Mircea Druc
NIȘTE COMPLEXAȚI
La București,
funcționează Ministerul Culturii și Identității Naționale. Nu-mi dau
bine seama ce legătură ar putea avea o structură administrativă
birocratică cu identitatea națională. Patria este simțire și nu se
impune pe cale administrativă. Ideea unei atare componente a
executivului s-o fi născut în mintea celor care suferă de complexul
identității? Vom avea parte încurând și de un Minister al Adevărului?
Statul Român, indiferent de originea etnică a cetățenilor săi, apără o
identitate națională unitară. Totuși, din diverse motive demografice,
economice, culturale, politice, administrative etc., regiunile, unite
administrativ în 1920, și-au mai păstrat un specific al lor.
În
spațiul public, circulă părerea că doar locuitorii din Valahia, recte
Muntenia și Oltenia, au o identitatea națională mai bine conturată
deoarece ei ar fi marii beneficiari ai Micii și Marii Uniri. În Moldova
și Dobrogea, identitatea națională, chipurile, s-ar afirmă doar
parțial. De complexul identității ține și recentul demers al celor din
Transilvania, Bucovina și Moldova, care vor să spargă monopolul
bucureștean. Cică, în Transilvania, identitatea regională ar tinde să
devină mai puternică decât identitatea națională. Iar unii români s-ar
identifica cu Banatul și Transilvania și mai puțin cu România.
Întotdeauna, complexele de superioritate sau inferioritate ale multor
români, născuți în diverse regiuni istorice ale Țării, mi s-au părut
amuzante. Însă, ca unionist și proiectant etnosistemic, mă îngrijorează.
În literatura de specialitate găsim descrise circa 50 de
complexe. Toate semințiile lumii sunt marcate de complexe, care le
afectează comportamentul, deciziile și acțiunile. Legat de complexele
istorico-provinciale, invoc o întâmplare amuzantă. Era prin septembrie
1994. Reveneam către Bucureşti dintr-o scurtă deplasare de serviciu la
Cernăuţi. În maşină, doi funcţionari din MAE, şoferul şi eu. Dintre
cei trei, unul era ardelean, altul oltean și eu,
basarabean/bucovinean/moldovean, cum doriți. Din vorbă în vorbă, am
trecut la bancuri despre ardeleni, moldoveni şi olteni. Brusc,
ardeleanul decretează: miticii habar n-au cum se prepară porcul de
Ignat. Nici n-au cu ce, că la ei căţeii de usturoi sunt măruţi, ca
boabele de orz. Ţuica o afumă rău şi n-are tărie nici cât berea
ordinară. Replica olteanului a fost pe măsură. Eu o făceam pe
imparţialul. Interveneam împăciuitor, cu exemple performante din arta
culinară a Valahiei și Transilvaniei. Trecând de Focșani, am văzut că
cei doi conaţionali se înteţesc și am rugat şoferul să tragă pe dreapta.
Să cumpărăm de la moldovenii ieşiţi la şosea, struguri şi alte
bunătăţi ale toamnei.
Palma de pământ românesc, numită printr-un
accident istoric ”Republica Moldova”, suferă şi ea de complexe
teritoriale: „nordiști”, zona Cernăuți - Bălţi; „centrişti” – zona
Bălţi - Chişinău; „sudiştii” – zona Hânceşti - Dunăre - Marea Neagră.
