Cartea cu ROMÂNI. Cu Eminescu prin Europa

Cu Eminescu prin Europa

Îl poţi vedea când la Iaşi, când la Cluj sau la Chişinău. Când prin Germania, când prin Suedia sau Italia. La volanul unui camion Scania, cel mai puternic din lume, pe care străluceşte chipul de Hyperion al lui Eminescu şi vestitele versuri: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie? Ţara mea de glorii, ţara mea de dor...”
S-a dus pe lângă tine. A zburat ca o părere.
Iar în urmă vezi un tricolor înalt, cât TIR-ul, pe care scrie mare şi mândru: „Nu uita că eşti român!”
Cine mai are timp în această perioadă nenorocită de asemenea vorbe? La ce mai folosesc, atunci când românii roiesc pe toate continentele pentru o pâine?
Unii îl consideră un excentric. Alţii cred că TIR-ul lui „tunat” este un kitsch şi îl prezintă la televizor, în emisiuni senzaţionaliste, fără de niciun Dumnezeu.
Multora însă le place ideea şi reacţionează ca inspectorii de la poliţie, care îl felicită şi îl salută când îl văd pe şosea.
Trebuia să-l cunosc...

„Pe mine mă responsabilizează!”

„Mi s-a părut cel mai naţionalist şi cel mai profund mesaj pentru ţara noastră: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie...” Aşa am crezut eu. Aşa a spus domnul Mihai Eminescu. Eu nu pot să-i spun altfel. Nu s-a dezis niciodată de România. „De la Nistru pân-la Tisa,/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate...”
Oriunde te duci, fiecare popor îşi promovează valorile, cultura, propria entitate. Eminescu a văzut cum gândesc germanii, s-a întors în ţară şi s-a comportat impecabil. Bineînţeles că paradoxul nu putea să ne ocolească fiindcă avem şi defecte”.
Aşa gândeşte Gheorghe Vlase, un transportator de top în România.
Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat dacă Eminescu nu este o povară când trece prin Europa. Fiindcă nu e simplu...
„Nu, domnule, pe mine Eminescu mă responsabilizează când merg prin Europa. Eu rămân foarte mândru de acest mare conaţional al nostru şi mesajul de pe camion este foarte important pentru mine. Înainte, când urcam pe un camion, deveneam un şofer ca toţi ceilalţi. M-am schimbat de când am pus acest mesaj pe TIR. Parcă am devenit alt om, mai liniştit, mai calm”.
Nu poţi să încalci legile cu Eminescu pe TIR. Altfel ajungi alături de escrocii care au construit Banca Dacia Felix, fără să realizeze cât de mult îi obligă un asemenea nume. (Ce frumos ar fi fost dacă acea bancă s-ar fi impus şi ar fi dus numele nostru vechi pe tot continentul...).
Da, şi fizic este cel mai frumos şi mai spiritualizat român din istorie. Este surprinzător că, în acest context al negării valorilor naţionale, apare cineva care lucrează înr-un domeniu fără legătură directă - la vedere - cu viaţa spirituală şi îl pune pe Eminescu pe camion. Tocmai ca să imprime în sufletele oamenilor altceva. S-au bucurat şi suedezii de la Scania când au aflat...


„Basarabia nu e a mea, nu e a voastră...”

Este surprinzător ce spectacol descoperi când te apropii puţin de acest om. Într-o epocă de risipă exhibiţionistă, când şoferii îşi pun balauri, vulturi sau femei goale pe camioane, Gheorghe Vlase merge contra curentului.
„Mă duceam în Suedia să ridic acest camion Scania. Pe drum, în avion, i-am spus însoţitorului meu: „Ştii cum văd eu acest camion? Cu imaginea lui Eminescu, alături să stea versurile, cu scrisul lui frumos, iar pe spate, cu tricolorul, pe care să scrie „Nu uita că eşti român!”
Îl ascultam şi încercam să intuiesc mecanismul intim, care l-a îndemnat să procedeze aşa. Fiindcă e limpede, atletic cum e, nu pare să fie un om labil. Se ştie că sportivii au un echilibru psihic de invidiat. Ca să „tuneze” (oribil barbarism!) un asemenea camion, a plătit peste 2000 de euro.
Şi merge mai departe.
„Acum am făcut alt camion, cu Ştefan cel Mare, cu vestita replică din „Apus de Soare” a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea: „Moldova (...Basarabia) nu este a mea, nu este a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor”.
Pe spate, este harta României reîntregite, pe care scrie „Nu uita că eşti român!”
Dar de ce „a colaborat” el cu Delavrancea? A introdus în paranteză (...Basarabia). Am dezlegat misterul: Gheorghe Vlase este un militant deschis pentru reîntregirea naţională a României.


