„Nu pot eu să
ajung în calendar ca sfânt, dar ca jurnalist, vreau să pot să scriu un reportaj
despre un fir de iarbă. Nu cred că voi reuși vreodată…”
Așa le-a răspuns autorul cărții „Lumea din cuvinte”
celor care i-au remarcat cucernicia trăirii. Nu întâmplător, unii prieteni îi
spun, cu bucurie și cu un fel de invidie lumească, „Părintele Mitică”.
Cartea a
fost lansată la Mânăstirea Antim.
Au venit multe fețe bisericești, dar am văzut
și fețe de ziariști lumiți cu nume grele: Corneliu Vlad, Anca Munteanu, Ciprian
Chirvasiu, Victor Lupu și alții. „Un eveniment de suflet pentru ziarul „Lumina”
și pentru Editura Trinitas a Patriarhiei Române, ne asigură Nicolae Dascălu,
directorul publicațiilor „Lumina”. Eu sunt coordonatorul colecției Media Cristiana, care tipărește cărți cu
articole, reportaje publicate în ziarul Lumina. Noi ținem să păstrăm legătura
cu rădăcinile. Aici, la Mânăstirea Antim, continuăm evenimentele în anul
comemorativ al sfântului martir Antim Ivireanu. În colecția noastră, acest
volum este al unsprezecilea, dar este primul volum de reportaje. Dumitru
Manolache este un jurnalist de bază din echipa ziarului Lumina. A publicat
peste zece cărți și a lucrat la mai multe ziare.
„Lumea din cuvinte” este modul cum organizează autorul
experiența sa în lume. Cartea este împărțită trinitar: începe cu Altare sfinte,
apoi trece la Oameni și Locuri. Autorul nu sesizează doar esențialul din
efemer, ci este și un spirit organizat, un om care știe să-și vândă bine marfa.
Pentru un jurnalist, pentru un scriitor, modul de a scrie este modul lui de a
umbla pe calea mântuirii. Prin scriere,
el se exorcizează pe sine, se iluminează. Primul reportaj îl are ca personaj
chiar pe autor cu drumul lui din fiecare dimineață către biserică, un drum
inițiatic, am putea spune. Înainte de a veni la redacția Lumina, colegul
nostru urcă pe Dealul Mitropoliei până la Catedrala Patriarhală pentru a primi
de acolo binecuvântarea sfinților. Și apoi, cu această legătură de lumină de-acolo
de sus, vine la ziar, asemenea unui monah, asemenea unui trăitor al Pravilei și
un împlinitor al ei prin munca pe care o face în fiecare zi.
Nu este un reportaj pur jurnalistic sau reportaj
literar. Are o îndrăzneală specială să vorbească și despre personaje din
trecut: Sfântul Apostol Andrei, despre universul dacic din acea perioadă,
despre Olena, fiica lui Ștefan cel Mare,
cea măritată după un moștenitor al tronului țarilor de la Moscova, despre
Mărcuța poetului Mihai Eminescu. Este tulburătoare această putere de a
discerne. A treia secțiune începe cu locurile de origine ale Mioriței. Am
sesizat acolo nu doar stilul jurnalistic, dar și puterea metaforelor. Începe cu
nunta ciobanului care a înviat de dor.”
Mai înaripat mi s-a părut în prezentarea lui
scriitorul Ștefan Mitroi, fost director al ziarului „Tineretul Liber”. Mai ales
că a primit cartea din mediul virtual, într-un loc unde suferă orice român când
se plictisește de țara lui: „Aproape că
mă veștejeam la umbra unei moschei din Kuweit când am primit invitația să
particip la acest eveniment, am primit cartea online. M-a tulburat, deși nu-mi
place să citesc pe calculator, unde cartea este aseptică. A scrie astăzi așa
despre ortodoxie, când, în cele cîteva zierușe rămase, este atacată fățiș
biserica, este atacat fățiș
ortodoxismul, este un mare act de curaj și de mare frumusețe. Este o carte de smerenie, este o carte de iertare, este o carte de
admirație, de rugăciune, de informare, de istorie, de artă, este o carte de
închinare, este o carte de căzut în genunchi în fața trecutului, fără de care
ne-ar fi greu să spunem că avem prezent. Se întâlnesc aici marii voievozi ai
spiritului nostru, cum este Eminescu sau Nicu Grigorescu. Auzim tropotele
cailor lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul... Barbu Catargiu, îngropat în
peretele unei biserici din Ialomița, fostul prim ministru al României, care
fusese împușcat sub clopotnița Mitropoliei, în timp ce se întorcea de la
ședința Parlamentului. Miresele de 96 de ani. Bâta, o țărancă de 101 ani din
Teleorman, din satul Dudu...
Îmi pare rău că nu pot să trăiesc vreo două sute de
ani, fiindcă tot ceea ce face pentru aceste bisericuțe, pentru aceste schituri,
pentru felul în care stă el de vorbă cu icoanele, eu cred că aș putea să scriu, pe la vârsta de 198 de ani, o carte, intitulată „Am fost șeful unui sfânt”. Poate
vor face și dintr-un ziarist un sfânt... ”
Unde mergem noi, domnilor?