Partea de peste Nistru are complexații săi - „şefii de profesie”, sau
„şantiştii”, cum îi poreclesc basarabenii. Încă din primii ani
petrecuți la Chişinău (toamna lui 1957- primăvara lui 1960), mi-a fost
băgat în cap un adevăr dur şi rimat pe deasupra: ”Moldovean de peste
Nistru? Ai putea să fii ministru!”. În 1990, eu, un „basarabean
proclet”, (așa ne porecleau ”șantiștii”), am ajuns un cvasi prim
ministru. Și unii deputați, solicitând diverse favoruri, inclusiv
posturi pentru neamuri, încercau să mă tămâieze. În sensul că cei de la
nord ar fi buricul pământului: „Știți, domn prim ministru, noi facem,
noi dregem… Numai câţi prim secretari de partid am avut, atâția
scriitori, poeți și savanți. Acum iată, și președintele Mircea Snegur
și dumneavoastră, prim ministru, tot de la noi. Nordiștii au fost,
sunt și vor fi. Nu ca cei din jurul Chișinăului: pun дробилка pe
fântână, fac tone de vin și casa plină de copii! Ori cei de la sud, că
numai cântă şi joacă. Ai noştri îs fruntea! În politică, în ştiinţă, în
cultură!”. Îi repezeam de fiecare dată, râzând: „Sigur, nordiștii, cu
două case mari și mașină „Moscvici” în curte! La zece case un singur
copil. Toamna abia dacă aduni o clasă de-a întâia. Halal patrioți,
căpătuiți din speculă, votând numai șefi comuniști!”
Cine a trăit
ca mine, la Cernăuţi, ştie ce înseamnă să fii moldovean printre
ucraineni. Bancurile cu moldoveni alimentează complexul de superioritate
obsesiv al oricărui ucrainean, care se respectă. Cine a trăit ca mine,
la Chişinău, a simţit ce va să zică „țigan român” printre ”moldoveni
sovietici” complexați. În spațiul dintre Prut și Bug, am întâlnit
moldoveni, care se înfumurau: „Noi am fost într-un mare Imperiu, cu
rușii, nu ca valahii, cu turcii, sau orgolioșii de ardelenii, cu
ungurii și austriecii. Am zburat și în cosmos!”
Uneori, mă
folosesc de ocazie și-i tachinez pe valahii și transilvănenii
complexați: ”Uitați- vă la complexații de moldoveni stataliști din
stânga Prutului! Să vedeți ce minunăție de portal și-au pus la punct –
www.moldoveni.md! Urmați-le exemplul! Să mai aibă românii, încă două
portaluri, respectiv www.valahi.vh și www.transilvăneni.tr că nu strică.
Să-și expună fiecare argumentele, comparând la tot pasul: moldoveni –
munteni – transilvăneni; trecut, prezent și viitor. Ca să avem cu ce ne
lăuda, să facem filme documentare și de lung metraj, să luăm masterate
și doctorate, să scriem monografii și romane, să compunem ode și
cantate, să participăm la dezbateri audio-video. Astfel, fiecare va
putea convinge Europa, o lume toată, de marele adevăr: ”noi, moldovenii
suntem…”, ”noi muntenii suntem …”, ”noi transilvănenii suntem...”.
Suntem, desigur, cei mai deștepți, cei mai talentați etc. Şi,
concomitent, moldovenii, valahii și transilvănenii, fiecare separat și
pe toate căile, să demonstreze că locuitorii celorlalte două entităţi
istorice ale Statului Național Român unitar sunt, în marea lor
majoritate, niște terchea-berchea.
În unele situații, devin
patetic și insist: anul 1918 este cel mai important din istoria
traco-geto-dacilor. El marchează o finalitate. Rezultatul unor
eforturi de supravieţuire şi afirmare de-a lungul mileniilor. Și nu
doar o singură dată din calendar, ci anul 1918 integral (Chişinău - 27
martie, Cernăuţi - 27 noiembrie, Alba-Iulia – 1 decembrie),
reprezintă ora astrală a națiunii; expresia voinței de unire într-un
spaţiu geografic ancestral: la Nistru, în Carpaţi, la Tisa, la Dunăre şi
la Marea Neagră. Până la 1918, şi de atunci încoace, nu am mai
contabilizat o atare performanţă. Desigur, au fost și alte momente
semnificative. Putem discuta la infinit despre ”unirea necunoscută” sub
Ștefan cel Mare, despre unirea sub Mihai Bravu și unirea de la 1859.
Merită invocată proclamarea Independenței la 1887. Unii elogiază
puciul liberal, după care, vorba lui moş Teacă, n-am mai fost Domnie,
ci ne-am făcut Regat. Alții invocă cele două lovituri de stat - august
1944 și decembrie 1989.
De la istorici aflăm că inițial, la 1859,
unioniștii moldoveni au decis că noul stat independent se va numi
„Moldovalahia”. Iar unioniştii munteni ar fi optat pentru variantele
„Dacoromania”. Transilvănenii au insistat să fie „România”. Aveau motive
serioase: evidențiind geneza românilor („noi suntem urmașii lui
Traian”), sperau să mai tempereze „trufia hunilor”. Dar şi a altor
„venetici”, supuşi servili ai unor imperii înjghebate recent în această
regiune a Europei. Am mai citit undeva că și împărăteasa Ecaterina cea
Mare intenţiona să facă din Principatele Dunărene „un tot întreg” sub
vechea denumire „Dacia”. Şi, desigur, ”Întregul” urma să-i aparțină, ca
domeniu al Imperiului Rus ortodox-pravoslavnic în plină expansiune.
Denumirile istorice „Moldova”, „Valahia” și „Transilvania” au apărut înainte de „România”.
La
fel, termenii „Serbia” „Croația” și „Slovenia” sunt mai vechi decât
„Iugoslavia”. Noțiunile ”România” și ”Iugoslavia” or fi și acestea
inventate de niște inamici ai deștepților de moldoveni, munteni,
transilvăneni și, respectiv, ai bravilor sârbi, croați, sloveni. La
facultatea de psihologie a MGU, am audiat și un curs special de
etnopsihologie; acum mai urmăresc studiile comparative în acest domeniu.
M-ar interesa, bunăoară, profilul psihologic și diferența reală sau
imaginară între sârbi, croați și sloveni. Vecinii noștri (iugoslavii,
slavii de sud) trăiesc adesea perioade când nu se agreează între ei. Cu
toate acestea, peste Dunăre, n-am observat o gâlceavă stupidă „sârb
–iugoslav”, ca „moldovean – român”, între Prut și Nistru. Stataliștii
moldoveni sugerează fariseic că „partea a devenit Întreg”.
Bineînțeles, nu întâmplător în Republica Moldova este întreținută
polemica ”moldovean-român”, o dihotomie lipsită de bunul simț și
subversivă. Dar tot acolo, EI devin agresivi și nu admit teza că mai
multe părți ale Federației Ruse ar putea deveni state independente.
Ca
supus al Imperului, în zbuciumul meu prin ”Măreața Uniune Sovietică”,
am păstrat întotdeauna sentimentul demnității și onoarei de român.
Adeseori enumeram în gând motivele: fără avizul Kremlinului, țara mea a
stabilit relații diplomatice cu RFG; după războiul de şase zile, nu a
rupt relaţiile cu Israelul, ca toate celelalte țări socialiste în frunte
cu URSS; militarii români n-au invadat Cehoslovacia cu tancurile
Pactului de la Varșovia; economiștii români au respins ”Planul Valev”,
au rezistat la orice presing din partea CAER-ului; la întâlnirea cu
Brejnev, în Crimeea, Ceaușescu a replicat cu demnitate: ”Nu putem
admite teza că ar exista o limbă moldovenească, diferită de cea
română”. La inițiativa lui s-a făcut metrou în capitală. Avea să
termine canalul Bucureşti-Dunăre, precum și alte proiecte în derulare.
Prin comparație, Janos Kadar, bunăoară, a fost un trădător. L-a vândut
pe Imre Nagy, un erou național, conducătorul Revoluției Ungare din
1956, spânzurat de sovietici. Gustav Husak, un alt trădător, a cerut
Kremlinului o intervenție armată, ca să-l elimine pe Alexander Dubcek,
să înăbușe „Primăvara de la Praga". Timp de treizeci de ani, dictatorul
Todor Jivkov le-a impus bulgarilor tot ce-a dorit Kremlinul. Erich
Honecker s-a opus vehement unificării Germaniei. Dar, tot în gând,
conchideam: ungurii, cehii, slovacii, bulgarii, germanii nu le-au făcut
nimic ”trădătorilor de neam și de țară”; conducătorii lor au decedat
din cauze naturale; noi, românii, creștini ortodocși, l-am împușcat pe
un mare patriot român în ziua de Crăciun.