S-a născut pe 12 februarie 1968, în satul Gheorghe Lazăr, la 17 kilometri de Slobozia. Este un sat unic prin numele lui. S-a format prin împroprietărirea ţăranilor după Războiul de Independenţă, pe timpul lui Carol I. „Am fost la mormântul lui Gheorghe Lazăr de la Avrig şi mi-a plăcut ce scria pe placă şi am filmat: „Cititorule, ce eşti am fost; ce sunt vei fi; găteşte-te dar!”
Ai mei sunt din zona Buzăului. Am şi rădăcini ruseşti. Un străbunic a venit din Rusia, pe vremea lui Alexandru Ipsilante. Am cercetat şi am descoperit în arhive. Bunicul dinspre tată a murit în 2004, la 91 de ani. Era născut la Pîrscov, de Buzău. Bunica dinspre mamă era din zona Nehoiu. Ei îi datorăm toată educaţia primită. A murit în 2003, exact în ziua când împlinea 80 de ani.
Am făcut şcoala la Gheorghe Lazăr, apoi liceul la Călăraşi. Am urmat Academia de Ştiinţe Economice, pe care am terminat-o în 1994. Nu am fost un student strălucit”.

„Nu aveam bani nici să beau un suc de la dozator!”

Lumea afacerilor din transporturi este destul de complexă. Cum a pătruns în ea un om care şi-a pus poeziile lui Eminescu pe telefonul mobil?
„De nevoie. Eu am jucat fotbal până în 1993 la Călăraşi, la Slobozia, Craiova, Caransebeş, Sinaia... La mai multe echipe. În 1992, am avut un accident. Am fost operat de 4 ori la genunchiul drept. Nu aveam bani nici să beau un suc de la dozator, cum era pe-atunci. Aveam o Dacie Berlina, de la tata, ca să mă duc la recuperare. M-a rugat o doamnă s-o ajut să aducă nişte marfă de la Europa. Am adus marfa, am colaborat cu ea un an apoi. Ea a prosperat binişor cu produse alimentare şi cu textile. Peste un an a vrut să-şi refacă viaţa. Nu mai era loc şi de mine. Mi-am făcut o tarabă la 1 august 1994. Apoi altă tarabă. Mi-am luat o Dacie-papuc, cu tracţiune pe faţă. Era făcută din două maşini: o Dacie peste care trecuse un TIR. Am mai luat un „papuc”, am luat primul camion de trei tone jumate, o RABA, am mai luat unul la fel. Primul camion a fost o „frumoasă americană”. Aşa i se spunea. Un asemenea camion a participat la un raliu de camioane şi a câştigat nu ştiu ce premiu. Cumpărasem vreo 14 RABE prin 1998 şi 6 „Frumnoase Americane”.
Am început să fac distribuţie de băuturi – ape, sucuri, bere şi băuturi alcoolice. Apoi, în martie 2002 am luat primul camion IVECO. Am început o relaţie foarte frumoasă cu Volvo, de vreo doi-trei ani. Le-am luat pe toate în leasing. Volvo nu mi-a mai dat camioane fiindcă expunerea mea faţă de companie era destul de mare, comparativ cu ceea ce făceam eu. Şi atunci, m-au ajutat cei de la IVECO. Am luat un camion Mercedes. În 2009, a apărut primul Scania. Am luat numai camioane unice după configuraţia lor.
Primele transporturi le-am făcut cu produse alimentare. Era destul de greu. Munceam cu fratele meu. Descărcam amândoi câte zece tone de drojdie.
Eu ştiu cât am muncit şi ştiu cum să apreciez fiecare bănuţ. M-am chinuit să ajung aici. Nu mi-a picat nimic din cer. Nu am avut moşteniri, nici afaceri cu statul. Cum au procedat alţii.
Fiecare cu răspunderea lui...”
Sigur e bun de titlu:

„Fiecare cu răspunderea lui...”

