marți, 26 martie 2019
„Niște complexați”, autor Mircea Druc
Mircea Druc
NIȘTE COMPLEXAȚI
La București, funcționează Ministerul Culturii și Identității Naționale. Nu-mi dau bine seama ce legătură ar putea avea o structură administrativă birocratică cu identitatea națională. Patria este simțire și nu se impune pe cale administrativă. Ideea unei atare componente a executivului s-o fi născut în mintea celor care suferă de complexul identității? Vom avea parte încurând și de un Minister al Adevărului? Statul Român, indiferent de originea etnică a cetățenilor săi, apără o identitate națională unitară. Totuși, din diverse motive demografice, economice, culturale, politice, administrative etc., regiunile, unite administrativ în 1920, și-au mai păstrat un specific al lor.
În spațiul public, circulă părerea că doar locuitorii din Valahia, recte Muntenia și Oltenia, au o identitatea națională mai bine conturată deoarece ei ar fi marii beneficiari ai Micii și Marii Uniri. În Moldova și Dobrogea, identitatea națională, chipurile, s-ar afirmă doar parțial. De complexul identității ține și recentul demers al celor din Transilvania, Bucovina și Moldova, care vor să spargă monopolul bucureștean. Cică, în Transilvania, identitatea regională ar tinde să devină mai puternică decât identitatea națională. Iar unii români s-ar identifica cu Banatul și Transilvania și mai puțin cu România. Întotdeauna, complexele de superioritate sau inferioritate ale multor români, născuți în diverse regiuni istorice ale Țării, mi s-au părut amuzante. Însă, ca unionist și proiectant etnosistemic, mă îngrijorează.
În literatura de specialitate găsim descrise circa 50 de complexe. Toate semințiile lumii sunt marcate de complexe, care le afectează comportamentul, deciziile și acțiunile. Legat de complexele istorico-provinciale, invoc o întâmplare amuzantă. Era prin septembrie 1994. Reveneam către Bucureşti dintr-o scurtă deplasare de serviciu la Cernăuţi. În maşină, doi funcţionari din MAE, şoferul şi eu. Dintre cei trei, unul era ardelean, altul oltean și eu, basarabean/bucovinean/moldovean, cum doriți. Din vorbă în vorbă, am trecut la bancuri despre ardeleni, moldoveni şi olteni. Brusc, ardeleanul decretează: miticii habar n-au cum se prepară porcul de Ignat. Nici n-au cu ce, că la ei căţeii de usturoi sunt măruţi, ca boabele de orz. Ţuica o afumă rău şi n-are tărie nici cât berea ordinară. Replica olteanului a fost pe măsură. Eu o făceam pe imparţialul. Interveneam împăciuitor, cu exemple performante din arta culinară a Valahiei și Transilvaniei. Trecând de Focșani, am văzut că cei doi conaţionali se înteţesc și am rugat şoferul să tragă pe dreapta. Să cumpărăm de la moldovenii ieşiţi la şosea, struguri şi alte bunătăţi ale toamnei.
Palma de pământ românesc, numită printr-un accident istoric ”Republica Moldova”, suferă şi ea de complexe teritoriale: „nordiști”, zona Cernăuți - Bălţi; „centrişti” – zona Bălţi - Chişinău; „sudiştii” – zona Hânceşti - Dunăre - Marea Neagră. Partea de peste Nistru are complexații săi - „şefii de profesie”, sau „şantiştii”, cum îi poreclesc basarabenii. Încă din primii ani petrecuți la Chişinău (toamna lui 1957- primăvara lui 1960), mi-a fost băgat în cap un adevăr dur şi rimat pe deasupra: ”Moldovean de peste Nistru? Ai putea să fii ministru!”. În 1990, eu, un „basarabean proclet”, (așa ne porecleau ”șantiștii”), am ajuns un cvasi prim ministru. Și unii deputați, solicitând diverse favoruri, inclusiv posturi pentru neamuri, încercau să mă tămâieze. În sensul că cei de la nord ar fi buricul pământului: „Știți, domn prim ministru, noi facem, noi dregem… Numai câţi prim secretari de partid am avut, atâția scriitori, poeți și savanți. Acum iată, și președintele Mircea Snegur și dumneavoastră, prim ministru, tot de la noi. Nordiștii au fost, sunt și vor fi. Nu ca cei din jurul Chișinăului: pun дробилка pe fântână, fac tone de vin și casa plină de copii! Ori cei de la sud, că numai cântă şi joacă. Ai noştri îs fruntea! În politică, în ştiinţă, în cultură!”. Îi repezeam de fiecare dată, râzând: „Sigur, nordiștii, cu două case mari și mașină „Moscvici” în curte! La zece case un singur copil. Toamna abia dacă aduni o clasă de-a întâia. Halal patrioți, căpătuiți din speculă, votând numai șefi comuniști!”
Cine a trăit ca mine, la Cernăuţi, ştie ce înseamnă să fii moldovean printre ucraineni. Bancurile cu moldoveni alimentează complexul de superioritate obsesiv al oricărui ucrainean, care se respectă. Cine a trăit ca mine, la Chişinău, a simţit ce va să zică „țigan român” printre ”moldoveni sovietici” complexați. În spațiul dintre Prut și Bug, am întâlnit moldoveni, care se înfumurau: „Noi am fost într-un mare Imperiu, cu rușii, nu ca valahii, cu turcii, sau orgolioșii de ardelenii, cu ungurii și austriecii. Am zburat și în cosmos!”
Uneori, mă folosesc de ocazie și-i tachinez pe valahii și transilvănenii complexați: ”Uitați- vă la complexații de moldoveni stataliști din stânga Prutului! Să vedeți ce minunăție de portal și-au pus la punct – www.moldoveni.md! Urmați-le exemplul! Să mai aibă românii, încă două portaluri, respectiv www.valahi.vh și www.transilvăneni.tr că nu strică. Să-și expună fiecare argumentele, comparând la tot pasul: moldoveni – munteni – transilvăneni; trecut, prezent și viitor. Ca să avem cu ce ne lăuda, să facem filme documentare și de lung metraj, să luăm masterate și doctorate, să scriem monografii și romane, să compunem ode și cantate, să participăm la dezbateri audio-video. Astfel, fiecare va putea convinge Europa, o lume toată, de marele adevăr: ”noi, moldovenii suntem…”, ”noi muntenii suntem …”, ”noi transilvănenii suntem...”. Suntem, desigur, cei mai deștepți, cei mai talentați etc. Şi, concomitent, moldovenii, valahii și transilvănenii, fiecare separat și pe toate căile, să demonstreze că locuitorii celorlalte două entităţi istorice ale Statului Național Român unitar sunt, în marea lor majoritate, niște terchea-berchea.
În unele situații, devin patetic și insist: anul 1918 este cel mai important din istoria traco-geto-dacilor. El marchează o finalitate. Rezultatul unor eforturi de supravieţuire şi afirmare de-a lungul mileniilor. Și nu doar o singură dată din calendar, ci anul 1918 integral (Chişinău - 27 martie, Cernăuţi - 27 noiembrie, Alba-Iulia – 1 decembrie), reprezintă ora astrală a națiunii; expresia voinței de unire într-un spaţiu geografic ancestral: la Nistru, în Carpaţi, la Tisa, la Dunăre şi la Marea Neagră. Până la 1918, şi de atunci încoace, nu am mai contabilizat o atare performanţă. Desigur, au fost și alte momente semnificative. Putem discuta la infinit despre ”unirea necunoscută” sub Ștefan cel Mare, despre unirea sub Mihai Bravu și unirea de la 1859. Merită invocată proclamarea Independenței la 1887. Unii elogiază puciul liberal, după care, vorba lui moş Teacă, n-am mai fost Domnie, ci ne-am făcut Regat. Alții invocă cele două lovituri de stat - august 1944 și decembrie 1989.
De la istorici aflăm că inițial, la 1859, unioniștii moldoveni au decis că noul stat independent se va numi „Moldovalahia”. Iar unioniştii munteni ar fi optat pentru variantele „Dacoromania”. Transilvănenii au insistat să fie „România”. Aveau motive serioase: evidențiind geneza românilor („noi suntem urmașii lui Traian”), sperau să mai tempereze „trufia hunilor”. Dar şi a altor „venetici”, supuşi servili ai unor imperii înjghebate recent în această regiune a Europei. Am mai citit undeva că și împărăteasa Ecaterina cea Mare intenţiona să facă din Principatele Dunărene „un tot întreg” sub vechea denumire „Dacia”. Şi, desigur, ”Întregul” urma să-i aparțină, ca domeniu al Imperiului Rus ortodox-pravoslavnic în plină expansiune.
Denumirile istorice „Moldova”, „Valahia” și „Transilvania” au apărut înainte de „România”.
La fel, termenii „Serbia” „Croația” și „Slovenia” sunt mai vechi decât „Iugoslavia”. Noțiunile ”România” și ”Iugoslavia” or fi și acestea inventate de niște inamici ai deștepților de moldoveni, munteni, transilvăneni și, respectiv, ai bravilor sârbi, croați, sloveni. La facultatea de psihologie a MGU, am audiat și un curs special de etnopsihologie; acum mai urmăresc studiile comparative în acest domeniu. M-ar interesa, bunăoară, profilul psihologic și diferența reală sau imaginară între sârbi, croați și sloveni. Vecinii noștri (iugoslavii, slavii de sud) trăiesc adesea perioade când nu se agreează între ei. Cu toate acestea, peste Dunăre, n-am observat o gâlceavă stupidă „sârb –iugoslav”, ca „moldovean – român”, între Prut și Nistru. Stataliștii moldoveni sugerează fariseic că „partea a devenit Întreg”. Bineînțeles, nu întâmplător în Republica Moldova este întreținută polemica ”moldovean-român”, o dihotomie lipsită de bunul simț și subversivă. Dar tot acolo, EI devin agresivi și nu admit teza că mai multe părți ale Federației Ruse ar putea deveni state independente.
Ca supus al Imperului, în zbuciumul meu prin ”Măreața Uniune Sovietică”, am păstrat întotdeauna sentimentul demnității și onoarei de român. Adeseori enumeram în gând motivele: fără avizul Kremlinului, țara mea a stabilit relații diplomatice cu RFG; după războiul de şase zile, nu a rupt relaţiile cu Israelul, ca toate celelalte țări socialiste în frunte cu URSS; militarii români n-au invadat Cehoslovacia cu tancurile Pactului de la Varșovia; economiștii români au respins ”Planul Valev”, au rezistat la orice presing din partea CAER-ului; la întâlnirea cu Brejnev, în Crimeea, Ceaușescu a replicat cu demnitate: ”Nu putem admite teza că ar exista o limbă moldovenească, diferită de cea română”. La inițiativa lui s-a făcut metrou în capitală. Avea să termine canalul Bucureşti-Dunăre, precum și alte proiecte în derulare. Prin comparație, Janos Kadar, bunăoară, a fost un trădător. L-a vândut pe Imre Nagy, un erou național, conducătorul Revoluției Ungare din 1956, spânzurat de sovietici. Gustav Husak, un alt trădător, a cerut Kremlinului o intervenție armată, ca să-l elimine pe Alexander Dubcek, să înăbușe „Primăvara de la Praga". Timp de treizeci de ani, dictatorul Todor Jivkov le-a impus bulgarilor tot ce-a dorit Kremlinul. Erich Honecker s-a opus vehement unificării Germaniei. Dar, tot în gând, conchideam: ungurii, cehii, slovacii, bulgarii, germanii nu le-au făcut nimic ”trădătorilor de neam și de țară”; conducătorii lor au decedat din cauze naturale; noi, românii, creștini ortodocși, l-am împușcat pe un mare patriot român în ziua de Crăciun.
Adeseori, îmi trece prin minte o ”blasfemie” și tinde să devină un gând compulsiv: după Marea Unire din 1918, regele Carol al II-lea cu dictatura lui a băgat România Reîntregită în impas. Şi, în septembrie 1940, elitele politice degenerate l-au chemat pe ostașul Ion Antonescu ca s-o salveze. În acest cadru, îmi permit niște divagații: ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu s-ar fi oprit la Nistru? În 1941, învingătoare erau Puterile Axei. Liderii acestora, dacă ar fi constatat ezitarea conducătorului Statului Român, ar fi ordonat, și exponenții lor din interiorul României l-ar fi lichidat, fără niciun simulacru de proces. Dar mareșalul nu s-a oprit la Nistru fiindcă urma să-și îndeplinească destinul... Omul și-a prelungit viața cu patru ani. Regele nu l-a lăsat pe Antonescu să negocieze cu Aliații învingători. Ar fi încheiat poate un alt fel de armistițiu. În august 1944, l-a arestat și l-a servit pe tavă sovieticilor. Ulterior, ”cei trei mari” – doi exponenți ai Deminternului și un exponent al Kominternului - au dat indicații clare. Și, in iunie 1946, ”tribunalul poporului” s-a conformat. Iar regele, omagiat de Stalin cu Ordinul ”Pobeda”, și-a prelungit mandatul cu doi ani.
Ungurii l-au ajutat pe Amiralul lor să rămână în viaţă. A murit de moarte bună în Portugalia. Iar astăzi compatrioții îi ridică în țară monumente. Și, atât la Moscova, cât și la Berlin, tot ei, ungurii, au fost și sunt mai agreați decât românii, deși aceștia ”au întors armele în august 44”. Și mai vin cu o constatare: Transilvania de Nord a fost eliberată în întregime la 25 octombrie 1944. Dar românii au continuat să lupte, cu pierderi grele, pe teritoriul Ungariei și Cehoslovaciei, alături de ”glorioșii eliberatori” sovietici, până la 9 mai 1945. Și nimeni niciodată nu i-a reproșat regelui Mihai I, comandatul suprem al Armatei Române, că nu s-a oprit pe linia Oradea - Satu Mare. Referitor la decizia mareșalului de a trece Nistrul, precum și la prezența românilor în Transnistria și Odessa, expresia cea mai elocventă aparţine academicianului Florin Constantiniu: „politică – națională – dramatică – costisitoare - inevitabilă".
Ne-am mai putea întreba dacă ideile ”transilvanismului” și ”moldovenismului” nu au fost susținute cu tărie încă din start. Și dacă astăzi nu sunt animate din afara României. Cu certitudine, țările vecine ar jubila dacă românii ar cădea în cursa regionalismului separatist. E adevărat, ca în orice țară, există identitățile locale și în România. Dar, cu siguranță, acestea sunt create de o relativă diversitate culturală și confesională, de anumite tradiții și cutume, nu de ceea ce cred ungurii despre Transilvania, sârbii despre Banat, bulgarii despre Dobrogea sau ucrainenii și rușii despre Basarabia și Bucovina.
Emigranții și migranții români au o imaginație mai clară a Țării lor visate în comparație cu ceea ce este în realitate. Adeseori intervine complexul de superioritate al occidentalilor și imaginea falsă despre România (țara delincvenților și țiganilor). Atunci, unii români, marcați de complexe de inferioritate, preferă să spună că au venit din Transilvania (sau chiar din Ungaria sau Republica Moldova), ca să evite orice apropouri sau discuții penibile pentru ei. Dacă vreodată Transilvania și Banatul vor obține un statut local specific, acesta va fi al românilor. Și cu totul diferit de statutul celor șase județe basarabene recte Republica Moldova.
Demult, am lansat un apel către cei marcați de complexele de superioritate sau inferioritate,
către amicii și inamicii României: ”N-aveți decât să fiți moldoveni, munteni, ardeleni, bănățeni etc. şi să vorbiţi moldoveneşte, munteneşte, ardeleneşte! Incontestabil, sunteţi liberi şi aveţi dreptul să scrieţi şi să spuneţi orice. Eu, însă, vă îndemn să urmați exemplul moldoveanului Mihai Eminescu: ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?” Și, pentru Dumnezeu, renunţaţi la dihotomia: Moldova versus România; Muntenia versus România; Transilvania versus România. Căci totul e atât de simplu: A (Moldova) + B (Muntenia) +C (Transilvania) = ABC (România). ”Suntem români și punctum!”
Etnic român fiind, am sperat din totdeauna să văd şi conaţionali de ai mei printre deschizătorii de drumuri. Doream să-i venerez pe acei liderii, care renunţă treptat la modul tradiţional de a face politică. Care îşi apără identitatea. Indiferent dacă sunt parlamentari sau extraparlamentari, la guvernare sau în opoziţie. Aș fi vrut ca oamenii politici români să se comporte mai curând ca niște academicieni: să se implice în dezbateri și elaborarea proiectelor înarmați cu date științifice și fapte reale. Din păcate, se întâmplă exact invers: unii savanți intră în politică și încep să denatureze realitatea pentru a fi în unison cu politicienii de la putere. După căderea dictaturii comuniste (sau, în altă versiune, după lovitura de stat) din decembrie 1989, speram că elitele naționale vor iniţia edificarea unei „alte Românii”. Iată însă verdictul, pronunțat de academicianul Florin Constantiniu, un mare istoric și o conştiinţă naţională a tuturor românilor:
„În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie '89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate… Din 1989, societatea românească a fost profund divizată…, lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilităţi oferite de căderea comunismului … Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2009 vor fi consideraţi o perioadă de declin, clasa politica şi poporul român împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi” .
Asta e! La ieșirea din comunism, majoritatea parlamentarilor ”României mici”, ca și cei ai ”Moldovei mici”, nu și-au dorit nicidecum să ajungă eroi-martiri ai Reîntregirii Patriei, ci niște mici burghezi hedoniști. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Și consulii Romei imperiale, la încheierea raportului de activitate în Senat, exclamau - Feci, quod potui, faciant meliora potentes! (Am făcut ce-am putut, să facă mai bine cei care pot!). Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi acționează după cum îl duce mintea și realizează doar atât cât este în stare ca personalitate. Important e să ne găsim propria identitate și să ne știm locul.
Acum vreo zece ani, mă întrebam ce rol ar avea factorul etnopsihic în comportamentul pasagerilor europeni, aflați pe o navă de croazieră, amenințată de al nouălea val. Îmi imaginam o ambarcațiune enormă, cu motoarele defecte și cala plină de breșe, fără căpitan, cu un echipaj (globalist liberal-democrat) intrat în panică și discordie. Pe atunci, nimeni încă nu auzise de ”Brexit”. Dar mi-a trecut prin minte: britanicii, probabil, și-ar abandona companionii; ar căuta să facă rost de altă ambarcațiune; ar schimba direcția și portul de destinație. Germanii ar propune ostentativ să repararăm cala cu ceea ce avem la îndemână, apoi să înlocuim motoarele. Călătorii aparținând altor seminții, mai puțin norocoase/numeroase, s-ar întreba dacă știu să înoate; ar căuta disperați veste de salvare, sau ar spune rugăciuni. Unii, nostalgici ai Imperiului ideocratic bolșevic, ar vocifera patetic vechile slogane fariseice: «Дружба народов!», - «Миру мир!» - «Назад в СССР» (” Prietenia popoarelor!” - ”Pace lumii!” - ”Înapoi în URSS!”). La români, când apare o problemă, vine imediat și soluția - ”Jos X!”. Primul lucru pe care l-am face, ar fi să-l spânzurăm pe căpitan: ”Am plătit bani grei, domnule! Vrem bal mascat, șampanie, tot ce e prevăzut în programul de croazieră!”
Totuși, îmi ziceam, un matelot va formula corect soluția: „Inutil să mai repari motoarele, cala. Nava se îndreaptă spre recife. Schimbăm direcţia, imediat ! Apoi, de comun acord, stabilim destinaţia finală! Altfel, totul dispare. Şi noi și nava!” Cărei etnii aparține matelotul? Nu ştiu. În trecut, un corsican a venit, la momentul oportun, cu un model înnoitor pentru Franţa. Un georgian a reușit să refacă imperiul țarilor ruși, prăbușit în 1917. Un austriac a impus o soluţie de răzbunare a Germaniei umilite. Pe viitor, în cazul României, basarabenii, nord-bucovineni, herţenii, transnistrenii, aromânii, ar avea un cuvânt de spus?
Mă întreba odată Viorel Patrichi dacă nu sunt prea dur cu românii. I-am răspuns: posibil, dar am tot dreptul, căci în obiectul criticii mă includ și pe mine, nu mă menajez; recunosc că uneori, subiectiv, îmi permit să îngroș culorile când discut despre compatrioții mei. Nu ascund niciodată defectele noastre. Dar, întotdeauna, am încercat un sentiment de satisfacție ca urmare a unei reușite sau victorii repurtate de români. În diverse situații, fac tot posibilul să judec imparțial. Blamez afișarea oricărui complex de superioritate, nejustificat prin fapte și realizări. Categoric, nu importă unde te-ai născut: pe malul Nistrului sau al Bâcului, pe Dâmboviţa sau pe Bega, în cartierele Primăverii, Ferentari, Mănăștur sau Copou. Puţin valorează ce gândeşti, cine crezi că ești, ce spui şi ce doreşti. Ce faci? Ce valori, materiale sau spirituale, produci şi cine are parte de ele? De aici să pornim confruntarea. Ne-am autodenumit ”români”, relativ recent și poate impropriu. Am fi putut să ne identificăm și altfel: traco-geto-daci, daco-latini. Pe mine mă fascinează un singur nume – ”dacii liberi”. Vorbim, deci, de o continuitate milenară. De un biosistem și un ecosistem ce emană o anumită spiritualitate. Evidenţiem un mod de viaţă, tradiţii, constituite într-un sistem de etno-valori eterne.
Politicienii din întreg spațiul românesc nu-și bat capul cu proiecte de viitor, având o mentalitate predominant conjuncturistă. Ei consideră că a fost creat deja un model strategic pentru România – integrarea în Uniunea Europeană. E adevărat, însă, aderarea la structurile euro-atlantice era doar ”opțiunea corectă” la momentul respectiv, nu și principalul proiect național. Aflați acum pe o ”arcă globalistă” în derivă, puțini români se gândesc să schimbe direcția, harta de navigație sau portul de destinație.
Mircea Druc
EVADAREA
”Pleacă, Druc, în Europa!”
Mass-media a speculat suficient pe tema: ”Cine este, cu adevărat, Mircea Druc?” Exemple: «Секреты архива. Кто он, премьер министр Мирча Друк?», ziarul «Трудовой Тирасполь», 9 ianuarie 1991; ”Care-i numele dumneavoastră adevărat, dle Mircea Druc?”, ziarul ”Curierul de seară”, 3 decembrie 1991; ”Care este adevărul”, ziarul ”Independentul” din Iași, 4 iulie 1995. Nimeni absolut, nici jurnaliștii aserviți, nici organele competente, nu cunoșteau marele meu secret. Retrospectiva și narativitatea îmi permit să identific motivația-cheie a tinereții mele: în perioada 1958-1968 am trăit cu gândul la evadarea din ”închisoarea popoarelor”. Ce se întâmpla cu mine, de fapt?
Lucram tractorist și combainer în Kazahstan. Întru-n respiro, mă aflam în baraca de la cantonamentul de câmp; citeam o traducere în rusă a romanului „Martin Eden”, de Jack London. Cartea mi-o trimesese prin poștă Petru Dudnic, drept cadou de ziua mea. M-a văzut mecanicul șef și s-a așezat alături: ”Bună, ce citești, arată?”. Tăcut, i-am întins cartea. A frunzărit-o îndelung după care, cu o voce stranie, a rostit: ”Ascultă, tinere! Demult stau cu ochii pe tine. Nu eşti la fel ca toți ceilalți. La școală aveam un bun amic, Thomas Druc. S-ar putea să te tragi din germani. Şi aici, în cătunul nostru, este un german, deportat din Bucovina. Anton Druc, îi spune. Am să vă fac cunoştinţă, te-apuci că mai sunteţi şi neamuri...”
Mecanicul șef era un german în etate, respectat de toți mecanizatorii și de conducerea colhozului. Nu-mi amintesc exact cum îl chema, pare mi-se Arthur Litzenberger. Însă îi țin minte și astăzi fața, ochii. Îmi vorbea calm, senin, părintește: ”Druc, să nu accepți oferta”. Președintele colhozului îmi făcuse public o propunere onorabilă, tentantă: să plec la Alma-Ata, la Institutul agricol, ca să învăț de inginer mecanic. Conform indicațiilor venite de la Ministerul agriculturii al Kazahstanului, colhozurile și sovhozurile începuseră să investească în pregătirea propriilor specialiști. ”Președintele e bine intenționat. Și o fi vrând să te însoare cu una dintre fiicele sale. Mezina urmează să facă agronomia, tot ca stipendiată din partea colhozului. Arzugül este o fată foarte cumsecade, frumoasă, nimic de zis. În limba uigurilor, prenumele ei înseamnă ”floare de vis”. Dar locul tău nu este aici, în Stepa Kulundină... Pleacă Druc, în Europa! Cât mai urgent. Și pentru totdeauna! Ești un om liber, nu ca noi, niște proscriși”. Acolo, în regiune, locuiau câteva generații de germani deportați în 1941, când Kremlinul a lichidat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Germană. Toţi locuitorii de etnie germană fuseseră strămutaţi cu forța de pe Volga în Kazahstan.
După întâlnirea cu eroul din romanul lui Jack London, după discuțiile cu germanii deportați am decis: nu rămân în Kazahstan; am să ajung să văd lumea... voi învăța neapărat limbi străine. Însă, sincer să fiu, îmi plăcea Arzugül viitoarea studentă la Alma-Ata: avea ochi măsline coapte, ten arămiu, un zâmbet de eroină din filmele indiene și încă ceva ieșit din comun… În Kazahstan, am câștigat ceva bani și grâu. Pentru elan comsomolist și abnegație stahanovistă am fost decorat cu medalia muncii - «За освоение целинных земель». Colhozul a vărsat grâul în contul statului, la un mare siloz al stației de cale ferată Pavlodar; eu am primit chitanță și confirmare că pot prelua o cantitate egală de grâu de la stația de cale ferată Bălți. Tata, ajutat de un nepot de la soră, șofer pe camionul colhozului, a ridicat ”comoara” și a dus-o acasă. Familia noastră era tare mulțumită. În Pociumbăuți, lumea a comentat un timp ”minunea”: ”Marcel a lui Gheorghe a lui Ostin Druc a trimis de la ”țelină” vreo șapte tone de grâu!”
Într-un anticariat din Moscova, Petru Dudnic mi-a făcut rost de un mic dicționar rus-spaniol și un ghid de conversație rus-italian. Le aveam la mine peste tot, precum astăzi telefonul mobil. În transportul public, în clipele libere învățam pe de rost pagini întregi. Dicționarul de buzunar, editat în 1938, îl mai păstrez, ca pe un talisman. Peste trei ani am reușit să devin student la Universitatea de Stat din Leningrad. În octombrie 1959, am aderat la Mișcarea de renaștere națională în clandestinitate. De atunci, călătoria vieții mele nu mai era o simplă aventură, o căutate haotică; evadarea devenise o necesitate obsesivă, un plan, camuflat cu o vigilență permanentă. Descoperit, planul meu ar fi însemnat o acuzație de ”trădare a patriei sovietice”, cu urmările inerente în asemenea situații.
Într-un interviu acordat Stelei Popa, în 2008, Grigore Vieru mărturisea: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”. Mi-am amintit atunci că nici eu n-am visat vreo dată să zbor pe altă planetă. Dar, prin 1958, am ”investigat” serios toate modalitățile de a fugi peste Prut. Cunoșteam un vad la verii mei din Cuconeștii Vechi, care aveau casa chiar pe frontieră. Practic, cu toata vigilența grănicerilor, aș fi reușit să ajung pe malul celălalt al Prutului. Am aflat, însă, că partea română extrăda imediat pe oricine ar fi trecut ilegal frontiera cu Uniunea Sovietică, ”o țară vecină și prietenă”. Conform propagandei oficiale, URSS și RPR erau două ”țări surori” și sora cea mai mare o ajuta pe cea mai mică să construiască se zor socialismul. Mai auzisem că Bulă, la întrebarea profesoarei - ” Știi de ce, noi, românii, trăim bine cu URSS?” a răspuns prompt: ”Da, știu, de frică!”.
Am renunțat la ideea de a fugi peste Prut și din alte motive. Eram total derutat de ”repatrierea” din RPR în RSSM a unor intelectuali pe care i-am cunoscut și îi stimam: Aureliu Busuioc, Emil Loteanu, Valentin Mândâcanu, George Dimitriu, Vitalie Tulnic și Igor Schiba. Cunoscusem și trei studente, una la Cernăuți și două la Chișinău, ”repatriate” și acestea împreună cu părinții. Se mai vorbea și de o ”acțiune specială” a evreilor români care, după 1945, solicitaseră masiv cetățenia sovietică. Dintre acești ”repatriați” l-am cunoscut la Chișinău pe Alexandru Cosmescu și l-am stimat ca om, scriitor și intelectual de formație românească. La Moscova l-am cunoscut pe Grigori Korobcinski și am rămas la fel cu impresii bune. Dar ”repatriații” nu voiau sau nu puteau să răspundă direct la o întrebare simplă: unde se respiră mai ușor?
Pentru mine, personal, în perioada 1958 -1968, ar fi avut rost să trec Prutul doar ca să ajung la Dunăre. Iugoslavia rămânea singura speranță reală a românilor care visau să ajungă în Occident. Cu timpul, după multiple tentative de plecare clandestină din țară, unele reușite, altele eșuate, condițiile deveneau tot mai severe. În portul Constanța, ca și în porturile fluviale, nimeni nu-și mai asuma riscul să te îmbarce pe un vapor. Fugarii riscau să fie împușcați de grăniceri. Pe șosele, de-a lungul Dunării, erau pichete de supraveghere a frontierei. Șalupa, care patrula în timpul nopții pe Dunăre, nu era sesizată de fugari. Din când în când, echipajul aprindea un far și îi surprindea. Străpunși de cangea grănicerului erau lăsați să moară în apă. Unii români, dornici să scape de comunism, alegeau cea mai periculoasă metodă: se urcau pe un tub de oxigen, îl deschideau la o presiune puternică, pentru a-i ţine deasupra apei. Dacă nu reușeau să-l închidă și se izbeau de malul sârbesc, explozia îi omora pe loc. Am auzit de cazul unui fugar care nu știa să înoate. Frate-său l-a legat de mijloc cu o sârmă. L-a tras după el înotând, sârma a tot alunecat și a ajuns la mal cu fratele strangulat.
Iarna, românii fugeau pe lacul de acumulare de la Porțile de Fier. Gheața se rupea și se înfundau turbinele. Cadavrele erau scoase prin turbine în partea cealaltă după care le îngropau într-un loc special; cu timpul căpătase proporțiile unui cimitir. După o serie de nenorociri, românii au aplicat metode ingenioase. Trimiteau pe lacul îngheţat un cal şi, dacă gheaţa rezista sub greutatea cabalinei, fugeau şi ei. Chiar şi aşa, şansele erau mici. Supraviețuitorii ajungeau prin închisori. Arestații erau puși să curețe câte șapte saci de cartofi pe zi, alții lucrau la sera unui spital de nebuni. Mulți erau terorizați și amenințați permanent cu expulzarea. Am citit undeva că sârbii au predat fugari români în schimbul unor vagoane cu sare. Cică, 200 de români au fost debarcați în 1984 la Jimbolia. Totuși, mulți au reușit să ajungă în Italia și de acolo în SUA și Canada.
Un deceniu din viața mea l-am cheltuit căutând cum s-o șterg din Uniunea Sovietică. Am absolvit Universitatea de Stat din Leningrad și, în septembrie 1964, am devenit angajat la Aeroportul internațional ”Șeremetievo” din Moscova. Credeam că de acolo voi reuși să fug, să ajung dincolo, pentru a putea să ajut cu ceva Mișcarea. Mă gândeam la ”Vocea Americii”, la ”Europa Liberă”, la ”Svoboda”. În acea perioadă Ministerul Aviației Civile al URSS, la indicația CC PCUS, a decis să inaugureze curse aeriene directe în America Latină, peste Pacific, cu escală la Tokyo. Fiind apreciat ca un lucrător laborios și disciplinat, am fost propus pentru funcția de reprezentant al Aeroflotului în Japonia. Avantajul meu față de alți trei-patru candidați era cunoașterea spaniolei, portughezei și a altor limbi. Timp de șase luni am urmat un curs de pregătire specială, am susținut cu brio toate examenele, începusem să învăț intens japoneza. Am fost primit în partid. Toți reprezentanții companiei Aeroflot în străinătate erau ofițeri acoperiți. Însă, la ultima verificare s-a descoperit că la Chișinău aveam dosar de ”naționalist”.