Adeseori, îmi trece prin
minte o ”blasfemie” și tinde să devină un gând compulsiv: după Marea
Unire din 1918, regele Carol al II-lea cu dictatura lui a băgat România
Reîntregită în impas. Şi, în septembrie 1940, elitele politice
degenerate l-au chemat pe ostașul Ion Antonescu ca s-o salveze. În
acest cadru, îmi permit niște divagații: ce s-ar fi întâmplat dacă
Antonescu s-ar fi oprit la Nistru? În 1941, învingătoare erau Puterile
Axei. Liderii acestora, dacă ar fi constatat ezitarea conducătorului
Statului Român, ar fi ordonat, și exponenții lor din interiorul României
l-ar fi lichidat, fără niciun simulacru de proces. Dar mareșalul nu
s-a oprit la Nistru fiindcă urma să-și îndeplinească destinul... Omul
și-a prelungit viața cu patru ani. Regele nu l-a lăsat pe Antonescu să
negocieze cu Aliații învingători. Ar fi încheiat poate un alt fel de
armistițiu. În august 1944, l-a arestat și l-a servit pe tavă
sovieticilor. Ulterior, ”cei trei mari” – doi exponenți ai
Deminternului și un exponent al Kominternului - au dat indicații clare.
Și, in iunie 1946, ”tribunalul poporului” s-a conformat. Iar regele,
omagiat de Stalin cu Ordinul ”Pobeda”, și-a prelungit mandatul cu doi
ani.
Ungurii l-au ajutat pe Amiralul lor să rămână în viaţă. A
murit de moarte bună în Portugalia. Iar astăzi compatrioții îi ridică
în țară monumente. Și, atât la Moscova, cât și la Berlin, tot ei,
ungurii, au fost și sunt mai agreați decât românii, deși aceștia ”au
întors armele în august 44”. Și mai vin cu o constatare: Transilvania
de Nord a fost eliberată în întregime la 25 octombrie 1944. Dar
românii au continuat să lupte, cu pierderi grele, pe teritoriul
Ungariei și Cehoslovaciei, alături de ”glorioșii eliberatori”
sovietici, până la 9 mai 1945. Și nimeni niciodată nu i-a reproșat
regelui Mihai I, comandatul suprem al Armatei Române, că nu s-a oprit
pe linia Oradea - Satu Mare. Referitor la decizia mareșalului de a trece
Nistrul, precum și la prezența românilor în Transnistria și Odessa,
expresia cea mai elocventă aparţine academicianului Florin Constantiniu:
„politică – națională – dramatică – costisitoare - inevitabilă".
Ne-am
mai putea întreba dacă ideile ”transilvanismului” și
”moldovenismului” nu au fost susținute cu tărie încă din start. Și
dacă astăzi nu sunt animate din afara României. Cu certitudine,
țările vecine ar jubila dacă românii ar cădea în cursa regionalismului
separatist. E adevărat, ca în orice țară, există identitățile locale
și în România. Dar, cu siguranță, acestea sunt create de o relativă
diversitate culturală și confesională, de anumite tradiții și cutume,
nu de ceea ce cred ungurii despre Transilvania, sârbii despre Banat,
bulgarii despre Dobrogea sau ucrainenii și rușii despre Basarabia și
Bucovina.
Emigranții și migranții români au o imaginație mai
clară a Țării lor visate în comparație cu ceea ce este în realitate.
Adeseori intervine complexul de superioritate al occidentalilor și
imaginea falsă despre România (țara delincvenților și țiganilor).
Atunci, unii români, marcați de complexe de inferioritate, preferă să
spună că au venit din Transilvania (sau chiar din Ungaria sau
Republica Moldova), ca să evite orice apropouri sau discuții penibile
pentru ei. Dacă vreodată Transilvania și Banatul vor obține un statut
local specific, acesta va fi al românilor. Și cu totul diferit de
statutul celor șase județe basarabene recte Republica Moldova.
Demult, am lansat un apel către cei marcați de complexele de superioritate sau inferioritate,
către
amicii și inamicii României: ”N-aveți decât să fiți moldoveni, munteni,
ardeleni, bănățeni etc. şi să vorbiţi moldoveneşte, munteneşte,
ardeleneşte! Incontestabil, sunteţi liberi şi aveţi dreptul să scrieţi
şi să spuneţi orice. Eu, însă, vă îndemn să urmați exemplul
moldoveanului Mihai Eminescu: ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/Ţara
mea de glorii, ţara mea de dor?” Și, pentru Dumnezeu, renunţaţi la
dihotomia: Moldova versus România; Muntenia versus România;
Transilvania versus România. Căci totul e atât de simplu: A (Moldova) +
B (Muntenia) +C (Transilvania) = ABC (România). ”Suntem români și
punctum!”
Etnic român fiind, am sperat din totdeauna să văd şi
conaţionali de ai mei printre deschizătorii de drumuri. Doream să-i
venerez pe acei liderii, care renunţă treptat la modul tradiţional de a
face politică. Care îşi apără identitatea. Indiferent dacă sunt
parlamentari sau extraparlamentari, la guvernare sau în opoziţie. Aș fi
vrut ca oamenii politici români să se comporte mai curând ca niște
academicieni: să se implice în dezbateri și elaborarea proiectelor
înarmați cu date științifice și fapte reale. Din păcate, se întâmplă
exact invers: unii savanți intră în politică și încep să denatureze
realitatea pentru a fi în unison cu politicienii de la putere. După
căderea dictaturii comuniste (sau, în altă versiune, după lovitura de
stat) din decembrie 1989, speram că elitele naționale vor iniţia
edificarea unei „alte Românii”. Iată însă verdictul, pronunțat de
academicianul Florin Constantiniu, un mare istoric și o conştiinţă
naţională a tuturor românilor:
„În istoria fiecărui popor există
evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluţia
societăţii. Decembrie '89 a fost un astfel de eveniment: crucial,
înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării
noastre au fost ratate… Din 1989, societatea românească a fost profund
divizată…, lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze
resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rând,
unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică,
nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului
din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilităţi oferite de
căderea comunismului … Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor
şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2009 vor fi
consideraţi o perioadă de declin, clasa politica şi poporul român
împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă
realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă
situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi” .
Asta e! La ieșirea din
comunism, majoritatea parlamentarilor ”României mici”, ca și cei ai
”Moldovei mici”, nu și-au dorit nicidecum să ajungă eroi-martiri ai
Reîntregirii Patriei, ci niște mici burghezi hedoniști. De unde nu-i,
nici Dumnezeu nu cere. Și consulii Romei imperiale, la încheierea
raportului de activitate în Senat, exclamau - Feci, quod potui, faciant
meliora potentes! (Am făcut ce-am putut, să facă mai bine cei care
pot!). Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi acționează după cum îl duce
mintea și realizează doar atât cât este în stare ca personalitate.
Important e să ne găsim propria identitate și să ne știm locul.
Acum
vreo zece ani, mă întrebam ce rol ar avea factorul etnopsihic în
comportamentul pasagerilor europeni, aflați pe o navă de croazieră,
amenințată de al nouălea val. Îmi imaginam o ambarcațiune enormă, cu
motoarele defecte și cala plină de breșe, fără căpitan, cu un echipaj
(globalist liberal-democrat) intrat în panică și discordie. Pe atunci,
nimeni încă nu auzise de ”Brexit”. Dar mi-a trecut prin minte:
britanicii, probabil, și-ar abandona companionii; ar căuta să facă rost
de altă ambarcațiune; ar schimba direcția și portul de destinație.
Germanii ar propune ostentativ să repararăm cala cu ceea ce avem la
îndemână, apoi să înlocuim motoarele. Călătorii aparținând altor
seminții, mai puțin norocoase/numeroase, s-ar întreba dacă știu să
înoate; ar căuta disperați veste de salvare, sau ar spune rugăciuni.
Unii, nostalgici ai Imperiului ideocratic bolșevic, ar vocifera patetic
vechile slogane fariseice: «Дружба народов!», - «Миру мир!» - «Назад в
СССР» (” Prietenia popoarelor!” - ”Pace lumii!” - ”Înapoi în URSS!”).
La români, când apare o problemă, vine imediat și soluția - ”Jos X!”.
Primul lucru pe care l-am face, ar fi să-l spânzurăm pe căpitan: ”Am
plătit bani grei, domnule! Vrem bal mascat, șampanie, tot ce e
prevăzut în programul de croazieră!”
Totuși, îmi ziceam, un
matelot va formula corect soluția: „Inutil să mai repari motoarele,
cala. Nava se îndreaptă spre recife. Schimbăm direcţia, imediat ! Apoi,
de comun acord, stabilim destinaţia finală! Altfel, totul dispare.
Şi noi și nava!” Cărei etnii aparține matelotul? Nu ştiu. În trecut, un
corsican a venit, la momentul oportun, cu un model înnoitor pentru
Franţa. Un georgian a reușit să refacă imperiul țarilor ruși,
prăbușit în 1917. Un austriac a impus o soluţie de răzbunare a
Germaniei umilite. Pe viitor, în cazul României, basarabenii,
nord-bucovineni, herţenii, transnistrenii, aromânii, ar avea un cuvânt
de spus?
Mă întreba odată Viorel Patrichi dacă nu sunt prea
dur cu românii. I-am răspuns: posibil, dar am tot dreptul, căci în
obiectul criticii mă includ și pe mine, nu mă menajez; recunosc că
uneori, subiectiv, îmi permit să îngroș culorile când discut despre
compatrioții mei. Nu ascund niciodată defectele noastre. Dar,
întotdeauna, am încercat un sentiment de satisfacție ca urmare a
unei reușite sau victorii repurtate de români. În diverse situații,
fac tot posibilul să judec imparțial. Blamez afișarea oricărui complex
de superioritate, nejustificat prin fapte și realizări. Categoric, nu
importă unde te-ai născut: pe malul Nistrului sau al Bâcului, pe
Dâmboviţa sau pe Bega, în cartierele Primăverii, Ferentari, Mănăștur sau
Copou. Puţin valorează ce gândeşti, cine crezi că ești, ce spui şi ce
doreşti. Ce faci? Ce valori, materiale sau spirituale, produci şi cine
are parte de ele? De aici să pornim confruntarea. Ne-am autodenumit
”români”, relativ recent și poate impropriu. Am fi putut să ne
identificăm și altfel: traco-geto-daci, daco-latini. Pe mine mă
fascinează un singur nume – ”dacii liberi”. Vorbim, deci, de o
continuitate milenară. De un biosistem și un ecosistem ce emană o
anumită spiritualitate. Evidenţiem un mod de viaţă, tradiţii,
constituite într-un sistem de etno-valori eterne.
Politicienii
din întreg spațiul românesc nu-și bat capul cu proiecte de viitor, având
o mentalitate predominant conjuncturistă. Ei consideră că a fost
creat deja un model strategic pentru România – integrarea în Uniunea
Europeană. E adevărat, însă, aderarea la structurile euro-atlantice era
doar ”opțiunea corectă” la momentul respectiv, nu și principalul
proiect național. Aflați acum pe o ”arcă globalistă” în derivă,
puțini români se gândesc să schimbe direcția, harta de navigație sau
portul de destinație.