Devine extrem de sobru când vine vorba de obligaţiile noastre morale.
„Facem tot vestul şi Turcia. Spre est – nu. Doar până la Nistru, adică doar în România”. Adică în Basarabia, încerc eu să spun ceva. „Nu, eu vorbesc de România. Până la Nistru, eu nu voi spune niciodată altfel. Nu este o provincie a României. Este România. Partea noastră, ceea ce noi am fost atât de laşi 20 de ani, încât, atunci când au avut nevoie de ajutorul nostru, le-am întors spatele. Este un lucru pe care îl cunosc şi nu vreau să-l comentez... „
Foştii lui socri erau de la Cernăuţi.
Cunosc aceste lucruri şi refuz să vorbesc. Nu vreau să scot în relief laşitatea noastră. Să rămână acolo o pată pe care, dacă vom reuşi s-o ştergem în timp...
Nu ştiu. Nu cred că putem noi. Noi avem povara părinţilor noştri, care au fost laşi. Nu trebuie s-o luăm personal. Au fost exponenţii unei generaţii de laşi. I-a luat Partidul Comunist de la sapă şi i-a dus la bloc şi i-au făcut puturoşi. Iar aceşti oameni m-au educat pe mine. Până să-mi dau şi eu seama că trebuie să muncesc, am bâjbâit. N-o luăm personal. Nu e cazul alor mei. Eu văd ca ansamblu.
Nu suntem condamnaţi, ne merităm soarta. Eu sunt de-aici, din epoicentrul zonei agricole. Avem pământul cel mai bun din lume. Pământul e ca un organism viu. Străinii cumpără mereu şi noi nu facem nimic să-i împiedicăm..”.
Nu vede nicio schimbare în economia noastră. România a ajuns pe butuci. La propriu, fiindcă vinde buşteni.
„Nu se simte niciun reviriment. Noi nu producem nimic! Exportăm materie brută! Cereale, buşteni, cherestea, substanţe chimice... Şi aducem de-afară făină, uleiuri, margarină, unt! Automotive aduce de-afară piese, asamblează cu mână de lucru ieftină şi merge înapoi. Nokia a plecat de-aici în căutarea lucrătorilor mai ieftini din Ucraina.
De când umblu, eu nu am auzit de măriri de lefuri în Germania.
Fiecare trebuie să-şi facă treaba la locul lui, să scoată măcar un leu în plus pe zi, să plătească taxe şi impozite. Dacă toţi ne-am comporta aşa, automat şi bugetul ar fi altul, iar România ar merge. Firma mea are profit lună de lună, fără pierderi. Eu sunt particular. De 20 de ani, tot ce este privat este demonizat în ţara asta”.
Şi dacă Ion Iliescu ar fi singurul „gânditor” care a distrus patrimoniul ralizat pe vremea comuniştilor, incitând contra noilor capitalişti, tot ar mai fi o speranţă.
„A venit dobitocul ăsta de Iliescu care a demonizat orice e privat. A, că s-au întâmplat tot felul de matrapazlîcuri în mediul privat? Dar tot cu ajutorul lor. Astăzi avem atâtea companii de stat, pe care se bate monedă astăzi şi care ies în pierdere mereu. Şi de câte ori statul nu mai este performant, măreşte taxele şi impzitele. Cine-i de vină? De ce aş fi eu vinovat că ei nu au manageri buni? Au distrus şcoala şi tot ce mai mergea în ţara asta”.
Vine însă şi scadenţa, aici, pe Pământ. Nu în Cer.
„Vor da socoteală.
Nimeni nu pleacă de pe lumea asta fără să plătească. Am exemple multe. Acel om care stătea cu automatul în spate, Dan Iosif, ştiţi bine cât de mult s-a chinuit. Şi toţi se vor chinui dacă vor face rău. Vor plăti într-un fel sau altul. Nimeni nu este iertat. Totul este un echilibru”.
Şi la prima vedere, nu pare un om credincios. În orice caz, nu un ortodox practicant. Nici nu ar avea timp, dar parcă poţi să ştii? De unde să fi deprins această raportare la pedeapsa divină, care lipseşte la generaţiile noi?
„Din educaţia pe care am primit-o de la bunica. Bunica avea o cană pe care mi-o punea într-un colţ de dulap, după uşă. Erau şase zile de şcoală pe săptămână şi punea în cană 6 monede de trei lei. În fiecare zi, aveam dreptul să iau o monedă de trei lei. Erau banii pentru patru eugenii pe zi. Într-o zi i-am spus că nu mai am bani de eugenia. „Înseamnă că într-o zi ai mâncat mai mult”. Nu mi-a zis altceva, dar mi-a dat de înţeles că nu e bine. Atât e dreptul meu!”
Discuţia alunecă spre elita care nu are soluţii pentru ieşirea din dezastru. „Ştiţi ce n-am învăţat noi după 50 de ani de comunism? Că în 50 de ani ne-au plecat cei mai mulţi reprezentanţi ai elitei, pe care i-am omorât la Canal, alţii care au scăpat au fugit în străinătate. Iar după revoluţie nu am ştiut să facem lobby să le arătăm că uite, am stat 50 de ani sub comunism şi vă rugăm să veniţi înapoi să ne arătaţi ce-aţi văzut în străinătate să ne ajutaţi să redevenim ce-am fost. Acest infractor Ion Iliescu îl alerga pe regele Mihai.
Ţara a ajuns în această situaţie precară din cauza lipsei de autoritate. Erau nişte oameni slabi, care au stat în umbra lui Ceauşescu, nişte cîrcotaşi ieftini. A venit Iliescu să-i spună lui Ceauşescu ce gândea, ca Pârvulescu? A stat ascuns şi, când i s-a oferit ocazia, la împuşcat. Asta a fost tot. Eu pot vorbi fiindcă am devenit un pion în economia românească. Am acest drept, mi-l arog. Eu aduc taxe şi impozite acestei ţări. El ce-a făcut pentru ţara asta? Au căpuşat toate întreprinderile profitabile de stat?”
Se gândeşte „să tuneze” alte camioane cu Nicolae Iorga, cu Burebista. Sau poate cu Mihai Viteazu: „Pohta cea-am pohtit: Ardealul, Moldova şi Ţara Românească”. Conştiinţa unităţii naţionale de destin în câteva cuvinte.
„Oamenii obişnuiţi nu prea ştiu însemnătatea acestor personalităţi. Elita se construieşte. Elita de astăzi este needucată încă. Educaţia este obligatorie pentru elită. Aparţii elitei atunci când nu faci doar pentru tine. Mi-a spus un director de la Volvo că are o leafă de 4000 de euro. Cum, numai atât? Da, zice, când eram tânăr, Volvo mi-a dat un serviciu bun. Mi-a ţinut copiii la şcoală. Mi-a plătit soţia. Deşi eu ofeream foarte puţin pentru companie. Acum, la 52 de ani, am extraordinar de mult de oferit pentru Volvo”.


Cele mai performante maşini

A luat primul camion fiindcă nu făcea targetul la bere. „Toţi făceau targetul la sfârşit de lună şi explodau aprovizionările”. Stătea şi se uita pe drum să vadă dacă vine camionul, depindea de el, nu putea să-şi ia bonusul pentru atingerea targetului.
Avea de lucru cu camioanele numai la sfârşit de lună, ca să facă targetul. Apoi a început să diversifice activitatea.
„Am trecut pe mărfuri industriale: transportam orice. Bere, ulei, cherestea, orice. Am avut în 1998, o secţie de îmbuteliat ulei. Ajunsesem la performanţa să îmbuteliez 40.000 de sticle pe zi la Slobozia. Treptat, nu a mai fost loc de mine în domeniu. Devenisem ca un fel de căpuşă. A venit grupul Alimenta şi a preluat tot. Au venit şi francezii...
Am plecat şi am dezvoltat divizia de cisterne. Fiind într-o zonă agricolă, mi-am dezvoltat şi flota pentru cereale...”
La început, făcea transporturi numai pe România. Treptat, a ieşit cu prelate, cu cisterne şi chiar la cereale. Acum este un cărăuş multiplu şi 284 de camioane – IVECO, VOLVO şi MERCEDES.
„Toate camioanele sunt performante. Sunt la fel. Este o iluzie că ar fi diferite. Se deosebesc doar prin confortul şoferului. Este foarte important cum configurezi acel camion. Dacă îţi iei un camion să cari piatră, cu şasiu ranforsat, cu punte de 54 de tone, apoi îl scoţi de la piatră şi agăţi o prelată de el, aspectul fizic nu mai este în regulă. Este ca un măgar între oi. Nu este eficient, are consumul specific ridicat din cauza aspectului fizic, a aerodinamicii. Nu poţi să mergi pe transporturi internaţionale cu un asemenea camion”.

