duminică, 21 februarie 2010

Adrian Nastazse a invins!

Dupa cum era shi previzibil, Adrian Năstase l-a învins pe Mircea Geoană prin intermediul lui Victor Ponta. El este adevăratul învingător, chiar dacă Ion Iliescu a scăpărat chibritul pentru autodafeea ereticului...
Voi reveni

miercuri, 17 februarie 2010

Vedere de pe Centură. Nepotu Mătuşii Tamara se întoarce!

Vedere de pe Centură
Nepotu Mătuşii Tamara se întoarce!


„Adrian Năstase ar fi fost un adevărat om politic, dacă nu era aşa dce corupt...”
(Traian Băsescu)

„Mircea Geoană trebuie să înveţe să dea mesaje din stomac!”
(Adrian Năstase)

Fireşte că aşa trebuie! Este indubitabil!...
Adicătelea cum, coane Fănică, că nu pricep? Pe unde să iasă mesajele din stomac? Dacă iese mesaju pe gură, se cheamă „gârâială”, onomatopeic mult mai expresiv decât metateticul „râgâială”. Dacă mesaju ţâşşşneşte pe partea cealaltă, nici nu vreau să mă gândesc fireşte...
Până ne-om dumiri cum e cu mesajul din stomac, se adeveri ce ştia şi baba Rada care a votat pentru ţoşcă: Nepotu Mătuşii Tamara se întoarce! Şi nu oricum, ci pe cai mari. Cuţitele roşii au ieşit de la brăcinari şi aşteaptă să ia glanda politică a Prostănacului. Nici nu e de mirare. Ţopăilă a avut în spate „cea mai monstruoasă coaliţie” din istoria democraţiei noastre originale, oligarhii au aruncat bani grei şi cu tot cu ziarişti deontologi pe geam, doar-doar l-or răpune pe Marinelu pe l-apus de soare. Şi nimic! Cei care încă nu-şi revin din şoc ar trebui să facă un mic efort şi să accepte că mulţi români au perceput al doilea tur pentru alegerile prezidenţiale la fel ca tananica pentru suspendarea preşedintelui ales democratic. Cu aceeaşi furie s-au dus la vot oamenii. Păstrând proporţiile dezastrelor, era la fel de penibil să crezi în 1990 că poţi să-l dai jos pe alesul Tataie, în care prostimea îl vedea pe omorâtorul de balauri, cel ce „ne-a dat carne, căldură” şi apartament la preţ de un frigider, pe cât de lamentabil era să pară cuşeră coaliţia ad-hoc Prostănacu-Gânsacu-Neamţu+Patriciu-Vântu-Voiculescu. (Ca să nu fie dubii, eu nu am primit casă de la Tataie şi nici de la Mult Iubitu. Mi-am cumpărat apartamentul confort II „sporit” în rate, încât, timp de patru ani, târguiam de la piaţă un ardei, o roşie, un morcov, o ceapă, un cartof... Şi asta pentru că Virginica Pripitu, toaşa cu patru clase de la Uniunea Generală a Sindicatelor din România, mi-a spus verde în faţă că nu eram „om al muncii”. Deci nu puteam primi apartament de la statul comunist. Prin urmare, eu nu am nici prejudecăţi, nici nostalgii şi nici speranţe legate de politicieni. Nu am privirea împăroşată...).


Renumărarea bancurilor

Aşa că, după războiul cu Marinelu, Împăratu-de-Mătase se dădu cocoş. Dacă era în locul Prostănacului, l-ar fi plesnit pe Marinelu de nu s-ar fi văzut, fireşte bineînţeles: „I-aş fi spus: „Coane, fii serios! Lasă băşcălia, lasă poveştile astea fireşte! M-a chemat Vântu să-mi dea nişte documente despre tine şi să-mi povestească cum s-a întâlnit cu tine în 2004 ca să-l radeţi pe Năstase şi eu nu am fost de acord pentru că eu nu merg cu mişelii de genul ăsta, cum mergeţi voi, cu tot felul de prostii. Scurt!” După care enumeră bâtele Prostănacului din balta campaniei:
- atitudinea evazivă faţă de referendum. Şi are dreptate;
- puiniţa de la Timişoara cu liberalii şi cu ţărăniştii, chiar în Piaţa Operei, acolo unde au murit oameni în decembrie 1989 şi apoi s-a aclamat „Punctul 8”. Şi are dreptate, dar liberalii şi ţărăniştii nu pricep nici azi oare cum de-au purtat zgardă roşie tocmai ei;
- neasumarea totală a propriului partid, cu bune şi cu rele. Adică să-l ia în cârcă şi pe Nepotu Mătuşii Tamara, cu tot cu dosarele lui;
- vizita la Sorin Ovidiu Vântu, dar şi reacţia împiedicată la întrebările mitraliate de Marinelu: „Şi aseară cum a fost la domnul Vântu?”. Cum a fost la SPA?
Perfect adevărat, dar eu aş răsturna piramida prostiilor. Nu întâmplător, a doua zi după ţopăială, Bulă s-a opărit rău de tot şi a cerut renumărarea bancurilor...
Dincolo de orice glumă, Adrian Năstase este de departe un adevărat lider politic, în comparaţie cu Mircea Geoană. Are orizont, are forţă şi distincţie, este cultivat şi are umor. Să te izolezi cu Vanghelie în flacăra violet echivalează cu distrugerea partidului. Iată de ce retragerea jucată a lui Ion Iliescu este un gest de maximă inteligenţă politică, lucru mai rar în timpurile noastre.

Ignatenko, vrăjitoru violet şi magia tuciurie

Şi apăru Vrăjitoru Mov. El este Aliodor Manolea, ia vino tu colea, beleşte fasolea, umbra lui Baal, şi paranormal, şi spune curat că tu l-ai legat, şi l-ai terminat! „Mihaela, dragostea mea!” a văzut tot fiindcă flacăra violet, trimisă de Manolea, a pâlpâit spre ea şi a făcut-o să scoată rujul din poşetă şi să se rujeze în direct, lângă limfaticul Ilie Năstase şi i-a supt snaga Prostănacului: „Cred că a fost atacat energetic foarte mult, erau chiar în sală oameni care lucrau la acest lucru în momente decisive. Vreau să spun că am simţit foarte mult eu personal, nu aveam energie, nu mă puteam concentra, nu puteam face lucruri, nu eram eu”. Fiindcă şi Ţopăilă a dat pe gură tot ce-a negat ulterior pe sub cearcăne: „Eu am văzut în timpul dezbaterii, deci în dezbaterea respectivă, oameni care lucrează cu Băsescu pe acest domeniu, prezenţi exact în dreapta camerei de luat vederi. (Era regizorul de platou... – nota Moşului). Îşi făceau treaba. Ce făceau – ce nu făceau, nu ştiu, dar i-am văzut cu ochii mei, îi ştiu cine sunt. Şi i-am văzut şi la Cotroceni, în timpul discuţiilor cu partidele politice. Acelaşi cetăţean, stând liniştit, într-un colţ”.
Da eu parcă tot nu cred că ar fi Aliodor Manolea şi că adevăratul maestru Woland este altcineva: Albert Ignatenko, un general KGB, cunoscut ca paranormal care suge energiile politicienilor noştri. De unde ştiu? De la Victor Gaetan, care ne-a „monitorizat” la Washington şi care a scris cartea despre „ruşinea României”. Şi cum să nu-l cred eu pe Gaetan, un băiet aşa de buuun! care ştie el că Ignatenko l-a racolat pe Marinelu la... Anvers. Sigur că ar mai fi şi vrăjitoarea Argintina dupe la Techirghiol, care i-a făcut magie neagră, că a închegat apa şi a făcut să sară banii dîn pahar, că ar fi vrut să umble dă trei ori cu un căcat uscat în jurul Prostănacului ca să dea colţu dă tot, dar Marinelu n-ar fi fost de acord cu o vrajă aşa de tuciurie. Că s-au dus vreo trei pirande în Poiana Rotundă din Pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj ca să abată flacăra violet din Parlamentul de la Bucureşti. Că Calimente zice şi el că vede aura, că CIA şi FBI folosesc paranormali...


