văzut, dar colegii mei nu au fost”. „Îmi pare rău, nu pot să vă duc. V-aş duce, dar doamna Goga mi-a interzis”.
Uşa ei era lângă intrare. I s-a părut că stau prea mult la parlamentări că nu-i terminasem scrisoarea de bătut la maşină. Neştiind că actorii erau chiar acolo, a deschis uşa. Un actor s-a repezit imediat, i-a pupat mâna, „Vai, ce minune! Ce ne bucurăm! Ce bine arătaţi!” „Ei, v-a plăcut?” „Foarte mult, dar nu-i daţi voie domnului să ne ducă şi jos?” Acum ea nu voia să pară că mi-a interzis. Pune mâinile în şolduri şi se uită la mine: „Păi nu i-ai dus?” Am început a roşi. „Nu i-am dus, doamnă...” „Ţi-a fost lene? Te-au durut picioarele?” „Da, doamnă, m-au durut picioarele! Sper că pe dumneavoastră nu vă dor.
Conduceţi-i dumneavoastră!”
Se umpluse paharul. M-am dus la mine în cameră şi mi-am făcut bagajul. Era zi de salariu. Când să plec, zice către contabil: „Înainte să-i dai salariul, fă inventarul în cameră să vezi obiectele!” „Doamnă, nu am luat nimic şi dacă mă bănuiţi, nici salariul nu-mi mai trebuie!” „Dacă vrei tu să pleci, eu nu te dau afară”. „Nu, doamnă, nu se mai poate. Scena de-acum mi-aţi făcut-o de n ori.”
Am şomerit un timp. M-am dus apoi la „Făclia” din Cluj.

“Rămâi cu bine, marele meu prieten şi duşman!”

- Cum a ajuns Goga în posesia castelului din Ciucea?

- La Ciucea, a locuit Ady Endre o vreme. În 1916 el a părăsit Ciucea şi şi-a luat tot. Aristocraţii din Ardeal au abandonat provincia. Guvernul român a dat o lege: cei care pleacă pierd proprietăţile, cei care rămân vor primi o suprafaţă anume după reformă. Ady Endre şi-a luat toate lucrurile într-un vagon şi a plecat cu nevasta la Budapesta. L-a condus Goga până la Oradea unde s-au îmbrăţişat şi s-au despărţit. Erau prieteni buni. Endre l-a apărat pe Goga în tinereţe. „Rămâi cu bine, marele meu prieten şi duşman!”, i-a spus Endre lui Goga. Ady era bolnav grav. A murit la Budapesta. Soţia lui a rămas văduvă la numai 19 ani. La 3 luni după înmormântare, s-a îndrăgostit de un pianist şi s-a măritat cu el. După 6 luni, a murit şi pianistul. Era văduvă a doua oară. Conform legii de-atunci, ei au pierdut proprietăţile, în favoarea statului român. Conacul era doar pe o suprafaţă de 8 x 6 metri. Goga a cumpărat de la văduva lui Ady.
În 1919, el a făcut o vizită la Budapesta. Era ministru şi ziarele au anunţat turneul lui. Ea a citit şi l-a căutat. Nu avea niciun venit. Portarul nu a lăsat-o să intre în hotelul unde stătea Goga. Poetul i-a auzit glasul şi a recunoscut-o. A cerut să-i dea voie să intre. „Ajută-mă! Nu poţi să vinzi proprietatea mea de la Ciucea?” „Conform legii, nu pot, i-a spus Goga. Dar pentru că suntem prieteni, am să caut o chichiţă şi am s-o cumpăr eu.” Nu voia s-o umilească şi să-i dea pur şi simplu nişte bani. Ea a cerut 100 de coroane şi Goga i-a dat 300 de coroane. S-a dus la bancă la Budapesta, a scos banii şi au făcut act de vânzare-cumpărare cu o mătuşă de-a ei martor. Lucru foarte important fiindcă, după 1940, când au venit ungurii, au vrut să ia tot de-acolo. Şi atunci Veturia a scos actul. Când s-a întors de la Budapesta, Goga s-a dus la Ciucea şi s-a hotărât să facă acolo un loc de odihnă pentru el. În perioada 1919-1922, a ridicat un etaj, păstrând stilul originar. Goga avea bani, ca ministru. Ungurii care tot veneau, când vedeau, credeau că totul e făcut de Ady Endre. Ceea ce o deranja pe doamna Veturia foarte mult.
- Şi ungurii au revendicat ceva de la Ciucea?
- Sigur. A venit odată în vizită rectorul Universităţii din Budapesta, cu ministrul Culturii din Ungaria. Doamna ştia şi ungureşte, şi englezeşte. Vorbea cu ei în engleză. „Dar de la Ady nu a rămas ceva pe-aici?”, a întrebat ministrul Culturii din Ungaria. „Nu, pentru că Ady a fost sărac, un scăpătat. Ce-a avut a luat cu el”, a spus doamna Goga. „Nu se poate să nu fi rămas ceva şi de la Ady”, a spus ungurul înţepat.
M-a luat de mână – eu o duceam peste tot. „Hai, dom’ profesor, să mergem în beci!” Acolo erau nişte cioburi de sticlă de la o damigeană. „Lui Ady îi plăcea ţuica. Au rămas cioburile de la el. Puteţi să le luaţi!”