Marele secret: evaluarea costurilor

Omul îndrăgostit de Eminescu are o minte de economist inflexibil. Altfel nu ar fi rezistat în această perioadă. „Majoritatea firmelor de transport din România au o mare probloemă: nu ştiu să-şi identifice cheltuielile. Nu-şi evaluează costurile. Ce înseamnă să faci un preţ? Suma totală a costurilor, plus un adaos comercial. Dacă nu ai repere în regulă pentru costuri, clachezi. De exemplu un consum specific cu 20 de tone – ar trebui să fie de 32-33%. Dacă el dă 35-36 % la 10.000 de kilometri, înseamnă vreo 300 de euro diferenţă. Afară poţi să câştigi 300-1000 de euro. Dacă iei 1000, eşti un om fericit. Câştigul mediu pe un camion este de 500-600 de euro. Dacă ai pierdut 300 de euro la motorină, mai pierzi şi la taxe că nu le-ai luat cum trebuie, dacă anvelopele le-ai bugetat pentru un număr de kilometri şi tu ţi-ai luat anvelope la un preţ care nu corespunde cu bugetul tău, nu sunt exploatate corespunzător cu numărul de kilometri pentru care ţi le-ai bugetat, mai pierzi şi de-acolo 100 de euro. Ai pierdut 400 de euro deja! Mai faci nu ştiu ce lucruri pe regie, ai încărcat regia cu diferite cheltuieli şi nu eşti eficient, ai mai pierdut şi de-acolo 100 de euro. Unde mai este profitul?”

Şoferii pun întrebări banale, dar trebuie să ştii să răspunzi

Şi totuşi, cum poţi să rezişti? Să fie doar o chestiune de contabilitate? Sau de noroc?
„Flotele organizate de concurenţii mei, pe care îi respect, îşi schimbă camioanele an de an. Cei mici nu pot. Şi-au luat camioane noi, apoi, prin 2010, le-au vândut pentru că nu le-au mai putut şi au luat altele mai vechi. În 2011, le-au vândut şi pe acelea şi au luat altele şi mai vechi. Nu au ştiut cu ce se mănâncă şi au pierdut”.
Trebuie să mai fie un secret al profesiei de transportator într-o lume complicată. „Secretul profesiei de transportator astăzi este să fii foarte bine documentat, să ştii ce îţi doreşti, să-ţi fixezi o ţintă la care să poţi ajunge şi e foarte important ca, atunci când te întreabă şoferul ceva, să ştii să-i răspunzi. Altfel ai terminat afacerea. Şoferii te vor întreba totdeauna ceea ce numai ei ştiu. Adică lucruri... banale.”
Cum poate un şofer să-l convingă pe acest patron să-l angajeze?
„Nu găseşti şoferi de calitate. Îi formezi ca să fie. Important este să aibă fondul bun, un caracter bun.
Când vine la angajare, să nu vină cu mâinile în buzunare, să nu vină cu şapcă în cap, să nu vină murdar, mototolit, să nu vină nebărbierit. Dacă vine aşa cum vreau eu, pe acela îl pot face şofer. Înseamnă că are caracter. Dacă nu are grijă de el, cum pot să cred eu că, dacă îi dau un camion de 100.000 de euro, el va avea grijă de afacerea mea?
Cum pot să cred?
Eu asta fac. Vreau aceşti oameni. Ei vin aici şi dacă nu se formează, pleacă.
În şase luni, poate fi un om pe care să te bazezi, dacă îndeplineşte condiţiile de care am spus. Şoferii seniori pot fi şi ei relativ pregătiţi ca să-i înveţe pe tineri. De obicei, îl las singur în ghearele necunoscutului. Vreau să-şi dezvolte personalitatea, altfel se va ascunde mereu. Dacă cedează psihic, te debarasezi de el. Nu e frumos ce spun, dar asta e. S-au epuizat bateriile.
Pentru mine, cel mai important izvor de energii pozitive este familia. Dacă el are probleme acasă cu soţia, cu părinţii, cu socrii sau copiii şi nu reuşeşte să le lase jos când urcă în cabină, nu ai ce face cu el.
Toţi oamenii sunt buni. Dar acest hazard al vieţii de zi cu zi te aruncă în situaţii destul de complicate. Şi atunci s-ar putea să nu fii pregătit pentru acele lucruri. De aceea, eu vreau ca un copil de 9-10 ani să participe la un joc de echipă, să dobândească spriit de echipă, să fie combativ. Fiecare om are calităţi ce trebuie lucrate. Cum Brîâncuşi lucra un lemn sau o piatră care nu spunea nimic şi scotea opera de geniu. Aşa şi oamenii. Părinţii, şcoala, societatea trebuie să fie sculptorii tânărului ca să nu rămână un lemn fără valoare”.
Şi eu care am venit la domnul Vlase cu şapcă...