Acuzația de naționalism era monedă curentă. KGB-ul moldovenesc avea probe la dosarul meu: susțineam identitatea dintre moldovenească și română. Menționau și alte păcate, la care mă voi referi în alt context. Astfel, a eșuat planul lui Alexandru Șoltoianu, liderul Mișcării noastre, care prevedea angajarea mea la KGB. Însă lucrurile grave aveau să înceapă în 1971, când Ion Stănescu, șeful Consiliului Securității Statului Român, ne-a turnat la Moscova pentru ”activitate antisovietică”. După 1989, demersul lui Stănescu către Andropov a fost descoperit în arhive și publicat în revista ”Memoria” și în alte surse. Unii analiști politici consideră că trădarea ar constitui o replică pentru cei care susțin sus și tare că desovietizarea României a început în 1958, fiind finalizată cu succes de către Nicolae Ceaușescu. Realitatea, însă, e mult mai complexă.
Ziaristul și scriitorul Viorel Patrichi mă întreba dacă m-a ajutat cineva de la Chișinău, deoarece, între timp, în RSSM a demarat ”moldovenizarea conducerii comuniste”. Nu țin minte ca cineva dintre aparatcici, ”de ai noștri”, (moldoveni/români basarabeni sau nord-bucovineni), ar fi fost dispus să ajute conaționalii în asemenea situații. Deznaționalizarea silențioasă promovată de Kremlin era un mecanism ingenios, patentat de Lenin. În RSSM, relativa ”moldovenizare” a aparatului de partid și administrativ a dus la formarea unei nomenclaturi și mai antinaționale decât cea a rușilor. Moldovenii din stânga Prutului și ”rușii de profesie”, ajunși în vârful piramidei birocratice, se arătau mai potcoviți ideologic, mai antiromâni și mai perfizi, decât ștabii din Centrul imperial. La Moscova întâlneai disidenți mai des decât la Chișinău. Dar pe mine m-au ajutat mulți intelectuali, membri și simpatizanți ai Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni și nord-bucovineni. De exemplu: Loghin Alexeev-Martin, Nuțu Mihali, Eufrosinia și Victor Rusnac, Emil Codău, - la Chișinău; Ilie Motrescu, Dumitru Covalciuc, Constantin Popescu, Paulina și Ion Rusu, Gheorghe Slabu - la Cernăuți. La Moscova, m-au susținut moral și material mulți intelectuali ruși și de alte etnii: Serghei Krasavcenko, Gavriil Popov, Elena și Alexandr Frenkin, Alexandr Storojinski, Evghenii Serdiuk.
Avertisment
La Universitatea de Stat din Leningrad, concomitent cu specialitatea ”filolog-romanist, limba şi literatura spaniolă, limba franceză, limba portugheză”, am obținut, conform programului de studii, profesia de traducător militar și gradul de locotenent. La catedra militară a universității am însușit specialitatea ВУС № 6021. Ca ofițer rezervist, până la excluderea din partid și ”retrogradarea” ulterioară, făceam parte dintr-un gen de armă specială: «Спецпропаганда». Odată la doi ani, în dependență de necesitățile armatei, ne scoteau din câmpul muncii. Pe timp de pace, conform legii, puteam fi convocați de la o lună până la jumătate de an. Studiam și simulam utilizarea mijloacelor moderne de propagandă. Ne antrenau intens pentru a face față într-o eventuală confruntare cu omologii noștri din NATO.
Anul 1972. Ajunsesem pe muchie de cuțit. După ce am fost interogat în ”Dosarul Șoltoianu”, nu știam ce probe mai dețin la KGB și mă așteptam să fiu arestat. În luna mai, am fost mobilizat la un curs de perfecționare organizat de Direcția politică a Districtului militar Odessa. Chiar în prima zi, ajuns la Odessa, am trăit un moment pe care nu-l pot da uitării. După ce ne-au îmbrăcat în uniforme soldățești, dar cu epoleți de ofițeri, am luat masa în cantina unității militare. Comandantul ne-a anunțat că până a doua zi avem liber, ”pentru aclimatizare”. În drum spre cazarmă, m-a ajuns din urmă un rezervist. M-a depășit, fără să mă privească, și, din mers, mi-a ordonat răspicat, în spaniolă: ”Du-te pe malul mării, fără coadă. Ne vedem peste o jumătate de oră!”.
La-m așteptat pe plajă, intrigat, nerăbdător. Nu se vedea nimeni în jur. S-a apropiat, m-a privit în ochi și mi-a vorbit în română: ”Mă cheamă Vasile Liurca. Sunt inginer constructor, am lucrat cinci ani în Cuba, acolo am învățat spaniola. Nu știu cine ești, ce ești și ce probleme ai. Dar eu, din echipa spaniolă, și un găgăuz, din echipa turcă, am primit ordin de la comandant să ne împrietenim cu tine. Vom raporta fiecare pas: tot ce spui și ce faci”. M-a lăsat uluit și a plecat precipitat spre oraș. M-a impresionat și înfățișarea lui: purta mustață și îmi părea că semăna leit cu legendarul Mihail Frunze... Ulterior, cu Vasile Liurca am devenit și am rămas buni amici. Tot atunci, la Odessa, s-au cunoscut și soțiile noastre. Căci, după o lună de armată, cursanților li s-a permis, pentru două zile (sâmbăta și duminica), o cazare la un hotel, ca să-și poată invita soțiile. Doreau sărmanele și ele să vadă orașul și plaja. Peste nouă luni am primit un telefon de la Vasile. Era fericit și a ținut să-mi comunice: ”Valentina a născut o fetiță”. ”Să vă trăiască! Cum o s-o cheme?” ”Mariana, ca pe soția ta”.
Atunci, la Odessa, avertismentul căpitanului Vasile Liurca m-a salvat. Mi-am dat seama că de data aceasta cursurile de perfecționare nu mai erau pentru mine decât un test de loaialitate. Din clipa aceea nu am mai comentat absolut nimic. Mi-am controlat fiecare gest. Înainte de a deschide gura, cântăream fiecare cuvânt. Am depus un efort enorm ca să fiu printre cei mai buni rezerviști, la teorie și practică. Mai păstrez și astăzi diploma primită atunci. Ca specialiști în domeniul războiului informațional-psihologic, eram repartizați oficial, în echipe pe criteriul specializării lingvistice anteriore. Noi, însă, ne numeam între noi pur și simplu: turci, greci, italieni, francezi, spanioli. Fiecare grup elabora foi volante și edita un ziar în limba respectivă; cei cu voce adecvată și fără accent se antrenau în calitate de crainici pentru eventuale posturi de radio ale armatei; acestea se creează ad hoc în timpul acțiunilor militare pe teritoriul inamicului. Eu îndeplineam funcția de crainic dar și de redactor al ziarului-model ”Libertate popoarelor”, destinat spaniolilor. Eram dator să cred că ibericii, în 72, ca și basarabenii în 40, așteptau cu sufletul la gură să vină Armată Roșie, eliberatoare prin definiție și vocație.
Colegiul de redacție semna ”bun de tipar” cu acronimul TALMENCURD: TAL (Talin), un spaniol din miile de copii orfani aduși în URSS în tipul războiului civil; îl chema de fapt Stalin, dar, de la un timp, sincopase prima literă și se prezenta cu prenumele ”Talin”, cu accentul pe ”i”; MEN (Menin), un evreu basarabean, gata să depună actele de plecare definitivă în Israel; KURD (Druc) – un român basarabian, care în perioada 1958-1968 căutase obsesiv o portiță prin care să evadeze din paradisul numit URSS.
În general, după dispariția Uniunii Sovietice, dar mai ales în ultimul deceniu, propaganda specială a evoluat spectaculos. În prezent, circulă diverse denumiri: dezinformare, atac mediatic, media minciuni, psihoagresiune, război informațional-psihologic, război cibernetic. Termenii englezi ai forțelor militare și civile angajate într-o propagandă specială, inteligentă, competenta și eficientă sunt PSYOP, PSYWAR și Ciberforce. Parțial, din această categorie de armă fac parte ”omuleții verzi” și războiul hibrid. Rusia se află printre primele cinci țări cu cele mai dezvoltate Ciberforce – angajate în spionaj, atacuri cibernetice și război informațional. Structurile acesteia înregistrează mii de oameni, beneficiind de alocații bugetare solide: aproximativ 300 milioane de dolari anual.
Liderii Mișcării de renaștere națională au fost condamnați sau alungați din învățământ. Alexandru Șoltoianu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu și Valeriu Graur au făcut ani grei de lagăr și exil. Eu am reușit să-mi îngrop ”toate probele”. Am scăpat, chiar dacă eram menționat în scrisoarea lui Ion Stănescu. Dar, n-am mai putut profesa. Cu două licențe și un doctorat am lucrat la ”Stroiplastmass”, un mare combinat din suburbia Moscovei. Apoi la combinatul de prelucrarea lemnului și producerea mobilei din Cernăuți.
Visul evadării din URSS a durat zece ani. Aș putea descrie amănunțit acele momente concrete când nu am acceptat compromisul și, astfel, am ratat câteva șanse reale de a evada. Într-un fel, m-am comportat ca părinții mei în ziua ”când s-a cedat Basarabia”. Nu au trecut Prutul, așa cum o îndemna bunicul Ștefan Ciubară pe fiică-sa Elena, și comandantul român pe sergentul Gheorghe Druc. Tata și mama au regretat toată viața. Și eu, la fel. M-am condamnat adeseori pentru expectativă. Mă convingeam că singurătatea ar fi fost mult mai adecvată pentru realizarea visului meu. Aș fi putut mai lesne să-mi urmez calea aleasă, trăind de unul singur, departe de casă și de ai mei. Așa cum am și fost, practic, de la treisprezece ani. Nu s-a mai dădăcit nimeni cu mine, să mă trezească dimineața, să-mi servească micul dejun, etc. Nu mi-au plăcut niciodată distracțiile, dar în anii studenției am încercat de toate. Cu unii colegi de facultate și cu militanți unioniști am rămas prieteni pe parcursul vieții și nu ne-a fost rușine niciodată că eram așa și nu altfel.
Până la urmă, transpunerea în practică a unui ideal sau obiectiv depinde sută la sută de noi înșine. Mai întâi de toate e necesar să conștientizezi exact ceea ce-ți dorești. Să-ți formulezi verbal, sau mai bine în scris, propria motivație. Dacă mobilul cheie nu poate fi afișat public, îl păstrezi ca pe un mare secret sau îl refulezi. După care întreaga ta activitate o subordonezi acestui obiectiv, situat în vârful piramidei. Motivația individuală are, în concepția mea, configurația unei piramide. Pe parcursul vieții, treptele piramidei se deplasează pe verticală, modificând astfel ierarhia motivației personale. Este o schimbare inevitabilă în dependență de factori interni și externi, obiectivi și subiectivi. Mie, de exemplu, ultimul sfert de secol mi-a schimbat ierarhia motivațională și felul în care văd lumea.
Un alt criteriu de care depinde împlinirea unui vis este intuiția. Mai precis, capacitatea de anticipare, de predicție a evenimentelor. Dacă nu o ai din naștere, ți-o dezvolți printr-un efort perseverent. O importanță aparte o are și capacitatea de a elabora și adopta decizii însoțite de riscuri inerente. Însă, la anumite cotituri, este strict necesar să cedezi; să mergi la un compromis temporar chiar cu anumite principii, pe care le consideri sfinte. Dacă nu accepți nici un compromis cu tine însuți, nu vei reuși niciodată să-ți atingi obiectivul formulat.
Mircea Druc,
un dac liber, unionist
București, 22 martie 2019
NIȘTE COMPLEXAȚI
La București, funcționează Ministerul Culturii și Identității Naționale. Nu-mi dau bine seama ce legătură ar putea avea o structură administrativă birocratică cu identitatea națională. Patria este simțire și nu se impune pe cale administrativă. Ideea unei atare componente a executivului s-o fi născut în mintea celor care suferă de complexul identității? Vom avea parte încurând și de un Minister al Adevărului? Statul Român, indiferent de originea etnică a cetățenilor săi, apără o identitate națională unitară. Totuși, din diverse motive demografice, economice, culturale, politice, administrative etc., regiunile, unite administrativ în 1920, și-au mai păstrat un specific al lor.
În spațiul public, circulă părerea că doar locuitorii din Valahia, recte Muntenia și Oltenia, au o identitatea națională mai bine conturată deoarece ei ar fi marii beneficiari ai Micii și Marii Uniri. În Moldova și Dobrogea, identitatea națională, chipurile, s-ar afirmă doar parțial. De complexul identității ține și recentul demers al celor din Transilvania, Bucovina și Moldova, care vor să spargă monopolul bucureștean. Cică, în Transilvania, identitatea regională ar tinde să devină mai puternică decât identitatea națională. Iar unii români s-ar identifica cu Banatul și Transilvania și mai puțin cu România. Întotdeauna, complexele de superioritate sau inferioritate ale multor români, născuți în diverse regiuni istorice ale Țării, mi s-au părut amuzante. Însă, ca unionist și proiectant etnosistemic, mă îngrijorează.
În literatura de specialitate găsim descrise circa 50 de complexe. Toate semințiile lumii sunt marcate de complexe, care le afectează comportamentul, deciziile și acțiunile. Legat de complexele istorico-provinciale, invoc o întâmplare amuzantă. Era prin septembrie 1994. Reveneam către Bucureşti dintr-o scurtă deplasare de serviciu la Cernăuţi. În maşină, doi funcţionari din MAE, şoferul şi eu. Dintre cei trei, unul era ardelean, altul oltean și eu, basarabean/bucovinean/moldovean, cum doriți. Din vorbă în vorbă, am trecut la bancuri despre ardeleni, moldoveni şi olteni. Brusc, ardeleanul decretează: miticii habar n-au cum se prepară porcul de Ignat. Nici n-au cu ce, că la ei căţeii de usturoi sunt măruţi, ca boabele de orz. Ţuica o afumă rău şi n-are tărie nici cât berea ordinară. Replica olteanului a fost pe măsură. Eu o făceam pe imparţialul. Interveneam împăciuitor, cu exemple performante din arta culinară a Valahiei și Transilvaniei. Trecând de Focșani, am văzut că cei doi conaţionali se înteţesc și am rugat şoferul să tragă pe dreapta. Să cumpărăm de la moldovenii ieşiţi la şosea, struguri şi alte bunătăţi ale toamnei.
Palma de pământ românesc, numită printr-un accident istoric ”Republica Moldova”, suferă şi ea de complexe teritoriale: „nordiști”, zona Cernăuți - Bălţi; „centrişti” – zona Bălţi - Chişinău; „sudiştii” – zona Hânceşti - Dunăre - Marea Neagră. Partea de peste Nistru are complexații săi - „şefii de profesie”, sau „şantiştii”, cum îi poreclesc basarabenii. Încă din primii ani petrecuți la Chişinău (toamna lui 1957- primăvara lui 1960), mi-a fost băgat în cap un adevăr dur şi rimat pe deasupra: ”Moldovean de peste Nistru? Ai putea să fii ministru!”. În 1990, eu, un „basarabean proclet”, (așa ne porecleau ”șantiștii”), am ajuns un cvasi prim ministru. Și unii deputați, solicitând diverse favoruri, inclusiv posturi pentru neamuri, încercau să mă tămâieze. În sensul că cei de la nord ar fi buricul pământului: „Știți, domn prim ministru, noi facem, noi dregem… Numai câţi prim secretari de partid am avut, atâția scriitori, poeți și savanți. Acum iată, și președintele Mircea Snegur și dumneavoastră, prim ministru, tot de la noi. Nordiștii au fost, sunt și vor fi. Nu ca cei din jurul Chișinăului: pun дробилка pe fântână, fac tone de vin și casa plină de copii! Ori cei de la sud, că numai cântă şi joacă. Ai noştri îs fruntea! În politică, în ştiinţă, în cultură!”. Îi repezeam de fiecare dată, râzând: „Sigur, nordiștii, cu două case mari și mașină „Moscvici” în curte! La zece case un singur copil. Toamna abia dacă aduni o clasă de-a întâia. Halal patrioți, căpătuiți din speculă, votând numai șefi comuniști!”
Cine a trăit ca mine, la Cernăuţi, ştie ce înseamnă să fii moldovean printre ucraineni. Bancurile cu moldoveni alimentează complexul de superioritate obsesiv al oricărui ucrainean, care se respectă. Cine a trăit ca mine, la Chişinău, a simţit ce va să zică „țigan român” printre ”moldoveni sovietici” complexați. În spațiul dintre Prut și Bug, am întâlnit moldoveni, care se înfumurau: „Noi am fost într-un mare Imperiu, cu rușii, nu ca valahii, cu turcii, sau orgolioșii de ardelenii, cu ungurii și austriecii. Am zburat și în cosmos!”
Uneori, mă folosesc de ocazie și-i tachinez pe valahii și transilvănenii complexați: ”Uitați- vă la complexații de moldoveni stataliști din stânga Prutului! Să vedeți ce minunăție de portal și-au pus la punct – www.moldoveni.md! Urmați-le exemplul! Să mai aibă românii, încă două portaluri, respectiv www.valahi.vh și www.transilvăneni.tr că nu strică. Să-și expună fiecare argumentele, comparând la tot pasul: moldoveni – munteni – transilvăneni; trecut, prezent și viitor. Ca să avem cu ce ne lăuda, să facem filme documentare și de lung metraj, să luăm masterate și doctorate, să scriem monografii și romane, să compunem ode și cantate, să participăm la dezbateri audio-video. Astfel, fiecare va putea convinge Europa, o lume toată, de marele adevăr: ”noi, moldovenii suntem…”, ”noi muntenii suntem …”, ”noi transilvănenii suntem...”. Suntem, desigur, cei mai deștepți, cei mai talentați etc. Şi, concomitent, moldovenii, valahii și transilvănenii, fiecare separat și pe toate căile, să demonstreze că locuitorii celorlalte două entităţi istorice ale Statului Național Român unitar sunt, în marea lor majoritate, niște terchea-berchea.
În unele situații, devin patetic și insist: anul 1918 este cel mai important din istoria traco-geto-dacilor. El marchează o finalitate. Rezultatul unor eforturi de supravieţuire şi afirmare de-a lungul mileniilor. Și nu doar o singură dată din calendar, ci anul 1918 integral (Chişinău - 27 martie, Cernăuţi - 27 noiembrie, Alba-Iulia – 1 decembrie), reprezintă ora astrală a națiunii; expresia voinței de unire într-un spaţiu geografic ancestral: la Nistru, în Carpaţi, la Tisa, la Dunăre şi la Marea Neagră. Până la 1918, şi de atunci încoace, nu am mai contabilizat o atare performanţă. Desigur, au fost și alte momente semnificative. Putem discuta la infinit despre ”unirea necunoscută” sub Ștefan cel Mare, despre unirea sub Mihai Bravu și unirea de la 1859. Merită invocată proclamarea Independenței la 1887. Unii elogiază puciul liberal, după care, vorba lui moş Teacă, n-am mai fost Domnie, ci ne-am făcut Regat. Alții invocă cele două lovituri de stat - august 1944 și decembrie 1989.
De la istorici aflăm că inițial, la 1859, unioniștii moldoveni au decis că noul stat independent se va numi „Moldovalahia”. Iar unioniştii munteni ar fi optat pentru variantele „Dacoromania”. Transilvănenii au insistat să fie „România”. Aveau motive serioase: evidențiind geneza românilor („noi suntem urmașii lui Traian”), sperau să mai tempereze „trufia hunilor”. Dar şi a altor „venetici”, supuşi servili ai unor imperii înjghebate recent în această regiune a Europei. Am mai citit undeva că și împărăteasa Ecaterina cea Mare intenţiona să facă din Principatele Dunărene „un tot întreg” sub vechea denumire „Dacia”. Şi, desigur, ”Întregul” urma să-i aparțină, ca domeniu al Imperiului Rus ortodox-pravoslavnic în plină expansiune.
Denumirile istorice „Moldova”, „Valahia” și „Transilvania” au apărut înainte de „România”.
La fel, termenii „Serbia” „Croația” și „Slovenia” sunt mai vechi decât „Iugoslavia”. Noțiunile ”România” și ”Iugoslavia” or fi și acestea inventate de niște inamici ai deștepților de moldoveni, munteni, transilvăneni și, respectiv, ai bravilor sârbi, croați, sloveni. La facultatea de psihologie a MGU, am audiat și un curs special de etnopsihologie; acum mai urmăresc studiile comparative în acest domeniu. M-ar interesa, bunăoară, profilul psihologic și diferența reală sau imaginară între sârbi, croați și sloveni. Vecinii noștri (iugoslavii, slavii de sud) trăiesc adesea perioade când nu se agreează între ei. Cu toate acestea, peste Dunăre, n-am observat o gâlceavă stupidă „sârb –iugoslav”, ca „moldovean – român”, între Prut și Nistru. Stataliștii moldoveni sugerează fariseic că „partea a devenit Întreg”. Bineînțeles, nu întâmplător în Republica Moldova este întreținută polemica ”moldovean-român”, o dihotomie lipsită de bunul simț și subversivă. Dar tot acolo, EI devin agresivi și nu admit teza că mai multe părți ale Federației Ruse ar putea deveni state independente.
Ca supus al Imperului, în zbuciumul meu prin ”Măreața Uniune Sovietică”, am păstrat întotdeauna sentimentul demnității și onoarei de român. Adeseori enumeram în gând motivele: fără avizul Kremlinului, țara mea a stabilit relații diplomatice cu RFG; după războiul de şase zile, nu a rupt relaţiile cu Israelul, ca toate celelalte țări socialiste în frunte cu URSS; militarii români n-au invadat Cehoslovacia cu tancurile Pactului de la Varșovia; economiștii români au respins ”Planul Valev”, au rezistat la orice presing din partea CAER-ului; la întâlnirea cu Brejnev, în Crimeea, Ceaușescu a replicat cu demnitate: ”Nu putem admite teza că ar exista o limbă moldovenească, diferită de cea română”. La inițiativa lui s-a făcut metrou în capitală. Avea să termine canalul Bucureşti-Dunăre, precum și alte proiecte în derulare. Prin comparație, Janos Kadar, bunăoară, a fost un trădător. L-a vândut pe Imre Nagy, un erou național, conducătorul Revoluției Ungare din 1956, spânzurat de sovietici. Gustav Husak, un alt trădător, a cerut Kremlinului o intervenție armată, ca să-l elimine pe Alexander Dubcek, să înăbușe „Primăvara de la Praga". Timp de treizeci de ani, dictatorul Todor Jivkov le-a impus bulgarilor tot ce-a dorit Kremlinul. Erich Honecker s-a opus vehement unificării Germaniei. Dar, tot în gând, conchideam: ungurii, cehii, slovacii, bulgarii, germanii nu le-au făcut nimic ”trădătorilor de neam și de țară”; conducătorii lor au decedat din cauze naturale; noi, românii, creștini ortodocși, l-am împușcat pe un mare patriot român în ziua de Crăciun.
Adeseori, îmi trece prin minte o ”blasfemie” și tinde să devină un gând compulsiv: după Marea Unire din 1918, regele Carol al II-lea cu dictatura lui a băgat România Reîntregită în impas. Şi, în septembrie 1940, elitele politice degenerate l-au chemat pe ostașul Ion Antonescu ca s-o salveze. În acest cadru, îmi permit niște divagații: ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu s-ar fi oprit la Nistru? În 1941, învingătoare erau Puterile Axei. Liderii acestora, dacă ar fi constatat ezitarea conducătorului Statului Român, ar fi ordonat, și exponenții lor din interiorul României l-ar fi lichidat, fără niciun simulacru de proces. Dar mareșalul nu s-a oprit la Nistru fiindcă urma să-și îndeplinească destinul... Omul și-a prelungit viața cu patru ani. Regele nu l-a lăsat pe Antonescu să negocieze cu Aliații învingători. Ar fi încheiat poate un alt fel de armistițiu. În august 1944, l-a arestat și l-a servit pe tavă sovieticilor. Ulterior, ”cei trei mari” – doi exponenți ai Deminternului și un exponent al Kominternului - au dat indicații clare. Și, in iunie 1946, ”tribunalul poporului” s-a conformat. Iar regele, omagiat de Stalin cu Ordinul ”Pobeda”, și-a prelungit mandatul cu doi ani.
Ungurii l-au ajutat pe Amiralul lor să rămână în viaţă. A murit de moarte bună în Portugalia. Iar astăzi compatrioții îi ridică în țară monumente. Și, atât la Moscova, cât și la Berlin, tot ei, ungurii, au fost și sunt mai agreați decât românii, deși aceștia ”au întors armele în august 44”. Și mai vin cu o constatare: Transilvania de Nord a fost eliberată în întregime la 25 octombrie 1944. Dar românii au continuat să lupte, cu pierderi grele, pe teritoriul Ungariei și Cehoslovaciei, alături de ”glorioșii eliberatori” sovietici, până la 9 mai 1945. Și nimeni niciodată nu i-a reproșat regelui Mihai I, comandatul suprem al Armatei Române, că nu s-a oprit pe linia Oradea - Satu Mare. Referitor la decizia mareșalului de a trece Nistrul, precum și la prezența românilor în Transnistria și Odessa, expresia cea mai elocventă aparţine academicianului Florin Constantiniu: „politică – națională – dramatică – costisitoare - inevitabilă".
Ne-am mai putea întreba dacă ideile ”transilvanismului” și ”moldovenismului” nu au fost susținute cu tărie încă din start. Și dacă astăzi nu sunt animate din afara României. Cu certitudine, țările vecine ar jubila dacă românii ar cădea în cursa regionalismului separatist. E adevărat, ca în orice țară, există identitățile locale și în România. Dar, cu siguranță, acestea sunt create de o relativă diversitate culturală și confesională, de anumite tradiții și cutume, nu de ceea ce cred ungurii despre Transilvania, sârbii despre Banat, bulgarii despre Dobrogea sau ucrainenii și rușii despre Basarabia și Bucovina.
Emigranții și migranții români au o imaginație mai clară a Țării lor visate în comparație cu ceea ce este în realitate. Adeseori intervine complexul de superioritate al occidentalilor și imaginea falsă despre România (țara delincvenților și țiganilor). Atunci, unii români, marcați de complexe de inferioritate, preferă să spună că au venit din Transilvania (sau chiar din Ungaria sau Republica Moldova), ca să evite orice apropouri sau discuții penibile pentru ei. Dacă vreodată Transilvania și Banatul vor obține un statut local specific, acesta va fi al românilor. Și cu totul diferit de statutul celor șase județe basarabene recte Republica Moldova.
Demult, am lansat un apel către cei marcați de complexele de superioritate sau inferioritate,
către amicii și inamicii României: ”N-aveți decât să fiți moldoveni, munteni, ardeleni, bănățeni etc. şi să vorbiţi moldoveneşte, munteneşte, ardeleneşte! Incontestabil, sunteţi liberi şi aveţi dreptul să scrieţi şi să spuneţi orice. Eu, însă, vă îndemn să urmați exemplul moldoveanului Mihai Eminescu: ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?” Și, pentru Dumnezeu, renunţaţi la dihotomia: Moldova versus România; Muntenia versus România; Transilvania versus România. Căci totul e atât de simplu: A (Moldova) + B (Muntenia) +C (Transilvania) = ABC (România). ”Suntem români și punctum!”
Etnic român fiind, am sperat din totdeauna să văd şi conaţionali de ai mei printre deschizătorii de drumuri. Doream să-i venerez pe acei liderii, care renunţă treptat la modul tradiţional de a face politică. Care îşi apără identitatea. Indiferent dacă sunt parlamentari sau extraparlamentari, la guvernare sau în opoziţie. Aș fi vrut ca oamenii politici români să se comporte mai curând ca niște academicieni: să se implice în dezbateri și elaborarea proiectelor înarmați cu date științifice și fapte reale. Din păcate, se întâmplă exact invers: unii savanți intră în politică și încep să denatureze realitatea pentru a fi în unison cu politicienii de la putere. După căderea dictaturii comuniste (sau, în altă versiune, după lovitura de stat) din decembrie 1989, speram că elitele naționale vor iniţia edificarea unei „alte Românii”. Iată însă verdictul, pronunțat de academicianul Florin Constantiniu, un mare istoric și o conştiinţă naţională a tuturor românilor:
„În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie '89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate… Din 1989, societatea românească a fost profund divizată…, lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilităţi oferite de căderea comunismului … Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2009 vor fi consideraţi o perioadă de declin, clasa politica şi poporul român împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi” .
Asta e! La ieșirea din comunism, majoritatea parlamentarilor ”României mici”, ca și cei ai ”Moldovei mici”, nu și-au dorit nicidecum să ajungă eroi-martiri ai Reîntregirii Patriei, ci niște mici burghezi hedoniști. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Și consulii Romei imperiale, la încheierea raportului de activitate în Senat, exclamau - Feci, quod potui, faciant meliora potentes! (Am făcut ce-am putut, să facă mai bine cei care pot!). Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi acționează după cum îl duce mintea și realizează doar atât cât este în stare ca personalitate. Important e să ne găsim propria identitate și să ne știm locul.
Acum vreo zece ani, mă întrebam ce rol ar avea factorul etnopsihic în comportamentul pasagerilor europeni, aflați pe o navă de croazieră, amenințată de al nouălea val. Îmi imaginam o ambarcațiune enormă, cu motoarele defecte și cala plină de breșe, fără căpitan, cu un echipaj (globalist liberal-democrat) intrat în panică și discordie. Pe atunci, nimeni încă nu auzise de ”Brexit”. Dar mi-a trecut prin minte: britanicii, probabil, și-ar abandona companionii; ar căuta să facă rost de altă ambarcațiune; ar schimba direcția și portul de destinație. Germanii ar propune ostentativ să repararăm cala cu ceea ce avem la îndemână, apoi să înlocuim motoarele. Călătorii aparținând altor seminții, mai puțin norocoase/numeroase, s-ar întreba dacă știu să înoate; ar căuta disperați veste de salvare, sau ar spune rugăciuni. Unii, nostalgici ai Imperiului ideocratic bolșevic, ar vocifera patetic vechile slogane fariseice: «Дружба народов!», - «Миру мир!» - «Назад в СССР» (” Prietenia popoarelor!” - ”Pace lumii!” - ”Înapoi în URSS!”). La români, când apare o problemă, vine imediat și soluția - ”Jos X!”. Primul lucru pe care l-am face, ar fi să-l spânzurăm pe căpitan: ”Am plătit bani grei, domnule! Vrem bal mascat, șampanie, tot ce e prevăzut în programul de croazieră!”
Totuși, îmi ziceam, un matelot va formula corect soluția: „Inutil să mai repari motoarele, cala. Nava se îndreaptă spre recife. Schimbăm direcţia, imediat ! Apoi, de comun acord, stabilim destinaţia finală! Altfel, totul dispare. Şi noi și nava!” Cărei etnii aparține matelotul? Nu ştiu. În trecut, un corsican a venit, la momentul oportun, cu un model înnoitor pentru Franţa. Un georgian a reușit să refacă imperiul țarilor ruși, prăbușit în 1917. Un austriac a impus o soluţie de răzbunare a Germaniei umilite. Pe viitor, în cazul României, basarabenii, nord-bucovineni, herţenii, transnistrenii, aromânii, ar avea un cuvânt de spus?
Mă întreba odată Viorel Patrichi dacă nu sunt prea dur cu românii. I-am răspuns: posibil, dar am tot dreptul, căci în obiectul criticii mă includ și pe mine, nu mă menajez; recunosc că uneori, subiectiv, îmi permit să îngroș culorile când discut despre compatrioții mei. Nu ascund niciodată defectele noastre. Dar, întotdeauna, am încercat un sentiment de satisfacție ca urmare a unei reușite sau victorii repurtate de români. În diverse situații, fac tot posibilul să judec imparțial. Blamez afișarea oricărui complex de superioritate, nejustificat prin fapte și realizări. Categoric, nu importă unde te-ai născut: pe malul Nistrului sau al Bâcului, pe Dâmboviţa sau pe Bega, în cartierele Primăverii, Ferentari, Mănăștur sau Copou. Puţin valorează ce gândeşti, cine crezi că ești, ce spui şi ce doreşti. Ce faci? Ce valori, materiale sau spirituale, produci şi cine are parte de ele? De aici să pornim confruntarea. Ne-am autodenumit ”români”, relativ recent și poate impropriu. Am fi putut să ne identificăm și altfel: traco-geto-daci, daco-latini. Pe mine mă fascinează un singur nume – ”dacii liberi”. Vorbim, deci, de o continuitate milenară. De un biosistem și un ecosistem ce emană o anumită spiritualitate. Evidenţiem un mod de viaţă, tradiţii, constituite într-un sistem de etno-valori eterne.
Politicienii din întreg spațiul românesc nu-și bat capul cu proiecte de viitor, având o mentalitate predominant conjuncturistă. Ei consideră că a fost creat deja un model strategic pentru România – integrarea în Uniunea Europeană. E adevărat, însă, aderarea la structurile euro-atlantice era doar ”opțiunea corectă” la momentul respectiv, nu și principalul proiect național. Aflați acum pe o ”arcă globalistă” în derivă, puțini români se gândesc să schimbe direcția, harta de navigație sau portul de destinație.
Mircea Druc
EVADAREA
”Pleacă, Druc, în Europa!”
Mass-media a speculat suficient pe tema: ”Cine este, cu adevărat, Mircea Druc?” Exemple: «Секреты архива. Кто он, премьер министр Мирча Друк?», ziarul «Трудовой Тирасполь», 9 ianuarie 1991; ”Care-i numele dumneavoastră adevărat, dle Mircea Druc?”, ziarul ”Curierul de seară”, 3 decembrie 1991; ”Care este adevărul”, ziarul ”Independentul” din Iași, 4 iulie 1995. Nimeni absolut, nici jurnaliștii aserviți, nici organele competente, nu cunoșteau marele meu secret. Retrospectiva și narativitatea îmi permit să identific motivația-cheie a tinereții mele: în perioada 1958-1968 am trăit cu gândul la evadarea din ”închisoarea popoarelor”. Ce se întâmpla cu mine, de fapt?
Lucram tractorist și combainer în Kazahstan. Întru-n respiro, mă aflam în baraca de la cantonamentul de câmp; citeam o traducere în rusă a romanului „Martin Eden”, de Jack London. Cartea mi-o trimesese prin poștă Petru Dudnic, drept cadou de ziua mea. M-a văzut mecanicul șef și s-a așezat alături: ”Bună, ce citești, arată?”. Tăcut, i-am întins cartea. A frunzărit-o îndelung după care, cu o voce stranie, a rostit: ”Ascultă, tinere! Demult stau cu ochii pe tine. Nu eşti la fel ca toți ceilalți. La școală aveam un bun amic, Thomas Druc. S-ar putea să te tragi din germani. Şi aici, în cătunul nostru, este un german, deportat din Bucovina. Anton Druc, îi spune. Am să vă fac cunoştinţă, te-apuci că mai sunteţi şi neamuri...”
Mecanicul șef era un german în etate, respectat de toți mecanizatorii și de conducerea colhozului. Nu-mi amintesc exact cum îl chema, pare mi-se Arthur Litzenberger. Însă îi țin minte și astăzi fața, ochii. Îmi vorbea calm, senin, părintește: ”Druc, să nu accepți oferta”. Președintele colhozului îmi făcuse public o propunere onorabilă, tentantă: să plec la Alma-Ata, la Institutul agricol, ca să învăț de inginer mecanic. Conform indicațiilor venite de la Ministerul agriculturii al Kazahstanului, colhozurile și sovhozurile începuseră să investească în pregătirea propriilor specialiști. ”Președintele e bine intenționat. Și o fi vrând să te însoare cu una dintre fiicele sale. Mezina urmează să facă agronomia, tot ca stipendiată din partea colhozului. Arzugül este o fată foarte cumsecade, frumoasă, nimic de zis. În limba uigurilor, prenumele ei înseamnă ”floare de vis”. Dar locul tău nu este aici, în Stepa Kulundină... Pleacă Druc, în Europa! Cât mai urgent. Și pentru totdeauna! Ești un om liber, nu ca noi, niște proscriși”. Acolo, în regiune, locuiau câteva generații de germani deportați în 1941, când Kremlinul a lichidat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Germană. Toţi locuitorii de etnie germană fuseseră strămutaţi cu forța de pe Volga în Kazahstan.
După întâlnirea cu eroul din romanul lui Jack London, după discuțiile cu germanii deportați am decis: nu rămân în Kazahstan; am să ajung să văd lumea... voi învăța neapărat limbi străine. Însă, sincer să fiu, îmi plăcea Arzugül viitoarea studentă la Alma-Ata: avea ochi măsline coapte, ten arămiu, un zâmbet de eroină din filmele indiene și încă ceva ieșit din comun… În Kazahstan, am câștigat ceva bani și grâu. Pentru elan comsomolist și abnegație stahanovistă am fost decorat cu medalia muncii - «За освоение целинных земель». Colhozul a vărsat grâul în contul statului, la un mare siloz al stației de cale ferată Pavlodar; eu am primit chitanță și confirmare că pot prelua o cantitate egală de grâu de la stația de cale ferată Bălți. Tata, ajutat de un nepot de la soră, șofer pe camionul colhozului, a ridicat ”comoara” și a dus-o acasă. Familia noastră era tare mulțumită. În Pociumbăuți, lumea a comentat un timp ”minunea”: ”Marcel a lui Gheorghe a lui Ostin Druc a trimis de la ”țelină” vreo șapte tone de grâu!”
Într-un anticariat din Moscova, Petru Dudnic mi-a făcut rost de un mic dicționar rus-spaniol și un ghid de conversație rus-italian. Le aveam la mine peste tot, precum astăzi telefonul mobil. În transportul public, în clipele libere învățam pe de rost pagini întregi. Dicționarul de buzunar, editat în 1938, îl mai păstrez, ca pe un talisman. Peste trei ani am reușit să devin student la Universitatea de Stat din Leningrad. În octombrie 1959, am aderat la Mișcarea de renaștere națională în clandestinitate. De atunci, călătoria vieții mele nu mai era o simplă aventură, o căutate haotică; evadarea devenise o necesitate obsesivă, un plan, camuflat cu o vigilență permanentă. Descoperit, planul meu ar fi însemnat o acuzație de ”trădare a patriei sovietice”, cu urmările inerente în asemenea situații.
Într-un interviu acordat Stelei Popa, în 2008, Grigore Vieru mărturisea: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”. Mi-am amintit atunci că nici eu n-am visat vreo dată să zbor pe altă planetă. Dar, prin 1958, am ”investigat” serios toate modalitățile de a fugi peste Prut. Cunoșteam un vad la verii mei din Cuconeștii Vechi, care aveau casa chiar pe frontieră. Practic, cu toata vigilența grănicerilor, aș fi reușit să ajung pe malul celălalt al Prutului. Am aflat, însă, că partea română extrăda imediat pe oricine ar fi trecut ilegal frontiera cu Uniunea Sovietică, ”o țară vecină și prietenă”. Conform propagandei oficiale, URSS și RPR erau două ”țări surori” și sora cea mai mare o ajuta pe cea mai mică să construiască se zor socialismul. Mai auzisem că Bulă, la întrebarea profesoarei - ” Știi de ce, noi, românii, trăim bine cu URSS?” a răspuns prompt: ”Da, știu, de frică!”.
Am renunțat la ideea de a fugi peste Prut și din alte motive. Eram total derutat de ”repatrierea” din RPR în RSSM a unor intelectuali pe care i-am cunoscut și îi stimam: Aureliu Busuioc, Emil Loteanu, Valentin Mândâcanu, George Dimitriu, Vitalie Tulnic și Igor Schiba. Cunoscusem și trei studente, una la Cernăuți și două la Chișinău, ”repatriate” și acestea împreună cu părinții. Se mai vorbea și de o ”acțiune specială” a evreilor români care, după 1945, solicitaseră masiv cetățenia sovietică. Dintre acești ”repatriați” l-am cunoscut la Chișinău pe Alexandru Cosmescu și l-am stimat ca om, scriitor și intelectual de formație românească. La Moscova l-am cunoscut pe Grigori Korobcinski și am rămas la fel cu impresii bune. Dar ”repatriații” nu voiau sau nu puteau să răspundă direct la o întrebare simplă: unde se respiră mai ușor?
Pentru mine, personal, în perioada 1958 -1968, ar fi avut rost să trec Prutul doar ca să ajung la Dunăre. Iugoslavia rămânea singura speranță reală a românilor care visau să ajungă în Occident. Cu timpul, după multiple tentative de plecare clandestină din țară, unele reușite, altele eșuate, condițiile deveneau tot mai severe. În portul Constanța, ca și în porturile fluviale, nimeni nu-și mai asuma riscul să te îmbarce pe un vapor. Fugarii riscau să fie împușcați de grăniceri. Pe șosele, de-a lungul Dunării, erau pichete de supraveghere a frontierei. Șalupa, care patrula în timpul nopții pe Dunăre, nu era sesizată de fugari. Din când în când, echipajul aprindea un far și îi surprindea. Străpunși de cangea grănicerului erau lăsați să moară în apă. Unii români, dornici să scape de comunism, alegeau cea mai periculoasă metodă: se urcau pe un tub de oxigen, îl deschideau la o presiune puternică, pentru a-i ţine deasupra apei. Dacă nu reușeau să-l închidă și se izbeau de malul sârbesc, explozia îi omora pe loc. Am auzit de cazul unui fugar care nu știa să înoate. Frate-său l-a legat de mijloc cu o sârmă. L-a tras după el înotând, sârma a tot alunecat și a ajuns la mal cu fratele strangulat.
Iarna, românii fugeau pe lacul de acumulare de la Porțile de Fier. Gheața se rupea și se înfundau turbinele. Cadavrele erau scoase prin turbine în partea cealaltă după care le îngropau într-un loc special; cu timpul căpătase proporțiile unui cimitir. După o serie de nenorociri, românii au aplicat metode ingenioase. Trimiteau pe lacul îngheţat un cal şi, dacă gheaţa rezista sub greutatea cabalinei, fugeau şi ei. Chiar şi aşa, şansele erau mici. Supraviețuitorii ajungeau prin închisori. Arestații erau puși să curețe câte șapte saci de cartofi pe zi, alții lucrau la sera unui spital de nebuni. Mulți erau terorizați și amenințați permanent cu expulzarea. Am citit undeva că sârbii au predat fugari români în schimbul unor vagoane cu sare. Cică, 200 de români au fost debarcați în 1984 la Jimbolia. Totuși, mulți au reușit să ajungă în Italia și de acolo în SUA și Canada.
Un deceniu din viața mea l-am cheltuit căutând cum s-o șterg din Uniunea Sovietică. Am absolvit Universitatea de Stat din Leningrad și, în septembrie 1964, am devenit angajat la Aeroportul internațional ”Șeremetievo” din Moscova. Credeam că de acolo voi reuși să fug, să ajung dincolo, pentru a putea să ajut cu ceva Mișcarea. Mă gândeam la ”Vocea Americii”, la ”Europa Liberă”, la ”Svoboda”. În acea perioadă Ministerul Aviației Civile al URSS, la indicația CC PCUS, a decis să inaugureze curse aeriene directe în America Latină, peste Pacific, cu escală la Tokyo. Fiind apreciat ca un lucrător laborios și disciplinat, am fost propus pentru funcția de reprezentant al Aeroflotului în Japonia. Avantajul meu față de alți trei-patru candidați era cunoașterea spaniolei, portughezei și a altor limbi. Timp de șase luni am urmat un curs de pregătire specială, am susținut cu brio toate examenele, începusem să învăț intens japoneza. Am fost primit în partid. Toți reprezentanții companiei Aeroflot în străinătate erau ofițeri acoperiți. Însă, la ultima verificare s-a descoperit că la Chișinău aveam dosar de ”naționalist”.
Acuzația de naționalism era monedă curentă. KGB-ul moldovenesc avea probe la dosarul meu: susțineam identitatea dintre moldovenească și română. Menționau și alte păcate, la care mă voi referi în alt context. Astfel, a eșuat planul lui Alexandru Șoltoianu, liderul Mișcării noastre, care prevedea angajarea mea la KGB. Însă lucrurile grave aveau să înceapă în 1971, când Ion Stănescu, șeful Consiliului Securității Statului Român, ne-a turnat la Moscova pentru ”activitate antisovietică”. După 1989, demersul lui Stănescu către Andropov a fost descoperit în arhive și publicat în revista ”Memoria” și în alte surse. Unii analiști politici consideră că trădarea ar constitui o replică pentru cei care susțin sus și tare că desovietizarea României a început în 1958, fiind finalizată cu succes de către Nicolae Ceaușescu. Realitatea, însă, e mult mai complexă.
Ziaristul și scriitorul Viorel Patrichi mă întreba dacă m-a ajutat cineva de la Chișinău, deoarece, între timp, în RSSM a demarat ”moldovenizarea conducerii comuniste”. Nu țin minte ca cineva dintre aparatcici, ”de ai noștri”, (moldoveni/români basarabeni sau nord-bucovineni), ar fi fost dispus să ajute conaționalii în asemenea situații. Deznaționalizarea silențioasă promovată de Kremlin era un mecanism ingenios, patentat de Lenin. În RSSM, relativa ”moldovenizare” a aparatului de partid și administrativ a dus la formarea unei nomenclaturi și mai antinaționale decât cea a rușilor. Moldovenii din stânga Prutului și ”rușii de profesie”, ajunși în vârful piramidei birocratice, se arătau mai potcoviți ideologic, mai antiromâni și mai perfizi, decât ștabii din Centrul imperial. La Moscova întâlneai disidenți mai des decât la Chișinău. Dar pe mine m-au ajutat mulți intelectuali, membri și simpatizanți ai Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni și nord-bucovineni. De exemplu: Loghin Alexeev-Martin, Nuțu Mihali, Eufrosinia și Victor Rusnac, Emil Codău, - la Chișinău; Ilie Motrescu, Dumitru Covalciuc, Constantin Popescu, Paulina și Ion Rusu, Gheorghe Slabu - la Cernăuți. La Moscova, m-au susținut moral și material mulți intelectuali ruși și de alte etnii: Serghei Krasavcenko, Gavriil Popov, Elena și Alexandr Frenkin, Alexandr Storojinski, Evghenii Serdiuk.
Avertisment
La Universitatea de Stat din Leningrad, concomitent cu specialitatea ”filolog-romanist, limba şi literatura spaniolă, limba franceză, limba portugheză”, am obținut, conform programului de studii, profesia de traducător militar și gradul de locotenent. La catedra militară a universității am însușit specialitatea ВУС № 6021. Ca ofițer rezervist, până la excluderea din partid și ”retrogradarea” ulterioară, făceam parte dintr-un gen de armă specială: «Спецпропаганда». Odată la doi ani, în dependență de necesitățile armatei, ne scoteau din câmpul muncii. Pe timp de pace, conform legii, puteam fi convocați de la o lună până la jumătate de an. Studiam și simulam utilizarea mijloacelor moderne de propagandă. Ne antrenau intens pentru a face față într-o eventuală confruntare cu omologii noștri din NATO.
Anul 1972. Ajunsesem pe muchie de cuțit. După ce am fost interogat în ”Dosarul Șoltoianu”, nu știam ce probe mai dețin la KGB și mă așteptam să fiu arestat. În luna mai, am fost mobilizat la un curs de perfecționare organizat de Direcția politică a Districtului militar Odessa. Chiar în prima zi, ajuns la Odessa, am trăit un moment pe care nu-l pot da uitării. După ce ne-au îmbrăcat în uniforme soldățești, dar cu epoleți de ofițeri, am luat masa în cantina unității militare. Comandantul ne-a anunțat că până a doua zi avem liber, ”pentru aclimatizare”. În drum spre cazarmă, m-a ajuns din urmă un rezervist. M-a depășit, fără să mă privească, și, din mers, mi-a ordonat răspicat, în spaniolă: ”Du-te pe malul mării, fără coadă. Ne vedem peste o jumătate de oră!”.
La-m așteptat pe plajă, intrigat, nerăbdător. Nu se vedea nimeni în jur. S-a apropiat, m-a privit în ochi și mi-a vorbit în română: ”Mă cheamă Vasile Liurca. Sunt inginer constructor, am lucrat cinci ani în Cuba, acolo am învățat spaniola. Nu știu cine ești, ce ești și ce probleme ai. Dar eu, din echipa spaniolă, și un găgăuz, din echipa turcă, am primit ordin de la comandant să ne împrietenim cu tine. Vom raporta fiecare pas: tot ce spui și ce faci”. M-a lăsat uluit și a plecat precipitat spre oraș. M-a impresionat și înfățișarea lui: purta mustață și îmi părea că semăna leit cu legendarul Mihail Frunze... Ulterior, cu Vasile Liurca am devenit și am rămas buni amici. Tot atunci, la Odessa, s-au cunoscut și soțiile noastre. Căci, după o lună de armată, cursanților li s-a permis, pentru două zile (sâmbăta și duminica), o cazare la un hotel, ca să-și poată invita soțiile. Doreau sărmanele și ele să vadă orașul și plaja. Peste nouă luni am primit un telefon de la Vasile. Era fericit și a ținut să-mi comunice: ”Valentina a născut o fetiță”. ”Să vă trăiască! Cum o s-o cheme?” ”Mariana, ca pe soția ta”.
Atunci, la Odessa, avertismentul căpitanului Vasile Liurca m-a salvat. Mi-am dat seama că de data aceasta cursurile de perfecționare nu mai erau pentru mine decât un test de loaialitate. Din clipa aceea nu am mai comentat absolut nimic. Mi-am controlat fiecare gest. Înainte de a deschide gura, cântăream fiecare cuvânt. Am depus un efort enorm ca să fiu printre cei mai buni rezerviști, la teorie și practică. Mai păstrez și astăzi diploma primită atunci. Ca specialiști în domeniul războiului informațional-psihologic, eram repartizați oficial, în echipe pe criteriul specializării lingvistice anteriore. Noi, însă, ne numeam între noi pur și simplu: turci, greci, italieni, francezi, spanioli. Fiecare grup elabora foi volante și edita un ziar în limba respectivă; cei cu voce adecvată și fără accent se antrenau în calitate de crainici pentru eventuale posturi de radio ale armatei; acestea se creează ad hoc în timpul acțiunilor militare pe teritoriul inamicului. Eu îndeplineam funcția de crainic dar și de redactor al ziarului-model ”Libertate popoarelor”, destinat spaniolilor. Eram dator să cred că ibericii, în 72, ca și basarabenii în 40, așteptau cu sufletul la gură să vină Armată Roșie, eliberatoare prin definiție și vocație.
Colegiul de redacție semna ”bun de tipar” cu acronimul TALMENCURD: TAL (Talin), un spaniol din miile de copii orfani aduși în URSS în tipul războiului civil; îl chema de fapt Stalin, dar, de la un timp, sincopase prima literă și se prezenta cu prenumele ”Talin”, cu accentul pe ”i”; MEN (Menin), un evreu basarabean, gata să depună actele de plecare definitivă în Israel; KURD (Druc) – un român basarabian, care în perioada 1958-1968 căutase obsesiv o portiță prin care să evadeze din paradisul numit URSS.
În general, după dispariția Uniunii Sovietice, dar mai ales în ultimul deceniu, propaganda specială a evoluat spectaculos. În prezent, circulă diverse denumiri: dezinformare, atac mediatic, media minciuni, psihoagresiune, război informațional-psihologic, război cibernetic. Termenii englezi ai forțelor militare și civile angajate într-o propagandă specială, inteligentă, competenta și eficientă sunt PSYOP, PSYWAR și Ciberforce. Parțial, din această categorie de armă fac parte ”omuleții verzi” și războiul hibrid. Rusia se află printre primele cinci țări cu cele mai dezvoltate Ciberforce – angajate în spionaj, atacuri cibernetice și război informațional. Structurile acesteia înregistrează mii de oameni, beneficiind de alocații bugetare solide: aproximativ 300 milioane de dolari anual.
Liderii Mișcării de renaștere națională au fost condamnați sau alungați din învățământ. Alexandru Șoltoianu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu și Valeriu Graur au făcut ani grei de lagăr și exil. Eu am reușit să-mi îngrop ”toate probele”. Am scăpat, chiar dacă eram menționat în scrisoarea lui Ion Stănescu. Dar, n-am mai putut profesa. Cu două licențe și un doctorat am lucrat la ”Stroiplastmass”, un mare combinat din suburbia Moscovei. Apoi la combinatul de prelucrarea lemnului și producerea mobilei din Cernăuți.
Visul evadării din URSS a durat zece ani. Aș putea descrie amănunțit acele momente concrete când nu am acceptat compromisul și, astfel, am ratat câteva șanse reale de a evada. Într-un fel, m-am comportat ca părinții mei în ziua ”când s-a cedat Basarabia”. Nu au trecut Prutul, așa cum o îndemna bunicul Ștefan Ciubară pe fiică-sa Elena, și comandantul român pe sergentul Gheorghe Druc. Tata și mama au regretat toată viața. Și eu, la fel. M-am condamnat adeseori pentru expectativă. Mă convingeam că singurătatea ar fi fost mult mai adecvată pentru realizarea visului meu. Aș fi putut mai lesne să-mi urmez calea aleasă, trăind de unul singur, departe de casă și de ai mei. Așa cum am și fost, practic, de la treisprezece ani. Nu s-a mai dădăcit nimeni cu mine, să mă trezească dimineața, să-mi servească micul dejun, etc. Nu mi-au plăcut niciodată distracțiile, dar în anii studenției am încercat de toate. Cu unii colegi de facultate și cu militanți unioniști am rămas prieteni pe parcursul vieții și nu ne-a fost rușine niciodată că eram așa și nu altfel.
Până la urmă, transpunerea în practică a unui ideal sau obiectiv depinde sută la sută de noi înșine. Mai întâi de toate e necesar să conștientizezi exact ceea ce-ți dorești. Să-ți formulezi verbal, sau mai bine în scris, propria motivație. Dacă mobilul cheie nu poate fi afișat public, îl păstrezi ca pe un mare secret sau îl refulezi. După care întreaga ta activitate o subordonezi acestui obiectiv, situat în vârful piramidei. Motivația individuală are, în concepția mea, configurația unei piramide. Pe parcursul vieții, treptele piramidei se deplasează pe verticală, modificând astfel ierarhia motivației personale. Este o schimbare inevitabilă în dependență de factori interni și externi, obiectivi și subiectivi. Mie, de exemplu, ultimul sfert de secol mi-a schimbat ierarhia motivațională și felul în care văd lumea.
Un alt criteriu de care depinde împlinirea unui vis este intuiția. Mai precis, capacitatea de anticipare, de predicție a evenimentelor. Dacă nu o ai din naștere, ți-o dezvolți printr-un efort perseverent. O importanță aparte o are și capacitatea de a elabora și adopta decizii însoțite de riscuri inerente. Însă, la anumite cotituri, este strict necesar să cedezi; să mergi la un compromis temporar chiar cu anumite principii, pe care le consideri sfinte. Dacă nu accepți nici un compromis cu tine însuți, nu vei reuși niciodată să-ți atingi obiectivul formulat.
Mircea Druc,
un dac liber, unionist
București, 22 martie 2019
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