Despărţirea

- După ce aţi plecat de la Ciucea, aţi mai revăzut-o?
- Da, a venit după mine la Cluj să mă convingă să mă întorc. Eram şomer. Ea făcuse Conservatorul la Viena. Avea o prietenă de vârsta ei, venise la Ciucea. Acum o invitase trei luni în Austria şi n-avea pe cine lăsa la muzeu. S-a dus la scriitorimea de la Cluj, la D.R. Popescu şi s-a interesat unde mă poate găsi. Şi m-a aflat. Doamna avea un apartament în Cluj, unde înfiase o fată. Şi m-au adus acolo. „Gata, Teofile, vii înapoi la Ciucea!” „Nu, doamnă, nu mai vin”. „Ce te superi aşa repede? Cine erai tu să nu-ţi fac observaţii?” „Am înţeles, dar nu mai pot. Doamnă, eu am muncit mult acolo. Recunoaşteţi? Toată munca de director eu am făcut-o, nu dumneavoastră care luaţi leafa. Eram şi muzeograf. Eu aveam 1400 şi dumneavoastră 3200 de lei ca director”. „Eşti tânăr, aşa trebuie, să munceşti!” „De acord, fac tot ce-mi spuneţi. Îmi daţi 4000 de lei - leafa de director şi cea de muzeograf”. Ştiam că era imposibil. „Ticălosule! Aşa ceva nu se poate! Nu-ţi dau atât!” „Atunci nici eu nu mă întorc”. Nu a avut încotro, a pus lacătul pe muzeu şi a plecat trei luni în Austria.
După mine, au fost acolo Ion Mircea de la revista „Echinox”, apoi Mircea Opriţa, au trecut pe-acolo vreo 8 ulterior. Niciunul nu a rezistat mai mult de o lună-două. Doar eu am stat un an şi jumătate acolo. A vrut apoi Mircea Goga, un nepot de-al poetului, să stea acolo. Pe el nu l-a primit pentru că rudele lui Octavian Goga au avut pretenţii la moştenire. Poetul a cerut prin testament să fie înmormântat la Ciucea. Şi a ţinut ca femeia să-i facă o criptă. Ea a ridicat un mausoleu care costa, la banii din 1958, suma de 5 milioane de lei. A adus marmură din Grecia, peste 40 de vagoane de piatră de la o carieră din Deva.

Un Taj Mahal al românilor

- Aţi ajuns şi la confesiuni în acea perioadă cu doamna Veturia?
- Da, uneori se deschidea.
- Cred că ar merita să scrieţi o carte despre romanul unei mari iubiri care a dus la înălţarea acestui Taj Mahal din România. Aveţi informaţia şi sensibilitatea necesare pentru o carte frumoasă...
- Poate că ar trebui…
Veturia a fost măritată mai întâi cu un preot. Goga era şi el căsătorit cu Hortensia Cosma, fiica celui mai bogat om din Transilvania, directorul Băncii Albina. Veturia era foc de inteligentă şi de frumoasă. Cealaltă era doar frumoasă. Veturia l-a cucerit pe Goga. După ce Goga a ajuns ministru al Culturii, Cultelor şi Artelor, cineva i-a spus fostului soţ al Veturiei că ministrul are de gând să-l mazilească. Goga a auzit că ăsta tremura şi l-a chemat la el. Şi din preot, l-a făcut protopop. I-a pus pe cap mitra şi l-a felicitat. Mi-a povestit asta secretarul lui Goga, unul Ion Molea. Avea peste 70 de ani şi a venit la Ciucea. Doamna Veturia îi trimitea să doarmă la mine. „Uite, suntem chit, i-a spus Goga preotului. Mi-ai dat o mitră, îţi dau o mitră!..”

Am şi uitat cum a trecut timpul, trebuie să plec. Poetul are de scris sau poate merge la coasă…
Mă desprind cu greu de Valea Stanciului pe unde curg atâtea poveşti care ies de prin hudele Vlădesei. Un pretext să mai trec şi pe Valea Agastăului, dar altădată…

A consemnat Viorel Patrichi