„E grav că impozitele pe care le plătesc regulat nu se întorc spre mine”
Când l-am întrebat care este problema care îi dă cea mai mare bătaie de cap, mi-a dat un răspuns la fel de surprinzător:
„Taxele şi impozitele pe care le plătesc şi pe care eu le aştept să se întoarcă spre mine. Cum? Prin oameni bine instruiţi, educaţi şi sănătoşi. Acesta trebuie să fie efectul impozitelor şi taxelor pe care eu le achit lună de lună. Ce te faci dacă ai sute de zile de concedii medicale în contabilitate, oameni pe care îi trimit să înveţe despre camioane şi ei nu sunt în stare să înţeleagă şi să acumuleze nimic fiindcă nu au făcut exerciţiul minţii la şcoală şi, automat, nu mă ajută cu nimic în afacerea mea? Aceasta este problema mea: taxele şi impozitele plătite egulat nu se întorc spre mine. De 20 de ani, Ministerul Învăţământului a devenit un cobai. Orice ministru vine cu o idee”.
Eu sper că oamenii de afaceri vor face presiuni treptat asupra politicienilor care trebuie să devină responsabili pentru perspectivele României. Este esenţial ca oamenii de afaceri să conştientizeze că ei înşişi fac parte din aceeaşi societate, că au şi dreptul de a acţiona asupra intereselor generale, aşa cum au obligaţia să-şi plătească dările. Politicianul de stânga vede în omul de afaceri un adversar, are chiar grijă să le spună – mai în şoaptă - oamenilor obişnuiţi că este chiar duşmanul lui, deşi ia bani de la el! Aici este impostura morală a gânditorului de stânga, fiind deci incapabil să promoveze adevărata performanţă individuală şi colectivă.
„Eu am fost consilierul primarului pe probleme de sport. Am făcut sport. Sportul mi-a creat altă imagine asupra vieţii. Ideea competiţiei o aveam de-atunci. Copiii încep activitatea sportivă la 9-10 ani prin jocuri de echipă. Când vin la muncă la 19 ani, au deja noţiunea de echipă. Astăzi, majoritatea nu pot comunica. Un copil crescut singur la părinţi nu ştie să împartă cu nimeni nimic. Nu ştie să desfacă o jumătate de eugenia şi s-o dea altcuiva. Nu are această noţiune. Ceea ce facem noi astăzi este consecinţa educaţiei şi a culturii în cei 20 de ani de carte. Prin urmare, venim la muncă şi, teoretic, ar trebui să fim pregătiţi. Ca albinele care ştiu ce au de făcut. Şoimii patriei devin elevi, elevii ajung studenţi, studenţii devin specialişti, muncesc, fac şi cresc copii, apoi mergem ca elefanţii spre sfârşit. Cu o pensie liniştită, când ne putem plimba fiindcă abia acum avem timp să vedem cât de frumoasă e ţara asta. Şi nu reuşim să ajungem aici din incultură. Părinţii mei se duc în excursii pe la mânăstiri şi îşi trăiesc viaţa altfel. În timp ce majoritatea bătrânilor stau cu masa plină de medicamente şi aşteaptă sfârşitul. Iar noi ar trebui să avem un sfat al bătrânilor, însă nu mai avem nevoie de bătrâni. Nu ne mai interesează. „Nişte oameni, acolo şi ei,/ Care ştiu dureros ce e suta de lei”.
Eu accesez Netul pe telefon. Uite, aici am Eminescu – „Poezii”, am Anastasia Lazariuc, pe care o admir, Adrian Păunescu – „Repetabila povară”, Ion Aldea Teodorovici – „Casa părintească”. Lucrurile de căpătâi, pe care eu le ascult zilnic. Când sunt eu necăjit...”
Da, un om performant poat fi şi „necăjit”.
„Am momente când pot să fiu necăjit... că nu sunt atât de deştept ca să rezolv problemele cât mai bine posibil”.

Au fost şi lucruri urâte...

