Cruce de juramânt la Licurici

Cruce de jurământ

- Muică, muriră oltenii dîn Gorj! Pe capete muriră!

- Cum muriră, mă?

- Păi muriră 40.000 dă mii în zece zile.

- Mă, tu bolunziși? Ăsta nu fu județu lu Victor Ponta?

- Fu.

- Și nu fură cei de la PSD toți pe-acolo? Nu văzură că mor oamenii pe capete?

- Văzură.

- Și?

- Și ce?

- Păi dacă Ponta nu mai are județ, cine votează la referendum, mă?

- Moroii!

(Dialog stilizat între doi angajați de la Ministerul de Interne din Gorj)

Văzând că e groasă, l-am lăsat pe mareșalul Mircea Dogaru „să facă Bastilii” prin București și am plecat imediat cu un prieten în Gorj. Să văd nevăzuta. Secetă mare, vacile fac mărunt din buze pe câmp, caprele stau cu dinții rânjiți de sete, dar noi mergem la „Carrrfuuuuur, pentru o viață mai bună!“ Seeegur! Ce ne mai trebuie vaci, capre, oi? Tot olteanu merge la Kaufland, la Cora... Să dea guvernu, că de-aia-i guvern! Ajung la Licurici, satul lui Mircea Dogaru, și ce să vezi? Toate gardurile erau tapetate cu afișe: „Dă-l afară!”, „El ți-a luat pensia, tu ia-i funcția!”, „Cu opt ani în urmă, soțul m-a părăsit, m-a lăsat cu un copil mic. De aceea, votez pentru demiterea lui Traian Băsescu care m-a umilit”...

Înaintea alegerilor locale, văzusem prin Maramureș un afiș mai neaoș: „Ei ți-au luat pielea de pe tine. Noi ți-o dăm înapoi!”...

La fiecare poartă din Licurici, martori triști și uitați ai acestui circ trecător stau „crucile de jurământ”. Fiecare mort are o cruce la mormântul din cimitir și o cruce la poartă sau la răspântii de drum. Oamenii cred că toate „crucile de jurământ” au apărut dintr-un fel de comoditate: urmașii, mai în vârstă, nu mai merg la cimitir pentru pomenire, preferă să aprindă o lumânare la crucea de la poartă. Acolo unde stâlpii se cioplesc așa cum învățase de la meșterii vechi și Brâncuș. Așa îl cheamă cu adevărat, Brâncuș, nu Brâncuși. Iar el a făcut Coloana nesfârșită, nu Coloana infinitului...

Eu cred că alta este explicația crucilor de jurământ. La fel ca momârlanii de dincolo de Jiu, și aici oamenii își îngropau morții în grădină, la rădăcina prunului. Nu din comoditate. Ci din nevoia de continuitate între viață și moarte. Sau invers. Era un mod de a ține eternitatea în grădină, așa cum se scrie în reportajele lui Iftimie Nesfântu. Trecem pe lângă casa în care a locuit învățătorul Dogaru, moșul lui Mircea Dogaru. „Aici l-am văzut, într-o dimineață de după război, spânzurat într-un prun, îmi povestește prietenul. Nimeni din sat nu a crezut că s-a sinucis. Fusese torturat și omorât la Târgu-Cărbunești. Învățătorul era legionar...”

Cântase cântece legionare... Cum adică să cânți „Sfântă tinerețe legionară”?! Și apoi să fii spânzurat? Nu încape așa ceva în mintea unui om normal.

Învățătorul nu are cruce de jurământ la poartă. Cine să mai pună? Urmașii? Ce mai pricep ei despre lumea de dincolo, care stă în lumina celei de-aici?...

Moș Costică a fost elevul învățătorului Dogaru. El are altă variantă: „Nu a fost legionar. Avea pământ mult și l-au omorât securiștii și milițienii, dar erau printre ei și doi oameni din Licurici. Unul Toma, care era secretar de partid, l-a lovit cel mai rău. L-au legat de un Gaz și l-au dus târâș la Cărbunești... Aveam 21 de ani și m-am dus la înmormântare. Nu era multă lume, mai mult neamuri. Oamenii se temeau să vină...”

Dar la Licurici nu a fost colhoz. Încurcată treabă și oamenii nu mai știu cum a fost.

Învățătorul nu are cruce de jurământ...

Mă duc la cimitir. Acolo, crucea învățătorului este năpădită de buruieni. Cine să mai taie bălăriile? Noi facem Bastilii! Și apoi, ar da rău. Cine ar mai da pe la mormântul unui legionar? Altfel, nu puteai să ajungi pe timpul comuniștilor profesor universitar, inginer, colonel...

Biserica veche, cu pereți din grinzi de stejar, îmbinate în „coadă de rândunică”, rămâne înnegrită și mută.

Dada Bălașa a fost tot învățătoare. Dascălul Dogaru i-a pus „plumbul” în mână. „Eu cred că a fost torturat și omorât. Știu de la mama, pe care o chema tot Bălașa. După ce l-au arestat pe învățător, ea a trecut prin fața primăriei din Cărbunești. El stătea bătut pe o canapea. M-au zdrobit ăștia, Bălașă... așa i-a zis mamei. Ultimele lui cuvinte. A doua zi l-au găsit spânzurat în prunul din grădină...”

Cine să-i mai pună cruce de jurământ?...

Oamenii trăiesc pe-aici la fel de greu ca după război. „Mă duc la vot să-l dăm jos pe Chioru. M-a distrus, mi-a tăiat pensia”, mă asigură o bătrână care s-a mutat de la oraș la Licurici.

După tăiere, pensia ei este cât leafa mea...

La fel de porniți erau și alți pensionari de oraș, întorși la Licurici. Un țăran cu hainele rupte și cu picioarele goale se apropie de mine: „Așa au făcut și data trecută. Când le-am spus că hoții cei mari trebuie căutați în altă parte, nu lângă Băsescu, au vrut să mă taie. Abia am scăpat...”

Străinii de la OMV scot gaze de peste deal. Cu ingineri români, cu mașinării deștepte, pentru străini. Fiindcă și sondele de la Țicleni, de la Negreni au fost înstrăinate tot de Nepotu Mătușii Tamara, atunci când a dat pe tavă Petromul. La secret! „Contractul este confidențial!” Cu tot cu zăcăminte. Nu l-am văzut atunci pe Mircea Dogaru să facă „Bastilii” contra celor care furau practic avuția națională.

Oltenii din Gorj strâng din dinți, fac haz de necaz, în timp ce petrolul și gazele din pământurile lor pleacă spre alte zări, spre alte buzunare.

Ei avură dreptul să voteze democratic la referendum pentru înlăturarea președintelui ales...

Și a ieșit tovarășu Cozmîncă și le-a spus la televizor că, dacă mai era el în cizme, referendumul ar fi fost validat ca atunci când a impus Constituția actuală, tot prin „consultare populară”: românii puteau să voteze și o săptămână, numai să plece Marinelu...