marți, 26 martie 2019

„Niște complexați”, autor Mircea Druc

Mircea Druc

NIȘTE COMPLEXAȚI

La București, funcționează Ministerul Culturii și Identității Naționale. Nu-mi dau bine  seama ce  legătură ar putea avea o structură administrativă birocratică cu identitatea națională. Patria este simțire și nu se impune  pe cale administrativă. Ideea unei atare componente a executivului  s-o fi născut în mintea celor care suferă  de complexul identității? Vom avea parte încurând și de un Minister al Adevărului? Statul Român, indiferent de originea etnică a cetățenilor săi, apără o identitate națională unitară. Totuși, din diverse motive demografice, economice, culturale, politice, administrative etc., regiunile, unite administrativ în 1920, și-au  mai păstrat un specific al lor.

În spațiul public, circulă părerea că doar locuitorii din Valahia, recte Muntenia și Oltenia, au o identitatea națională  mai bine conturată deoarece ei ar fi marii beneficiari ai Micii și Marii Uniri.  În Moldova și Dobrogea, identitatea națională, chipurile,   s-ar  afirmă doar  parțial. De  complexul identității ține și recentul demers al celor din Transilvania, Bucovina și  Moldova, care vor să  spargă monopolul bucureștean. Cică, în Transilvania, identitatea regională ar tinde să  devină mai puternică decât identitatea națională. Iar unii români s-ar identifica cu Banatul  și Transilvania  și mai puțin cu România. Întotdeauna, complexele de superioritate sau inferioritate ale multor români, născuți în diverse regiuni istorice ale Țării, mi s-au părut amuzante. Însă, ca unionist și proiectant etnosistemic, mă îngrijorează.

În literatura de specialitate găsim descrise circa 50 de complexe. Toate semințiile lumii sunt marcate de complexe, care le afectează comportamentul, deciziile și acțiunile. Legat de complexele istorico-provinciale, invoc o întâmplare amuzantă. Era prin septembrie 1994. Reveneam către Bucureşti dintr-o  scurtă deplasare de serviciu la Cernăuţi. În maşină,  doi  funcţionari  din MAE, şoferul  şi eu. Dintre cei trei, unul era ardelean, altul oltean și eu, basarabean/bucovinean/moldovean, cum doriți. Din vorbă în vorbă, am trecut la bancuri despre ardeleni, moldoveni şi olteni. Brusc, ardeleanul decretează: miticii habar n-au cum se prepară porcul de Ignat. Nici n-au cu ce, că la ei căţeii de usturoi sunt măruţi, ca boabele de orz. Ţuica o afumă rău şi n-are tărie nici cât berea ordinară. Replica olteanului a fost pe măsură. Eu o făceam pe imparţialul. Interveneam împăciuitor, cu  exemple performante din arta culinară a Valahiei și Transilvaniei. Trecând de Focșani, am  văzut că  cei doi conaţionali se înteţesc și am rugat şoferul să tragă pe dreapta. Să cumpărăm de la  moldovenii ieşiţi la şosea,  struguri şi alte bunătăţi ale toamnei.

Palma de pământ românesc, numită printr-un accident istoric ”Republica Moldova”, suferă şi ea de complexe teritoriale:  „nordiști”, zona Cernăuți - Bălţi; „centrişti” – zona Bălţi - Chişinău;  „sudiştii” – zona Hânceşti - Dunăre - Marea Neagră. Partea de peste Nistru  are complexații săi -  „şefii de profesie”, sau  „şantiştii”, cum îi poreclesc basarabenii. Încă din primii ani petrecuți la Chişinău (toamna lui 1957- primăvara lui 1960), mi-a fost băgat în cap un adevăr dur şi rimat pe deasupra: ”Moldovean de peste Nistru? Ai putea să fii ministru!”.  În 1990, eu, un „basarabean proclet”, (așa ne porecleau ”șantiștii”), am ajuns un cvasi prim ministru. Și unii deputați, solicitând diverse favoruri, inclusiv posturi pentru neamuri, încercau să mă tămâieze. În sensul că cei de la nord ar fi buricul pământului: „Știți, domn prim ministru, noi facem, noi dregem… Numai câţi prim secretari de partid am avut, atâția  scriitori, poeți și savanți. Acum iată,  și președintele  Mircea Snegur  și dumneavoastră,  prim ministru, tot de la noi. Nordiștii au fost, sunt și vor fi. Nu ca cei  din jurul Chișinăului:  pun дробилка  pe fântână, fac tone de vin și casa plină de copii! Ori cei de la sud, că numai cântă şi joacă. Ai noştri îs fruntea! În politică, în ştiinţă,  în cultură!”.  Îi repezeam de fiecare dată, râzând: „Sigur, nordiștii, cu  două case mari și mașină „Moscvici” în curte! La zece case un singur copil. Toamna abia dacă aduni o clasă de-a întâia. Halal patrioți, căpătuiți din speculă, votând numai șefi comuniști!”

Cine a trăit ca mine, la Cernăuţi, ştie ce înseamnă să fii moldovean printre ucraineni. Bancurile cu moldoveni alimentează complexul de superioritate obsesiv al oricărui ucrainean, care se respectă. Cine a trăit ca mine, la Chişinău, a simţit ce va să zică „țigan român”  printre  ”moldoveni sovietici” complexați. În spațiul dintre Prut și Bug, am întâlnit moldoveni, care se înfumurau: „Noi am fost într-un mare Imperiu, cu rușii, nu ca valahii, cu  turcii, sau  orgolioșii de ardelenii, cu ungurii și austriecii. Am zburat și în cosmos!”