Debaraua domnului Patapievici

Nişte scriitori de la Cluj au cerut Patriarhiei Române canonizarea lui Mihai Eminescu. Nu discut oportunitatea acestui demers, deşi este de preferat gestului pe care l-a făcut un fanatic al „destructurării” după 1990: umbla prin Bucureşti cu o maşină pe care pusese două panouri enorme, pe care scria, la fel de mare – „Eminescu a murit de sifilis”. Cui foloseşte această jignire mereu repetată? S-a iscat şi acum o întreagă dezbatere... naţională. Trebuie canonizat sau nu? Cum aşa? Nu a scris el „Religia – o frază de dânşii inventată”? se indigna un teleast. Vai, dar a scris şi texte obscene, şi apoi era şi urât, nu mergea la dentist! se miră o ziaristă urâţică rău, la vârsta când Eminescu arăta ca o cadră cu serafim. Şi cum prilejul era taman nimerit, povesteşte şi domnul Patapievici cum era s-o încaseze de la un „aparent pensionar” din cauza mea. Eu regret că domnia sa e fugărit de babe prin magazine sau prin spaţiul virtual din cauza persoanei mele insignifiante. Domnia sa i-a gratulat pe români cu epitete de neuitat, iar eu aş fi xenofob! Domnia sa umblă prin lume cu debaraua de picior, iar eu aş fi de vină. Mai grav este că în debara nu e nimic! E gol! E pustiu! „De ce-l căutaţi pe cel viu printre cei morţi?” Eminescu nu trebuie sanctificat de instituţii, dar nici funcţionarilor nu le este îngăduit să-l înjure. El este sfinţit de fiecare din noi atunci când îl re-re-citim, când îl re-re-trăim. El nu este doar „poetul naţional”, „Luceafărul poeziei” etc., el este românul total, el este Reperul! „A gândi despre Eminescu orice nu poate constitui un delict: patriotismul nu se judecă în funcţie de atitudinea faţă de un scriitor român, oricare ar fi acela”, ne lămureşte domnul Patapievici. Aşa o fi oare? Repet, Eminescu nu este doar „un scriitor”. Percepţia publică în jurul acestui nume este un fenomen mai complex.
„Cum n-oi mai fi pribeag/ De-atunci înainte,/ M-or troieni cu drag/ Aduceri aminte”... Eminescu nu are nevoie de soboare, de miros de tămâie. Şi nici de apărători.
Eşti ceea ce eşti prin fapte şi opţiune. Atât! Codul genetic nu contează aici. Păcatul domnului Patapievici este generalizarea vinovată şi asta m-a scos din ţâţâni. Eu doar am atras atenţia asupra unei anume incompatibilităţi – a nega cultura românilor („cultură de tip second hand”, deşi îi avem măcar pe Brâncuşi şi pe domnul Patapievici), şi a superviza cultura din România pentru o imagine „corectă politic” în lume. La asta s-ar reduce sincronismul actual după mintea unora. O astfel de ipostază flagrantă nu pot accepta.
Altfel, nu este un delict să-l înjuri pe Eminescu, după cum eşti liber să spui nevorbite şi despre Fecioara Maria. Ca liber cugetător, poţi să calci cu bocancii şi pe covoare de Buhara, şi pe sentimentele unui popor. Numai că orice naţiune are nişte repere spirituale, nişte invariante, nişte simboluri – justificate sau nu, acceptabile sau nu pentru alţii, dar şi le-a format în timp – iar dacă vrei să reprezinţi ţara respectivă printr-o asemenea atitudine repulsivă, atunci devii incompatibil cu o funcţie publică. Poate greşesc...



Obama apără România de rachetele lui Kim

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a luat o hotărâre previzbilă, dar care a provocat multe emoţii nu numai în România şi în Rusia: s-a acceptat oficial instalarea noului scut antirachetă, „varianta Obama”. Anunţul făcut de preşedintele Traian Băsescu, după întâlnirea cu Ellen Tausscher, subsecretar de stat american pentru controlul armamentelor, a fost salutat imediat de Ambasada SUA de la Bucureşti. „Statele Unite ale Americii au ajuns la concluzia că România este foarte potrivită pentru a găzdui acest sistem şi pentru a oferi protecţie aliaţilor europeni din NATO. Ambasada americană este încântată de anunţul preşedintelui Băsescu privind decizia CSAT de a accepta propunerea preşedintelui Obama”, precizează un comunicat al misiunii diplomatice americane. Pe 17 septembrie 2009, preşedintele Barack Obama anunţa reconfigurarea sistemului de apărare antirachetă, propus de administraţia George W. Bush, care presupunea amplasarea unui radar în Cehia şi a zece rachete interceptoare ân Polonia.
Traian Băsescu a ţinut să sublinieze că „noul sistem nu este îndreptat împotriva Rusiei” şi va deveni operaţional în 2015. „Pe teritoriul naţional vor fi amplasate capabilităţi terestre de interceptare, ca elemente componente ale sistemului. Vechea amplasare a sistemului nu acoperea teritoriul României decât într-o mică parte a zonei de vest. Noua amplasare garantează acoperirea integrală a teritoriului României pentru eventuale lovituri cu rachete balistice sau cu rachete cu rază medie de acţiune. Noul sistem nu este îndreptat împotriva Rusiei. Acest lucru doresc să-l subliniez, în mod categoric. Nu este găzduit pe teritoriul României un sistem care să fie îndreptat împotriva Rusiei, ci împotriva altor ameninţări. Hotărârea este în deplin acord cu deciziile adoptate la summitul NATO de la Bucureşti, dar şi la cel de la Kiel, prin care au fost reiterate principiile privind indivizibilitatea securităţii şi solidarităţii aliaţilor”, a spus preşedintele.
Fiind vorba de o structură defensivă, evident că scutul Obama nu este îndreptat contra cuiva, aşa cum reacţionează Rusia mereu şi mereu, ci va trebui să distrugă orice rachetă care s-ar îndrepta spre sud-estul Europei. Aşa gândesc militarii. Dacă negăm pericolul arsenalului rusesc, atunci unde trebuie să căutăm primejdiile balistice pentru România? Unii susţin că Iranul ar avea asemenea rachete, aşa cum, înaintea invaziei din Irak, Mircea Geoană, pe-atunci şeful diplomaţiei române, avertiza în Parlamentul de la Bucureşti că Saddam Hussein are rachete care trec peste România şi pot lovi Londra. S-a văzut ulterior că marele Saddam avea o armată în şlapi. Teheranul posedă rachete Shahab-3b cu o rază de acţiune de 2500 km, Sajjil-1 şi Sajjil-2 (2000km), Shahab-3a (1.800 km), Shahab-3 (1.300 km). De ce ar ataca Iranul România? Doar pentur că avem unele efective americane pe teritoriul nostru? Greu de presupus că s-ar complica.
Unii „strategi” pretind că pericolul care ne paşte vine de la Kim Jong-il, iubitul conducător de la Phenian. Aşa crede şi William Lynn, vicesecretarul Pentagonului. Presupunerea este cel puţin hilară.
Şi atunci, nefiind diplomat de carieră, voi afirma deschis că „lumina” poate veni tot de la răsărit şi, în consecinţă, e mai bine să ne pregătim pentru orice eventualitate. Post factum, intenţiile bune nu mai folosesc la nimic. Temerile Moscovei nu au fundament tehnic: rachetele defensive nu pot ataca o altă putere. Rusia devine tot mai vulnerabilă din cauza crizei economice şi demografice, din cauza agresiunii tăcute a Chinei şi a musulmanilor din interior. Prin urmare, tocmai această labilitate poate deveni explozivă, susţine A. Bermen, vicepreşedintele „American Foreign Policy Council" din Washington pentru ziarul „The Washington Times”. Constatarea nu pare lipsită de interes.
În România, refrenul „Vin americanii!” s-a mai estompat, dar se menţine un oarecare entuziasm. „Înseamnă, scurt pe doi, garanţii de securitate maxime la adresa României”, a afirmat premierul Emil Boc. Doar Ion Iliescu pare mai rezervat, însă ce mai contează? „Eu aş fi contra, dar...” Acordurile cu americanii trebuie ratificate de Parlament, iar aici nu există riscuri.
Cine plăteşte? La început, nimeni nu a vorbit nimic de bani, dar am aflat că plătesc americanii. Deocamdată. Scutul Obama coastă (nu „costă”, că doare rău) aproximativ 4 miliarde de dolari. Nu se ştie cine va plăti toată factura. SUA? Aliaţii din NATO? Sau România? E adevărat că stăm prost. Avem doar un sistem de rachete cu rază scurtă de acţiune „Ghepard” din Germania. Armata Română are nevoie de rachete antiaeriene sol-aer fiindcă sistemul preluat de la URSS iese din garanţie în 2014. Cele două fregate din Anglia au nevoie de rachete antirachetă, dar nu au fost bani. Scutul Obama are deja unele elemente funcţionale în România. Firma americană Lockheed Martin a modernizat sistemul de radare AN/FPS-117 începând cu 2006. Pentru completarea sistemului defensiv, ţara mai are nevoie de un nou sistem de senzori şi de transmisie a datelor. Generalul James Cartwright, adjunctul şefului statului major interarme american, afirma în 2009 că Statele Unite echipează navele de război din sudul şi din nordul Europei cu sistemul Aegis şi cu rachete de interceptare apă-aer, de tip SM-3 (Block 1A). Racheta antirachetă trebuie să distrugă ţinta în aer, în condiţiile în care ambele au o viteză de 6,5 kilometri pe secundă.
Colonelul rus Igor Korotcenko scrie în revista „Apărarea Naţională” că rachetele SM-3 „vor reduce semnificativ capacitatea de intimidare din partea Rusiei. Rusia trebuie să avertizeze România că, dacă elementele scutului antirachetă sunt plasate pe teritoriul său, ar putea deveni o ţintă de atac pentru sistemele de rachete ruseşti”. Perfect adevărat. Merită riscul? Numai Dumnezeu ştie. Dotând navele de război din Marea Neagră, Marea Mediterană şi din Marea Nordului cu rachete SM-3, Rusia va fi înconjurată de interceptori antirachetă până în 2015. E ca şi cum am asista la o iminentă explozie fatală. „Aşteptăm ca Statele Unite să ofere o explicaţie exhaustivă, luând în considerare că regimul Mării Negre este reglementat de Convenţia de la Montreux”, a avertizat Serghei Lavrov, şeful diplomaţiei ruse. Fiind nevoită să aleagă între două rele, se pare însă că şi Moscova ar fi preferat scutul lui Obama, celui propus de Bush pentru Cehia şi Polonia, care este mult mai aproape de Kaliningrad.
Decizia lui Obama are şi o încărcătură politică importantă. Este un semnal că nu abandonează ţările din sud-estul Europei. Răspunsul Rusiei ar putea fi o fortificare a poziţiei pe Nistru, exact ce România nu doreşte. Va creşte dimensiunea geostrategică a Chişinăului fiindcă Washingtonul are acest interes, dar tratativele pentru Transnistria se vor complica şi mai mult.
Noi avem dreptul să ne apărăm interesele, dar şi frustrarea ruşilor este în creştere. „NATO se pregăteşte de o agresiune din partea Rusiei. Rachetele americane se desfăşoară în România”, titrează „Nezavisimaia Gazeta”. Aşa că „Izvestia” anunţă că preşedintele Dmitri Medvedev a promulgat noua doctrină militară a Rusiei. Deşi documentul este încă secret, unele pasaje au izbucnit în presă. De exemplu: „Rusia are dreptul să folosească armele nucleare pentru apărarea ţării şi a aliaţilor săi sau în cazul unor ameninţări de lichidare a statului”. Dacă la acestea adăugăm că ruşii au testat cel mai performant avion de vânătoare invizibil şi faptul că Vladimir Putin a dispus reluarea zborurilor cu bombardierele strategice deasupra Mării Mediterane, a Oceanului Atlantic şi a Oceanului Îngheţat, atunci avem tabloul complet. Este posibil orice. Noul război rece a început.

Republica Moldova a devenit Terra Geopolitica

Este foarte straniu ce se întâmplă cu statul botezat impropriu şi insidios Republica Moldova. În 1991, parlamentarii de la Bucureşti au votat pentru recunoaşterea necondiţionată a independenţei Republicii Moldova. Ei nu au perceput atunci diversiunea imperială: treptat, Chişinăul s-a declarat tot mai independent de Bucureşti, dar nu de Moscova. Mai ales după înlăturarea lui Mircea Druc din funcţia de şef al guvernului. Pentru a bloca orice apropiere de România şi, implicit, de comunitatea europeană, Rusia a indus confruntări cu găgăuzii în 1990-1991, apoi, în 1992, a provocat un război în toată regula între Chişinău şi Transnistria, o fâşie unde Kremlinul menţine trupe de ocupaţie şi mari cantităţi de arme şi muniţii. Presa occidentală a prezentat acel război numai din perspectiva Moscovei, fără să discute cu localnicii din Transnistria, unde majoritatea o formează tot româníi, chiar dacă ei îşi zic “moldoveni”. Scopul tactic al Rusiei era să transforme acest război într-un conflict inter-etnic. Obiectivul strategic al Rusiei a fost şi rămâne transformarea Transnistriei în cap de pod, un fel de Kaliningrad pentru sud-estul Europei, pentru Uniunea Europeană, dar şi pentru flancul sudic al NATO. Mircea Snegur, Petru Lucinski şi Vladimir Voronin au tolerat situaţia, întreţinând un conflict politic surd cu Bucureştiul. După războiul din 1992 de pe Nistru, Rusia s-a erijat în… mediator, urmărind să transforme Tiraspolul în partener de dialog multilateral, deci într-un subiect de drept internaţional. Pentru a păstra aparenţele, a menţinut Ucraina în ipostaza de negociator asociat mut timp de peste un deceniu, după ce eliminase România din formatul de tratative. Ion Iliescu a acceptat surprinzător de uşor să scoată ţara noastră din formatul de negocieri, deşi majoritatea etnică absolută din R. Moldova o constituie romanií. Nu mai contează raţiunile politice, dar a fost o eroare gravă. În 1999, la reuniunea OSCE de la Istanbul, Vladimir Putin a semnat un acord prin care se angaja să retragă trupele şi arsenalul din Transnistria. Treptat, Kremlinul a dat uitării acest acord şi menţine trupele pe Nistru “pentru pace”. În mod formal, Rusia a acceptat continuarea negocierilor în format “5+2”, în care intră evidente Rusia (provocatorul agresiunii), Ucraina, OSCE, Chişinăul şi Tiraspolul, la care se adaugă Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană, dar cu statut de observador. Mai pe româneşte, pe post de mână moartă. Evident că un se poate obţine nimic fiindcă Rusia se opune oricăror măsuri de reglementare firească. România rămâne pe margine şi priveşte neputincioasă din perioada în care era Adrian Năstase ministru de Externe. El a încercat atunci intensificarea dialogului direct cu Federaţia Rusă, dar Kremlinul considera deja România un intrus şi rezultatul a fost excluderea ţării noastre din tratative.

Două realităţi paralele

Un prim aspect este acest blocaj total în formatul de negocieri “5+2”, de parcă ne-am găsi în Fâşia Gaza. O altă realitate se dezvoltă însă de jos în sus. Tineretul din R. Moldova un mai este obligat să studieze limba rusă şi caută să scape din ţarcul lui Molotov. Mirajul Uniunii Europene funcţionează şi pentru româníi din Basarabia. A apărut acolo o nouă generaţie care nu mai ştie ruseşte şi care priveşte în altă direcţie. Aşa se explică tragediile din aprilie 2009, când tinerii s-au revoltat contra regimului condus de Vladimir Voronin. Cel puţin trei au fost ucişi, dar mulţi au fost torturaţi cu sălbăticie, iar numeroase fete au fost batjocorite în beciurile poliţiei din Chişinău. Alianţa pentru Integrare Europeană, care a ajuns la putere prin mari eforturi, încearcă să scoată statul din criza economică, sperînd în ajutorul UE. Mecanismele de la Bruxelles sunt însă extrem de greoaie, iar interesele unor ţări puternice (Germania, Italia, Franţa) nu permit clarificarea situaţiei din Transnistria. În acest context, pentru basarabeni, singara speranţă rămân Statele Unite ale Americii. Dar şi angajamentul Washingtonului pe Nistru este o iluzie deocamdată, mai ales după ce Barack Obama a anunţat anul trecut “resetarea relaţiilor cu Rusia”. Ulterior, aveam să vedem că Washingtonul chiar crede în idila cu Moscova care îi va ajuta pe americani acolo unde sovieticii şi-au rupt gâtul: în Afganistan. Iată de ce Republica Moldova rămâne o zonă de sacrificiu pe mai departe. Tot pentru o iluzie.
Iată cum trebuie înţeles sfatul pe care i l-a dat vicepreşedintele american Joseph Biden premierului Vlad Filat, care a fost la Washington: “Formatul de negocieri 5+2 este viabil şi doar în cadrul acestui format trebuie găsită soluţia ce ar respecta integritatea şi suveranitatea statului”. De altfel, cu un partener dificil, ca Rusia, nu se pot imagina raporturi rezonabile. În programul de guvernare al Partidului Liberal Democrat, condus de Vlad Filat, se scria clar că trebuie modificat radical formatul de negocieri, prin implicarea mai activă a Uniunii Europene şi a puterilor europene din Blocul NATO. “După asigurarea unei uniuni de poziţii cu SUA, UE şi, eventual, cu implicarea României, aceşti actori, împreună, vor fi capabili să influenţeze Federaţia Rusă. În cadrul acestui format 4+1, ne vom aşeza, împreună cu aliaţii noştri democratici occidentali, la masa de negocieri cu autorităţile de la Moscova”. Că nu se va întâmpla aşa este aproape cert.
În acest context trebuie evaluată şi semnificativa vizită a lui Traian Băsescu la Chişinău şi la Cahul. “Eu un o să semnez ce a semnat Hitler şi Stalin, niciodată! Niciodată un voi confirma aşezarea frontierei pe Prut. A rămas după cel de-al Doilea Război Mondial. Am recunoscut-o, dar putem discuta un tratat privind regimul frontierei – adică ce facem noi pe frontieră, cum trec cetăţenii frontiera. Dar în niciun caz un se poate discuta cu mine un acord în care să confirm că frontiera este de aici şi până aici – acest lucru l-a făcut România, recunoscând independenţa Republica Moldova”, a spus preşedintele României. La presiunile Moscovei, Washingtonul sugerează că un trebuie ridicat capacul cazanului de pe Nistru. A spus-o direct Hillary Clinton: “Evident, disputele privind frontiera cu România şi prezenţa trupelor ruse pe teritoriul moldovean sunt motive de îngrijorare. Dar vrem să ajutăm R. Moldova să îmbunătăţească viaţa poporului şi să sperăm că, în timp, problemele cu cere se confruntă să poată fi soluţionate”. Nu ştim ce informaţii deţine doamna Clinton, dar România un are pretenţii teritoriale asupra Republicii Moldova, chiar dacă este paradoxal.
Prin armare, Bucureştiul este eliminat din această ecuaţie geostrategică. Rămâne Moscova, iar de undeva, mai aproape, se trezeşte Ucraina.

Generaţia Stelei Popa va realiza unirea Basarabiei cu România

Librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti a găzduit lansarea cărţii „100 de zile”, creaţia jurnalistei Stela Popa, publicată de Editura Tritonic. Inteligentă şi perseverentă, ziarista de la „Vocea Basarabiei” lansează practic un fel de saga pentru românii de dincolo de Prut. Roberta Ciugureanu, eroina romanului, s-a născut la Corjova, satul din Transnistria, în care a văzut lumina de la răsărit şi Vladimir Voronin. Roberta este un alter ego pentru Stela Popa. Ea face parte din generaţia de tineri care au spart ţarcul lui Molotov. Ei sunt urmaşii celor care au ieşit în faţa tancurilor sovietice în 1989-1990 pentru revenirea la grafia latină, la istoria naţională şi la limba română. Vor revenirea la Ţara-Mamă şi sunt mai pragmatici decât părinţii lor. Nu se putea să evolueze altfel. „M-am născut în satul Corjova, raionul Dubăsari, Transnistria, într-o familie de români. Aşa ne identificăm noi ca fiind. Să nu mă judecaţi după acte sau paşaport. Sunt simple formalităţi, de altfel, pline de erori. Mă numesc Roberta”. Cartea evocă tragediile din aprilie 2009, când tinerii au sfidat serviciile secrete ruseşti şi comuniste, atrăgând atenţia lumii contemporane asupra celei mai urgisite populaţii din Europa. O populaţie care este forţată şi astăzi să trăiască şi cea mai absurdă criză identitară de pe continent.
A fost o diversiune ridicarea drapelelor României şi Uniunii Europene pe clădirile emblematice de la Chişinău? Poate da, poate nu. Contează acum doar voinţa tinerilor basarabeni, care vor să-şi ia destinul în mâini şi care doresc să impună lumii un adevăr elementar: sunt români şi vor să revină acolo unde le este locul. În Europa, alături de Ţara lor. Dezlănţuirea fiarelor lui Voronin contra unor copii nevinovaţi este surprinsă cu un real talent epic: „Roberta simţi că îşi pierde minţile. Ochii fetei se injectară, sângele îi pocni în vene, căscă larg gura şi îşi înfipse colţii albi şi tineri în carnea slinoasă şi puturoasă a burduhosului. Un muget greu răsună în noaptea aceea blestemată. Din acel moment, Roberta nu mai ţinu minte decât o izbitură puternică sub maxilarul drept.Înciudat şi încolţit, grăsanul o apucă de cap cu amândouă mâinile şi o lovi de capota maşinii. Impactul fu cumplit, iar sângele gâlgâi puhoi din nările fine şi subţiri ale femeii. Lichidul lipicios se împrăştie cald pe capotă, lăsând o linie curbă peste fierul negru şi lucios.” Urmează calvarul din Coridorul Morţii, adică din subteranele miliţiei de la Chişinău. Locul unde au avut loc schingiuiri demne de epoca stalinistă şi judecătorii au dat sentinţe după numărul vânătăilor şi al fracturilor. Aici, Roberta vede cum miliţienii îi omoară tatăl, un fost luptător din războiul de pe Nistru din 1992.
Trebuia procedat altfel? Trebuia mers până la capăt, cu orice risc? Unde ar fi fost acel „capăt”, pe care nici luptătorii din 1989-1991 nu l-au găsit? Sau le-a fost teamă? Ce vor face aceşti tineri pe care nimeni nu-i mai poate obliga să înveţe ruseşte? România, ţara lor, ţara noastră, trebuie determinată să-i apere, să-i strângă laolaltă şi nimeni nu se va putea opune. „Îi ca pe vremea lui Stalin, Valia. (...) De-amu gata! Aici îi finişul. Trebuia să mergem mai departe, da’ noi ca proştii dansam hora”, spune un tînăr după tortură. Nu exagerez dacă spun că Stela Popa reuşeşte scene demne de Aleksandr Soljeniţin.

România l-a trimis pe Marius Gabriel Lăzurcă la Chişinău pentru funcţia vacantă de ambasador. Un diplomat tânăr, care a trecut cu brio examenul pe la reprezentanţa noastră diplomatică de la Vatican. Le-a propus parlamentarilor de la Bucureşti organizarea unor şedinţe comune de guvern între cele două statwe româneşti, participarea basarabenilor la campionatul de fotbal al României (o idee mai veche, rămasă ca propunere doar), deschiderea unei bănci cu capital comun şi inaugurarea la Chişinău a unui Institut Cultural Român, care să poarte numele lui Mihai Eminescu.

Mihai Ghimpu: „Noi vorbim limba română şi punctum!”

Alianţa pentru Integrare Europeană, condusă de Mihai Ghimpu (preşedintele Parlamentului şi preşedintele interimar al R. Moldova), Vlad Filat (şeful Guvernului şi preşedintele Partidului Liberal Democrat), Marian Lupu (preşedintele Partidului Democrat) şi Serafim Urechean de la Alianţa Moldova Noastră, încearcă să scoată statul din criza constituţională şi economică. „Noi trebuie să avem grijă ca în Constituţie să nu fie scrise minciuni. Noi vorbim limba română şi punctum! Nu vă faceţi griji. Într-un final, noi vom soluţiona criza constirtuţională. Sacoul meu are trei mâneci. Deci mai am aşi pe care-i voi scoate la timpul potrivit”, a subliniat Mihai Ghimpu.

Rusia ar cere explicaţii şi lui Dumnezeu!

După convorbirile purtate cu Iurie Leancă, şeful diplomaţiei de la Chişinău, şi cu Vitalie Marinuţă, noul ministru al Apărării, reprezentanţii NATO au cerut din nou Rusiei să respecte acordurile semnate la Istanbul de Vladimir Putin în 1999 şi să se retragă de pe Nistru. Anders Fogh Rasmussen, secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice, a salutat hotărârea fermă a Guvernului de la Chişinău de a promova reformele democratice şi de a întreprinde acţiunile necesare pentru redresarea situaţiei economice şi sociale din ţară.
În schimb, Rusia se arată foarte îngrijorată de evoluţia normală a relaţiilor dintre Bucureşti şi Chişinău. „Nezavisimaia Gazeta” titrează: „Chişinăul a pus o mină la temelia Uniunii Europene”. Ziarul notează că Bucureştiul a confirmat oficial acordarea ajutorului financiar în valoare de 100 de milioane de euro, că sârma ghimpată de pe Prut, „considerată anacronică”, va fi scoasă pÂnă la 31 martie. Politologii ruşi (dar şi ucraineni) consideră că ar fi primul pas spre „realizarea proiectului unionist”. După cum se vede, ei intuiesc mai bine chiar decât românii care vor fi direcţiile noii politici din estul Europei. Ziarul prezintă opinia lui Zurab Todua, „expertu în evoluţia spaţiului postsovietic”, după care doar 15-20% din basarabeni ar accepta reîntregirea naţională. În realitate, nu s-a făcut un sondaj liber, iar situaţia s-a schimbat mult după evenimentele din aprilie 2009. În plus, efectul de vitrină din Uniunea Europeană funcţionează atractiv, oricâte greutăţi ar fi şi aici pentru oamenii obişnuiţi. Valeri Klimenko, şeful mişcării ruseşti „Ravnopravie” de la Chişinău, ameninţa recent că „unirea va provoca un r]zboi civil”, fără să precizeze cine cu cine se va mai bate, dacă şi ruşii din Basarabia vor să circule liber prin UE.
Nu trebuie să ne preocupăm prea mult: Rusia ar cere explicaţii şi lui Dumnezeu pentru că a creat lumea aşa şi nu altfel. Dup reacţia jalnică a lui Rogozin la adresa scutului antirachetă din România („Ursul le va da un picior în fund celor din NATO”), Moscova cere socteală acum şi Bulgariei din aceleaşi motive. Dar nu direct, fiindcă nu coboară la nivelul pigmeilor. Moscova discută chestiuni geostrategice doar cu Washingtonul. „Nu pot să comentez acum pentru că abia am primit comunicatul din partea premierului Bulgariei. Aştept mai multe detalii şi bulgarii ne-au promis că aşa vor face. Ne-am interesat deja la partenerii noştri americani, cum putem să interpretăm acest lucru şi de ce după „surpriza românească”, acum apare şi surpriza bulgărească”, a spus Serghei Lavrov, şeful diplomaţiei ruse.
Se insinuează şi China între Nistru şi Prut, dar Rusia se face că nu înţelege. Deocamdată. Foarte mulţi au rămas surprinşi că Beijingul a anunţat un ajutor financiar de un miliard de dolari pentru Chişinău, după ce procedase la fel cu Belarus. China are bani mulţi, pe care trebuie să-i plaseze. O posibilă explicaţie: Dacă Washingtonul va renunţa la dolar, ce vor face chinezii cu atââââââââââţia bani? O altă eventuală explicaţie: China îşi construieşte capete de pod spre Uniunea Europeană. Intuieşte corect evoluţia relaţiilor dintre Bucureşti şi Chişinău, încercând să pregătească drumul spre cea mai mare piaţă organizată din lume. Iată şi varianta pe care mi-aş dori-o cel mai mult: China vrea să dezvolte cooperarea cu România, iar sprijinirea Republicii Moldova ar putea deveni în curând un atu important; Bucureştiul ar putea sprijini apoi politic reunificarea paşnică a Taiwanului cu Ţara-Mamă...



Iulia Timoşenko a îngropat revoluţia portocalie

Agonia Ucrainei continuă şi după epuizarea celui de-al doilea tur de scrutin. Rezultatele au fost extrem de strânse şi este greu de vorbit de un învimngător categoric. Mai precis, Viktor Ianukovici a obţinut 48,95% din sufragii, iar Iulia Timoşenko a fost creditată cu 45,48%. Cum legea electorală a permis,
peste un milion de ucraineni au votat contra ambilor candidaţi. Aşa a recomandat şi Viktor Iuşcenko, marele învins al confruntării. Numărul celor care au votat contra ambilor candidaţi este mai mare decât diferenţa mică dintre ei. Mulţi ucraineni, majoritatea intelectuali, i-au respins pe amândoi fiindcă se consideră dezamăgiţi de situaţia economico-politică din ţară. Cum Ianukovici nu a luat măcar 50% din voturi, situaţia este neclară şi i-a permis Iuliei Timoşenko să conteste rezultatul cu toată vehemenţa. „Eu nu voi recunoaşte niciodată legitimitatea victoriei lui Ianukovici. Vom face totul pentru a proba că aceste alegeri au fost falsificate”, a spus ambiţioasa blondă. Şefa Guvernului de la Kiev s-a adresat Justiţiei în speranţa că va provoca invalidarea rezultatelor şi convocarea unui al treilea scrutin. „Dacă vom obţine un verdict pozitiv în mai multe tribunale regionale, atunci vom contesta rezultatul general al alegerilor”, a precizat Timoşenko.
Trebuie reţinut însă că ea conduce Executivul şi, prin urmare, tot ea este responsabilă de buna sau proasta desfăşurare a scrutinului. După alegeri, tigroaica de pe Don a tăcut câteva zile lungi, după care a ieşit din nou la atac. A înţeles că următorul pas al lui Viktor Ianukovici va fi constituirea unei noi majorităţi în Rada Supremă de la Kiev şi aruncarea adversarei în opoziţie. În acest mod, ea pune presiune pe cel care a obţinut o victorie discutabilă şi o ia înaintea evenimentelor. O nouă dovadă că Iulia Timoşenko este foarte inteligentă şi că ştie să se bată, inclusiv cu armele adversarului. Poate şi originea ei interesantă merită luată în considerare în cunoaşterea personajului: tatăl era armean, iar mama - evreică. A avut dosar penal la Procuratura Federaţiei Ruse pentru furt de gaze printr-o comapnie pe care o conducea, dar a reuşit să devină partenera de dialog a premierului Vladimir Putin. Viktor Ianukovici este ucrainean din regiunea de est. Adversarii i-au scos şi lui pe tapet trei dosare penale: două pentru tâlhărie şi unul pentru tentativă de viol. Doar tentativă...
Prin certurile nesfârşite cu ex-preşedintele Viktor Iuşcenko, Iulia Timoşenko a reuşit să-i dezamăgească pe mulţi ucraineni şi să îngroape revoluţia portocalie, un proiect susţinut de Statele Unite ale Americii. Proiectul oranj a eşuat parţial în Georgia, dar s-a perpetuat în România, contaminând acum şi Chişinăul.
„Lumea o îngroapă pe Iulia”, jubila cotidianul „Segodnia”, care l-a susţinut deschis pe Ianukovici. Ziarul avertizează însă că „victoria lui Ianukovici nu este definitivă”, câtă vreme noul preşedinte nu-şi instalează un guvern propriu. Prin urmare, lupta pentru putere se anuţă puternică şi fiindcă ambele tabere au reprezentare sensibil egală în urma scrutinului. După o procedură verificată şi în alte ţări, Ianukovici va atrage trădători din partidele Iuliei Timoşenko şi Viktor Iuşcenko pentru a constitui o nouă majoritate parlamentară. Este o procedură mai facilă şi mai ieftină decât provocarea alegerilor parlamentare anticipate. Ar fi şi singura modalitate de liniştire a apelor fiindcă, de peste un deceniu, Ucraina este cea mai turbulentă ţară de pe continentul european. Cel mai important avantaj politic pentru Iulia Timoşenko ar fi să-l lase pe Ianukovici să-şi rupă gâtul din cauza crizei economice, care macină ţara, dar ea nu concepe să piardă puterea. Pot afirma că este cea mai puternică femeie din politica lumii contemporane: s-a impus într-o ţară unde numai bărbaţii au făcut politică la vârf, este singura femeie din lume care a format o coaliţie ce-i poartă numele – Blocul Iulia Timoşenko (BiuT); i-a măcinat prestigiul ex-partenerului Iuşcenko până când l-a anihilat politic; a dovedit că ştie să prospere şi în lumea afacerilor. Diferenţa de numai 3,5% din voturi faţă de Ianukovici a adus-o în pragul infarctului. De aceea, blonda cu cosiţă împletită a apărut plânsă, dar la fel de hotărâtă să se răzbune. Din cauza situaţiei explozive, alegerile din Ucraina au fost atent monitorizate, iar OSCE a dat un verdict care nu au pus-o pe gânduri pe Iulia. „Scrutinul a fost transparent şi cinstit. Alegerile au oferit o impresionantă demonstraţie de democraţie. Este o victorie pentru fiecare din Ucraina. Acum a venit timpul ca liderii politici ai ţării să asculte verdictul populaţiei şi să facă astfel încât transferul puterii să aibă loc paşnic şi constructiv”, a opinat Joao Soares, preşedintele Adunării Generale a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare ân Europa (OSCE). Inutil.

Bucurie nedisimulată la Moscova

Pentru ruşi, Viktor Ianukovici este „previzibil”, deci mai bun decât Iulia Timoşenko, susţine „Nezavisimaia Gazeta”. Bucuria ruşilor trebuie să fie însă reţinută. În timp ce Iulia avea mare trecere prin campanie la babele sărmane, Ianukovici reprezintă perfect interesele marelui capital ucrainean, care vrea să profite de relaţiile cu Federaţia Rusă, dar priveşte cu un ochi spre Uniunea Europeană, unde este cea mai jinduită piaţă de desfacere. Prin urmare, cât de pro-rus poate să devină Ianukovici? Doar atât cât să nu-i supere pe greii lui suporteri de pe Don şi de la Kiev.
Va circula gazul metan rusesc mai liber spre UE, decât pe vremea lui Iuşcenko? Este o întrebare la care nu se poate răspunde pozitiv fiindcă este vorba de foarte mulţi bani, iar Ucraina a devenit o gaură neagră pentru tot felul de fonduri rambursabile şi nerambursabile. Iată de ce ruşii cei mai realişti îl consideră pe Ianukovici „răul cel mai mic”. Ianukovici este un fel de naţionalist care provine din nomenclatura industrială sovietică din Ucraina, la fel ca Iurii Lujkov, primarul inepuizabil al Moscovei, şi Viktor Cernomîrdin, doi ruşi care ar vrea să-i pună la punct pe ucraineni şi care au cerut public restituirea Peninsulei Crimeea. Iată de ce nu trebuie exagerată „previzibilitatea” lui Ianukovici. El rămâne ucrainean...
Dialogul dintre Moscova şi Kiev devine însă posibil. Dur, cu toate cărţile pe masă. Ianukovici va dori să obţină de la Rusia materii prime tot mai ieftine şi va face orice pentru asta, consideră Konstantin Simonov, direectorul Fundaţiei naţionale pentru securitate energetică de la Moscova. În campania electorală, Ianukovici a promis că va solicita renegocierea tuturor acordurilor dintre Rusia şi Ucraina în domeniul livrării gazelor. Conflictul va izbucni din nou. Oligarii industriei ucrainene vor şi ei gaze mai ieftine, iar Rusia nu va accepta. La mijloc va rămâne din nou Uniunea Europeană, care nu face mai nimic pentru diversificarea surselor de aprovizionare cu metan.
Victoria lui Ianukovici pare să fie un eşec al Uniunii Europene şi al Statelor Unite în Ucraina. În realitate, singurul care a militat deschis pentru aderarea la spaţiul euro-atlantic a fost Viktor Iuşcenko şi tocmai el a pierdut. Cu Ianukovici perceput drept „omul ruşilor”, parteneriatul estic, lansat de Bruxelles, ar putea să rămână vorbă în vânt. Dacă ar fi învins Iulia Timoşenko, ea făcea prima vizită la... Moscova. Cum învingător la Kiev este „omul ruşilor”, el va merge mai întâi la... Bruxelles. Iată de ce Vladimir Putin prefera o relaţie bine cultivată cu Iulia Timoşenko.


Românii din Ucraina îi preferă pe ruşi

La rândul lui, nici Viktor Ianukovici, preşedintele Partidului Regiunilor, nu are motive serioase să jubileze. Victoria lui este precară şi arată că Ucraina e profund divizată între cele două tabere. Presa internaţională a tot avertizat că el merge cu Rusia, că este „omul ruşilor”, că este „pro-rus”, că va determina scindarea Ucrainei etc. Probabil că Ianukovici este ceva mai realist decât Timoşenko, iar în ce priveşte dezmembrarea celui mai mare vecin al României, trebuie spus că nu s-au copt condiţiile încă. Chiar dacă este asociată de unii cu naţionaliştii, Iulia Timoşenko nu poate reprezenta tendinţele centrifuge din vestul Ucrainei. Iar pentru ca Ucraina să se rupă în două, ar fi fost necesar să apară un lider puternic tocmai în această regiune. Dimpotrivă, Iulia Timoşenko a reuşit să-i îndepărteze pe radicalii ucraineni, care l-au preferat pe bancherul Ighipko din Basarabia, dar şi pe românii („moldovenii”) care au votat cu Ianukovici fiindcă Partidul Regiunilor a recunoscut că românii din teritoriile invadate de Stalin constituie cea mai numeroasă minoritate din Ucraina, după ruşi. Coaliţia din jurul Iuliei Timoşenko a mers mai mult pe o politică de asimilare forţată a conaţionalilor noştri din ţara vecină, ceea ce i-a determinat pe români să prefere un front comun cu numeroasa minoritate rusă. Ei nu mai vor să treacă de la rusificare la ucrainizare forţată, până la neantizarea naţională. Ucrainenii fac presiuni pentru ucrainizarea şcolilor şi a bisericilor româneşti din nordul Maramureşului, din Herţa, nordul Bucovinei, din nordul şi din sudul Basarabiei. Aşa că românii din Cernăuţi sau din Ismail au ales răul cel mai mic: să meargă alături de ruşi. O opţiune naturală, pe care unii din Bucureşti nu au cum s-o priceapă.
Mizând excesiv pe factorul iraţional din campania electorală, Iulia Timoşenko a făcut o gafă impardonabilă faţă de România. Ea a anunţat la un miting de la Ternopol că va solicita rejudecarea procesului de la Haga pentru ca Ucraina să controleze tot platoul continental din dreptul Insulei Şerpilor. Radicalii ucraineni au crezut într-o atare posibilitate şi România a devenit cal de bătaie în campania lor. În realitate, pentru a întoarce sentinţa definitivă şi irevocabilă de la Haga, Kievul trebuie să prezinte probe indubitabile, care nu au fost aduse în cadrul procesului. Istoria nu a consemnat un precedent.
Este posibil ca Ianukovici să accepte nuanţarea dialogului politic cu România. Scandalul de spionaj, provocat de agenţii ucraineni în România, investiţiile românilor, îngropate la Krivoi Rog, desconsiderarea drepturilor pe care le au românii din Ucraina, continuarea lucrărilor la canalul Bîstroe-Chilia au îngheţat raporturile dintre cele două ţări. De aceea, este greu de anticipat cine va reuşi să dezlege acest nod gordian. Bucureştiul nu-şi va abandona interesele în regiune fiindcă se află în avantaj tactic. Ucraina este datoare să facă mai multe mutări de răspuns la solicitările ţării noastre, dacă va dori să se apropie de Uniunea Europeană.


Sfârşitul visului american.
Este capabilă China să preia conducerea?

China a împrumutat Statele Unite ale Americii cu aproximativ 800 de miliarde de dolari (în cecuri de trezorerie) şi are deja pârghiile să provoace o inflaţie catastrofală în cel mai puternic stat al lumii. Meticulos şi consecvent, Beijingul nu se mulţumeşte să rămână la acest stadiu de umbră fatidică. Nu are interesul deocamdată să retragă banii împrumutaţi fiindcă dolarul s-ar prăbuşi dramatic, iar China este cel mai mare exportator, cu peste 1000 de miliarde de dolari în anul 2009.
Bancherii chinezi diversifică rezervele valutare ale ţării pentru a scăpa de presiunea exercitată de dolar. Au deschis linii valutare „swap”, un fel de troc bancar, un schimb reciproc, în valoare totală de 95 miliarde dolari de americani, cu băncile naţionale din Argentina, Indonezia, Coreea de Sud, Hong-Kong, Malaiezia şi Belarus. China a mai semnat un acord cu Brazilia pentru folosirea valutelor naţionale în comerţul bilateral. Acumulează mari cantităţi de aur de pe piaţa internaţională, cumpără obligaţii de la Fondul Monetar Internaţional, nominalizate pentru împrumut.

Marea provocare – resursele energetice

China a înţeles perfect că secolul al XXI-lea va fi dominat de ţările care vor controla resursele energetice. Criza financiară a dus la ieftinirea companiilor care extrag hidrocarburi. A semnat cu trusturile „Rosnefti” şi „Transnefti” din Rusia un contract de 25 de miliarde de dolari. Astfel, ruşii vor livra chinezilor 300 de milioane de tone de ţiţei timp de 20 de ani. Brazilia a primit 10 miliarde de dolari de la China pentru a livra zilnic 160 000 de barili de ţiţei. China a mai semnat un contract şi cu Venezuela, în valoare de 4 miliarde de3 doalri. Toate aceste contracte au fost semnat într-o singură săptămână: 17-21 februarie. Beijingul a plătit câte 5 miliarde de dolari Angolei şi Kazahstanului tot pentru hidrocarburi. Până şi din Ecuador a cumpărat ţiţei de un miliard de dolari. În numai trei luni, China a investit 50 de miliardwe de dolari pentru energie. În iunie 2009, China încheia cea mai mare tranzacţie din istoria ei: societatea SINOPECa cumpărat compania elveţiană Addax Petroleum, contra sumei de 7,5 miliarde de dolari. Compania chineză Yanzhou Coal of China a preluat trustul australian Felix Resources cu doar 3,3 miliarde de dolari. Dacă i s-ar permite, are posibilitatea să cumpere majoritatea companiilor energetice din lume.
Yuanul a crescut cu 20% faţă de dolar, iar China este unica ţară stabilă economic din lume.

Cobra de aur contraatacă

Din cauza împrumuturilor acordate fără acoperire, Statele Unite şi-au pus în pericol propria economie, dar şi pe ale partenerilor. În momentul declanşării crizei, China avea cele mai mari rezerve valutare în SUA, iar acum le-a sporit. Americanii şi europenii roagă insistent China să nu-şi mai diversifice rezervele valutare. Practic Banca Centrală de la Beijing a devenit madiatorul valutar mondial, rol pe care îl deţinea Fondul Monetar Internaţional.
Ca să supravieţuiasă, Statele Unite trebuie să devalorizeze dolarul şi mai mult, comparativ cu alte valute. Companiile americane dau rateuri pe piaţa internă şi singura şansă este să migreze, bazându-se pe un dolar cât mai slab. China nu va accepta însă un dolar tot mai slab, fiindcă i se induce o inflaţie tot mai mare. La fel va reacţiona şi Uniunea Europeană. Este posibil ca yuanul să ia locul dolarului, iar visul american se va sfârşi dacă Statele Unite vor ceda locul de superputere. Cu o creştere economică de 9,02%, cu o putere politică hipercentralizată, China nu mai are rival. Ca să evite un dezastru, economiştii cred că SUA ar putea consolida artificial dolarul, ceea ce ar strivi însă Uniunea Europeană.
Şi totuşi, guvernul de la Washington anunţa la începutul lui februarie o creştere de 5,7% în trimestrul al IV-lea din 2009, comparativ cu 2,2% în trimestrul al III-lea. Economistul Nourile Roubini, cel supranumit Mister Doom după ce a prevăzut criza financiară, este foarte sceptic: „Numerele din titlu arată mari, dar, dacă le diseci, sunt foarte deprimante şi sărace. Cred că avem dificultăţi. Rata şomajului va depăşi 10%”.
Indiferent însă de criza economică sau poate tocmai din această cauză, Barack Obama a anunţat că alocă 708 miliarde de dolari pentru armată. Adică aproape cât a împrumutat de la China. Preşedintele a anunţat înlocuirea doctrinei militare din 2006, veche de 25 de ani, care presupunea că Statele Unite pot purta două războaie convenţionale simultan în două regiuni diferite de pe Terra. Noua doctrină militară a SUA îşi propune protejarea intereselor americane în toată lumea, contra ameninţărilor teroriste sau a atacurilor cibernetice. Doctrina militară, revizuită în 2006, avea ca scenariu un război convenţional de lungă durată cu China, în jurul Taiwanului. Acum, o asemenea strategie de ordinator nu mai da bine... În schimb, laureatul Premiului Nobel pentru Pace alocă 6,8 miliarde de dolari pentru menţinerea arsenalului nuclear. Cu 589 milioane de dolari mai mult decât a alocat George W. Bush. Şi pentru a nu mai rămâne dubii asupra liderului mondial, Statele Unite au declanşat ample manevre militare în Tailanda, cu numele de cod „Cobra Gold”, cu partenerii asiatici: Tailanda, Japonia şi Indonezia. Participă pentru prima dată şi Coreea de Sud. Tăcută, spionată de drone, China îşi făureşte propriul vis pe care încă nu-l poate controla.

Viorel Patrichi

vineri, 5 februarie 2010

Perseverare diabolicum!

Domnul H.R. Patapievici crede ca babele vor sa-l linsheze prin magazine din cauza mea.
Eu nu am aceeashi convingere.
Voi reveni.