Ştie „să-şi citească” de la începutul unei afaceri clienţii. „Nu mă mai pot lăsa pe mâna hazardului”. Şi cu toate acestea, nu ar mai vrea să mai ia de la capăt aceeaşi profesie. „Este un domeniu frumos, dar nu aş mai vrea să mai trec prin ce-am trecut. Prea multe lucruri urâte. În 2005, mi-au murit 18 oameni într-un accident de microbuz. Veneau la muncă... Nu ştie nimeni ce s-a întâmplat. Microbuzul a intrat într-un copac. Am făcut infarct la serviciu... Au fost şi lucruri urâte. Nu mai vreau să-mi aduc aminte...
Am aşa o povară în sufletul meu...
Vă povesteam de laşitatea generaţiei părinţilor mei faţă de fraţii noştri din teritoriile invadate. Aşa am ajuns şi eu... Nu mai vreau să aud.
Sunt prea bătrân la 44 de ani să îmvăţ altceva. Dacă făceam agronomia, să pot vorbi cu pământul, intram în agricultură”.
Zice că nu se teme de concurenţă.
„Avem raporturi frumoase, de colegialitate, mai puţin concurenţiale cu partenerii din domeniu. Fiecare are segmentul lui. Eu nu car maşini. Nu fac lucruri pe care le fac alţii. Mă poate învinge cineva numai dacă mă bate la costuri sau să facă nişte matrapazlîcuri care nu ţin la nesfârşit. Deci eu trebuie să-mi ţin foarte strâns costurile. Controlându-mi atent costurile, pot să-mi fac planuri de viitor.
Nu mă sperie concurentul străin. Aici există alte conotaţii. Costurile concurentului străin diferă de costurile româneşti. Sunt mai mari. Salariile şi motorina sunt scumpe. La noi, doar motorina este o Legislaţia din domeniu „putea să fie şi mai rea”. „Eu nu-mi aduc aminte de vreun parlamentar care să se ocupe de transporturile noastre”.

„L-am făcut pentru cei care înţeleg, ca toate lucrurile care-s făcute”

„Îl cunosc dintotdeauna, îmi povesteşte Adrian Constantin, artistul din Slobozia care i-a „tunat” camioanele. Noi facem prelate pentru el. Este un tip efervescent. A fost ideea lui, puţin excentrică şi frumoasă prin mesaj. Nu mai are nimeni aşa ceva. Şoferii pun gagici goale pe camioane. În rest, a fost o chestiune de inspiraţie. Aceste valuri simbolizează efervescenţa gândirii lui Eminescu... Pentru Ştefan am folosit imaginea unor codri şi un soare care luminează din ei aşa... Eu le desenez. Un text din Barbu Delavrancea...
Pe spate am pus tricolorul cu România Mare.
Eu îl susţin în demersul lui pe Gigi Vlase. Este un patriot adevărat. În dezastrul în care am ajuns, cum să nu doreşti binele României? Şi Eminescu a spus cel mai frumos... Dar avem şi oameni incapabili să stea în loc şi să gândească puţin la acest mesaj. L-am făcut pentru cei care înţeleg, ca toate lucrurile care-s făcute. Cine nu pricepe să fie sănătos. Rămâne mai sărac cu neînţelegerea pe care o are. Am făcut grafica, am o firmă de producţie publicitară. Uite, flăcările de pe camionul cu Eminescu semnifică ardoarea, tensiunea sentimentului... Numai domnul Vlase merge cu acest camion de 730 CP. Nimeni nu merge cu el. Nimeni altcineva nu umbă cu Eminescu. Costă mai mult ca un Ferrari. Doarme în maşină.
Cu Ştefan cel Mare tot el va circula...”

Merge cu Eminescu prin toată Europa, peste tot...
Într-o zi din 1993, o dubă rula prin Bucureşti cu viteză minimă. Nu avea caroserie şi purta pe platformă două panouri imense, lungi de 3 x 2 metri, pe care scria cu litere enorme: „Eminescu a murit de sifilis!”. Să se vadă de la 100 de metri.
Ulterior, au venit atacuri la fel de jenante contra lui Eminescu, de fapt, împotriva naţiunii române. „Eminescu este cadavrul nostru din debara”.
Nu am aflat nici până azi cine l-a trimis pe acel şofer pe străzile Capitalei. Începuse dezastrul.
M-aş fi dus să-l cunosc şi pe el...

Viorel Patrichi