Uneori, mă folosesc de  ocazie și-i tachinez pe valahii și transilvănenii complexați: ”Uitați- vă  la complexații de moldoveni stataliști din stânga Prutului!  Să vedeți ce minunăție de portal și-au pus la punct – www.moldoveni.md! Urmați-le exemplul! Să mai aibă românii, încă două portaluri, respectiv www.valahi.vh și www.transilvăneni.tr că nu strică. Să-și expună fiecare argumentele, comparând la tot pasul: moldoveni – munteni – transilvăneni; trecut, prezent și viitor. Ca să avem cu ce ne lăuda, să facem  filme documentare și de lung metraj, să luăm masterate și doctorate, să scriem monografii și  romane,  să compunem ode și cantate,  să participăm la dezbateri audio-video. Astfel, fiecare va putea  convinge Europa, o lume toată, de marele adevăr: ”noi, moldovenii suntem…”, ”noi muntenii suntem …”, ”noi transilvănenii suntem...”. Suntem, desigur, cei mai deștepți, cei mai talentați etc. Şi, concomitent,  moldovenii, valahii și transilvănenii, fiecare separat și pe toate căile, să demonstreze că locuitorii celorlalte două entităţi istorice ale Statului Național Român unitar sunt, în marea lor majoritate,  niște terchea-berchea.
În unele situații,  devin  patetic și insist: anul 1918 este cel mai important din istoria traco-geto-dacilor. El marchează  o finalitate. Rezultatul unor eforturi  de supravieţuire şi  afirmare de-a lungul  mileniilor. Și nu doar  o  singură dată din calendar, ci anul 1918 integral (Chişinău - 27 martie,  Cernăuţi - 27 noiembrie,  Alba-Iulia – 1 decembrie), reprezintă ora astrală a națiunii; expresia voinței  de unire într-un spaţiu geografic ancestral: la Nistru, în Carpaţi, la Tisa, la Dunăre şi la Marea Neagră. Până la 1918, şi de atunci încoace, nu am mai contabilizat o atare  performanţă. Desigur, au fost și alte momente semnificative. Putem discuta la infinit despre ”unirea  necunoscută” sub Ștefan cel Mare,  despre  unirea sub Mihai Bravu și  unirea de la 1859. Merită  invocată proclamarea Independenței la 1887. Unii  elogiază puciul liberal,  după care, vorba lui moş Teacă, n-am mai fost Domnie, ci ne-am făcut Regat. Alții invocă cele două lovituri de stat -  august 1944 și decembrie 1989.

De la istorici aflăm că inițial, la 1859, unioniștii moldoveni au decis că noul stat independent  se va numi „Moldovalahia”. Iar unioniştii munteni ar fi optat pentru variantele  „Dacoromania”. Transilvănenii au insistat să fie „România”. Aveau motive serioase: evidențiind geneza românilor („noi suntem urmașii lui Traian”), sperau să mai tempereze  „trufia hunilor”. Dar  şi a altor „venetici”,  supuşi servili ai unor imperii înjghebate recent în această regiune a Europei. Am mai citit undeva că și împărăteasa Ecaterina cea Mare intenţiona să facă din Principatele Dunărene  „un tot întreg”  sub vechea denumire „Dacia”.  Şi, desigur, ”Întregul” urma să-i aparțină, ca domeniu al Imperiului Rus ortodox-pravoslavnic în  plină expansiune.
Denumirile  istorice „Moldova”, „Valahia” și „Transilvania” au apărut înainte de „România”.
La fel, termenii „Serbia” „Croația” și „Slovenia” sunt mai vechi decât „Iugoslavia”. Noțiunile ”România” și ”Iugoslavia” or fi și acestea inventate de niște inamici ai deștepților de moldoveni, munteni, transilvăneni și, respectiv, ai bravilor sârbi, croați, sloveni. La facultatea de psihologie a MGU, am audiat  și un curs special de etnopsihologie; acum mai urmăresc studiile comparative în acest domeniu. M-ar interesa, bunăoară, profilul psihologic și diferența reală sau  imaginară între sârbi, croați și sloveni. Vecinii noștri (iugoslavii, slavii de sud) trăiesc  adesea perioade când nu se agreează între ei. Cu toate acestea, peste Dunăre, n-am observat o gâlceavă stupidă  „sârb –iugoslav”, ca  „moldovean – român”,  între  Prut și Nistru. Stataliștii moldoveni  sugerează fariseic că  „partea a devenit Întreg”. Bineînțeles, nu întâmplător în Republica Moldova este întreținută polemica ”moldovean-român”, o dihotomie   lipsită de bunul simț și subversivă. Dar tot acolo, EI  devin agresivi și nu admit  teza  că  mai multe părți ale Federației Ruse ar putea deveni state independente.

Ca supus al Imperului, în zbuciumul meu prin  ”Măreața Uniune Sovietică”, am păstrat  întotdeauna sentimentul demnității și onoarei de român. Adeseori enumeram în gând motivele: fără avizul Kremlinului, țara mea a  stabilit relații diplomatice cu RFG; după războiul de şase zile, nu a rupt relaţiile cu Israelul, ca toate celelalte țări socialiste în frunte cu URSS;  militarii români n-au invadat Cehoslovacia cu tancurile Pactului de la Varșovia; economiștii români  au respins ”Planul Valev”, au rezistat la orice presing din partea CAER-ului;  la întâlnirea cu  Brejnev, în Crimeea, Ceaușescu a replicat cu demnitate: ”Nu  putem  admite  teza că ar exista o  limbă  moldovenească,  diferită de cea română”. La inițiativa lui  s-a făcut metrou în capitală. Avea să termine canalul Bucureşti-Dunăre, precum  și alte proiecte  în derulare. Prin comparație,  Janos Kadar, bunăoară, a fost un trădător. L-a vândut pe Imre Nagy,  un erou  național,  conducătorul Revoluției Ungare din 1956, spânzurat de sovietici. Gustav Husak, un alt trădător, a cerut Kremlinului o intervenție armată, ca să-l elimine pe Alexander Dubcek, să înăbușe „Primăvara de la Praga". Timp de treizeci de ani, dictatorul Todor Jivkov le-a impus bulgarilor tot ce-a dorit Kremlinul. Erich Honecker s-a opus vehement unificării Germaniei. Dar, tot în gând, conchideam: ungurii, cehii, slovacii, bulgarii, germanii nu le-au făcut nimic ”trădătorilor de neam și de țară”; conducătorii lor au  decedat din cauze naturale; noi, românii,  creștini ortodocși, l-am împușcat  pe un mare patriot român în ziua de Crăciun.
Adeseori, îmi trece prin minte o ”blasfemie” și tinde să devină un gând compulsiv: după Marea Unire din 1918,  regele Carol al II-lea cu dictatura lui a băgat România Reîntregită în impas. Şi, în  septembrie 1940,  elitele  politice degenerate l-au chemat pe ostașul  Ion Antonescu ca s-o salveze. În acest cadru, îmi permit  niște divagații: ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu  s-ar fi oprit la Nistru? În 1941, învingătoare erau Puterile Axei. Liderii acestora, dacă ar fi constatat ezitarea conducătorului Statului Român, ar fi ordonat, și exponenții lor din interiorul României l-ar fi lichidat, fără  niciun simulacru de proces.  Dar mareșalul nu s-a oprit la Nistru fiindcă urma să-și îndeplinească destinul... Omul  și-a prelungit viața cu patru ani. Regele nu l-a lăsat pe Antonescu să negocieze cu Aliații învingători. Ar fi încheiat poate  un alt fel de armistițiu. În august 1944, l-a arestat  și l-a servit pe tavă  sovieticilor.  Ulterior, ”cei trei mari” – doi  exponenți  ai Deminternului și un exponent al Kominternului - au dat indicații clare.  Și, in iunie 1946,  ”tribunalul poporului” s-a conformat. Iar regele, omagiat de Stalin cu Ordinul  ”Pobeda”, și-a prelungit mandatul cu doi ani.
Ungurii l-au ajutat pe Amiralul lor să rămână în viaţă. A murit  de moarte bună în Portugalia. Iar astăzi compatrioții îi ridică în țară monumente. Și, atât la Moscova, cât și la Berlin, tot ei, ungurii, au fost și sunt mai agreați decât românii,  deși  aceștia  ”au întors armele în august 44”.  Și mai vin cu o  constatare: Transilvania de Nord a fost eliberată  în întregime la 25 octombrie 1944.  Dar românii  au continuat  să lupte,  cu pierderi  grele,  pe teritoriul Ungariei și Cehoslovaciei, alături de  ”glorioșii eliberatori” sovietici,  până la 9 mai 1945. Și nimeni niciodată  nu i-a  reproșat  regelui  Mihai I, comandatul suprem al Armatei Române,  că nu s-a oprit pe linia Oradea - Satu Mare. Referitor la decizia mareșalului de a trece Nistrul, precum și la prezența românilor în Transnistria și Odessa, expresia cea mai elocventă aparţine academicianului Florin Constantiniu: „politică – națională – dramatică – costisitoare - inevitabilă".
Ne-am  mai putea întreba dacă  ideile ”transilvanismului” și ”moldovenismului”  nu au fost susținute cu tărie  încă din start.  Și dacă  astăzi  nu  sunt  animate  din  afara României.  Cu certitudine, țările vecine  ar  jubila dacă românii ar cădea în cursa regionalismului separatist. E adevărat,  ca în orice țară, există  identitățile locale și în România.  Dar, cu siguranță,  acestea sunt  create de o relativă diversitate culturală și confesională, de  anumite tradiții și cutume, nu  de ceea ce cred ungurii despre Transilvania, sârbii despre Banat, bulgarii despre Dobrogea sau  ucrainenii și  rușii despre  Basarabia și Bucovina.

Emigranții și  migranții români au o imaginație mai clară a Țării  lor visate în comparație cu  ceea ce este în realitate. Adeseori  intervine complexul de superioritate  al occidentalilor și  imaginea falsă despre România (țara delincvenților și țiganilor). Atunci,  unii români, marcați de complexe de inferioritate, preferă să spună că au venit  din Transilvania  (sau chiar din Ungaria sau Republica Moldova), ca să  evite orice apropouri sau discuții penibile pentru ei. Dacă vreodată Transilvania și Banatul vor obține un statut  local specific, acesta  va fi al românilor.  Și  cu totul diferit  de statutul celor șase județe basarabene recte Republica Moldova.

Demult, am lansat un apel către cei marcați de complexele de superioritate sau inferioritate,
către amicii și inamicii României: ”N-aveți decât să fiți moldoveni, munteni, ardeleni, bănățeni etc.  şi să vorbiţi moldoveneşte, munteneşte, ardeleneşte! Incontestabil, sunteţi liberi şi aveţi dreptul să scrieţi şi să spuneţi orice. Eu, însă, vă îndemn să urmați exemplul  moldoveanului Mihai Eminescu: ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?” Și, pentru Dumnezeu, renunţaţi la dihotomia: Moldova versus România; Muntenia versus România;  Transilvania versus România. Căci totul e atât de simplu:  A (Moldova) + B (Muntenia) +C (Transilvania) = ABC (România). ”Suntem români și punctum!”

Etnic român fiind, am sperat din totdeauna să văd şi conaţionali de ai mei printre deschizătorii de drumuri. Doream să-i venerez pe acei liderii, care renunţă treptat la modul tradiţional de a face politică. Care îşi apără identitatea. Indiferent dacă sunt parlamentari sau extraparlamentari, la guvernare sau în opoziţie. Aș fi vrut ca oamenii politici români să se comporte mai curând ca niște academicieni: să se implice în dezbateri și elaborarea proiectelor  înarmați cu date științifice și fapte reale. Din păcate, se întâmplă exact invers: unii savanți intră în politică  și încep să denatureze realitatea pentru a fi în unison cu politicienii de la putere. După căderea dictaturii comuniste (sau, în altă versiune, după lovitura de stat) din decembrie 1989, speram că elitele naționale vor iniţia edificarea unei „alte Românii”. Iată însă verdictul, pronunțat de academicianul Florin Constantiniu, un mare istoric și o conştiinţă naţională a tuturor românilor:
 „În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie '89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate… Din 1989, societatea românească a fost profund divizată…, lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilităţi oferite de căderea comunismului … Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2009 vor fi consideraţi o perioadă de declin, clasa politica şi poporul român împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi” .
 Asta e! La ieșirea din comunism, majoritatea parlamentarilor  ”României mici”, ca și cei ai ”Moldovei mici”, nu și-au dorit  nicidecum să  ajungă  eroi-martiri ai Reîntregirii Patriei, ci niște mici burghezi hedoniști. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Și consulii Romei imperiale, la încheierea raportului de activitate în Senat,  exclamau - Feci, quod potui, faciant meliora potentes!  (Am făcut ce-am putut, să facă mai bine cei care pot!). Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi acționează după cum îl duce mintea și realizează doar atât cât este în stare ca  personalitate. Important  e să ne găsim propria identitate și să ne știm locul.
Acum vreo zece ani, mă întrebam ce rol ar avea factorul etnopsihic în comportamentul pasagerilor europeni, aflați pe o navă de croazieră, amenințată  de al nouălea val. Îmi imaginam o ambarcațiune enormă, cu motoarele defecte și cala plină de breșe, fără căpitan, cu un echipaj (globalist liberal-democrat) intrat  în panică și discordie. Pe atunci,  nimeni încă nu auzise de ”Brexit”. Dar mi-a trecut prin minte: britanicii, probabil, și-ar abandona companionii; ar căuta să facă rost de altă ambarcațiune; ar schimba direcția și portul de destinație. Germanii ar propune ostentativ să repararăm cala cu ceea ce avem la îndemână, apoi să înlocuim motoarele. Călătorii aparținând altor seminții, mai puțin norocoase/numeroase, s-ar întreba dacă știu să înoate;  ar căuta disperați veste de salvare, sau ar spune rugăciuni. Unii, nostalgici ai Imperiului ideocratic bolșevic, ar vocifera patetic vechile slogane fariseice: «Дружба народов!», - «Миру мир!» -  «Назад в СССР» (” Prietenia popoarelor!” -  ”Pace lumii!” -  ”Înapoi în URSS!”).  La români,  când apare o  problemă, vine imediat și soluția - ”Jos X!”. Primul lucru pe care l-am face, ar fi să-l spânzurăm pe căpitan: ”Am plătit bani grei, domnule! Vrem bal mascat, șampanie,  tot ce e prevăzut  în programul  de croazieră!”

Totuși, îmi ziceam,  un  matelot va formula corect soluția: „Inutil să mai repari motoarele, cala. Nava se  îndreaptă spre recife. Schimbăm direcţia, imediat ! Apoi, de comun acord, stabilim destinaţia finală!  Altfel,  totul dispare.  Şi noi și nava!” Cărei etnii aparține matelotul? Nu ştiu. În trecut, un corsican a venit, la momentul oportun,  cu un model înnoitor pentru Franţa. Un georgian  a reușit să refacă imperiul țarilor ruși,  prăbușit  în 1917. Un austriac a impus o soluţie de răzbunare a Germaniei umilite. Pe viitor, în cazul României, basarabenii, nord-bucovineni, herţenii, transnistrenii,  aromânii, ar avea un cuvânt de spus?

Mă întreba  odată  Viorel Patrichi  dacă nu sunt  prea dur cu românii. I-am răspuns: posibil, dar am tot dreptul, căci în obiectul criticii mă includ și pe mine, nu mă menajez; recunosc că uneori, subiectiv, îmi permit să îngroș culorile când discut despre  compatrioții mei. Nu ascund niciodată  defectele noastre. Dar, întotdeauna, am încercat   un sentiment de  satisfacție  ca urmare a unei reușite sau  victorii  repurtate de români. În diverse situații, fac tot posibilul să judec imparțial. Blamez  afișarea  oricărui complex de superioritate, nejustificat prin fapte și realizări. Categoric, nu importă unde te-ai născut: pe malul Nistrului sau al Bâcului, pe Dâmboviţa sau pe Bega, în cartierele Primăverii, Ferentari, Mănăștur sau Copou. Puţin valorează ce gândeşti, cine crezi că ești, ce spui şi ce doreşti. Ce faci? Ce valori, materiale sau spirituale, produci şi cine are parte de ele? De aici să pornim confruntarea. Ne-am autodenumit ”români”, relativ recent și poate impropriu. Am fi putut să ne identificăm și altfel: traco-geto-daci, daco-latini. Pe mine mă fascinează un singur nume – ”dacii liberi”. Vorbim, deci, de o continuitate milenară.  De un biosistem și un ecosistem  ce emană  o anumită spiritualitate. Evidenţiem un mod de viaţă, tradiţii, constituite  într-un sistem  de etno-valori  eterne.
Politicienii din întreg spațiul românesc nu-și bat capul cu proiecte de viitor, având o mentalitate predominant conjuncturistă.  Ei consideră  că a fost creat  deja un model strategic pentru România – integrarea în Uniunea Europeană. E adevărat, însă, aderarea la structurile euro-atlantice era doar  ”opțiunea  corectă” la momentul respectiv, nu și principalul proiect  național. Aflați acum  pe  o ”arcă globalistă” în derivă, puțini români se gândesc să schimbe direcția, harta de navigație  sau  portul de destinație.






Mircea Druc
 EVADAREA
”Pleacă, Druc, în Europa!”
Mass-media a speculat suficient pe tema: ”Cine este, cu adevărat, Mircea Druc?” Exemple: «Секреты архива. Кто он, премьер министр Мирча Друк?», ziarul «Трудовой Тирасполь»,  9 ianuarie 1991; ”Care-i numele dumneavoastră adevărat, dle Mircea Druc?”, ziarul ”Curierul de seară”, 3 decembrie 1991; ”Care este adevărul”, ziarul ”Independentul” din Iași, 4 iulie 1995. Nimeni absolut, nici jurnaliștii aserviți, nici organele competente, nu cunoșteau marele meu secret. Retrospectiva și narativitatea îmi permit să identific motivația-cheie a tinereții mele: în perioada 1958-1968 am  trăit cu gândul  la  evadarea din ”închisoarea popoarelor”.  Ce se întâmpla cu mine, de fapt?

Lucram tractorist și combainer în Kazahstan. Întru-n respiro, mă aflam în baraca de la cantonamentul de câmp;  citeam o traducere în rusă a romanului  „Martin Eden”, de Jack London. Cartea mi-o trimesese prin poștă Petru Dudnic, drept cadou de ziua mea. M-a văzut mecanicul șef și s-a așezat alături: ”Bună, ce citești, arată?”. Tăcut, i-am întins cartea. A frunzărit-o îndelung după care, cu o voce stranie, a rostit: ”Ascultă, tinere! Demult stau cu ochii pe tine. Nu eşti la fel ca toți ceilalți. La școală aveam un bun amic, Thomas Druc. S-ar putea să te tragi din germani. Şi aici, în cătunul nostru, este un german, deportat din Bucovina. Anton Druc, îi spune. Am să vă fac cunoştinţă, te-apuci că mai sunteţi şi neamuri...”
Mecanicul șef era un german în etate, respectat de toți  mecanizatorii și de conducerea  colhozului. Nu-mi amintesc exact cum îl chema, pare mi-se Arthur Litzenberger. Însă îi țin minte și astăzi fața, ochii. Îmi vorbea  calm, senin, părintește: ”Druc, să nu accepți oferta”. Președintele colhozului  îmi făcuse public o propunere onorabilă, tentantă: să plec la Alma-Ata, la Institutul agricol, ca să învăț de inginer mecanic. Conform indicațiilor venite de la Ministerul agriculturii al Kazahstanului, colhozurile și sovhozurile începuseră să investească în pregătirea propriilor specialiști. ”Președintele  e bine intenționat.  Și  o fi vrând să te însoare cu  una dintre fiicele sale. Mezina  urmează  să facă agronomia, tot ca stipendiată din partea colhozului. Arzugül  este o fată  foarte cumsecade, frumoasă, nimic de zis. În limba uigurilor,  prenumele ei înseamnă ”floare de vis”. Dar locul tău nu este aici, în Stepa Kulundină... Pleacă Druc, în Europa! Cât mai urgent. Și pentru totdeauna! Ești un om liber, nu ca noi, niște proscriși”. Acolo, în regiune, locuiau câteva generații de germani deportați în 1941, când  Kremlinul a lichidat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Germană. Toţi locuitorii de etnie germană fuseseră strămutaţi cu forța de pe Volga în Kazahstan.
După întâlnirea cu eroul din romanul lui Jack London, după discuțiile cu germanii deportați am decis: nu rămân în Kazahstan; am să ajung să văd lumea... voi învăța neapărat limbi străine.  Însă, sincer să fiu, îmi plăcea Arzugül viitoarea studentă la Alma-Ata: avea ochi măsline coapte, ten arămiu, un zâmbet de eroină din filmele indiene și încă ceva ieșit din comun… În Kazahstan, am câștigat ceva bani și grâu. Pentru elan comsomolist și abnegație stahanovistă  am   fost  decorat  cu medalia muncii - «За освоение целинных земель».  Colhozul a vărsat  grâul  în contul statului,  la  un mare siloz al stației de cale ferată Pavlodar; eu am primit chitanță și confirmare că pot prelua  o cantitate egală  de grâu  de la stația de cale ferată Bălți. Tata, ajutat de un nepot de la soră, șofer pe camionul colhozului,  a  ridicat ”comoara”  și a dus-o acasă. Familia noastră  era tare  mulțumită. În Pociumbăuți, lumea a comentat un timp ”minunea”: ”Marcel a lui Gheorghe a lui Ostin Druc a trimis de la ”țelină” vreo  șapte tone de grâu!”
Într-un anticariat din Moscova, Petru Dudnic mi-a făcut rost de un mic dicționar rus-spaniol și un ghid de conversație  rus-italian. Le  aveam la mine peste tot, precum astăzi telefonul mobil. În transportul public, în clipele libere  învățam pe de rost pagini  întregi. Dicționarul de buzunar, editat în 1938, îl mai păstrez, ca pe un talisman. Peste trei ani am reușit să devin student la Universitatea de Stat din Leningrad. În octombrie 1959, am aderat la Mișcarea de renaștere națională în clandestinitate.  De atunci, călătoria vieții mele nu mai era o simplă aventură, o căutate haotică; evadarea devenise o necesitate obsesivă, un plan, camuflat cu o vigilență  permanentă. Descoperit, planul meu ar fi însemnat o acuzație de ”trădare a patriei sovietice”, cu urmările  inerente în asemenea situații.
Într-un interviu acordat Stelei Popa, în 2008, Grigore Vieru mărturisea: ”Dacă visul unora a fost  să ajungă  în Cosmos, eu viața întreagă  am visat  să trec Prutul”.  Mi-am amintit  atunci că nici eu n-am visat vreo dată să zbor pe altă planetă. Dar, prin 1958,  am ”investigat” serios   toate modalitățile de a fugi peste  Prut. Cunoșteam un vad la verii mei din Cuconeștii Vechi, care aveau casa  chiar pe frontieră. Practic, cu toata vigilența grănicerilor, aș fi reușit să ajung pe malul celălalt al Prutului. Am aflat, însă, că partea română extrăda imediat  pe oricine  ar fi trecut ilegal frontiera cu Uniunea Sovietică,  ”o țară vecină și prietenă”. Conform  propagandei oficiale, URSS și RPR erau două ”țări surori” și sora cea mai mare o ajuta pe cea mai mică să construiască se zor  socialismul.  Mai auzisem că Bulă,  la întrebarea profesoarei -  ” Știi de ce, noi,  românii, trăim bine cu URSS?”  a  răspuns prompt: ”Da, știu, de frică!”.