Prea Sfințitul Părinte Varlaam
Ploieșteanu, episcop vicar patriarhal și coordonatorul centrului de presă
Bazilica, ne povestește că „Biserica
Romano-Catolică a făcut un pas mic, dar totuși l-a făcut: i-a oferit domnului
Dumitru Manolache medalia Vaticanului pentru evocarea vizitei fericitului Papă
Ioan Paul al II-lea în 1999. Dat fiind îndemnul Mântuitorului ca toți oamenii
să se mântuiască, și noi îi dorim să se atingă mai adânc de sfințenie”. Nicolae Dascălu spune că autorul „a primit
chiar din mâinile Prea Sfințitului părinte Varlaam diploma de onoare „Sfântul
Ioan Gură de Aur” din partea Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel, care a
onorat activitatea dumnealului în domeniul jurnalisticii bisericești”.
Sigur că este o recunoaștere instituțională, după care
mulți ziariști din lume ar jindui. Dar ca să ajungi aici, trebuie multă
sensibilitate, trebuie trăire și, mai ales, trebuie să ai disponibilitatea să
cunoști oameni și locuri, să te apleci asupra „firului de iarbă”, cum spune
părintele Mitică. În scrierile lui Dumitru Manolache, nu găsești frenezia
mistică a lui Nichifor Crainic și nici ardoarea mesianică a lui Ioan Alexandru.
El caută sacrul în toată creația diviniă sau omenească. De fapt, creativitatea
însăși este umbra aripii supreme, plutind deasupra celor chemați. Această
căutare este autocunoaștere și împărtășire. Totul, într-o continuitate
spirituală lină.
Așa se explică de ce sacrul nu începe cu creștinismul. În
cartea despre Sfântul Andrei, „Apostolul lupilor”, se vede cel mai bine acest
lucru. Sfințenia este revelată prin construcțiile sacre, așa cum se poate citi
frecvent în „Lumea din cuvinte”. „Există undeva în Maramureșul nostru străbun
o intersecție cosmică, un axis mundi, unde pământul, cerul și lumea însăși, ca
într-o paradigmă eliadescă, se înușurubă în timpul sacru, dând sens veșniciei și
consistență credinței vremelnicului nostru prezent. Și locul acesta se numește
Mănăstirea Bârsana. Loc în care toate se opresc, se topesc într-o unică mirare,
pentru a se naște din nou, mai curate, mai frumoase, nădăjduind la lumina
Învierii. Aici m-am oprit și eu într-o zi de iarnă nehotărâtă, pentru a mă
întoarce acasă mult mai luminat în mirarea inimii mele”. Într-adevăr, după ce
vezi ce a ctitorit acolo maica stareță Filofteia, cu ajutorul arhitectului
Dorel Cordoș, simți că ai ajuns mai aproape de cer.
 |
| Ciprian Chirvasiu așteaptă la rând... |
 |
| Anca Munteanu și Victor Lupu, vechii colegi de la „Tineretul LIber”. Chiar că atgunci eram liberi să scriem ce gândim... |
 |
| Corneliu Vlad, acest ayatollah al presei noastre profesioniste. Aproape uitat și el. Mare păcat... |
Autorul ne convinge că sacrul este
pretutindeni, chiar dacă e ascuns vederii obișnuite. Ne explică edificator ce
înseamnă „Când timpul profan face pasul spre sacru”, scriind chiar despre satul
natal: „Cine să-și mai amintească la Gurbănești că sacrificarea porcului a
însemnat pe vremuri și altceva decât șorici, tobă, cârnați, caltaboși, șuncă
sau coaste pe varză? De unde să mai știe nea Ion de pe ulița colectivului că
actul ritualic al sacrificării unui animal marca pentru strămoșii lui geto-daci
trecerea de le atimpul profan cotidian la timpul sacru sărbătoresc? Și că acest
sacrificiu purifica și solemniza timpul, dar mai ales crea cadrul spiritual
pentru realizarea contactului imaginar cu Divinitatea, pentru captarea forțelor
benefice supreme?”
Și așa încep întrebările,
neliniștile în reportajele lui Dumitru Manolache. Pentru că, în scrierile lui,
timpul și spațiul nu se percep doar impresionist, privind spre „firul de
iarbă”. „Rătăcit și înstrăinat mă simt și eu în orașul acesta, în cubul meu de
beton de la etajul opt al unui bloc din București, aidoma țăranilor din
Gurbănești, pierdut în propriu-mi timp, ca într-un cufăr cu colinde. Și stând
așa, mă tot întreb, ca Ilie Moromete, și el un rătăcit al câmpiei și al timpului
său: „Niculae, unde mergem noi, domnule?”
Chiar așa, unde mergem noi,
domnilor? Ce lăsăm și ce luăm cu noi? Aici încep angoasele autorului care,
aparent, și-a găsit liniștea în armonia universală a sacrului și ne-o transmite
discret și nouă...
Viorel Patrichi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu