joi, 25 august 2011
Cine îşi reneagă rădăcinile moare!
În lumea misterioasă a dacilor
Mai anţărţ, după o emisiune televizată, discutam cu profesorul Cătălin Avramescu, consilier prezidenţial pe-atunci, ambasador acum, despre situaţia din Harghita-Covasna. Şi-atunci mi-a spus direct că ungurii ar trebui să aibă statul lor acolo, cu economie şi politică externă proprie, cu armată şi servicii secrete, cu toate atributele. M-a frapat – e puţin spus. Dumnezeule, mi-am zis, ăsta-i consilier prezidenţial!... “Cum să le creezi stat în inima României. Acolo, dacă sapi, dai to de noi...” “Care noi?” “Noi, dacii. Toate artefactele din muzele Ţinutului Secuiesc au fost băgate în saci şi aruncate în beciuri. Istoria începe cu secuii...” “Să fim serioşi, dacii au murit demult...”
Am rămas siderat. Ce să-i mai vorbesc eu lui despre stâlpii funerari cu pasărea sufletului, de colivă şi colaci, de ii şi porţi maramureşene – că şi-aşa nu prea le mai facem, de căluşari şi buhai... Mă gândeam ce studenţi poate să formeze acest profesor...
Şi-atunci mi-am adus aminte că, în 2006, asemenea oameni au organizat la Bucureşti “Aniversarea a 2000 de ani de la cucerirea Daciei de către romani”. Sărbătoreau cel mai mare masacru din istoria noastră. Au luat vreo 50 de unguri, i-au îmbrăcat în uniforme de militari romani şi i-au scos cu giugleele goale pe Calea Victoriei să zdrăngăne cu săbiile pe asfalt. Evident că ar fi fost normal să comemorăm moartea tragică a regelui Decebal, distrugerea unei profunde spiritualităţi europene. Atunci a venit din nou doctorul Napoleon Săvescu de la New York şi a dedicat un congres memoriei “regelui regilor”.
În 2010, Congresul de dacologie s-a ţinut la Alba Iulia. Printre altele, am văzut atunci cele 12 brăţări din aur, aduse de jandarmi, să le vadă cercetătorii. Procurori şi poliţişti din Alba şi din Hunedoara au vorbit despre căutătorii de comori de la Sarmisegetuza Regia. Un hoţ a mărturisit că a găsit una din brăţări după ce a săpat lângă... closetul arheologului şef Ioan Glodariu. Era omagiul suprem adus arheologiei române contemporane, care nu găseşte nimic. La acea prezentare, Napoleon Săvescu a avut o ieşire antologică: „Trebuie să le mulţumim hoţilor fiindcă, datorită activităţii lor, mai aflăm şi noi că dacii făceau adevărate tezaure din aur...”
Iar în 2011, Congresul al XII-lea de dacologie a fost dedicat plăcilor de la Sinaia.
Şarpele de pe tăbliţele de aur de la Sinaia, dovada unei istorii sacre
Luând în considerare cultul pe care îl aveau dacii pentru obiectele apotropaice din aur, putem considera că este deplasat să susţinem că strămoşii au evocat pentru posteritate faptele “regelui regilor” în plumb, un material destul de perisabil şi nociv. Sigur că plumbul (la fel ca lemnul) se folosea pentru a trimite “carte” către armatele “regelui regilor”. Un aliaj de plumb s-a utilizat până la al Doilea Război Mondial pentru confecţionarea plăcuţelor pe care scriau copiii din România. Dacă dacii ar fi folosit plumbul şi pentru istoria sacră, atunci ar fi fost normal să descoperim brăţări apotropaice din plumb, iar nu din aur. Ele nu erau deci podoabe, aşa cum plăcile de la Sinaia nu au fost obiecte decorative, cum se mai crede încă. Uneltele magice minuscule (sapă, cazma, seceră etc.), purtate de solomonari la gât sau la brâu încă din epoca fierului, erau folosite în ritualuri de vindecare şi erau tot din aur. Asemenea practici au ajuns până la noi şi activiştii comunişti au izbutit să le anihileze, odată cu ultimii solomonari. Numărul mare de asemenea “instrumente medicale”, găsite pe teritoriul Daciei, atestă existenţa unei profunde spiritualităţi. Pe unele din acele obiecte apărea şarpele, aşa cum se vede până astăzi pe linguri de lemn sau pe uşorii uşilor de la... biserica din Hurezu.
De ce apare şarpele atât de frecvent pe artefactele dacilor, inclusiv pe plăcile de la Sinaia? Răspunsul trebuie căutat numai în caracterul sacru al acestor “obiecte”, despre care nu putem crede că au fost din plumb. Această fiinţă duală, demonizată de creştinism, ne va conduce spre adevărul plăcilor de aur de la Sinaia. Aşa cum Glykon de pe una din plăci este dovada cea mai clară că tezaurul de la Sinaia nu este “creaţia unei minţi geniale, dar bolnave”. În cartea “Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb”, Dan Romalo avansează două argumente excelente, ce nu pot fi combătute de cei care pretind că plăcile ar fi opera unui falsificator, fie el şi genial: planul Cetăţii Sarmisegetuza, care a fost descoperită mult mai târziu, şi “şarpele cu cap de mamifer şi cu coadă globulară”, găsit după al Doilea Război Mondial printre alte obiecte de cult ale Tezaurului de la Tomis, descoperit în 1962 (cf. Canarache V., Aricescu A., Barbu V., Rădulescu A. – “Tezaurul de sculpturi de la Tomis, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963). Pe lângă acest simbol, mai apar şi altele: capul de bour de mai târziu, de pe stema Moldovei, pe care îl regăsim şi în altarele de lut din neoliticul de la Iaşi, calul şi – cel mai frecvent – capul de lup. Lupul apare numai în asociere cu balaurul, ceea ce dovedeşte că reprezintă un totem pan-dacic, aşa cum se vede în scenele 21, 23, 41, 55, 57 şi 92 de pe Columna lui Traian.
Şarpele este semnul infinitului la daci, al nemuririi, la fel ca la vechii hinduşi. Înainte de facerea lumii, Vishnu zace pe cobra Ananta, care înseamnă „fără de sfârşit” în sanskrită. Întâmplător sau nu, lanţul ADN are forma unui şarpe. Brăţările dacice, purtate de sacerdoţi şi de marii conducători de oşti la ritualuri, repretintă şerpi din aur, cu trupul bătut în forma frunzelor de brad, un alt simbol străvechi al vieţii. Iată de ce putem considera că şarpele este suprema revelaţie a spiritualităţii dacilor. Demonizat de creştinism, acest simbol al cunoaşterii a decăzut în peiorativ şi malefic.
Şarpele a devenit stindardul dacilor, inclusiv al cavaleriei romane, până pe timpul împăratului Constantin cel Mare. Ce alt popor din antichitate a mai izbutit o asemenea revanşă contra Romei?
A ocoli însă existenţa acestei uluitoare cronici de aur a dacilor echivalează cu neantizarea trecutului nostru. De altfel, în ultima vreme, presa din Rusia şi din Ucraina prezintă “dovezi” că românii s-au format ca naţiune în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Până atunci, aici a locuit o populaţie multietnică, laolaltă cu slavii, care mai târziu şi-au spus români. Am citit un studiu amplu, publicat de revista “Ogoniok” din Rusia, intitulat “Misterioasa dispariţie a dacilor”. Drept reper cu privire la dispariţia enigmatică a dacilor, autorii au luat „Istoria României”, scrisă de I.A. Pop şi I. Bolovan, tipărită la Cluj –Napoca, în 2004, de către Institutul Cultural Român. Nu, dacii nu au dispărut, dacii suntem noi – din punct de vedere istoric, etnografic, arheologic şi, mai presus de toate, genetic.
Recunoaşterea plăcilor din aur de la Sinaia ca atare ar avea un impact mai important pentru istoria noastră, decât Columna lui Traian. În fond, cei care neagă existenţa plăcilor din aur fac parte din armata detractorilor trecutului nostru şi care susţin şi astăzi că dacii nu preţuiau aurul şi nu ştiau să-l prelucreze. Să auzi asemenea afirmaţii la un arheolog este revoltător.
Argumentele lingvistice, pe care le aduce în sprijinul acestei idei aceeaşi carte amintită mai sus şi care eu am motive să cred că aparţin doamnei academician Valeria Guţu-Romalo, susţin cât se poate de evident ideea enunţată.
Adânca tăcere pe care ne-o oferă drept răspuns Casa Regală, după lansarea supoziţiilor topirii plăcilor de aur de la Sinaia, pe vremea lui Carol I, sporeşte şi mai mult misterul.
Napoleon Săvescu: „Hoţii nu recunosc niciodată”
- Domnule Napoleon Săvescu, s-a terminat al XII-lea Ce impresii aveţi acum după această manifestare ştiinţifică interdisciplinară?
- Să vă spun sincer, înaintea fiecărui congres, am mereu o mică reţinere. Nu ştiu câţi participanţi vor fi, ce lucrări vor prezenta, ce reacţii vor avea cei din sală. Am fost surprins din nou de numărul mare de participanţi la acest congres. Au umplut sala, stăteau pe margini în picioare, stăteau pe jos, numai să fie în cele trei săli ale Teatrului Odeon. Lucrările au fost de un nivel foarte bun. Ceea ce mi-aş fi dorit ca din partea celor de la patrimoniul român, din partea poliţiei române de patrimoniu, care s-a ocupat o vreme de aceste plăcuţe de la Sinaia, să fi venit cineca şi să-şi spună cuvântul.
- Din partea Academiei România, a Institutului de Arheologie de la Bucureşti aţi primit semnale?
- Noi am prezentat Institutul de Arheologie drept locul de unde s-au furat efectiv acele plăcuţe. Din 500 de plăci au rămas 31. Este un jaf! Institutul de Arheologie tace! Pentru că în loc să păzească, ei au fost de fapt hoţii. În luna octombrie 2010, din partea poliţiei de patrimoniu, s-au deplasat nişte lucrători la Institutul de Arheologie şi i-au obligat să le arate plăcile şi să le înregistreze. Au fost forţaţi!
- Cine i-a avertizat să ia măsuri?
- Sigur că ştiu cine a făcut-o: chiar eu! Numai că hoţii nu recunosc niciodată. Ca să dispară dintr-un institut obiecte atât de importante, nu poţi să spui decât că lucrătorii de-acolo nu numai că nu s-au îngrijit, dar au făcut chiar mai mult. Faptul că s-au găsit apoi pe internet plăcuţe de vânzare atestă că de-acolo au fost luate 470 de plăcuţe. Într-un timp record.
- În acelaşi timp, tot ei spuneau că ne aflăm în faţa unor falsuri.
- Problema „falsurilor” este demult rezolvată. Noi ştim că este imposibil să ai 5 tone de plumb şi să torni asemenea plăci. Cu o scriere sofisticată, cu nişte simboluri care nu se regăsesc nicăieri pe teritoriul ţării noastre. Cineva de la un institut de metalurgie din New York mi-a spus că pentru asta ne-ar trebui 100 de oameni care să lucreze 12 ore zilnic, timp de un an.
- Aţi făcut acest pas pentru a-i determina pe cei de la Institutul de Arheologie să înregistreze plăcile rămase. Eu l-am întrebat pe senatorul Sergiu Nicolaescu, preşedintele Comisiei pentru cultură de la Senatul României, dacă ştie de existenţa plăcilor. Mi-a zis că nu cunoaşte, dar, dacă primeşte o solicitare oficială, va cere organismelor în drept să ofere toate informaţiile de interes public. Veţi sesiza Senatul României?
- Având acea poziţie oficială, domnul senator nu putea rămâne surd şi mut la ceea ce se cunoaşte de foarte mult timp. Ori este surd şi mut, ori refuză să se implice. Nu există a treia explicaţie. Un om care deţine o asemenea funcţie şi află că există o bibliotecă a Alexandriei pe teritoriul nostru, despre strămoşii noştri cu 500 de ani înainte de Hristos, până la sosirea romanilor, ar exploda, ar căuta informaţii să vadă ce se întâmplă. Ori stai pe un fotoliu şi nu-ţi pasă, ori într-adevăr nu ocupă fotoliul pe merite reale. Nu vreau să mai evoc ce a făcut domnia sa la Sarmisegetuza, după cum spun localnicii. Mai mult nu mai zic...
- Am înţeles că veţi continua, nu aţi obosit după 12 congrese? La ce temă v-aţi gândit pentru următoarea întâlnire? Este un număr sacru : 12 apostoli + Hristos ...
- Pentru al XIII-lea Congres , am primit mai multe sugestii din sală. Cei mai mulţi mi-au propus să mă gândesc la dacismul operei lui Constantin Brâncuşi. Mult mai apreciat în lume, decât în România. Coloana infinitului evocă stâlpul funerar al dacilor, purtând în vârf o pasăre măiastră, „pasărea sufletului”. Simbolul nemuririi la daci. Se pare că nu i-au ajuns banii lui Brâncuşi să pună şi acea pasăre măiastră... El a transpus în artă un simbol al vechilor lui strămoşi. Poate că am să dau curs acestei idei.
Un dac la Blidaru: Românii trebuie să se unească
- Domnule Adrian Ciobanu, de ce aţi venit la cetatea Blidaru?
- Este a treia oară când vin la Sarmisegetuza, la Blidaru... Aprind o lumânare şi tămâiez puţin. Mă rog pentru toare Măriile neamului nostru şi pentru cei care au făcut posibil ca noi astăzi să fim aici.
- De ce veniţi aici, în loc să vă duceţi la Mamaia?
- Am fost şi la Mamaia. Acolo eu am găsit o altă lume pe care eu n-o accept pentru că n-o înţeleg. Prefer să vin unde pot să fiu eu cu oameni aproipiaţi sufleteşte. Mă simt atras de aceste locuri, la fel cum le spun unora care mă întreabă: „La şcoala din Pârlita, pe Nistru, am văzut lumina zilei într-o sală de clasă, care nu mai există, nici biserică nici nimic, mi-am luat şi eu o cutiuţă cu pământ de-acolo să mi-l pună pe groapă atunci când am să trec şi eu... Pentru atât. Acolo nu am lăsat averi, nu am lăsat moşii. Nu am avut de ce să cer despăgubiri. Socrul meu a avut părinţi în Chişinău, exact în intersecţiua de astăzi din faţa Bisericii Ciuflea. Acolo le-a fost casa. Au strâns dovezi şi aşteaptă despăgubiri la capra podului cu mâna întinsă. Eu nu aveam ce cere. Tata a fost cel mai mare din copii şi , ca să plece la şcoală, a fugit. Bunelul se aştepta ca Andrii să-l ajute la creşterea celorlalţi. Ei bine, el a preferat să ajungă un învăţător de ţară, primul învăţător din comuna Bieşti. Pe timp de război, a fost transferat în Tutova, în zona Focşani. Cu refugiile, cu foametea, am ajuns la Galaţi. Eram de dat la şcoală. Făcea naveta cu barca vizavi de Galaţi. Mi-a băgat un singur lucru în cap: tot ce faci să fie cât mai bine! Să nu fie loc de întors şi să rămâi tu, să ai verticalitatea ta: în clipa în care ai spus o vorbă, vorbă să rămână! Chiar dacă te costă! A fost pentru noi mai mult decât un părinte, a fost un dascăl. Iar mama, spre lauda femeilor noastre, a fost motorul, ea a tras toată casa. Pentru că n-am vrut să particip la cooperativizarea agriculturii, am ajuns să cioplesc pavele în piatră în Dobrogea, la Turcoaia. Mama m-a luat de-acolo mai mult mort, decât viu. Am lucrat în construcţii muncitor necalificat, dar dintr-un pârlit de normator, am lucrat mulţi ani în organizare şi normare. Peste tot am lăsat loc de „Bună ziua!”. Am sfinţit locul pe unde am trecut. Eu mă uit cu toată fiinţa mea în faţă, nu mi-e ruşine să privesc peste umăr.
- Aveţi prieteni?
- Nu am prieteni. „Ce-mi povesteşti tu mie despre bun simţ, despre iubire şi despre iertare? Lasă-mă, bă, în pace! Nu vezi că nu se poartă aşa ceva?” Aşa vorbesc prietenii cu mine. Şi terminăm repede... Şi rămân singur... Cum să spun eu la nesfârşit celorlalţi: Repiraţi, domnilor, altfel vă asfixiaţi! Nu ar fi aberant? Cum să-i spun eu unui om să-şi respecte nevasta? Să fie mai înţelept decât copilul lui? Nu să-şi impună punctul de vedere. Nu să fie un satrap pentru propria lui familie. La serviciu este acelaşi lucru...
În 66 de ani, am fost de trei ori în Basarabia şi nu am ajuns să văd vestigiile rupestre de pe Nistru. Când te duci acolo, ajungi cu un gând şi pleci cu al altora. Regret că nu am putut să dau mai mult altora din ce am primit de la Dumnezeu.
- Se mai unesc basarabenii cu România vreodată?
- Între „a crede”, care înseamnă produs mental, şi „a dori”, care vine din suflet, eu le aleg pe-amândouă: Trebuie să se unească! Pe de altă parte, dacă nu cred eu, nu credeţi dumneavoastră, nu cred ceilalţi, nu se întâmplă treaba asta. Nu se naşte egregorul, dorinţa aceea inefabilă. Noi îi cerem lui Dumnezeu, dar noi ce dăm în schimb? Noi ce facem?
În loc de sfârşit
Adrian Ciobanu, un autodidact de pe Nistru, parcă a coborât de pe Columna lui Traian şi umblă printre noi. A mers cu noi la Sarmisegetuza Regia, adevărata Meccă a românilor. A stat cu noi în fosta tabără de pionieri de la Costeşti, a rămas mut în faţa pietrelor lui Burebista. L-a auzit şi el pe Nunu Brilinschi, care a spus că, de la Decebal încoace, Emil Boc este primul demnitar care a păşit printre sanctuarele de la Grădiştea. Să vedem ce se va alege de cele 8 miliarde de lei, bani promişi pentru cetăţile dacilor. Adrian Ciobanu ne-a fost călăuză la Haţeg, unde, pe un promontoriu, se mai văd urmele unei mari cetăţi de apărare, cu valuri de pământ şi palisade. Cercetează umbrele dacilor din Haţeg, împreună cu Eugen Ciobanu, fratele lui, de profesie geodez.
Dacă arheologii caută şi nu găsesc nimic, trebuie să încerce şi alţii. Va veni într-o zi un Champollion care să descifreze semnele trecerii dacilor spre noi...
Viorel Patrichi
vineri, 19 august 2011
Hannibal a trecut Alpii., Ce va face Emil Boc?
Teofil Răchiţeanu: Emil Boc este un kamikaze în politica de la Bucureşti
Teofil Răchiţeanu, fostul profesor de istorie al lui Emil Boc, mi-a povestit că premierul, care-i face pe mulţi să se perpelească pentru că a vrut să le taie “lefurile şi pensiile nesimţite”, era impresionat de soarta lui Hannibal. Strategul trecuse Alpii cu elefanţii ca să-i surprindă pe romani. Păstrând proporţiile, Emil Boc trece printr-un deşert de ură şi neputinţă, pe care alţii l-au provocat. Cum va ieşi de-aici? Mulţi stau pe margini. Unii îşi freacă deja palmele, comandă sondaje deocheate să vadă cât de mult au urcat ei în iubirea poporului...
Ce va fi? Cine poate fi prooroc în satul lui? Emil Boc ar izbuti? Cum se reflectă legile date de aleşii noştri pentru „cealaltă Românie”, cea adevărată? Cum se vede politica „Miticilor” prin prisma moţilor de la Răchiţele? (Evident, eu pun accentul pe silaba „mi-” fiindcă noi, cei din sud, indiferent de unde am veni, coborâm de-a dreptul din mitologia răului pentru unii transilvăneni care se simt abandonaţi…).
Cu asemenea gânduri am pornit spre satul premierului nost’, ştiind că voi găsi oameni fascinanţi. Şi aşa l-am cunoscut pe profesorul Teofil Răchiţeanu, dascălul lui Emil Boc într-ale istoriei şi limbii române. Este membru al Uniunii Scriitorilor, a publicat peste 20 de cărţi, are o cultură impresionantă şi, mai ales, a adunat multă suferinţă şi sensibilitate pe care o întrezărim apoi în poemele lui.
Este al zecelea copil al unei familii care a avut o soartă dramatică. După război, tatăl lui a fugit în munţi, cu ceata lui Todor Şuşman, primarul care nu a acceptat confiscarea averii şi care i-a convins că vin americanii…
Şi americanii… n-au mai ajuns.
Securiştii şi miliţienii îi schingiuiau nevasta să spună unde se ascunde „banditul”. Când i s-a născut Teofil, cel de-al zecelea copil, Petrea lui Indrei l-a lăsat pe Şuşman şi s-a întors în sat. Şuşman a crezut că l-a trădat la Securitate. Într-o noapte, oamenii lui l-au răpit, l-au schingiuit şi l-au ucis pe munte. I-au aruncat trupul într-o hudă. Unul din martorii epocii povesteşe într-o carte publicată de Teofil Răchiţeanu:
“Muiere lui Petre lui Indrei o fost bătută de Securitate, care crede că Petre s-o dus cu Şuşman. O fost lucrul cel mai urât care l-o făcut Şuşman, pântru c-o luat tata de la zece prunci şi o faptă ca asta nu poate fi iertată. Şi omu era nevinovat, l-o putut prinde pe Şuşman şi l-o putut da la Securitate, da nu l-o lăsat sufletu. O fost om bun şi uite ce-o păţit! Şuşman o mai omorât pă Paşcu Bontii, l-o luat de acasă, l-o purtat pă munţi, desculţ, toamna, pe brumă. L-o chinuit cum nu să mai există. I-o tăiat carne din corpul lui şi l-o făcut s-o mânce. O mai omorât pe Târtai, că era bătrân, beteag, tuşe şi să teme să nu-l audă tuşind, să-i descopere şi să-i prindă. Şuşman l-o puşcat. Nu şti nime unde l-o îngropat”.
Cum era « pui de bandit », Teofil Răchiţeanu, specializat în tehnologiile de vârf Eminescu, Sadoveanu, Creangă, Blaga…, a rămas până la pensie profesor suplinitor în satul lui. Şi culmea, se mândreşte cu un asemenea statut! « Ultimul Decheneu al românilor », cum l-au numit unii critici literari, vorbeşte cu drag despre satul lui. El are vorbe mai frumoase ca ale mele:
„Documente istorice concrete din vechime despre satul Răchiţele nu prea există. Primele menţiuni apar după 1860. După tradiţia orală, rezultă nişte lucruri tare interesante.
Primii locuitori din aceste ţinuturi au fost nişte iobagi fugiţi de pe moşiile grofilor unguri, după înăbuşirea răscoalei lui Gheorghe Doja din 1514. Atunci legiuitorii maghiari au dat nişte legi dure de tot şi unii iobagi nu au mai suportat. Aveau un spirit de libertate mai dezvoltat şi au fugit în munţii din jurul Vlădesei, care erau acoperiţi de păduri virgine. Se spune că primul om care a venit aici a ajuns cu soţia şi cu trei copii. A găsit loc pe Suliţă. Satul are 7 văi: Valea Stanciului, Valea Răchiţele, Valea Agastăului, Valea Gingineasa, Pârâul Corbului, Pârâul Cuciulatului, Pârâul Dosului. Satul este înşirat pe 7 dealuri şi 7 văi. Şi acel om a găsit un loc în pădure cu nişte fagi groşi. Ăsta ar fi bun de masă. L-a tăiat cu soţia, cu fierăstrăul, la înălţimea unui metru. Mai încolo erau doi fagi, la distanţă de doi-trei metri unul de altul. I-a tăiat la înălţimea de 50 de centimetri.
Acolo va fi o laviţă. Mai încolo, a găsit patru fagi pe care i-a tăiat la înălţimea unui pat. După ce a făcut mobilierul, a cioplit bârne şi a zidit în jurul acestor obiecte o casă pe care a acoperit-o, la început cu scoarţă de brad şi cetină, apoi cu şindrilă. Tradiţia spune că acest prim locuitor se numea Baciu.
După el au venit alţii. Având oroare de sălbăticie, autorităţile ungureşti nu i-au căutat.
Nu s-au făcut cercetări pentru a stabili urme de locuire mai vechi.
Aceşti oameni au întemeiat o comunitate mică şi au început lupta pentru defrişarea terenurilor din pădure ca să-şi facă loc de cosire. Fără vite nu se putea trăi aici. Toate aceste dealuri cu fâneţe au avut păduri pe ele. Generaţii întregi au scos rădăcini, au nivelat pământul pentru a face loc de fân. Mai târziu, au cultivat câte puţin şi cartofi. Pomii nu se fac din cauza brumelor târzii.
Eu presupun că, din cauza răchiţilor multe de pe vale, satul s-a numit Răchiţele. După ce s-au oficializat lucrurile, centrul satului s-a numit Făgădău, adică „fogădău” - „loc de întâlnire”. Aici veneau oamenii la biserică, îşi aranjau treburile peste săptămână. Beau un vin sau ţuică şi plecau. Nu am avut aici maghiari sau ţigani. Bătrânii spun că Horea ar fi poposit în Făgădăul nostru”.
O altă Vitorie Lipan
Toată viaţa a căutat osemintele tatălui şi încă pare să nu aibă hodină până nu află tot adevărul.
Se hotărăşte greu să evoce câte ceva din drama familiei lui. „Eu m-am născut într-o familie cu 10 copii. Tata a fost omorât de Şuşman pe când avea 36 de ani, iar mama - 33. Ea era însărcinată atunci cu al zecilea copil, cu mine. După moartea lui, interpretată ca o trădare a regimului comunist că s-a dat de partea lui Şuşman, mama a fost prigonită cumplit ca să divulge unde se ascunde banda lui Şuşman. Nici Securitatea, nici mama nu ştiau că tata fusese omorât de Şuşman. Abia la 7 ani de la moartea lui, am aflat adevărul. Mama trăia atunci cu convingerea că el este închis undeva şi că va veni acasă. Pentru mine a fost o perioadă extrem de grea. Securitatea le-a interzis tuturor oamenilor din sat, inclusiv rudelor, să ne viziteze sau să ne ajute cu ceva. Nu mai aveam ce mânca la un moment dat şi am scos cartofii din pământ abia semănaţi, ca să facem o ciorbă.
Securitatea a aflat la scurtă vreme ce s-a întâmplat cu tata şi, după un an, a încetat prigonirile, însă nici nu a anunţat-o pe mama. Cea care a spus la Securitate tot ce s-a întâmplat a fost o femeie care trăieşte şi astăzi pe rotile, la Lipnic, în Banat. A fost atenţionată să nu povestească un cuvânt că nu mai vede soarele. Ea era drăguţa unuia din feciorii lui Şuşman. Multe informaţii le-am cules de la ea. Tata fusese omorât într-o noapte şi, dimineaţa următoare, ea s-a întâlnit cu feciorul lui Şuşman. Umblau zvonurile că pe mama o omoară în bătăi şi atunci femeia aceea a spus tot, din milă. S-a angajat apoi ca informatoare la Securitate. Nu mai avea altă cale, nu avea de ales. Aşa a scăpat. Nici rău la Şuşmani nu le-a făcut.
Pui de bandit
Pe când eram elev în clasa a treia, am primit un premiu la serbare. Eram „pui de bandit”. Directorul nu mi-a dat cărţi, mi-a luat un trening. Părinţii toţi erau acolo, era şi mama mea. Primarul a urcat pe scenă, a smuls costumul din mâna directorului: „Nu trebuie date premii pentru copiii de bandiţi”.
Mama plângea. Eram împăcat cu ideea, mă maturizasem. Cine striga după mine „pui de bandit” îl pocneam cu o piatră. Nu mă interesa ce se întâmplă după aceea.
Mă obişnuisem cu ideea.
Trupul tatălui meu n-a fost niciodată găsit. Prin peregrinările mele prin munţi, l-am căutat de nenumărate ori, însă în zadar. L-au dosit în aşa fel, încât nimeni niciodată să nu găsească vreo urmă. Şi aşa a şi fost. Ciudat e că nişte istorici clujeni - Cornel Jurju şi Cormin Budeancă – închină acestui Şuşman o carte („Suferinţa nu se dă la fraţi”, Editura Dacia 2001), în care un criminal odios este scos drept erou. A devenit din 1990, încoace, o modă prin care, dintr-un borfaş oarecare, să se scoată neapărat un aprig luptător anticomunist, modă căreia cei doi istorici, prea grăbiţi spre a ieşiu la rampa istoriei, i-au căzut victime. Halal obiectivitate! Un poem al meu, „Mortul fără mormânt”, evocă acest eveniment al vieţii mele.
Plopul lui Geo Bogza
Mai târziu, l-am cunoscut pe maestrul Geo Bogza. Eram la Cluj, terminasem Facultatea de filologie. Nu aveam slujbă. Scriam pe la diverse ziare şi reviste mici cronici şi reportaje. Câştigam minimul necesar, cât să nu mor de foame. Nu aveam locuinţă. Locuiam pe la prieteni, care după cum se îndura. Mi se tot promitea un post la o redacţie. Eu sunt printre fondatorii revistei „Echinox”, cu Eugen Uricaru, cu Marian Papahagi, Dinu Flămând, Ion Pop. În 1973, revista a hotărât să publice o pagină cu cele mai frumoase poezii ale mele, scrise până atunci. Am selecţionat 10 poeme şi le-am dat la revistă. Noi făceam benevol şi corectură, lucram şi în tipografie. Cenzura a respins pagina. Din 10 poezii, au zis că merg numai două. Reproşul era că atmosfera era prea mistică. Poeziile erau profund metafizice şi de la metafizică la mistică, pentru ei nu era nicio diferenţă.
M-au supărat mult.
Şi, cum Geo Bogza avea o rubrică în „Contemporanul”, în care prezenta, ca un spirit justiţiar, diverse cazuri, m-am gândit să mă plâng acestui om, pe care îl consideram ca un suprem etalon de morală şi conştiinţă. Am furat şpaltul de la tipografie, l-am pus în plic şi i l-am trimis lui Geo Bogza. I-am spus că nu numai mie mi se întâmplă, ci şi altora. Spre surprinderea mea, Geo Bogza mi-a răspuns. A publicat o tabletă în „Contemporanul”. „Scrisori de la un tânăr poet”, în care spune ce s-a întâmplat cu poeziile mele. Constată că la Cluj poezia are duşmani. Publică două poeme şi regretă că nu are spaţiu să publice cât mai multe. Era pe prima pagină din „Contemporanul”. În stânga, era portretul lui Ceauşescu. În dreapta, apărea tableta lui Bogza despre mine.
Apoi, s-a închegat între noi o corespondenbţă. Am schimbat peste 100 de scrisori. Cu un an înainte de Revoluţia din 1989, Geo Bogza a devenit disident. Erau oprite scrisorile noastre. Am publicat corespondenţa după 1990 în cartea „Scrisori către tineri ardeleni”. Eu nu aveam bani s-o public singur. Ilie Rad de la Facultatea de Jurnalistică din Cluj avea şi el 3 scrisori de la Geo Bogza. Poetul Viorel Mureşan avea şi el două scrisori de la scriitor. Ei au insistat să le dau scrisorile mele ca să le publice împreună cu ale lor.
Prin anii 1985-1986, securiştii mi-au confiscat scrisorile. Eu aveam o căbănuţă la Ic Ponor, pe Valea Obârşiei. Acolo stăteam vara şi scriam în vacanţă. Era zonă frumoasă şi eu eram mort după păstrăvi. Îmi mai scriau Bogza, Augustin Buzura. A fost în vizită la mine un scriitor american de origine română. Atunci trebuia să informezi dacă vine un străin la tine. Pe el l-a adus la mine un profesor universitar de la Cluj, Mircea Borcilă, actualmente preşedintele Societăţii Blaga.
Securiştii veneau în lipsa mea, mi-au cotrobăit şi mi-au luat jumătate din jurnalul pe care l-am scris acolo.Nu am făcut adresă la CNSAS, dar am făcut apel la securişti să-mi dea documentele. Am publicat cartea fără partea pierdută.
Consider, până la urmă, că am făcut bine că am ales acest exil. Eu, când am venit aici, am plecat dintr-un post de redactor la ziarul „Făclia” de la Cluj. M-am scârbit fiindcă mi se cerea să public editoriale despre Ceauşescu şi să intru în PCR. Şi am zis aşa, după ce redactorul şef mi-a modificat un articol: „Cine şi-a băgat picioarele în textul meu?” „Pardon, tinere, aşa trebuia să scrii, ca un activist.” „Eu nu sunt activist”. „Uite ce scrie pe prima pagină a ziarului, sub frontispiciu: „Organ al Comitetului Judeţean de Partid Cluj.” Toţi care scriem în ziarul ăsta suntem activişti, vrem noi sau nu vrem”. Teribil compromis pentru un poet liber. Şi am zis aşa, decât să mă prostituez sub semnătura mea, mai bine mă duc undeva dascăl şi învăţ nişte copii să scrie şi să citească. M-am interesat la mine în sat dacă nu este un post. Directorul m-a invitat pe catedra lui. Eu predam
româna la a IX-a şi a X-a şi istoria la V-VIII.”
Când l-a cunoscut, Geo Bogza i-a oferit un ceas de mână şi, în semn de preţuire, i-a desenat pe cadran un plop, simbolul verticalităţii.
Hannibal, modelul lui Emil Boc
Emil Boc i-a sponsorizat o carte, dar „cu banii lui din buzunar”. Era primar la Cluj pe-atunci. „Puteam să-ţi dau banii printr-o firmă, dar vreau să fie din banii mei pentru că mi-ai fost dascăl”.
Ştie ce-a semănat şi de aceea, are mare încredere că fostul lui elev nu va fura, nu va trişa.
„I-am fost dascăl din clasa a V-a până în clasa a VIII-a. Eram profesor de română, dar predam şi istoria. Lucram ca suplinitor. Făceam uneori şi câte-o oră de română. Istoria îmi plăcea în mod cu totul special. Copiilor le părea rău că vine pauza. Eu epicizam prezentarea evenimentelor. Bătăliile lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul le făceam cu scheme de luptă. Stăteau copiii cu gura căscată. Aveam o carte despre marile bătălii ale lumii. Clasa lui Emil Boc a fost cea mai bună din toate câte am avut timp de 33 de ani. Acolo erau vreo 15 copii de nota 10. Sclipitori! Printre care şi Emil Boc. Parcă le vedeai rotiţele imaginaţiei cum se mişcă în creierul lor. Eu am aplicat o metodă specială: îi puneam să se asculte unul pe altul. La fiecare oră, un elev făcea pe profesorul. În prezenţa mea. Punea întrebări şi toată clasa dădea note şi făcea media. Fiecare îşi motiva nota. Astfel că toţi copiii se
îndemnau şi fiecare învăţa acasă ca să-l poată prinde pe celălalt. Nu am găsit metoda în practica sau teoria pedagogică. Dăscălia se învaţă la clasă, nu din metodici. Tu vezi ce material ai şi ce poţi face din el.
La un moment dat, am avut o oră deschisă şi mi-au venit 42 de profesori. Era o inspecţie, eu nu am dat niciun grad, am fost suplinitor toată viaţa mea. Doar definitivatul l-am dat. Postul era ocupat de directorul din sat, care mi-era prieten. Şi cât a fost el director, eu îl suplineam. Nu m-am dus la grade pentru că mi se cereau recomandări de la secretarul de partid din zonă, care era un semianalfabet. Mă punea să scriu texte despre Cântarea României şi nu am scris niciodată. Îmi dădea mereu referinţe rele fiindcă nu eram bun pe linie politică. Şi nu mă puteam prezenta la grad fără recomandarea lui. A venit Revoluţia şi am rămas fără grade. Directoarea a fost inspectată atunci, adică i s-a cerut o inspecţie la inspecţie. A venit la istorie la mine. Aveam o lecţie despre războaiele punice la clasa a V-a, unde era Emil Boc. Prezentasem cu o oră înainte războaiele punice, cu trecerea lui Hannibal peste munţi, cu
strategiile lui. Copiii erau numai ochi şi urechi.
Toţi dascălii s-au înşirat pe nişte scaune pe marginea clasei ca să încapă. „Copii, sper că nu vă e frică de aceşti tovarăşi care au venit la noi să vadă cum învăţăm...” S-a ridicat Emil Boc şi zice: „Păi dacă lui Hannibal nu i-a fost frică de mulţimea romanilor, nouă de ce ne-ar fi frică?” De curiozitate, puteţi consulta procesul verbal de la şcoală…
Juca fotbal mereu în pauze, spărgea geamuri. Învăţa bine, dar era şi zburdalnic din cale-afară. A prins dragoste de istorie de la mine şi i-am dat recomandare pentru liceul de filologie-istorie din Cluj. Pe urmă, a vrut să dea la drept, dar nu a corespuns politic dosarul. Şi i-am spus să facă istoria, iar când a terminat, numai bine a venit Revoluţia şi s-a înscris la Drept”.
Dascălul de departe îi ia apărarea fostului elev. Pe când era primar la Cluj, Emil Boc cerea fiecărei familii de tineri să planteze un pom la naşterea unui copil. Era o idee veche şi frumoasă, dar ziariştii l-au luat peste picior. Ei nu ştiau ce însemna consacrarea, închinarea unui copil către un arbore în tradiţia noastră. Un asemenea gest apotropaic nu încăpea într-o ştire senzaţionalistă.
L-am întrebat dacă mai crede în fostul ucenic, acum, după ce i-a tăiat din pensie. „Da, cred în el. Este singurul politician necorupt”. I-am spus că ar mai fi şi alţii, însă profesorul nu mă bagă în seamă şi merge mai departe:
„Este foarte bine intenţionat. Că nu poate să facă tot ce vrea este altceva. Duşmăniile sunt multe şi mari... însă face totul din suflet, crede în ce face. După mine, Emil Boc este un premier care a îmbrăcat cămaşa morţii în politică. El ştia de la început în ce se bagă... Este un kamikaze şi e conştient...”
După ce i-am cunoscut bătrânii, după ce l-am văzut pe dascălul lui, eu cred că politicianul Emil Boc se va salva ca om politic, va reuşi să depăşească această perioadă cumplită pentru toţi românii. Copilul care îl admira atât de mult pe Hannibal nu-şi uită rădăcinile. Şi dacă nu se va schimba, oamenii vor crede în el numai dacă nu va minţi. Mai ales transilvănenii…
Nu am premoniţii şi intuiţia nu mă înşală de regulă.
„Încleştarea va fi teribilă”, spune profesorul.
Viorel Patrichi
Teofil Răchiţeanu, fostul profesor de istorie al lui Emil Boc, mi-a povestit că premierul, care-i face pe mulţi să se perpelească pentru că a vrut să le taie “lefurile şi pensiile nesimţite”, era impresionat de soarta lui Hannibal. Strategul trecuse Alpii cu elefanţii ca să-i surprindă pe romani. Păstrând proporţiile, Emil Boc trece printr-un deşert de ură şi neputinţă, pe care alţii l-au provocat. Cum va ieşi de-aici? Mulţi stau pe margini. Unii îşi freacă deja palmele, comandă sondaje deocheate să vadă cât de mult au urcat ei în iubirea poporului...
Ce va fi? Cine poate fi prooroc în satul lui? Emil Boc ar izbuti? Cum se reflectă legile date de aleşii noştri pentru „cealaltă Românie”, cea adevărată? Cum se vede politica „Miticilor” prin prisma moţilor de la Răchiţele? (Evident, eu pun accentul pe silaba „mi-” fiindcă noi, cei din sud, indiferent de unde am veni, coborâm de-a dreptul din mitologia răului pentru unii transilvăneni care se simt abandonaţi…).
Cu asemenea gânduri am pornit spre satul premierului nost’, ştiind că voi găsi oameni fascinanţi. Şi aşa l-am cunoscut pe profesorul Teofil Răchiţeanu, dascălul lui Emil Boc într-ale istoriei şi limbii române. Este membru al Uniunii Scriitorilor, a publicat peste 20 de cărţi, are o cultură impresionantă şi, mai ales, a adunat multă suferinţă şi sensibilitate pe care o întrezărim apoi în poemele lui.
Este al zecelea copil al unei familii care a avut o soartă dramatică. După război, tatăl lui a fugit în munţi, cu ceata lui Todor Şuşman, primarul care nu a acceptat confiscarea averii şi care i-a convins că vin americanii…
Şi americanii… n-au mai ajuns.
Securiştii şi miliţienii îi schingiuiau nevasta să spună unde se ascunde „banditul”. Când i s-a născut Teofil, cel de-al zecelea copil, Petrea lui Indrei l-a lăsat pe Şuşman şi s-a întors în sat. Şuşman a crezut că l-a trădat la Securitate. Într-o noapte, oamenii lui l-au răpit, l-au schingiuit şi l-au ucis pe munte. I-au aruncat trupul într-o hudă. Unul din martorii epocii povesteşe într-o carte publicată de Teofil Răchiţeanu:
“Muiere lui Petre lui Indrei o fost bătută de Securitate, care crede că Petre s-o dus cu Şuşman. O fost lucrul cel mai urât care l-o făcut Şuşman, pântru c-o luat tata de la zece prunci şi o faptă ca asta nu poate fi iertată. Şi omu era nevinovat, l-o putut prinde pe Şuşman şi l-o putut da la Securitate, da nu l-o lăsat sufletu. O fost om bun şi uite ce-o păţit! Şuşman o mai omorât pă Paşcu Bontii, l-o luat de acasă, l-o purtat pă munţi, desculţ, toamna, pe brumă. L-o chinuit cum nu să mai există. I-o tăiat carne din corpul lui şi l-o făcut s-o mânce. O mai omorât pe Târtai, că era bătrân, beteag, tuşe şi să teme să nu-l audă tuşind, să-i descopere şi să-i prindă. Şuşman l-o puşcat. Nu şti nime unde l-o îngropat”.
Cum era « pui de bandit », Teofil Răchiţeanu, specializat în tehnologiile de vârf Eminescu, Sadoveanu, Creangă, Blaga…, a rămas până la pensie profesor suplinitor în satul lui. Şi culmea, se mândreşte cu un asemenea statut! « Ultimul Decheneu al românilor », cum l-au numit unii critici literari, vorbeşte cu drag despre satul lui. El are vorbe mai frumoase ca ale mele:
„Documente istorice concrete din vechime despre satul Răchiţele nu prea există. Primele menţiuni apar după 1860. După tradiţia orală, rezultă nişte lucruri tare interesante.
Primii locuitori din aceste ţinuturi au fost nişte iobagi fugiţi de pe moşiile grofilor unguri, după înăbuşirea răscoalei lui Gheorghe Doja din 1514. Atunci legiuitorii maghiari au dat nişte legi dure de tot şi unii iobagi nu au mai suportat. Aveau un spirit de libertate mai dezvoltat şi au fugit în munţii din jurul Vlădesei, care erau acoperiţi de păduri virgine. Se spune că primul om care a venit aici a ajuns cu soţia şi cu trei copii. A găsit loc pe Suliţă. Satul are 7 văi: Valea Stanciului, Valea Răchiţele, Valea Agastăului, Valea Gingineasa, Pârâul Corbului, Pârâul Cuciulatului, Pârâul Dosului. Satul este înşirat pe 7 dealuri şi 7 văi. Şi acel om a găsit un loc în pădure cu nişte fagi groşi. Ăsta ar fi bun de masă. L-a tăiat cu soţia, cu fierăstrăul, la înălţimea unui metru. Mai încolo erau doi fagi, la distanţă de doi-trei metri unul de altul. I-a tăiat la înălţimea de 50 de centimetri.
Acolo va fi o laviţă. Mai încolo, a găsit patru fagi pe care i-a tăiat la înălţimea unui pat. După ce a făcut mobilierul, a cioplit bârne şi a zidit în jurul acestor obiecte o casă pe care a acoperit-o, la început cu scoarţă de brad şi cetină, apoi cu şindrilă. Tradiţia spune că acest prim locuitor se numea Baciu.
După el au venit alţii. Având oroare de sălbăticie, autorităţile ungureşti nu i-au căutat.
Nu s-au făcut cercetări pentru a stabili urme de locuire mai vechi.
Aceşti oameni au întemeiat o comunitate mică şi au început lupta pentru defrişarea terenurilor din pădure ca să-şi facă loc de cosire. Fără vite nu se putea trăi aici. Toate aceste dealuri cu fâneţe au avut păduri pe ele. Generaţii întregi au scos rădăcini, au nivelat pământul pentru a face loc de fân. Mai târziu, au cultivat câte puţin şi cartofi. Pomii nu se fac din cauza brumelor târzii.
Eu presupun că, din cauza răchiţilor multe de pe vale, satul s-a numit Răchiţele. După ce s-au oficializat lucrurile, centrul satului s-a numit Făgădău, adică „fogădău” - „loc de întâlnire”. Aici veneau oamenii la biserică, îşi aranjau treburile peste săptămână. Beau un vin sau ţuică şi plecau. Nu am avut aici maghiari sau ţigani. Bătrânii spun că Horea ar fi poposit în Făgădăul nostru”.
O altă Vitorie Lipan
Toată viaţa a căutat osemintele tatălui şi încă pare să nu aibă hodină până nu află tot adevărul.
Se hotărăşte greu să evoce câte ceva din drama familiei lui. „Eu m-am născut într-o familie cu 10 copii. Tata a fost omorât de Şuşman pe când avea 36 de ani, iar mama - 33. Ea era însărcinată atunci cu al zecilea copil, cu mine. După moartea lui, interpretată ca o trădare a regimului comunist că s-a dat de partea lui Şuşman, mama a fost prigonită cumplit ca să divulge unde se ascunde banda lui Şuşman. Nici Securitatea, nici mama nu ştiau că tata fusese omorât de Şuşman. Abia la 7 ani de la moartea lui, am aflat adevărul. Mama trăia atunci cu convingerea că el este închis undeva şi că va veni acasă. Pentru mine a fost o perioadă extrem de grea. Securitatea le-a interzis tuturor oamenilor din sat, inclusiv rudelor, să ne viziteze sau să ne ajute cu ceva. Nu mai aveam ce mânca la un moment dat şi am scos cartofii din pământ abia semănaţi, ca să facem o ciorbă.
Securitatea a aflat la scurtă vreme ce s-a întâmplat cu tata şi, după un an, a încetat prigonirile, însă nici nu a anunţat-o pe mama. Cea care a spus la Securitate tot ce s-a întâmplat a fost o femeie care trăieşte şi astăzi pe rotile, la Lipnic, în Banat. A fost atenţionată să nu povestească un cuvânt că nu mai vede soarele. Ea era drăguţa unuia din feciorii lui Şuşman. Multe informaţii le-am cules de la ea. Tata fusese omorât într-o noapte şi, dimineaţa următoare, ea s-a întâlnit cu feciorul lui Şuşman. Umblau zvonurile că pe mama o omoară în bătăi şi atunci femeia aceea a spus tot, din milă. S-a angajat apoi ca informatoare la Securitate. Nu mai avea altă cale, nu avea de ales. Aşa a scăpat. Nici rău la Şuşmani nu le-a făcut.
Pui de bandit
Pe când eram elev în clasa a treia, am primit un premiu la serbare. Eram „pui de bandit”. Directorul nu mi-a dat cărţi, mi-a luat un trening. Părinţii toţi erau acolo, era şi mama mea. Primarul a urcat pe scenă, a smuls costumul din mâna directorului: „Nu trebuie date premii pentru copiii de bandiţi”.
Mama plângea. Eram împăcat cu ideea, mă maturizasem. Cine striga după mine „pui de bandit” îl pocneam cu o piatră. Nu mă interesa ce se întâmplă după aceea.
Mă obişnuisem cu ideea.
Trupul tatălui meu n-a fost niciodată găsit. Prin peregrinările mele prin munţi, l-am căutat de nenumărate ori, însă în zadar. L-au dosit în aşa fel, încât nimeni niciodată să nu găsească vreo urmă. Şi aşa a şi fost. Ciudat e că nişte istorici clujeni - Cornel Jurju şi Cormin Budeancă – închină acestui Şuşman o carte („Suferinţa nu se dă la fraţi”, Editura Dacia 2001), în care un criminal odios este scos drept erou. A devenit din 1990, încoace, o modă prin care, dintr-un borfaş oarecare, să se scoată neapărat un aprig luptător anticomunist, modă căreia cei doi istorici, prea grăbiţi spre a ieşiu la rampa istoriei, i-au căzut victime. Halal obiectivitate! Un poem al meu, „Mortul fără mormânt”, evocă acest eveniment al vieţii mele.
Plopul lui Geo Bogza
Mai târziu, l-am cunoscut pe maestrul Geo Bogza. Eram la Cluj, terminasem Facultatea de filologie. Nu aveam slujbă. Scriam pe la diverse ziare şi reviste mici cronici şi reportaje. Câştigam minimul necesar, cât să nu mor de foame. Nu aveam locuinţă. Locuiam pe la prieteni, care după cum se îndura. Mi se tot promitea un post la o redacţie. Eu sunt printre fondatorii revistei „Echinox”, cu Eugen Uricaru, cu Marian Papahagi, Dinu Flămând, Ion Pop. În 1973, revista a hotărât să publice o pagină cu cele mai frumoase poezii ale mele, scrise până atunci. Am selecţionat 10 poeme şi le-am dat la revistă. Noi făceam benevol şi corectură, lucram şi în tipografie. Cenzura a respins pagina. Din 10 poezii, au zis că merg numai două. Reproşul era că atmosfera era prea mistică. Poeziile erau profund metafizice şi de la metafizică la mistică, pentru ei nu era nicio diferenţă.
M-au supărat mult.
Şi, cum Geo Bogza avea o rubrică în „Contemporanul”, în care prezenta, ca un spirit justiţiar, diverse cazuri, m-am gândit să mă plâng acestui om, pe care îl consideram ca un suprem etalon de morală şi conştiinţă. Am furat şpaltul de la tipografie, l-am pus în plic şi i l-am trimis lui Geo Bogza. I-am spus că nu numai mie mi se întâmplă, ci şi altora. Spre surprinderea mea, Geo Bogza mi-a răspuns. A publicat o tabletă în „Contemporanul”. „Scrisori de la un tânăr poet”, în care spune ce s-a întâmplat cu poeziile mele. Constată că la Cluj poezia are duşmani. Publică două poeme şi regretă că nu are spaţiu să publice cât mai multe. Era pe prima pagină din „Contemporanul”. În stânga, era portretul lui Ceauşescu. În dreapta, apărea tableta lui Bogza despre mine.
Apoi, s-a închegat între noi o corespondenbţă. Am schimbat peste 100 de scrisori. Cu un an înainte de Revoluţia din 1989, Geo Bogza a devenit disident. Erau oprite scrisorile noastre. Am publicat corespondenţa după 1990 în cartea „Scrisori către tineri ardeleni”. Eu nu aveam bani s-o public singur. Ilie Rad de la Facultatea de Jurnalistică din Cluj avea şi el 3 scrisori de la Geo Bogza. Poetul Viorel Mureşan avea şi el două scrisori de la scriitor. Ei au insistat să le dau scrisorile mele ca să le publice împreună cu ale lor.
Prin anii 1985-1986, securiştii mi-au confiscat scrisorile. Eu aveam o căbănuţă la Ic Ponor, pe Valea Obârşiei. Acolo stăteam vara şi scriam în vacanţă. Era zonă frumoasă şi eu eram mort după păstrăvi. Îmi mai scriau Bogza, Augustin Buzura. A fost în vizită la mine un scriitor american de origine română. Atunci trebuia să informezi dacă vine un străin la tine. Pe el l-a adus la mine un profesor universitar de la Cluj, Mircea Borcilă, actualmente preşedintele Societăţii Blaga.
Securiştii veneau în lipsa mea, mi-au cotrobăit şi mi-au luat jumătate din jurnalul pe care l-am scris acolo.Nu am făcut adresă la CNSAS, dar am făcut apel la securişti să-mi dea documentele. Am publicat cartea fără partea pierdută.
Consider, până la urmă, că am făcut bine că am ales acest exil. Eu, când am venit aici, am plecat dintr-un post de redactor la ziarul „Făclia” de la Cluj. M-am scârbit fiindcă mi se cerea să public editoriale despre Ceauşescu şi să intru în PCR. Şi am zis aşa, după ce redactorul şef mi-a modificat un articol: „Cine şi-a băgat picioarele în textul meu?” „Pardon, tinere, aşa trebuia să scrii, ca un activist.” „Eu nu sunt activist”. „Uite ce scrie pe prima pagină a ziarului, sub frontispiciu: „Organ al Comitetului Judeţean de Partid Cluj.” Toţi care scriem în ziarul ăsta suntem activişti, vrem noi sau nu vrem”. Teribil compromis pentru un poet liber. Şi am zis aşa, decât să mă prostituez sub semnătura mea, mai bine mă duc undeva dascăl şi învăţ nişte copii să scrie şi să citească. M-am interesat la mine în sat dacă nu este un post. Directorul m-a invitat pe catedra lui. Eu predam
româna la a IX-a şi a X-a şi istoria la V-VIII.”
Când l-a cunoscut, Geo Bogza i-a oferit un ceas de mână şi, în semn de preţuire, i-a desenat pe cadran un plop, simbolul verticalităţii.
Hannibal, modelul lui Emil Boc
Emil Boc i-a sponsorizat o carte, dar „cu banii lui din buzunar”. Era primar la Cluj pe-atunci. „Puteam să-ţi dau banii printr-o firmă, dar vreau să fie din banii mei pentru că mi-ai fost dascăl”.
Ştie ce-a semănat şi de aceea, are mare încredere că fostul lui elev nu va fura, nu va trişa.
„I-am fost dascăl din clasa a V-a până în clasa a VIII-a. Eram profesor de română, dar predam şi istoria. Lucram ca suplinitor. Făceam uneori şi câte-o oră de română. Istoria îmi plăcea în mod cu totul special. Copiilor le părea rău că vine pauza. Eu epicizam prezentarea evenimentelor. Bătăliile lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul le făceam cu scheme de luptă. Stăteau copiii cu gura căscată. Aveam o carte despre marile bătălii ale lumii. Clasa lui Emil Boc a fost cea mai bună din toate câte am avut timp de 33 de ani. Acolo erau vreo 15 copii de nota 10. Sclipitori! Printre care şi Emil Boc. Parcă le vedeai rotiţele imaginaţiei cum se mişcă în creierul lor. Eu am aplicat o metodă specială: îi puneam să se asculte unul pe altul. La fiecare oră, un elev făcea pe profesorul. În prezenţa mea. Punea întrebări şi toată clasa dădea note şi făcea media. Fiecare îşi motiva nota. Astfel că toţi copiii se
îndemnau şi fiecare învăţa acasă ca să-l poată prinde pe celălalt. Nu am găsit metoda în practica sau teoria pedagogică. Dăscălia se învaţă la clasă, nu din metodici. Tu vezi ce material ai şi ce poţi face din el.
La un moment dat, am avut o oră deschisă şi mi-au venit 42 de profesori. Era o inspecţie, eu nu am dat niciun grad, am fost suplinitor toată viaţa mea. Doar definitivatul l-am dat. Postul era ocupat de directorul din sat, care mi-era prieten. Şi cât a fost el director, eu îl suplineam. Nu m-am dus la grade pentru că mi se cereau recomandări de la secretarul de partid din zonă, care era un semianalfabet. Mă punea să scriu texte despre Cântarea României şi nu am scris niciodată. Îmi dădea mereu referinţe rele fiindcă nu eram bun pe linie politică. Şi nu mă puteam prezenta la grad fără recomandarea lui. A venit Revoluţia şi am rămas fără grade. Directoarea a fost inspectată atunci, adică i s-a cerut o inspecţie la inspecţie. A venit la istorie la mine. Aveam o lecţie despre războaiele punice la clasa a V-a, unde era Emil Boc. Prezentasem cu o oră înainte războaiele punice, cu trecerea lui Hannibal peste munţi, cu
strategiile lui. Copiii erau numai ochi şi urechi.
Toţi dascălii s-au înşirat pe nişte scaune pe marginea clasei ca să încapă. „Copii, sper că nu vă e frică de aceşti tovarăşi care au venit la noi să vadă cum învăţăm...” S-a ridicat Emil Boc şi zice: „Păi dacă lui Hannibal nu i-a fost frică de mulţimea romanilor, nouă de ce ne-ar fi frică?” De curiozitate, puteţi consulta procesul verbal de la şcoală…
Juca fotbal mereu în pauze, spărgea geamuri. Învăţa bine, dar era şi zburdalnic din cale-afară. A prins dragoste de istorie de la mine şi i-am dat recomandare pentru liceul de filologie-istorie din Cluj. Pe urmă, a vrut să dea la drept, dar nu a corespuns politic dosarul. Şi i-am spus să facă istoria, iar când a terminat, numai bine a venit Revoluţia şi s-a înscris la Drept”.
Dascălul de departe îi ia apărarea fostului elev. Pe când era primar la Cluj, Emil Boc cerea fiecărei familii de tineri să planteze un pom la naşterea unui copil. Era o idee veche şi frumoasă, dar ziariştii l-au luat peste picior. Ei nu ştiau ce însemna consacrarea, închinarea unui copil către un arbore în tradiţia noastră. Un asemenea gest apotropaic nu încăpea într-o ştire senzaţionalistă.
L-am întrebat dacă mai crede în fostul ucenic, acum, după ce i-a tăiat din pensie. „Da, cred în el. Este singurul politician necorupt”. I-am spus că ar mai fi şi alţii, însă profesorul nu mă bagă în seamă şi merge mai departe:
„Este foarte bine intenţionat. Că nu poate să facă tot ce vrea este altceva. Duşmăniile sunt multe şi mari... însă face totul din suflet, crede în ce face. După mine, Emil Boc este un premier care a îmbrăcat cămaşa morţii în politică. El ştia de la început în ce se bagă... Este un kamikaze şi e conştient...”
După ce i-am cunoscut bătrânii, după ce l-am văzut pe dascălul lui, eu cred că politicianul Emil Boc se va salva ca om politic, va reuşi să depăşească această perioadă cumplită pentru toţi românii. Copilul care îl admira atât de mult pe Hannibal nu-şi uită rădăcinile. Şi dacă nu se va schimba, oamenii vor crede în el numai dacă nu va minţi. Mai ales transilvănenii…
Nu am premoniţii şi intuiţia nu mă înşală de regulă.
„Încleştarea va fi teribilă”, spune profesorul.
Viorel Patrichi
Centenarul bisericii din satul lui Emil Boc
Centenarul bisericii din satul lui Emil Boc
Pe 31 iulie, s-au împlinit 100 de ani de când a avut loc prima slujbă religioasă în biserica actuală din Răchiţele, satul natal al lui Emil Boc. Lăcaşul din comuna Mărgău, judeţul Cluj a fost inaugurat în anul 1911. Biserica actuală a fost zidită în apropierea vechiului lăcaş, care fusese ridicat în 1792.
"Ne-am pregătit pentru acest moment timp de trei ani, mi-a spus părintele paroh Teodor Boc, care este verişor cu premierul. Este şi prima întâlnire cu fiii satului, prilej cu care facem şi resfinţirea bisericii. Ne-a făcut cinstea să vină şi Înalt Prea Sfinţitul Andrei Andreicuţ,
mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.
Au venit localnici, dar şi urmaşii celor care au migrat peste tot. Răchiţenii noştri au făcut onoare locului. Fie că au lucrat prin pădure pe la Brezoi, la Sibiu, pe la grajdurile din Pâncota sau din alte părţi, fie că s-au dus la Cluj, la Bucureşti, în Austria, Germania, America - peste tot, ei şi-au făcut datoria şi nu ne este jenă cu ei".
Cu acest prilej, a fost sfinţit şi Monumentul Eroilor din Răchiţele pentru cei căzuţi în cele două războaie mondiale. Cu acest prilej, ÎPS Andrei i-a acordat lui Emil Boc "Crucea Transilvană" pentru ataşamentul dovedit faţă de biserica ortodoxă din Transilvania. Fiind prins în tratativele cu misiunea Fondului Monetar Internaţional la Bucureşti, premierul nu a putut veni la Răchiţele să-şi ia distincţia.
Au venit însă aici sute de răchiţeni. Mulţi erau de la Pâncota, de lână Arad, unde moţii au migrat de-a lungul timpului în căutarea pământului fertil, fără să-şi uite rădăcinile. Primarul din Pâncota s-a întors din drum fiindcă satul fusese inundat cu o noapte în urmă. A venit şi Teodor Mihuţ, consilier judeţean din Arad, ca să-şi vadă locurile « ca o gură de rai », unde a copilărit.
În onoarea tuturor fiilor satului, s-a încins o petrecere în toată regula, cu muzică, sarmale şi ţuică la căminul cultural. Mircea Sorin Suciu, primarul comunei Mărgău, a
acordat diplome celor mai în vârstă bătrâni din Răchiţele. Printre ei, se aflau Nuţu şi Anuţa Boc, părinţii premierului şi decani de vârstă. Ziarişti tineri şi neliniştiţi foiau în jurul lor: Dar de ce v-a dat diploma Emil Boc? Ce merite aveţi?…
După ce m-au cunoscut cu ani în urmă, bătrânii m-au primit la ei acasă parcă mai relaxaţi, dar tot porniţi contra ziariştilor şi politicienilor care îl atacă neîncetat pe feciorul de la Bucureşti. Badea Nuţu Năii - cum este cunoscut aici tatăl premierului - a rămas la fel de vioi. Şi-a vândut stupii. Nu mai putea să aibă grijă de ei, deşi inima vrea… Parcă mă încearcă şi pe mine un regret… Avea miere de mană şi era pentru mine o bucurie să-l văd cum umblă mândru prin prisacă şi ridică ramele spre soare. Îşi mai aduce aminte şi acum de vremurile din tinereţe, când umbla cu geamuri cu toată echipa lui, când a învelit Gara de Nord din Bucureşti cu sticlă. Pe-atunci, meşterii vorbeau „limba gomoţască” („gumuţască”, un idiom creat de meşterii sticlari din regiune pentru ca nimeni din afara breslei să nu le cunoască tainele…). Aud sunete arhaice, unele de dinaintea venirii romanilor...
Mama Anuţa a rămas generalul casei. Ea nu renunţă la vacă şi „lucră” toată ziua. „Nu vreau să cer de la pruncii mei!” Nelu, feciorul mai mare, care a rămas gospodar de frunte în sat, este supărat pe nişte gazetărese cu buricelul gol, care au trecut pe-acolo şi au scris cu indignare că mama premierului îşi repară singură casa. Cum adică? De ce nu trimite premierul o echipă? De ce nu le face o vilă de marmură? Am încercat să-i explic că acele fete nu pricep realitatea şi că este o mare bucurie să vezi un bătrân curat că îşi poartă singur de grijă, că nu ţine mâna întinsă la ajutoarele sociale, aşa cum procedează tineri în toată puterea, dar nu-l pot convinge. „Cum să spună, domnule, că premierul a asfaltat drumul până la poarta părinţilor? Să fie vina bătrânilor dacă au casa în mijlocul satului?”
Le-am povestit o întâmplare similară din satul Ponor, de unde provine un alt moţ premier, Victor Ciorbea. Prin 1997, era revoltă mare în Parlamentul de la Bucureşti: Ciorbea a dus utilaje în satul lui ca să facă drumul părinţilor! Aşa că fruntaşul ţărănist s-a speriat şi le-a cerut localnicilor să scoată imediat buldozerul care încerca să facă o cale terasată în munte. M-am dus şi eu să văd care este adevărul. Acum, la Ponor, bolnavii şi gravidele trebuie legaţi fedeleş de scară pentru a fi duşi până la dispensar. Sau cu… ciubărul!
Şi atunci am scris că ar fi bine ca ţara să fie condusă de premieri care provin numai din zone defavorizate. Să-i lăsăm să sape drumuri părinţilor. Poate măcar aşa să facem şi noi ceva durabil pentru adevărata Românie profundă…
Trebuie să precizez că Mărgău nu este o comună favorizată de Emil Boc. În realitate, aici activează un excelent primar liberal, care a lansat proiecte pentru fonduri europene,
înainte ca Emil Boc sa fi fost desemnat şef de guvern. Nimeni nu scoate un cuvânt despre acest primar liberal, care s-a dovedit foarte energic.
„Din păcate, presa a dat uneori informaţii eronate, îmi spune primarul Mircea Sorin Suciu. Ca lucrări mari, noi avem două proiecte pe Planul Naţional de Dezvoltare Rurală, care
vizează întreaga comună, nu numai satul Răchiţele. Proiectele au fost depuse la iniţiativa mea, în decembrie 2008, pe când Emil Boc nu era şeful Guvernului. Eu am lucrat timp de opt ani în administraţie, la asistenţă socială. Apoi am ajuns viceprimar şi am dobândit experienţă. Mi-am făcut contacte în administraţie şi am avut acces la informaţii. Avem în derulare două proiecte majore, în asociere cu două comune vecine, cu finanţare europeană. Avem un proiect împreună cu comuna Beliş: un drum între cele două comune, din satul Răchiţele prin Dealu Botii, care leagă satul Băceşti. A doua acţiune este alimentarea cu apă în localitatea Răchiţele.
(Iarăşi trebuie să scriu că mama Anuţa Boc este prima din sat care „şi-a tras apă din munte” cu 30 de ani în urmă. Prin urmare, nici această investiţie nu vizează familia premierului…).
A doua acţiune este alimentarea cu apă în localitatea Răchiţele. A treia acţiune este canalizarea parţială în Răchiţele. Mai facem la Răchiţele un „after school” şi modernizăm Căminul Cultural de la Mărgău. În total, sunt 5 obiective. Suma totală s-a ridicat la 6 milioane de euro, dar licitaţia s-a adjudecat la 5 milioane.
Al doilea proiect îl realizăm cu comuna Călăţele. Vizează un drum comun între cele două comune. Plecăm din capul satului Bociu, parcurgem tot satul, unde am pus deja asfalt, trecem prin satul Ciuleni, după care trecem în Călăţele. A doua acţiune vizează construirea unui sediu administrativ şi a unui centru de zi pentru bătrâni, combinat cu îngrijire la domiciliu în satul Bociu. Am alimentat cu apă alte două sate: Ciuleni şi Bociu. Am cumpărat deja conducta pentru satul Mărgău, cu finanţare din fonduri europene”, mi-a explicat primarul liberal Mircea Sorin Suciu.
M-a impresionat energia acestui tânăr care ştie să facă proiecte, să se bată pentru ele şi să urmărească implementarea lor.
Morişcă de apă, cu alternator de… autobuz
Ceva totuşi nu s-a făcut şi primarul nu e mulţumit: electrificarea Văii Stanciului, cea mai frumoasă din regiune, unde au început să apară pensiuni moderne. De aici mai sus, este Săritoarea Vălul Miresei (cascada), unde vin tinerii să se fotografieze în ziua când ajung împăraţi... Contractul pentru electrificare s-a făcut, dar s-a tăiat finanţarea de la… Cluj. Prea mulţi stâlpi, prea mulţi bani… Aici ar putea interveni „cel mai iubit fiu al satului”, însă cred că se teme de „gura târgului” de pe la televiziuni. Sau poate vine Elena Udrea cu frunza fermecată şi rezolvă problema.
Eu aş face-o şi aş lăsa câinii să latre… La fel am zis şi despre Cirobea. Zona este ameţitor de frumoasă, comparativ cu Valea Prahovei, şi merită investiţia. Mulţi turişti români sau străini traversează Apusenii dintr-o parte în alta, în căutarea fenomenelor carstice.
Până când se va electrifica Valea Stanciului, cabanierii se descurcă şi ei cum pot. Aurel Ştefan este un învăţător din Oltenia. A adus multe grupuri de copii pe-aici până nu a mai putut pleca. Îşi luminează pensiunea cu o morişcă de apă.
„Asigurăm curentul de la un generator pe apă, format dintr-o turbină care pune în mişcare un alternator de autobuz. Alternatorul scoate în jur de 25-28 de volţi, pe care îi stocăm în baterii înseriate 4 x 12 V. În baterii avem curent de 24 V. Un convertor transformă acest curent în curent de 220 V.
Investiţia a plecat de la lucruri simple. Iniţial, am avut o instalaţie mai mică. Este ieftină, mult sub 1000 de euro. Alternatorul de autobuz se găseşte în toate târgurile de vechituri auto. Turbina este nouă, adusă din Ungaria. Celelalte subansamble au fost făcute de oamenii noştri pricepuţi. Instalaţia îmi asigură energia necesară pentru 50 de becuri economice, centrala cu pompe, un boiler de 300 de litri, frigider, maşina de spălat şi un televizor”.
Gulaş homeric la pensiunea lui Traian Şuşman
Unul din urmaşii îndepărtaţi ai lui Todor Şuşman, cel care este considerat de unii erou anticomunist, şi-a deschis pensiune pe Valea Stanciului. Traian şi Jenica Şuşman au avut mult de lucru în acele zile. Fără nicio legătură cu serbarea fiilor satului, au venit la ei cam 150 de motociclişti din toată ţara. O flotă de motoare! Nu, nu i-a trimis Emil Boc şi nici nu i-a plătit din banii de la buget. Mă gândeam că poate găsesc ceva senzaţional, măcar o şpagă şi nimic! Florin Şerenec, organizatorul din Cluj al evenimentului, mă lămureşte că premierul nu are nici în clin, nici în mânecă…
„Nu este un eveniment neapărat oficial. Aproape toate motocicletele sunt Honda Transalp. Este un club încropit cu 4 ani în urmă. În fiecare an, facem o întrunire mare undeva în ţară. Ne adunăm ca nişte prieteni. Anul trecut, ne-am întâlnit în Vrancea.
Nu este o întâlnire moto clasică. Nu facem concursuri de motociclete şi concerte. Cu aceste motociclete ne dăm prin munţi. Încă drumurile din România mai permit acest lucru. În străinătate, nu poţi trece cu motocicleta prin munţi. La noi se poate încă. Batem toată ziua munţii, cu corturile după noi, cu un foc de tabără. Este bine ca oamenii din alte regiuni să viziteze zonele noastre. Am făcut nişte trasee, dar din cauza ploii, ne retragem la cabană, mai spunem poveşti de-ale noastre.
Pregătim un gulaş. Unii spun că e bograci. Nu ştiu care-i deosebirea. Cazanul nostru are 150 de litri, să ajungă pentru toată lumea. Stăm la foc, un pic de muzică, nu foarte tare, ca să nu supărăm gazdele, o berică...”
Noroc că a stat ploaia şi gulaşul sau bograciul – n-am izbutit până la urmă să aflu ce era exact! – a forfotit în voie pe pirostrie, în timp ce un fecior cu cercel discret în urechea stângă mesteca în cazan cu o imensă lopată de lemn.
Viorel Patrichi
Pe 31 iulie, s-au împlinit 100 de ani de când a avut loc prima slujbă religioasă în biserica actuală din Răchiţele, satul natal al lui Emil Boc. Lăcaşul din comuna Mărgău, judeţul Cluj a fost inaugurat în anul 1911. Biserica actuală a fost zidită în apropierea vechiului lăcaş, care fusese ridicat în 1792.
"Ne-am pregătit pentru acest moment timp de trei ani, mi-a spus părintele paroh Teodor Boc, care este verişor cu premierul. Este şi prima întâlnire cu fiii satului, prilej cu care facem şi resfinţirea bisericii. Ne-a făcut cinstea să vină şi Înalt Prea Sfinţitul Andrei Andreicuţ,
mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.
Au venit localnici, dar şi urmaşii celor care au migrat peste tot. Răchiţenii noştri au făcut onoare locului. Fie că au lucrat prin pădure pe la Brezoi, la Sibiu, pe la grajdurile din Pâncota sau din alte părţi, fie că s-au dus la Cluj, la Bucureşti, în Austria, Germania, America - peste tot, ei şi-au făcut datoria şi nu ne este jenă cu ei".
Cu acest prilej, a fost sfinţit şi Monumentul Eroilor din Răchiţele pentru cei căzuţi în cele două războaie mondiale. Cu acest prilej, ÎPS Andrei i-a acordat lui Emil Boc "Crucea Transilvană" pentru ataşamentul dovedit faţă de biserica ortodoxă din Transilvania. Fiind prins în tratativele cu misiunea Fondului Monetar Internaţional la Bucureşti, premierul nu a putut veni la Răchiţele să-şi ia distincţia.
Au venit însă aici sute de răchiţeni. Mulţi erau de la Pâncota, de lână Arad, unde moţii au migrat de-a lungul timpului în căutarea pământului fertil, fără să-şi uite rădăcinile. Primarul din Pâncota s-a întors din drum fiindcă satul fusese inundat cu o noapte în urmă. A venit şi Teodor Mihuţ, consilier judeţean din Arad, ca să-şi vadă locurile « ca o gură de rai », unde a copilărit.
În onoarea tuturor fiilor satului, s-a încins o petrecere în toată regula, cu muzică, sarmale şi ţuică la căminul cultural. Mircea Sorin Suciu, primarul comunei Mărgău, a
acordat diplome celor mai în vârstă bătrâni din Răchiţele. Printre ei, se aflau Nuţu şi Anuţa Boc, părinţii premierului şi decani de vârstă. Ziarişti tineri şi neliniştiţi foiau în jurul lor: Dar de ce v-a dat diploma Emil Boc? Ce merite aveţi?…
După ce m-au cunoscut cu ani în urmă, bătrânii m-au primit la ei acasă parcă mai relaxaţi, dar tot porniţi contra ziariştilor şi politicienilor care îl atacă neîncetat pe feciorul de la Bucureşti. Badea Nuţu Năii - cum este cunoscut aici tatăl premierului - a rămas la fel de vioi. Şi-a vândut stupii. Nu mai putea să aibă grijă de ei, deşi inima vrea… Parcă mă încearcă şi pe mine un regret… Avea miere de mană şi era pentru mine o bucurie să-l văd cum umblă mândru prin prisacă şi ridică ramele spre soare. Îşi mai aduce aminte şi acum de vremurile din tinereţe, când umbla cu geamuri cu toată echipa lui, când a învelit Gara de Nord din Bucureşti cu sticlă. Pe-atunci, meşterii vorbeau „limba gomoţască” („gumuţască”, un idiom creat de meşterii sticlari din regiune pentru ca nimeni din afara breslei să nu le cunoască tainele…). Aud sunete arhaice, unele de dinaintea venirii romanilor...
Mama Anuţa a rămas generalul casei. Ea nu renunţă la vacă şi „lucră” toată ziua. „Nu vreau să cer de la pruncii mei!” Nelu, feciorul mai mare, care a rămas gospodar de frunte în sat, este supărat pe nişte gazetărese cu buricelul gol, care au trecut pe-acolo şi au scris cu indignare că mama premierului îşi repară singură casa. Cum adică? De ce nu trimite premierul o echipă? De ce nu le face o vilă de marmură? Am încercat să-i explic că acele fete nu pricep realitatea şi că este o mare bucurie să vezi un bătrân curat că îşi poartă singur de grijă, că nu ţine mâna întinsă la ajutoarele sociale, aşa cum procedează tineri în toată puterea, dar nu-l pot convinge. „Cum să spună, domnule, că premierul a asfaltat drumul până la poarta părinţilor? Să fie vina bătrânilor dacă au casa în mijlocul satului?”
Le-am povestit o întâmplare similară din satul Ponor, de unde provine un alt moţ premier, Victor Ciorbea. Prin 1997, era revoltă mare în Parlamentul de la Bucureşti: Ciorbea a dus utilaje în satul lui ca să facă drumul părinţilor! Aşa că fruntaşul ţărănist s-a speriat şi le-a cerut localnicilor să scoată imediat buldozerul care încerca să facă o cale terasată în munte. M-am dus şi eu să văd care este adevărul. Acum, la Ponor, bolnavii şi gravidele trebuie legaţi fedeleş de scară pentru a fi duşi până la dispensar. Sau cu… ciubărul!
Şi atunci am scris că ar fi bine ca ţara să fie condusă de premieri care provin numai din zone defavorizate. Să-i lăsăm să sape drumuri părinţilor. Poate măcar aşa să facem şi noi ceva durabil pentru adevărata Românie profundă…
Trebuie să precizez că Mărgău nu este o comună favorizată de Emil Boc. În realitate, aici activează un excelent primar liberal, care a lansat proiecte pentru fonduri europene,
înainte ca Emil Boc sa fi fost desemnat şef de guvern. Nimeni nu scoate un cuvânt despre acest primar liberal, care s-a dovedit foarte energic.
„Din păcate, presa a dat uneori informaţii eronate, îmi spune primarul Mircea Sorin Suciu. Ca lucrări mari, noi avem două proiecte pe Planul Naţional de Dezvoltare Rurală, care
vizează întreaga comună, nu numai satul Răchiţele. Proiectele au fost depuse la iniţiativa mea, în decembrie 2008, pe când Emil Boc nu era şeful Guvernului. Eu am lucrat timp de opt ani în administraţie, la asistenţă socială. Apoi am ajuns viceprimar şi am dobândit experienţă. Mi-am făcut contacte în administraţie şi am avut acces la informaţii. Avem în derulare două proiecte majore, în asociere cu două comune vecine, cu finanţare europeană. Avem un proiect împreună cu comuna Beliş: un drum între cele două comune, din satul Răchiţele prin Dealu Botii, care leagă satul Băceşti. A doua acţiune este alimentarea cu apă în localitatea Răchiţele.
(Iarăşi trebuie să scriu că mama Anuţa Boc este prima din sat care „şi-a tras apă din munte” cu 30 de ani în urmă. Prin urmare, nici această investiţie nu vizează familia premierului…).
A doua acţiune este alimentarea cu apă în localitatea Răchiţele. A treia acţiune este canalizarea parţială în Răchiţele. Mai facem la Răchiţele un „after school” şi modernizăm Căminul Cultural de la Mărgău. În total, sunt 5 obiective. Suma totală s-a ridicat la 6 milioane de euro, dar licitaţia s-a adjudecat la 5 milioane.
Al doilea proiect îl realizăm cu comuna Călăţele. Vizează un drum comun între cele două comune. Plecăm din capul satului Bociu, parcurgem tot satul, unde am pus deja asfalt, trecem prin satul Ciuleni, după care trecem în Călăţele. A doua acţiune vizează construirea unui sediu administrativ şi a unui centru de zi pentru bătrâni, combinat cu îngrijire la domiciliu în satul Bociu. Am alimentat cu apă alte două sate: Ciuleni şi Bociu. Am cumpărat deja conducta pentru satul Mărgău, cu finanţare din fonduri europene”, mi-a explicat primarul liberal Mircea Sorin Suciu.
M-a impresionat energia acestui tânăr care ştie să facă proiecte, să se bată pentru ele şi să urmărească implementarea lor.
Morişcă de apă, cu alternator de… autobuz
Ceva totuşi nu s-a făcut şi primarul nu e mulţumit: electrificarea Văii Stanciului, cea mai frumoasă din regiune, unde au început să apară pensiuni moderne. De aici mai sus, este Săritoarea Vălul Miresei (cascada), unde vin tinerii să se fotografieze în ziua când ajung împăraţi... Contractul pentru electrificare s-a făcut, dar s-a tăiat finanţarea de la… Cluj. Prea mulţi stâlpi, prea mulţi bani… Aici ar putea interveni „cel mai iubit fiu al satului”, însă cred că se teme de „gura târgului” de pe la televiziuni. Sau poate vine Elena Udrea cu frunza fermecată şi rezolvă problema.
Eu aş face-o şi aş lăsa câinii să latre… La fel am zis şi despre Cirobea. Zona este ameţitor de frumoasă, comparativ cu Valea Prahovei, şi merită investiţia. Mulţi turişti români sau străini traversează Apusenii dintr-o parte în alta, în căutarea fenomenelor carstice.
Până când se va electrifica Valea Stanciului, cabanierii se descurcă şi ei cum pot. Aurel Ştefan este un învăţător din Oltenia. A adus multe grupuri de copii pe-aici până nu a mai putut pleca. Îşi luminează pensiunea cu o morişcă de apă.
„Asigurăm curentul de la un generator pe apă, format dintr-o turbină care pune în mişcare un alternator de autobuz. Alternatorul scoate în jur de 25-28 de volţi, pe care îi stocăm în baterii înseriate 4 x 12 V. În baterii avem curent de 24 V. Un convertor transformă acest curent în curent de 220 V.
Investiţia a plecat de la lucruri simple. Iniţial, am avut o instalaţie mai mică. Este ieftină, mult sub 1000 de euro. Alternatorul de autobuz se găseşte în toate târgurile de vechituri auto. Turbina este nouă, adusă din Ungaria. Celelalte subansamble au fost făcute de oamenii noştri pricepuţi. Instalaţia îmi asigură energia necesară pentru 50 de becuri economice, centrala cu pompe, un boiler de 300 de litri, frigider, maşina de spălat şi un televizor”.
Gulaş homeric la pensiunea lui Traian Şuşman
Unul din urmaşii îndepărtaţi ai lui Todor Şuşman, cel care este considerat de unii erou anticomunist, şi-a deschis pensiune pe Valea Stanciului. Traian şi Jenica Şuşman au avut mult de lucru în acele zile. Fără nicio legătură cu serbarea fiilor satului, au venit la ei cam 150 de motociclişti din toată ţara. O flotă de motoare! Nu, nu i-a trimis Emil Boc şi nici nu i-a plătit din banii de la buget. Mă gândeam că poate găsesc ceva senzaţional, măcar o şpagă şi nimic! Florin Şerenec, organizatorul din Cluj al evenimentului, mă lămureşte că premierul nu are nici în clin, nici în mânecă…
„Nu este un eveniment neapărat oficial. Aproape toate motocicletele sunt Honda Transalp. Este un club încropit cu 4 ani în urmă. În fiecare an, facem o întrunire mare undeva în ţară. Ne adunăm ca nişte prieteni. Anul trecut, ne-am întâlnit în Vrancea.
Nu este o întâlnire moto clasică. Nu facem concursuri de motociclete şi concerte. Cu aceste motociclete ne dăm prin munţi. Încă drumurile din România mai permit acest lucru. În străinătate, nu poţi trece cu motocicleta prin munţi. La noi se poate încă. Batem toată ziua munţii, cu corturile după noi, cu un foc de tabără. Este bine ca oamenii din alte regiuni să viziteze zonele noastre. Am făcut nişte trasee, dar din cauza ploii, ne retragem la cabană, mai spunem poveşti de-ale noastre.
Pregătim un gulaş. Unii spun că e bograci. Nu ştiu care-i deosebirea. Cazanul nostru are 150 de litri, să ajungă pentru toată lumea. Stăm la foc, un pic de muzică, nu foarte tare, ca să nu supărăm gazdele, o berică...”
Noroc că a stat ploaia şi gulaşul sau bograciul – n-am izbutit până la urmă să aflu ce era exact! – a forfotit în voie pe pirostrie, în timp ce un fecior cu cercel discret în urechea stângă mesteca în cazan cu o imensă lopată de lemn.
Viorel Patrichi
Octavian Goga a biciuit-o pe Veturia pentru că a lovit un ţăran
Octavian Goga a biciuit-o pe Veturia pentru că a lovit un ţăran
Iar Veturia i-a făcut un mausoleu al iubirii
A biciuit-o de faţă cu slugile...
Cine ar avea tăria să mai facă astăzi aşa cu femeia iubită? Iar apoi, mai târziu, după moartea bărbatului, femeia să-i ridice un mausoleu, un Taj Mahal bărbatului drag? Ce mai ştim astăzi despre adâncul respect pe care Goga îl purta faţă de ţăranul obişnuit, pentru a pricepe sensul pedepsei? Cum erau croiţi acei oameni? În care poveste ne aflăm?
Căutând sămânţă de vorbă pe Valea Stanciului, am dat de scriitorul Teofil Răchiţeanu. Cu privirea lui blândă şi bună, parcă ar fi spiritul locului. Mi-a arătat căbănuţa din lemn, pe care şi-a cioplit-o singur cu barda, într-o poiană de la marginea satului Răchiţele, la poalele Muntelui Vlădeasa din Apuseni. Când calci pe iarbă, trezeşti arome de chimion. Râul se zbate în preajmă cu luciri de păstrăv şi brazii coboară lupii până pe prispă. Trecem pe punte peste apă. La capăt de punte, şi-a pus... pârleaz de răzlogi până la genunchi. Doar să vadă lumea când nu-i acasă.
O chilie de poet, unde miroase a lemn amurgit.
Aici scrie...
Deasupra, veghează Mihai Eminescu, Geo Bogza şi Avram Iancu. Cum, de ce Eminescu? „El este zeul nostru tutelar…”
Vechiul meu prieten Teodor Mihuţ îmi spusese că poetul a stat o vreme în preajma Veturiei Goga, o frumuseţe feminină din alt veac, la fel de inteligentă şi perspicace, la fel de fascinantă ca Mata Hari, încât unii au considerat-o când agenta lui Hitler, când spioana britanicilor pe lângă mareşalul Ion Antonescu, iar mai târziu, o apropiată a doctorului Petru Groza. O fiinţă de fum, pe care am încercat s-o cunosc din povestirile lui Teofil Răchiţeanu, fiindcă el a lucrat ca muzeogarf la Castelul de la Ciucea după terminarea facultăţii.
„Tu trebuie să ştii ce gândesc eu!”
„Eu mă angajasem să scriu o carte despre Octavian Goga. Îi arătam ei tot ce scriam. „Aici nu ai lăudat de-ajuns, aici nu e bine!” Trebuia să tot schimb. Nu-i plăcea. Şi am renunţat. Ea se plângea de mine lui Mircea Zaciu, lui Ion Dodu Bălan, la D.R. Popescu. Avea o maşină de scris veche, la care scrisese şi Goga. O contabilă mai folosea maşina. La un moment dat, s-a rupt un arc. Şi o găsesc plângând pe contabilă. „Mă dă doamna Goga afară! S-a stricat maşina. Ce fac eu cu trei copii?” „Nu-i nimic, spune-i că am stricat-o eu...”
Şi aşa a făcut femeia. „Ce-ai făcut, măi ticălosule, mi-ai stricat maşina?” Aşa-mi zicea ea, mai mult din simpatie. „Da, doamnă, s-a stricat.” „De 40 de ani scrie maşina asta şi de 40 de ani nu s-a stricat.” „Păi era timpul, doamnă, să se mai şi strice”. Şi-i dă telefon lui Dodu Bălan la Bucureşti şi se plânge: „Să vezi ce mi-a făcut băiatul meu!...” Că aşa-mi zicea. „Mi-a stricat maşina de scris. Şi i-am spus că de 40 de ani maşina asta merge. Şi ce crezi, măi Dodule, că mi-a spus? Păi, era timpul, doamnă!”
Şi i-am spus că duc maşina la Cluj şi o repar pe banii mei. O plătesc. Aveam un salariu de 1400 de lei atunci. „Nu, o repar eu, nu-mi trebuie s-o repari tu.” Şi a reparat-o. Mi-a dat-o înapoi. „Poftim! Să nu mai umbli cu ea dacă nu ştii...!” „Nu are rost, este o maşină personală. Dacă muzeul nu are bani, am să cumpăr eu una.” „Cum nu are muzeul bani?” Peste trei zile, mi-a adus o maşină Consul mare. „Poftim! Asta e maşina muzeului. Răspunzi de ea!”
- Înseamnă că vă preţuia foarte mult.
- Da, e-adevărat. Dar trebuia să intuieşti ce vrea. Femeile nu trebuiau să vină duminica la prima oră. Veneau pe la 12. Pe la 8 dimineaţă, m-a chemat odată să-i bat la maşină. Se simţea rău. „De ce nu le-ai chemat pe femei să vină mai devreme azi?” „N-am ştiut, doamnă!” „Tu trebuie să ştii ce gândesc eu!...” M-am aşezat pe o ladă acolo, la geam, şi veneau femeile. „Ticăloasele dracului! Să te duci să le spui în cinci minute să fie la mine!”
Era o femeie de o inteligenţă sclipitoare, dar cu mari căderi. Avea 87 de ani când am cunoscut-o eu în anul 1970, unde m-am dus imediat după terminarea facultăţii. Am stat un an, apoi am plecat fiindcă nu mă puteam înţelege cu ea sub nicio formă. M-am dus cu recomandări acolo de la Aurel Rău, de la D.R. Popescu, Mircea Zaciu. Ea era directoare de muzeu şi eu lucram ca muzeograf. În 1958, ea donase tot complexul de la Ciucea, făcut pe cheltuiala ei, către statul român, prin Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste din Cluj, cu specificarea în contract că, atât cât trăieşte, ea va fi directoare. Era plătită cu 3200 de lei pe lună.
Din „vaci” nu le scotea pe femeile din casă
- V-a reproşat vreodată ceva din punct de vedere profesional?
- Nu. A fost extraordinar de mulţumită de mine. Până într-un punct. Ei îi plăcea să fie lăudată pentru tot ce a făcut. Toate frescele din interiorul mausoleului au fost realizate de marea artistă Nora Steriade, specialistă în mozaic. Toate frescele sunt semnate „Nora”. Veturia Goga a ţinut să facă faţada. „Dacă o faceţi dumneavoastră, eu n-o semnez”, i-a spus Nora. Şi aşa a făcut. Faţada a rămas nesemnată.
Veturia a urcat pe scară şi a pus ea cu mâna ei pietrele şi a ieşit un ghiveci.
A venit odată Paul Niculescu-Mizil. Era ministrul Învăţământului. Venise cu o suită de vreo 30 de persoane. Am început evocarea din bibliotecă, aşa, roată. Cineva din grup mă atenţionase că pe Mizil îl interesa orice. Eu puteam vorbi 5 minute la un profan, dar şi două ore. Unii scăpărau de nerăbdare, se foiau şi mi-am dat seama că se plictisesc. Am zis să trec mai departe. Mizil nu a mişcat până nu am terminat. Pleca numai după ce îl invitam eu la alt obiect. La urmă de tot, mi-a întins mâna şi mi-a spus: „Mulţumesc, tinere!”.
Când veneau musafiri deosebiţi, ea dădea o masă jos, în sufrageria cu tava de argint, unde au fost Titulescu, Iorga, Sadoveanu... Stătea în capul mesei. Vasul cu ciorbă era aşezat în faţa ei şi ea punea în farfuriile invitaţilor, cu mâna ei. Femeile duceau apoi farfuriile pentru fiecare. „Tu stai aici în bibliotecă!”, mi-a zis doamna Veturia. Nu voia să fiu de faţă. „Dar tânărul care ne-a explicat nu este invitat la masă?”, a întrebat Paul Niculescu-Mizil. Şi doamna strigă la servitoare: „Dar, pentru Dumnezeu, du-te şi vezi de ce întârzie!”
Avea un aer aristocratic şi le teroriza pe femei. Din „vaci!” nu le scotea pe femeile de serviciu. Ele primeau leafa de la stat şi ea nu le dădea un leu din banii ei. Era de-o zgârcenie rară. Vine femeia de serviciu la mine. „Pentru Dumnezeu, domn-profesor, de ce întârziaţi de la masă?!” M-am dus, m-a servit şi pe mine.
- De ce nu suporta să veniţi la masă cu musafirii?
- Venise odată în vizită Virginia Zeani, cântăreaţa celebră de la Scala din Milano. Era născută Virginia Zehan, de la Solovăstru, şi Veturia o ajutase să meargă la studii pe timpul lui Petru Groza. Groza fusese finul doamnei Goga şi i-a dat Virginiei o bursă la Milano. Eu eram la muzeu când a venit Virginia în vizită. Tocmai publicasem cartea de debut. Ea a fost încântată de explicaţiile mele. Mi-a mulţumit pentru evocare la mine în cameră. Pe un raft aveam un exemplar din Leopardi, o antologie cu cele mai frumoase poezii. Eu îi dădusem o carte de-a mea cu autograf. Ea voia să-mi ofere ceva şi nu avea ce. Vede cartea, se uită pe ea. „Nu mi-o vinzi mie?” „V-o dăruiesc!” „Nu, eu vreau s-o cumpăr.” A dat trei lei. „Acum e-a mea, da? Acum pot să fac ce vreau cu ea, da?” Mi-a scris un autograf şi mi-a dăruit-o. „Ce ţi-a scris, vreau să văd ce ţi-a scris!”, zice doamna Goga. S-a uitat şi adaugă:
„Dar de ce ţi-a scris aşa frumos?”
Octavian Goga a bătut-o cu biciul în faţa slugilor
Mai înainte, venise în vizită Victor Eftimiu, un prieten apropiat de-al lui Goga în tinereţe. Acum, Eftimiu era în cărucior. Pe când era tânăr, Goga a bătut-o pe doamna Veturia cu biciul de la cai. Poetul avea acolo un bătrân servitor de încredere, un ţăran preferat din Ciucea. Doamna umbla călare prin 1920 şi nu ştiu ce nu i-a plăcut ei. A luat biciul şi l-a plesnit de două ori pe ţăran. Omul s-a dus la Goga şi i-a zis că pleacă. „M-o bătut doamna cu biciul de la cai şi eu n-am nicio vină, boierule. Eu nu-s animal să mă bată cu biciul.” „Care-i biciul cu care te-a bătut?”, a întrebat Goga. Era Victor Eftimiu acolo atunci. I-a ars cucoanei vreo două-trei bice. „Să nu mai dai în omul meu de încredere!”
Şi cum stăteam şi eu la masă cu ea şi cu Victor Eftimiu, pe geam se vedea bucătăria. Şi zice Eftimiu: „Veturia, mai ţii minte? Uite acolo erai când te-a bătut Goga cu biciul! Ţii minte că ţi-au pus femeile comprese cu apă rece?” „Da, nu am uitat”.
Şi s-a uitat la mine. Nu i-a plăcut că am auzit. Şi ca să evite momentele neplăcute, a preferat să nu mă mai invite la masă. De aceea nu m-a chemat nici la masa cu Paul Niculescu-Mizil.
Cu fraţii Baconschi
La un moment dat, s-au anunţat că vor veni A.E.Baconschi, cu fratele Leon Baconschi, la care am avut lucrarea de licenţă. Mi-a fost profesor şi ţinea mult la mine. Pe A.E. Baconschi l-am cunoscut la Bucureşti, aveam cărţile lui. Publicase un jurnal şi eu îl cumpărasem pentru biblioteca din Ciucea. Ea îmi dădea bani să cumpăr lunar cărţi pentru bibliotecă. Eu tocmai citeam jurnalul când s-au anunţat ei că vor veni. Ea a văzut cartea şi mi-a cerut-o s-o citească. „Vezi să le explici frumos!”. Când au sosit ei, a venit şi ea la intrare. M-au pupat amândoi fiindcă mă cunoşteau. „De unde intimitatea asta?” A deranjat-o. „Dar tu îi cunoşti pe fraţii Baconschi?”, m-a întrebat după plecarea lor. „Da, doamnă, îi cunosc.” „Dar de ce-i cunoşti?” Mai precis, trebuie înţeles cum de-mi permit să-i cunosc.
Mi-a povestit întâlnirile ei cu Hitler, cu Antonescu...
- De ce voia să i se atribuie toate lucrările de la mausoleu?
- Era o vanitate a ei. Eram acolo şi au venit nişte specialişti în mozaic de la Viena. I-am dus în mausoleu, le-am arătat şi au rămas superîncântaţi. Au văzut semnătura Norei şi le-a plăcut ce a făcut. Au venit în faţă şi au revăzut frontispiciul: „Nu este făcut de aceeaşi mână! Este un ageamiu...”
Veturia îmi ceruse să le spun vizitatorilor că ea a făcut tot cu mâna ei. Inclusiv interiorul mausoleului. Eu nu puteam proceda aşa fiincă lucrările au fost semnate şi specialiştii văd. Eu am urcat acolo cu nişte specialişti, iar ea îi aştepta jos. Îi întreba ce impresii au. „Da, ne-a plăcut foarte mult”, au spus austriecii. „Eu am făcut totul cu mâna mea”, a zis Veturia. „Vai, n-am ştiut!” „Nu v-a spus domnul profesor?” Şi după ce au plecat: „De ce nu le-ai spus că eu am făcut?” „Doamnă, nu puteam să le zic fiindcă acolo este o semnătură – Nora. Cum să le spun că aţi lucrat dumneavoastră?” „Aşa trebuie să zici, cum îţi spun eu!”
Şi de-aici a început totul, deşi până atunci fusese foarte mulţumită de mine. Nu era o femeie rea, dar mă făcea de baftă în ultimul hal uneori.
Partea de la subsol nu era deschisă oficial pe-atunci, acolo unde este portretul ei cu bijuteriile. Când Veturia nu era la castel, îi lăsam pe vizitatori să vadă. Şi au venit odată nişte actori din Oradea. Ea lipsea. I-am dus peste tot şi erau fermecaţi. Peste o lună, într-o dimineaţă de duminică, m-a chemat la ea în cameră. Îi scriam scrisorile. Le băteam la maşină şi ea le semna. Nu avea somn. Uneori, mă scula dimineaţa la ora 6. Mă suna la telefonul din cameră să mă duc la ea. M-am dus la ea şi era într-un cămeşoi de noapte. „Pardon, mă retrag!” „De ce-ai mai venit dacă te retragi?” Băteam la maşină şi, la un moment dat, m-am uitat pe geam şi i-am văzut pe actorii de la Oradea că veneau iar la mausoleu. „Vezi, să le vorbeşti frumos”, mi-a spus ea, ca de obicei. „Doamnă, dar jos să-i duc?” „Nu, jos nu.” Ea nu accepta să am eu vreo iniţiativă. Eu trebuia să zic atunci aşa: „Dar să ştiţi că eu nu-i duc jos!” Atunci ar fi zis: „Du-i!” Ca un copil. După ce au văzut ce era sus, un actor mă întreabă: „Dar jos nu ne duceţi? Noi am văzut, dar colegii mei nu au fost”. „Îmi pare rău, nu pot să vă duc. V-aş duce, dar doamna Goga mi-a interzis”.
Uşa ei era lângă intrare. I s-a părut că stau prea mult la parlamentări că nu-i terminasem scrisoarea de bătut la maşină. Neştiind că actorii erau chiar acolo, a deschis uşa. Un actor s-a repezit imediat, i-a pupat mâna, „Vai, ce minune! Ce ne bucurăm! Ce bine arătaţi!” „Ei, v-a plăcut?” „Foarte mult, dar nu-i daţi voie domnului să ne ducă şi jos?” Acum ea nu voia să pară că mi-a interzis. Pune mâinile în şolduri şi se uită la mine: „Păi nu i-ai dus?” Am început a roşi. „Nu i-am dus, doamnă...” „Ţi-a fost lene? Te-au durut picioarele?” „Da, doamnă, m-au durut picioarele! Sper că pe dumneavoastră nu vă dor.
Conduceţi-i dumneavoastră!”
Se umpluse paharul. M-am dus la mine în cameră şi mi-am făcut bagajul. Era zi de salariu. Când să plec, zice către contabil: „Înainte să-i dai salariul, fă inventarul în cameră să vezi obiectele!” „Doamnă, nu am luat nimic şi dacă mă bănuiţi, nici salariul nu-mi mai trebuie!” „Dacă vrei tu să pleci, eu nu te dau afară”. „Nu, doamnă, nu se mai poate. Scena de-acum mi-aţi făcut-o de n ori.”
Am şomerit un timp. M-am dus apoi la „Făclia” din Cluj.
“Rămâi cu bine, marele meu prieten şi duşman!”
- Cum a ajuns Goga în posesia castelului din Ciucea?
- La Ciucea, a locuit Ady Endre o vreme. În 1916 el a părăsit Ciucea şi şi-a luat tot. Aristocraţii din Ardeal au abandonat provincia. Guvernul român a dat o lege: cei care pleacă pierd proprietăţile, cei care rămân vor primi o suprafaţă anume după reformă. Ady Endre şi-a luat toate lucrurile într-un vagon şi a plecat cu nevasta la Budapesta. L-a condus Goga până la Oradea unde s-au îmbrăţişat şi s-au despărţit. Erau prieteni buni. Endre l-a apărat pe Goga în tinereţe. „Rămâi cu bine, marele meu prieten şi duşman!”, i-a spus Endre lui Goga. Ady era bolnav grav. A murit la Budapesta. Soţia lui a rămas văduvă la numai 19 ani. La 3 luni după înmormântare, s-a îndrăgostit de un pianist şi s-a măritat cu el. După 6 luni, a murit şi pianistul. Era văduvă a doua oară. Conform legii de-atunci, ei au pierdut proprietăţile, în favoarea statului român. Conacul era doar pe o suprafaţă de 8 x 6 metri. Goga a cumpărat de la văduva lui Ady.
În 1919, el a făcut o vizită la Budapesta. Era ministru şi ziarele au anunţat turneul lui. Ea a citit şi l-a căutat. Nu avea niciun venit. Portarul nu a lăsat-o să intre în hotelul unde stătea Goga. Poetul i-a auzit glasul şi a recunoscut-o. A cerut să-i dea voie să intre. „Ajută-mă! Nu poţi să vinzi proprietatea mea de la Ciucea?” „Conform legii, nu pot, i-a spus Goga. Dar pentru că suntem prieteni, am să caut o chichiţă şi am s-o cumpăr eu.” Nu voia s-o umilească şi să-i dea pur şi simplu nişte bani. Ea a cerut 100 de coroane şi Goga i-a dat 300 de coroane. S-a dus la bancă la Budapesta, a scos banii şi au făcut act de vânzare-cumpărare cu o mătuşă de-a ei martor. Lucru foarte important fiindcă, după 1940, când au venit ungurii, au vrut să ia tot de-acolo. Şi atunci Veturia a scos actul. Când s-a întors de la Budapesta, Goga s-a dus la Ciucea şi s-a hotărât să facă acolo un loc de odihnă pentru el. În perioada 1919-1922, a ridicat un etaj, păstrând stilul originar. Goga avea bani, ca ministru. Ungurii care tot veneau, când vedeau, credeau că totul e făcut de Ady Endre. Ceea ce o deranja pe doamna Veturia foarte mult.
- Şi ungurii au revendicat ceva de la Ciucea?
- Sigur. A venit odată în vizită rectorul Universităţii din Budapesta, cu ministrul Culturii din Ungaria. Doamna ştia şi ungureşte, şi englezeşte. Vorbea cu ei în engleză. „Dar de la Ady nu a rămas ceva pe-aici?”, a întrebat ministrul Culturii din Ungaria. „Nu, pentru că Ady a fost sărac, un scăpătat. Ce-a avut a luat cu el”, a spus doamna Goga. „Nu se poate să nu fi rămas ceva şi de la Ady”, a spus ungurul înţepat.
M-a luat de mână – eu o duceam peste tot. „Hai, dom’ profesor, să mergem în beci!” Acolo erau nişte cioburi de sticlă de la o damigeană. „Lui Ady îi plăcea ţuica. Au rămas cioburile de la el. Puteţi să le luaţi!”
Despărţirea
- După ce aţi plecat de la Ciucea, aţi mai revăzut-o?
- Da, a venit după mine la Cluj să mă convingă să mă întorc. Eram şomer. Ea făcuse Conservatorul la Viena. Avea o prietenă de vârsta ei, venise la Ciucea. Acum o invitase trei luni în Austria şi n-avea pe cine lăsa la muzeu. S-a dus la scriitorimea de la Cluj, la D.R. Popescu şi s-a interesat unde mă poate găsi. Şi m-a aflat. Doamna avea un apartament în Cluj, unde înfiase o fată. Şi m-au adus acolo. „Gata, Teofile, vii înapoi la Ciucea!” „Nu, doamnă, nu mai vin”. „Ce te superi aşa repede? Cine erai tu să nu-ţi fac observaţii?” „Am înţeles, dar nu mai pot. Doamnă, eu am muncit mult acolo. Recunoaşteţi? Toată munca de director eu am făcut-o, nu dumneavoastră care luaţi leafa. Eram şi muzeograf. Eu aveam 1400 şi dumneavoastră 3200 de lei ca director”. „Eşti tânăr, aşa trebuie, să munceşti!” „De acord, fac tot ce-mi spuneţi. Îmi daţi 4000 de lei - leafa de director şi cea de muzeograf”. Ştiam că era imposibil. „Ticălosule! Aşa ceva nu se poate! Nu-ţi dau atât!” „Atunci nici eu nu mă întorc”. Nu a avut încotro, a pus lacătul pe muzeu şi a plecat trei luni în Austria.
După mine, au fost acolo Ion Mircea de la revista „Echinox”, apoi Mircea Opriţa, au trecut pe-acolo vreo 8 ulterior. Niciunul nu a rezistat mai mult de o lună-două. Doar eu am stat un an şi jumătate acolo. A vrut apoi Mircea Goga, un nepot de-al poetului, să stea acolo. Pe el nu l-a primit pentru că rudele lui Octavian Goga au avut pretenţii la moştenire. Poetul a cerut prin testament să fie înmormântat la Ciucea. Şi a ţinut ca femeia să-i facă o criptă. Ea a ridicat un mausoleu care costa, la banii din 1958, suma de 5 milioane de lei. A adus marmură din Grecia, peste 40 de vagoane de piatră de la o carieră din Deva.
Un Taj Mahal al românilor
- Aţi ajuns şi la confesiuni în acea perioadă cu doamna Veturia?
- Da, uneori se deschidea.
- Cred că ar merita să scrieţi o carte despre romanul unei mari iubiri care a dus la înălţarea acestui Taj Mahal din România. Aveţi informaţia şi sensibilitatea necesare pentru o carte frumoasă...
- Poate că ar trebui…
Veturia a fost măritată mai întâi cu un preot. Goga era şi el căsătorit cu Hortensia Cosma, fiica celui mai bogat om din Transilvania, directorul Băncii Albina. Veturia era foc de inteligentă şi de frumoasă. Cealaltă era doar frumoasă. Veturia l-a cucerit pe Goga. După ce Goga a ajuns ministru al Culturii, Cultelor şi Artelor, cineva i-a spus fostului soţ al Veturiei că ministrul are de gând să-l mazilească. Goga a auzit că ăsta tremura şi l-a chemat la el. Şi din preot, l-a făcut protopop. I-a pus pe cap mitra şi l-a felicitat. Mi-a povestit asta secretarul lui Goga, unul Ion Molea. Avea peste 70 de ani şi a venit la Ciucea. Doamna Veturia îi trimitea să doarmă la mine. „Uite, suntem chit, i-a spus Goga preotului. Mi-ai dat o mitră, îţi dau o mitră!..”
Am şi uitat cum a trecut timpul, trebuie să plec. Poetul are de scris sau poate merge la coasă…
Mă desprind cu greu de Valea Stanciului pe unde curg atâtea poveşti care ies de prin hudele Vlădesei. Un pretext să mai trec şi pe Valea Agastăului, dar altădată…
A consemnat Viorel Patrichi
Iar Veturia i-a făcut un mausoleu al iubirii
A biciuit-o de faţă cu slugile...
Cine ar avea tăria să mai facă astăzi aşa cu femeia iubită? Iar apoi, mai târziu, după moartea bărbatului, femeia să-i ridice un mausoleu, un Taj Mahal bărbatului drag? Ce mai ştim astăzi despre adâncul respect pe care Goga îl purta faţă de ţăranul obişnuit, pentru a pricepe sensul pedepsei? Cum erau croiţi acei oameni? În care poveste ne aflăm?
Căutând sămânţă de vorbă pe Valea Stanciului, am dat de scriitorul Teofil Răchiţeanu. Cu privirea lui blândă şi bună, parcă ar fi spiritul locului. Mi-a arătat căbănuţa din lemn, pe care şi-a cioplit-o singur cu barda, într-o poiană de la marginea satului Răchiţele, la poalele Muntelui Vlădeasa din Apuseni. Când calci pe iarbă, trezeşti arome de chimion. Râul se zbate în preajmă cu luciri de păstrăv şi brazii coboară lupii până pe prispă. Trecem pe punte peste apă. La capăt de punte, şi-a pus... pârleaz de răzlogi până la genunchi. Doar să vadă lumea când nu-i acasă.
O chilie de poet, unde miroase a lemn amurgit.
Aici scrie...
Deasupra, veghează Mihai Eminescu, Geo Bogza şi Avram Iancu. Cum, de ce Eminescu? „El este zeul nostru tutelar…”
Vechiul meu prieten Teodor Mihuţ îmi spusese că poetul a stat o vreme în preajma Veturiei Goga, o frumuseţe feminină din alt veac, la fel de inteligentă şi perspicace, la fel de fascinantă ca Mata Hari, încât unii au considerat-o când agenta lui Hitler, când spioana britanicilor pe lângă mareşalul Ion Antonescu, iar mai târziu, o apropiată a doctorului Petru Groza. O fiinţă de fum, pe care am încercat s-o cunosc din povestirile lui Teofil Răchiţeanu, fiindcă el a lucrat ca muzeogarf la Castelul de la Ciucea după terminarea facultăţii.
„Tu trebuie să ştii ce gândesc eu!”
„Eu mă angajasem să scriu o carte despre Octavian Goga. Îi arătam ei tot ce scriam. „Aici nu ai lăudat de-ajuns, aici nu e bine!” Trebuia să tot schimb. Nu-i plăcea. Şi am renunţat. Ea se plângea de mine lui Mircea Zaciu, lui Ion Dodu Bălan, la D.R. Popescu. Avea o maşină de scris veche, la care scrisese şi Goga. O contabilă mai folosea maşina. La un moment dat, s-a rupt un arc. Şi o găsesc plângând pe contabilă. „Mă dă doamna Goga afară! S-a stricat maşina. Ce fac eu cu trei copii?” „Nu-i nimic, spune-i că am stricat-o eu...”
Şi aşa a făcut femeia. „Ce-ai făcut, măi ticălosule, mi-ai stricat maşina?” Aşa-mi zicea ea, mai mult din simpatie. „Da, doamnă, s-a stricat.” „De 40 de ani scrie maşina asta şi de 40 de ani nu s-a stricat.” „Păi era timpul, doamnă, să se mai şi strice”. Şi-i dă telefon lui Dodu Bălan la Bucureşti şi se plânge: „Să vezi ce mi-a făcut băiatul meu!...” Că aşa-mi zicea. „Mi-a stricat maşina de scris. Şi i-am spus că de 40 de ani maşina asta merge. Şi ce crezi, măi Dodule, că mi-a spus? Păi, era timpul, doamnă!”
Şi i-am spus că duc maşina la Cluj şi o repar pe banii mei. O plătesc. Aveam un salariu de 1400 de lei atunci. „Nu, o repar eu, nu-mi trebuie s-o repari tu.” Şi a reparat-o. Mi-a dat-o înapoi. „Poftim! Să nu mai umbli cu ea dacă nu ştii...!” „Nu are rost, este o maşină personală. Dacă muzeul nu are bani, am să cumpăr eu una.” „Cum nu are muzeul bani?” Peste trei zile, mi-a adus o maşină Consul mare. „Poftim! Asta e maşina muzeului. Răspunzi de ea!”
- Înseamnă că vă preţuia foarte mult.
- Da, e-adevărat. Dar trebuia să intuieşti ce vrea. Femeile nu trebuiau să vină duminica la prima oră. Veneau pe la 12. Pe la 8 dimineaţă, m-a chemat odată să-i bat la maşină. Se simţea rău. „De ce nu le-ai chemat pe femei să vină mai devreme azi?” „N-am ştiut, doamnă!” „Tu trebuie să ştii ce gândesc eu!...” M-am aşezat pe o ladă acolo, la geam, şi veneau femeile. „Ticăloasele dracului! Să te duci să le spui în cinci minute să fie la mine!”
Era o femeie de o inteligenţă sclipitoare, dar cu mari căderi. Avea 87 de ani când am cunoscut-o eu în anul 1970, unde m-am dus imediat după terminarea facultăţii. Am stat un an, apoi am plecat fiindcă nu mă puteam înţelege cu ea sub nicio formă. M-am dus cu recomandări acolo de la Aurel Rău, de la D.R. Popescu, Mircea Zaciu. Ea era directoare de muzeu şi eu lucram ca muzeograf. În 1958, ea donase tot complexul de la Ciucea, făcut pe cheltuiala ei, către statul român, prin Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste din Cluj, cu specificarea în contract că, atât cât trăieşte, ea va fi directoare. Era plătită cu 3200 de lei pe lună.
Din „vaci” nu le scotea pe femeile din casă
- V-a reproşat vreodată ceva din punct de vedere profesional?
- Nu. A fost extraordinar de mulţumită de mine. Până într-un punct. Ei îi plăcea să fie lăudată pentru tot ce a făcut. Toate frescele din interiorul mausoleului au fost realizate de marea artistă Nora Steriade, specialistă în mozaic. Toate frescele sunt semnate „Nora”. Veturia Goga a ţinut să facă faţada. „Dacă o faceţi dumneavoastră, eu n-o semnez”, i-a spus Nora. Şi aşa a făcut. Faţada a rămas nesemnată.
Veturia a urcat pe scară şi a pus ea cu mâna ei pietrele şi a ieşit un ghiveci.
A venit odată Paul Niculescu-Mizil. Era ministrul Învăţământului. Venise cu o suită de vreo 30 de persoane. Am început evocarea din bibliotecă, aşa, roată. Cineva din grup mă atenţionase că pe Mizil îl interesa orice. Eu puteam vorbi 5 minute la un profan, dar şi două ore. Unii scăpărau de nerăbdare, se foiau şi mi-am dat seama că se plictisesc. Am zis să trec mai departe. Mizil nu a mişcat până nu am terminat. Pleca numai după ce îl invitam eu la alt obiect. La urmă de tot, mi-a întins mâna şi mi-a spus: „Mulţumesc, tinere!”.
Când veneau musafiri deosebiţi, ea dădea o masă jos, în sufrageria cu tava de argint, unde au fost Titulescu, Iorga, Sadoveanu... Stătea în capul mesei. Vasul cu ciorbă era aşezat în faţa ei şi ea punea în farfuriile invitaţilor, cu mâna ei. Femeile duceau apoi farfuriile pentru fiecare. „Tu stai aici în bibliotecă!”, mi-a zis doamna Veturia. Nu voia să fiu de faţă. „Dar tânărul care ne-a explicat nu este invitat la masă?”, a întrebat Paul Niculescu-Mizil. Şi doamna strigă la servitoare: „Dar, pentru Dumnezeu, du-te şi vezi de ce întârzie!”
Avea un aer aristocratic şi le teroriza pe femei. Din „vaci!” nu le scotea pe femeile de serviciu. Ele primeau leafa de la stat şi ea nu le dădea un leu din banii ei. Era de-o zgârcenie rară. Vine femeia de serviciu la mine. „Pentru Dumnezeu, domn-profesor, de ce întârziaţi de la masă?!” M-am dus, m-a servit şi pe mine.
- De ce nu suporta să veniţi la masă cu musafirii?
- Venise odată în vizită Virginia Zeani, cântăreaţa celebră de la Scala din Milano. Era născută Virginia Zehan, de la Solovăstru, şi Veturia o ajutase să meargă la studii pe timpul lui Petru Groza. Groza fusese finul doamnei Goga şi i-a dat Virginiei o bursă la Milano. Eu eram la muzeu când a venit Virginia în vizită. Tocmai publicasem cartea de debut. Ea a fost încântată de explicaţiile mele. Mi-a mulţumit pentru evocare la mine în cameră. Pe un raft aveam un exemplar din Leopardi, o antologie cu cele mai frumoase poezii. Eu îi dădusem o carte de-a mea cu autograf. Ea voia să-mi ofere ceva şi nu avea ce. Vede cartea, se uită pe ea. „Nu mi-o vinzi mie?” „V-o dăruiesc!” „Nu, eu vreau s-o cumpăr.” A dat trei lei. „Acum e-a mea, da? Acum pot să fac ce vreau cu ea, da?” Mi-a scris un autograf şi mi-a dăruit-o. „Ce ţi-a scris, vreau să văd ce ţi-a scris!”, zice doamna Goga. S-a uitat şi adaugă:
„Dar de ce ţi-a scris aşa frumos?”
Octavian Goga a bătut-o cu biciul în faţa slugilor
Mai înainte, venise în vizită Victor Eftimiu, un prieten apropiat de-al lui Goga în tinereţe. Acum, Eftimiu era în cărucior. Pe când era tânăr, Goga a bătut-o pe doamna Veturia cu biciul de la cai. Poetul avea acolo un bătrân servitor de încredere, un ţăran preferat din Ciucea. Doamna umbla călare prin 1920 şi nu ştiu ce nu i-a plăcut ei. A luat biciul şi l-a plesnit de două ori pe ţăran. Omul s-a dus la Goga şi i-a zis că pleacă. „M-o bătut doamna cu biciul de la cai şi eu n-am nicio vină, boierule. Eu nu-s animal să mă bată cu biciul.” „Care-i biciul cu care te-a bătut?”, a întrebat Goga. Era Victor Eftimiu acolo atunci. I-a ars cucoanei vreo două-trei bice. „Să nu mai dai în omul meu de încredere!”
Şi cum stăteam şi eu la masă cu ea şi cu Victor Eftimiu, pe geam se vedea bucătăria. Şi zice Eftimiu: „Veturia, mai ţii minte? Uite acolo erai când te-a bătut Goga cu biciul! Ţii minte că ţi-au pus femeile comprese cu apă rece?” „Da, nu am uitat”.
Şi s-a uitat la mine. Nu i-a plăcut că am auzit. Şi ca să evite momentele neplăcute, a preferat să nu mă mai invite la masă. De aceea nu m-a chemat nici la masa cu Paul Niculescu-Mizil.
Cu fraţii Baconschi
La un moment dat, s-au anunţat că vor veni A.E.Baconschi, cu fratele Leon Baconschi, la care am avut lucrarea de licenţă. Mi-a fost profesor şi ţinea mult la mine. Pe A.E. Baconschi l-am cunoscut la Bucureşti, aveam cărţile lui. Publicase un jurnal şi eu îl cumpărasem pentru biblioteca din Ciucea. Ea îmi dădea bani să cumpăr lunar cărţi pentru bibliotecă. Eu tocmai citeam jurnalul când s-au anunţat ei că vor veni. Ea a văzut cartea şi mi-a cerut-o s-o citească. „Vezi să le explici frumos!”. Când au sosit ei, a venit şi ea la intrare. M-au pupat amândoi fiindcă mă cunoşteau. „De unde intimitatea asta?” A deranjat-o. „Dar tu îi cunoşti pe fraţii Baconschi?”, m-a întrebat după plecarea lor. „Da, doamnă, îi cunosc.” „Dar de ce-i cunoşti?” Mai precis, trebuie înţeles cum de-mi permit să-i cunosc.
Mi-a povestit întâlnirile ei cu Hitler, cu Antonescu...
- De ce voia să i se atribuie toate lucrările de la mausoleu?
- Era o vanitate a ei. Eram acolo şi au venit nişte specialişti în mozaic de la Viena. I-am dus în mausoleu, le-am arătat şi au rămas superîncântaţi. Au văzut semnătura Norei şi le-a plăcut ce a făcut. Au venit în faţă şi au revăzut frontispiciul: „Nu este făcut de aceeaşi mână! Este un ageamiu...”
Veturia îmi ceruse să le spun vizitatorilor că ea a făcut tot cu mâna ei. Inclusiv interiorul mausoleului. Eu nu puteam proceda aşa fiincă lucrările au fost semnate şi specialiştii văd. Eu am urcat acolo cu nişte specialişti, iar ea îi aştepta jos. Îi întreba ce impresii au. „Da, ne-a plăcut foarte mult”, au spus austriecii. „Eu am făcut totul cu mâna mea”, a zis Veturia. „Vai, n-am ştiut!” „Nu v-a spus domnul profesor?” Şi după ce au plecat: „De ce nu le-ai spus că eu am făcut?” „Doamnă, nu puteam să le zic fiindcă acolo este o semnătură – Nora. Cum să le spun că aţi lucrat dumneavoastră?” „Aşa trebuie să zici, cum îţi spun eu!”
Şi de-aici a început totul, deşi până atunci fusese foarte mulţumită de mine. Nu era o femeie rea, dar mă făcea de baftă în ultimul hal uneori.
Partea de la subsol nu era deschisă oficial pe-atunci, acolo unde este portretul ei cu bijuteriile. Când Veturia nu era la castel, îi lăsam pe vizitatori să vadă. Şi au venit odată nişte actori din Oradea. Ea lipsea. I-am dus peste tot şi erau fermecaţi. Peste o lună, într-o dimineaţă de duminică, m-a chemat la ea în cameră. Îi scriam scrisorile. Le băteam la maşină şi ea le semna. Nu avea somn. Uneori, mă scula dimineaţa la ora 6. Mă suna la telefonul din cameră să mă duc la ea. M-am dus la ea şi era într-un cămeşoi de noapte. „Pardon, mă retrag!” „De ce-ai mai venit dacă te retragi?” Băteam la maşină şi, la un moment dat, m-am uitat pe geam şi i-am văzut pe actorii de la Oradea că veneau iar la mausoleu. „Vezi, să le vorbeşti frumos”, mi-a spus ea, ca de obicei. „Doamnă, dar jos să-i duc?” „Nu, jos nu.” Ea nu accepta să am eu vreo iniţiativă. Eu trebuia să zic atunci aşa: „Dar să ştiţi că eu nu-i duc jos!” Atunci ar fi zis: „Du-i!” Ca un copil. După ce au văzut ce era sus, un actor mă întreabă: „Dar jos nu ne duceţi? Noi am văzut, dar colegii mei nu au fost”. „Îmi pare rău, nu pot să vă duc. V-aş duce, dar doamna Goga mi-a interzis”.
Uşa ei era lângă intrare. I s-a părut că stau prea mult la parlamentări că nu-i terminasem scrisoarea de bătut la maşină. Neştiind că actorii erau chiar acolo, a deschis uşa. Un actor s-a repezit imediat, i-a pupat mâna, „Vai, ce minune! Ce ne bucurăm! Ce bine arătaţi!” „Ei, v-a plăcut?” „Foarte mult, dar nu-i daţi voie domnului să ne ducă şi jos?” Acum ea nu voia să pară că mi-a interzis. Pune mâinile în şolduri şi se uită la mine: „Păi nu i-ai dus?” Am început a roşi. „Nu i-am dus, doamnă...” „Ţi-a fost lene? Te-au durut picioarele?” „Da, doamnă, m-au durut picioarele! Sper că pe dumneavoastră nu vă dor.
Conduceţi-i dumneavoastră!”
Se umpluse paharul. M-am dus la mine în cameră şi mi-am făcut bagajul. Era zi de salariu. Când să plec, zice către contabil: „Înainte să-i dai salariul, fă inventarul în cameră să vezi obiectele!” „Doamnă, nu am luat nimic şi dacă mă bănuiţi, nici salariul nu-mi mai trebuie!” „Dacă vrei tu să pleci, eu nu te dau afară”. „Nu, doamnă, nu se mai poate. Scena de-acum mi-aţi făcut-o de n ori.”
Am şomerit un timp. M-am dus apoi la „Făclia” din Cluj.
“Rămâi cu bine, marele meu prieten şi duşman!”
- Cum a ajuns Goga în posesia castelului din Ciucea?
- La Ciucea, a locuit Ady Endre o vreme. În 1916 el a părăsit Ciucea şi şi-a luat tot. Aristocraţii din Ardeal au abandonat provincia. Guvernul român a dat o lege: cei care pleacă pierd proprietăţile, cei care rămân vor primi o suprafaţă anume după reformă. Ady Endre şi-a luat toate lucrurile într-un vagon şi a plecat cu nevasta la Budapesta. L-a condus Goga până la Oradea unde s-au îmbrăţişat şi s-au despărţit. Erau prieteni buni. Endre l-a apărat pe Goga în tinereţe. „Rămâi cu bine, marele meu prieten şi duşman!”, i-a spus Endre lui Goga. Ady era bolnav grav. A murit la Budapesta. Soţia lui a rămas văduvă la numai 19 ani. La 3 luni după înmormântare, s-a îndrăgostit de un pianist şi s-a măritat cu el. După 6 luni, a murit şi pianistul. Era văduvă a doua oară. Conform legii de-atunci, ei au pierdut proprietăţile, în favoarea statului român. Conacul era doar pe o suprafaţă de 8 x 6 metri. Goga a cumpărat de la văduva lui Ady.
În 1919, el a făcut o vizită la Budapesta. Era ministru şi ziarele au anunţat turneul lui. Ea a citit şi l-a căutat. Nu avea niciun venit. Portarul nu a lăsat-o să intre în hotelul unde stătea Goga. Poetul i-a auzit glasul şi a recunoscut-o. A cerut să-i dea voie să intre. „Ajută-mă! Nu poţi să vinzi proprietatea mea de la Ciucea?” „Conform legii, nu pot, i-a spus Goga. Dar pentru că suntem prieteni, am să caut o chichiţă şi am s-o cumpăr eu.” Nu voia s-o umilească şi să-i dea pur şi simplu nişte bani. Ea a cerut 100 de coroane şi Goga i-a dat 300 de coroane. S-a dus la bancă la Budapesta, a scos banii şi au făcut act de vânzare-cumpărare cu o mătuşă de-a ei martor. Lucru foarte important fiindcă, după 1940, când au venit ungurii, au vrut să ia tot de-acolo. Şi atunci Veturia a scos actul. Când s-a întors de la Budapesta, Goga s-a dus la Ciucea şi s-a hotărât să facă acolo un loc de odihnă pentru el. În perioada 1919-1922, a ridicat un etaj, păstrând stilul originar. Goga avea bani, ca ministru. Ungurii care tot veneau, când vedeau, credeau că totul e făcut de Ady Endre. Ceea ce o deranja pe doamna Veturia foarte mult.
- Şi ungurii au revendicat ceva de la Ciucea?
- Sigur. A venit odată în vizită rectorul Universităţii din Budapesta, cu ministrul Culturii din Ungaria. Doamna ştia şi ungureşte, şi englezeşte. Vorbea cu ei în engleză. „Dar de la Ady nu a rămas ceva pe-aici?”, a întrebat ministrul Culturii din Ungaria. „Nu, pentru că Ady a fost sărac, un scăpătat. Ce-a avut a luat cu el”, a spus doamna Goga. „Nu se poate să nu fi rămas ceva şi de la Ady”, a spus ungurul înţepat.
M-a luat de mână – eu o duceam peste tot. „Hai, dom’ profesor, să mergem în beci!” Acolo erau nişte cioburi de sticlă de la o damigeană. „Lui Ady îi plăcea ţuica. Au rămas cioburile de la el. Puteţi să le luaţi!”
Despărţirea
- După ce aţi plecat de la Ciucea, aţi mai revăzut-o?
- Da, a venit după mine la Cluj să mă convingă să mă întorc. Eram şomer. Ea făcuse Conservatorul la Viena. Avea o prietenă de vârsta ei, venise la Ciucea. Acum o invitase trei luni în Austria şi n-avea pe cine lăsa la muzeu. S-a dus la scriitorimea de la Cluj, la D.R. Popescu şi s-a interesat unde mă poate găsi. Şi m-a aflat. Doamna avea un apartament în Cluj, unde înfiase o fată. Şi m-au adus acolo. „Gata, Teofile, vii înapoi la Ciucea!” „Nu, doamnă, nu mai vin”. „Ce te superi aşa repede? Cine erai tu să nu-ţi fac observaţii?” „Am înţeles, dar nu mai pot. Doamnă, eu am muncit mult acolo. Recunoaşteţi? Toată munca de director eu am făcut-o, nu dumneavoastră care luaţi leafa. Eram şi muzeograf. Eu aveam 1400 şi dumneavoastră 3200 de lei ca director”. „Eşti tânăr, aşa trebuie, să munceşti!” „De acord, fac tot ce-mi spuneţi. Îmi daţi 4000 de lei - leafa de director şi cea de muzeograf”. Ştiam că era imposibil. „Ticălosule! Aşa ceva nu se poate! Nu-ţi dau atât!” „Atunci nici eu nu mă întorc”. Nu a avut încotro, a pus lacătul pe muzeu şi a plecat trei luni în Austria.
După mine, au fost acolo Ion Mircea de la revista „Echinox”, apoi Mircea Opriţa, au trecut pe-acolo vreo 8 ulterior. Niciunul nu a rezistat mai mult de o lună-două. Doar eu am stat un an şi jumătate acolo. A vrut apoi Mircea Goga, un nepot de-al poetului, să stea acolo. Pe el nu l-a primit pentru că rudele lui Octavian Goga au avut pretenţii la moştenire. Poetul a cerut prin testament să fie înmormântat la Ciucea. Şi a ţinut ca femeia să-i facă o criptă. Ea a ridicat un mausoleu care costa, la banii din 1958, suma de 5 milioane de lei. A adus marmură din Grecia, peste 40 de vagoane de piatră de la o carieră din Deva.
Un Taj Mahal al românilor
- Aţi ajuns şi la confesiuni în acea perioadă cu doamna Veturia?
- Da, uneori se deschidea.
- Cred că ar merita să scrieţi o carte despre romanul unei mari iubiri care a dus la înălţarea acestui Taj Mahal din România. Aveţi informaţia şi sensibilitatea necesare pentru o carte frumoasă...
- Poate că ar trebui…
Veturia a fost măritată mai întâi cu un preot. Goga era şi el căsătorit cu Hortensia Cosma, fiica celui mai bogat om din Transilvania, directorul Băncii Albina. Veturia era foc de inteligentă şi de frumoasă. Cealaltă era doar frumoasă. Veturia l-a cucerit pe Goga. După ce Goga a ajuns ministru al Culturii, Cultelor şi Artelor, cineva i-a spus fostului soţ al Veturiei că ministrul are de gând să-l mazilească. Goga a auzit că ăsta tremura şi l-a chemat la el. Şi din preot, l-a făcut protopop. I-a pus pe cap mitra şi l-a felicitat. Mi-a povestit asta secretarul lui Goga, unul Ion Molea. Avea peste 70 de ani şi a venit la Ciucea. Doamna Veturia îi trimitea să doarmă la mine. „Uite, suntem chit, i-a spus Goga preotului. Mi-ai dat o mitră, îţi dau o mitră!..”
Am şi uitat cum a trecut timpul, trebuie să plec. Poetul are de scris sau poate merge la coasă…
Mă desprind cu greu de Valea Stanciului pe unde curg atâtea poveşti care ies de prin hudele Vlădesei. Un pretext să mai trec şi pe Valea Agastăului, dar altădată…
A consemnat Viorel Patrichi
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