Am renunțat la ideea  de a fugi peste Prut și din alte motive. Eram total derutat de ”repatrierea” din RPR în RSSM a unor intelectuali pe care i-am cunoscut și îi stimam: Aureliu Busuioc, Emil Loteanu, Valentin Mândâcanu, George Dimitriu, Vitalie Tulnic și Igor Schiba. Cunoscusem  și trei studente, una la Cernăuți și două la Chișinău, ”repatriate” și acestea  împreună  cu părinții.  Se mai vorbea și de o ”acțiune specială” a evreilor români care, după 1945, solicitaseră masiv cetățenia sovietică. Dintre acești ”repatriați” l-am cunoscut la Chișinău pe Alexandru Cosmescu și l-am stimat ca om, scriitor  și intelectual de formație românească. La Moscova l-am cunoscut pe Grigori Korobcinski și am rămas la fel cu impresii bune. Dar ”repatriații” nu voiau sau  nu puteau să răspundă direct la o  întrebare  simplă: unde se respiră mai ușor?
Pentru mine, personal, în perioada 1958 -1968, ar fi avut rost să trec Prutul doar ca să ajung la Dunăre. Iugoslavia rămânea singura speranță reală a românilor care visau să ajungă în Occident. Cu timpul, după  multiple  tentative de plecare clandestină din țară, unele  reușite, altele eșuate, condițiile deveneau tot mai  severe. În portul Constanța, ca și în porturile fluviale, nimeni nu-și mai asuma riscul să te îmbarce pe un vapor. Fugarii riscau să fie împușcați de grăniceri. Pe șosele, de-a lungul Dunării, erau pichete de supraveghere a frontierei. Șalupa, care patrula în timpul nopții pe Dunăre, nu era sesizată de fugari. Din când în când, echipajul aprindea un far și îi surprindea. Străpunși de cangea  grănicerului erau lăsați să moară în apă. Unii români, dornici să scape de comunism, alegeau cea mai periculoasă metodă: se urcau pe un tub de oxigen, îl deschideau la o presiune puternică, pentru a-i ţine deasupra apei. Dacă nu reușeau să-l închidă și se izbeau de  malul sârbesc, explozia îi  omora  pe loc. Am auzit   de cazul  unui fugar  care nu știa să înoate. Frate-său l-a legat de mijloc  cu o sârmă. L-a tras după el înotând,  sârma a tot alunecat și a ajuns la mal cu fratele strangulat.
Iarna, românii fugeau  pe lacul de acumulare  de la Porțile de Fier. Gheața se rupea și se înfundau turbinele. Cadavrele erau scoase prin turbine în partea cealaltă după care le   îngropau într-un loc special; cu timpul  căpătase proporțiile unui cimitir. După o serie  de nenorociri, românii au aplicat metode ingenioase. Trimiteau pe lacul îngheţat un cal şi, dacă gheaţa rezista sub greutatea cabalinei, fugeau şi ei. Chiar şi aşa, şansele erau mici. Supraviețuitorii  ajungeau prin închisori. Arestații erau puși să curețe câte șapte saci de cartofi pe zi, alții lucrau  la sera  unui spital de nebuni. Mulți erau terorizați și amenințați permanent  cu expulzarea. Am citit undeva că sârbii au predat fugari români în schimbul unor vagoane cu sare. Cică, 200 de români au fost debarcați în 1984 la Jimbolia. Totuși, mulți au reușit să ajungă în Italia  și de acolo în SUA și  Canada.
Un deceniu  din viața mea l-am  cheltuit  căutând cum s-o șterg din Uniunea  Sovietică.  Am absolvit  Universitatea de Stat din Leningrad și, în septembrie 1964, am devenit angajat la Aeroportul internațional ”Șeremetievo” din Moscova. Credeam că de acolo voi reuși să fug, să ajung dincolo, pentru a putea să ajut cu ceva Mișcarea. Mă gândeam la ”Vocea Americii”, la ”Europa Liberă”, la ”Svoboda”. În acea perioadă Ministerul Aviației Civile al URSS, la indicația CC PCUS,  a decis să inaugureze curse  aeriene directe în America Latină, peste Pacific, cu escală la Tokyo. Fiind apreciat ca un lucrător laborios și disciplinat, am fost propus pentru funcția de reprezentant al Aeroflotului în Japonia. Avantajul meu față de alți trei-patru candidați era cunoașterea spaniolei, portughezei și a altor limbi. Timp de șase luni am urmat un  curs de pregătire specială, am susținut cu brio toate examenele, începusem să învăț intens japoneza. Am fost primit în partid.  Toți reprezentanții companiei Aeroflot în străinătate erau ofițeri acoperiți. Însă, la ultima verificare s-a descoperit că la Chișinău aveam  dosar de ”naționalist”.
Acuzația de naționalism era monedă curentă. KGB-ul  moldovenesc  avea probe la dosarul meu: susțineam identitatea dintre moldovenească și română. Menționau și alte păcate, la care  mă voi referi în alt context.  Astfel, a eșuat planul lui Alexandru Șoltoianu, liderul Mișcării noastre, care prevedea  angajarea mea la KGB. Însă  lucrurile grave aveau să înceapă  în 1971, când Ion Stănescu, șeful Consiliului Securității Statului Român, ne-a turnat la Moscova pentru ”activitate  antisovietică”. După 1989, demersul  lui Stănescu către Andropov a fost descoperit în  arhive și publicat  în revista ”Memoria” și în alte surse. Unii  analiști politici consideră  că  trădarea ar constitui o replică  pentru cei care susțin sus și tare  că desovietizarea României a început în 1958, fiind finalizată  cu succes de  către Nicolae Ceaușescu. Realitatea, însă, e mult mai complexă.  
Ziaristul și scriitorul Viorel Patrichi  mă întreba  dacă  m-a ajutat cineva de la Chișinău, deoarece, între timp, în RSSM a demarat ”moldovenizarea conducerii  comuniste”.  Nu țin minte ca cineva dintre aparatcici, ”de ai noștri”, (moldoveni/români basarabeni sau nord-bucovineni),  ar fi fost dispus să  ajute conaționalii în asemenea situații. Deznaționalizarea silențioasă promovată de Kremlin era un mecanism ingenios, patentat de Lenin. În RSSM, relativa ”moldovenizare” a aparatului de partid și administrativ a dus la formarea unei nomenclaturi și mai antinaționale decât cea a rușilor. Moldovenii din stânga Prutului  și ”rușii de profesie”, ajunși în vârful piramidei birocratice, se arătau mai potcoviți ideologic, mai antiromâni și mai perfizi, decât ștabii din Centrul imperial. La Moscova  întâlneai disidenți mai des decât la Chișinău.  Dar pe mine m-au ajutat mulți intelectuali,  membri și simpatizanți  ai Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni și nord-bucovineni. De exemplu: Loghin Alexeev-Martin, Nuțu Mihali, Eufrosinia și Victor Rusnac, Emil Codău,  - la Chișinău; Ilie Motrescu, Dumitru Covalciuc, Constantin Popescu, Paulina și Ion Rusu, Gheorghe Slabu -  la Cernăuți. La Moscova, m-au susținut moral și material mulți intelectuali ruși și de alte etnii: Serghei Krasavcenko, Gavriil Popov, Elena și Alexandr Frenkin, Alexandr Storojinski, Evghenii Serdiuk. 
Avertisment
La Universitatea de Stat  din Leningrad, concomitent cu specialitatea ”filolog-romanist, limba şi literatura spaniolă, limba franceză, limba portugheză”, am obținut, conform programului de studii, profesia de traducător militar și gradul de locotenent. La catedra militară a universității am însușit specialitatea ВУС № 6021. Ca ofițer rezervist, până la excluderea din partid și ”retrogradarea” ulterioară, făceam parte dintr-un gen de armă specială: «Спецпропаганда». Odată la doi ani, în dependență de necesitățile armatei,  ne  scoteau din câmpul muncii. Pe timp de pace, conform legii, puteam fi convocați de la o lună până la jumătate de an. Studiam și simulam utilizarea mijloacelor moderne de propagandă. Ne antrenau intens pentru a face față într-o eventuală confruntare cu  omologii  noștri din NATO.
Anul 1972.  Ajunsesem pe muchie de cuțit. După ce am fost  interogat în ”Dosarul Șoltoianu”, nu știam ce probe mai dețin  la KGB  și  mă așteptam să fiu arestat. În  luna mai, am fost mobilizat la un curs de perfecționare organizat de Direcția  politică  a Districtului militar Odessa. Chiar în prima zi,  ajuns la  Odessa, am trăit un moment pe care nu-l pot da uitării. După ce ne-au îmbrăcat în uniforme soldățești,  dar  cu epoleți de ofițeri, am luat masa în cantina unității militare. Comandantul ne-a anunțat că până a doua zi avem liber, ”pentru aclimatizare”. În drum spre cazarmă, m-a ajuns din urmă un rezervist. M-a depășit, fără să mă privească, și, din mers, mi-a ordonat răspicat, în spaniolă: ”Du-te pe malul mării, fără coadă. Ne vedem peste o jumătate de oră!”.
La-m așteptat pe plajă, intrigat, nerăbdător. Nu se vedea nimeni în jur. S-a apropiat, m-a privit în ochi și mi-a vorbit în română: ”Mă cheamă Vasile Liurca. Sunt inginer constructor, am lucrat cinci ani  în Cuba, acolo am învățat spaniola. Nu știu cine ești, ce ești și ce probleme ai. Dar eu, din echipa spaniolă, și un găgăuz, din echipa turcă, am primit ordin de la comandant să ne împrietenim cu tine. Vom raporta fiecare pas: tot ce spui și ce faci”. M-a lăsat uluit  și  a plecat precipitat spre oraș. M-a impresionat  și înfățișarea lui: purta mustață și îmi părea că semăna leit cu  legendarul Mihail Frunze... Ulterior, cu Vasile  Liurca am devenit și am rămas buni amici. Tot atunci, la Odessa, s-au cunoscut și soțiile noastre. Căci, după o lună de armată, cursanților li s-a permis, pentru  două zile (sâmbăta și  duminica), o cazare la un hotel, ca să-și poată invita  soțiile. Doreau sărmanele și ele să vadă  orașul și plaja. Peste nouă luni am primit un telefon de la Vasile. Era fericit și a  ținut să-mi  comunice:  ”Valentina  a născut o fetiță”.  ”Să vă trăiască! Cum o s-o cheme?”  ”Mariana,  ca pe soția ta”.
Atunci, la Odessa, avertismentul căpitanului Vasile Liurca m-a salvat. Mi-am dat seama că de data aceasta cursurile de perfecționare nu mai erau pentru mine decât un test de loaialitate. Din clipa aceea nu am mai comentat absolut nimic. Mi-am controlat fiecare gest. Înainte de a deschide gura, cântăream  fiecare  cuvânt. Am depus un efort enorm  ca să  fiu printre cei mai buni rezerviști, la teorie și practică. Mai păstrez și astăzi diploma primită atunci. Ca specialiști  în domeniul războiului informațional-psihologic, eram repartizați oficial, în echipe pe criteriul specializării lingvistice anteriore. Noi, însă, ne numeam între noi pur și simplu: turci, greci, italieni, francezi, spanioli. Fiecare grup elabora foi volante și edita un ziar  în limba respectivă;  cei cu voce adecvată și fără accent se antrenau în calitate de crainici pentru  eventuale posturi de radio ale armatei; acestea se creează ad hoc în timpul acțiunilor militare pe teritoriul inamicului. Eu  îndeplineam funcția de crainic  dar  și  de redactor  al ziarului-model ”Libertate popoarelor”, destinat spaniolilor. Eram dator să cred că ibericii, în 72, ca și basarabenii în 40,  așteptau cu sufletul la gură  să  vină Armată Roșie, eliberatoare  prin definiție și vocație.
Colegiul de redacție semna ”bun de tipar” cu acronimul TALMENCURD: TAL (Talin), un spaniol din miile de copii orfani aduși în URSS în tipul războiului civil; îl chema de fapt Stalin, dar, de la un timp, sincopase prima literă  și se prezenta  cu prenumele ”Talin”, cu accentul pe ”i”; MEN (Menin), un evreu basarabean, gata să depună actele de plecare definitivă în Israel; KURD (Druc)  – un român basarabian, care în  perioada 1958-1968 căutase obsesiv o portiță prin care să evadeze din paradisul numit URSS.              
În general, după dispariția Uniunii Sovietice, dar mai ales în ultimul deceniu, propaganda specială a evoluat spectaculos. În prezent, circulă diverse denumiri: dezinformare, atac mediatic, media minciuni, psihoagresiune, război informațional-psihologic, război cibernetic. Termenii englezi ai forțelor  militare și civile angajate într-o propagandă specială, inteligentă, competenta și eficientă sunt PSYOP, PSYWAR și Ciberforce. Parțial, din această categorie de armă fac parte ”omuleții verzi” și războiul hibrid.  Rusia se află printre primele cinci țări cu cele mai dezvoltate Ciberforce – angajate în spionaj, atacuri cibernetice și război informațional. Structurile acesteia înregistrează mii de oameni, beneficiind de  alocații bugetare solide: aproximativ 300 milioane de dolari anual.  
Liderii Mișcării  de renaștere națională au fost condamnați sau alungați din învățământ. Alexandru Șoltoianu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu și  Valeriu Graur au făcut  ani  grei de lagăr și exil.  Eu am reușit să-mi îngrop  ”toate probele”. Am scăpat, chiar dacă eram menționat în scrisoarea lui  Ion Stănescu. Dar, n-am mai putut profesa. Cu două licențe și un doctorat am lucrat la ”Stroiplastmass”, un mare combinat din suburbia Moscovei. Apoi la combinatul de prelucrarea lemnului  și producerea mobilei din Cernăuți.
Visul  evadării din URSS a durat zece ani.  Aș putea  descrie  amănunțit acele momente concrete  când nu am  acceptat compromisul și,  astfel,  am ratat câteva șanse reale de a evada. Într-un fel, m-am comportat ca  părinții mei în ziua  ”când  s-a cedat Basarabia”. Nu au trecut Prutul, așa cum o îndemna bunicul Ștefan Ciubară pe fiică-sa Elena, și comandantul român pe sergentul Gheorghe Druc. Tata și  mama  au regretat  toată viața. Și eu, la fel. M-am condamnat adeseori pentru expectativă. Mă convingeam că singurătatea  ar fi fost mult mai adecvată pentru realizarea visului meu. Aș fi putut  mai lesne să-mi urmez calea aleasă, trăind de unul singur, departe de casă și de ai mei. Așa cum am și fost, practic, de la  treisprezece ani. Nu s-a mai dădăcit nimeni cu mine, să mă trezească dimineața, să-mi servească micul dejun, etc. Nu mi-au plăcut niciodată distracțiile, dar în anii studenției am încercat de toate. Cu unii colegi de facultate  și  cu  militanți unioniști am rămas prieteni pe parcursul vieții și nu ne-a fost rușine niciodată că eram așa și nu altfel. 
Până la urmă, transpunerea în practică a unui  ideal sau obiectiv depinde sută la sută de noi înșine. Mai întâi de toate e necesar să conștientizezi exact ceea ce-ți dorești. Să-ți formulezi verbal, sau  mai bine în scris,  propria motivație. Dacă mobilul cheie nu poate fi afișat public, îl păstrezi ca pe un mare secret sau îl refulezi.  După care întreaga ta activitate o subordonezi acestui obiectiv, situat în vârful piramidei. Motivația individuală are, în concepția mea, configurația unei piramide. Pe parcursul vieții, treptele piramidei se deplasează pe verticală, modificând astfel ierarhia motivației personale. Este o schimbare inevitabilă  în dependență de factori interni și externi, obiectivi și subiectivi. Mie, de exemplu, ultimul  sfert de secol  mi-a schimbat ierarhia  motivațională  și felul în care văd lumea.
Un alt criteriu  de care depinde împlinirea unui vis este  intuiția. Mai  precis, capacitatea de anticipare, de predicție a evenimentelor. Dacă nu o ai din naștere, ți-o dezvolți  printr-un efort perseverent. O importanță aparte o are și capacitatea  de a elabora și adopta decizii însoțite de riscuri inerente. Însă, la anumite cotituri, este strict necesar să cedezi; să mergi la un compromis temporar  chiar cu anumite principii, pe care le consideri sfinte. Dacă nu accepți nici un compromis cu tine însuți, nu vei reuși niciodată să-ți atingi obiectivul formulat.
Mircea Druc,
un dac liber, unionist
București, 22 martie 2019

Un comentariu:

  1. Herpes genital de 2 ani acum am reușit să scap de el cu ajutorul medicamentelor pe bază de plante, este natural și rapid în vindecarea bolilor. Pentru mine este sigur și sigur activ. Nu există boli la care nu se vindecă ierburile. Am fost vindecat de la Herpes Genital cu medicamente din plante prin Dr. Edede Herbal Cure. Am dat peste mărturia lui despre munca bună pe You-tube, i-am copiat adresa de e-mail și i-am trimis un e-mail. Am învățat prima dată că este o înșelătorie, până nu și-a trimis medicamentele pe bază de plante în țările mele din Statele Unite. whatsapp +38972751056

    RăspundețiȘtergere