Mircea Druc
EVADAREA
”Pleacă, Druc, în Europa!”
Mass-media
a speculat suficient pe tema: ”Cine este, cu adevărat, Mircea Druc?”
Exemple: «Секреты архива. Кто он, премьер министр Мирча Друк?», ziarul
«Трудовой Тирасполь», 9 ianuarie 1991; ”Care-i numele dumneavoastră
adevărat, dle Mircea Druc?”, ziarul ”Curierul de seară”, 3 decembrie
1991; ”Care este adevărul”, ziarul ”Independentul” din Iași, 4 iulie
1995. Nimeni absolut, nici jurnaliștii aserviți, nici organele
competente, nu cunoșteau marele meu secret. Retrospectiva și
narativitatea îmi permit să identific motivația-cheie a tinereții mele:
în perioada 1958-1968 am trăit cu gândul la evadarea din ”închisoarea
popoarelor”. Ce se întâmpla cu mine, de fapt?
Lucram tractorist
și combainer în Kazahstan. Întru-n respiro, mă aflam în baraca de la
cantonamentul de câmp; citeam o traducere în rusă a romanului „Martin
Eden”, de Jack London. Cartea mi-o trimesese prin poștă Petru Dudnic,
drept cadou de ziua mea. M-a văzut mecanicul șef și s-a așezat alături:
”Bună, ce citești, arată?”. Tăcut, i-am întins cartea. A frunzărit-o
îndelung după care, cu o voce stranie, a rostit: ”Ascultă, tinere!
Demult stau cu ochii pe tine. Nu eşti la fel ca toți ceilalți. La școală
aveam un bun amic, Thomas Druc. S-ar putea să te tragi din germani. Şi
aici, în cătunul nostru, este un german, deportat din Bucovina. Anton
Druc, îi spune. Am să vă fac cunoştinţă, te-apuci că mai sunteţi şi
neamuri...”
Mecanicul șef era un german în etate, respectat de
toți mecanizatorii și de conducerea colhozului. Nu-mi amintesc exact
cum îl chema, pare mi-se Arthur Litzenberger. Însă îi țin minte și
astăzi fața, ochii. Îmi vorbea calm, senin, părintește: ”Druc, să nu
accepți oferta”. Președintele colhozului îmi făcuse public o propunere
onorabilă, tentantă: să plec la Alma-Ata, la Institutul agricol, ca să
învăț de inginer mecanic. Conform indicațiilor venite de la Ministerul
agriculturii al Kazahstanului, colhozurile și sovhozurile începuseră să
investească în pregătirea propriilor specialiști. ”Președintele e bine
intenționat. Și o fi vrând să te însoare cu una dintre fiicele sale.
Mezina urmează să facă agronomia, tot ca stipendiată din partea
colhozului. Arzugül este o fată foarte cumsecade, frumoasă, nimic de
zis. În limba uigurilor, prenumele ei înseamnă ”floare de vis”. Dar
locul tău nu este aici, în Stepa Kulundină... Pleacă Druc, în Europa!
Cât mai urgent. Și pentru totdeauna! Ești un om liber, nu ca noi, niște
proscriși”. Acolo, în regiune, locuiau câteva generații de germani
deportați în 1941, când Kremlinul a lichidat Republica Autonomă
Sovietică Socialistă Germană. Toţi locuitorii de etnie germană fuseseră
strămutaţi cu forța de pe Volga în Kazahstan.
După întâlnirea cu
eroul din romanul lui Jack London, după discuțiile cu germanii deportați
am decis: nu rămân în Kazahstan; am să ajung să văd lumea... voi învăța
neapărat limbi străine. Însă, sincer să fiu, îmi plăcea
Arzugül viitoarea studentă la Alma-Ata: avea ochi măsline coapte, ten
arămiu, un zâmbet de eroină din filmele indiene și încă ceva ieșit din
comun… În Kazahstan, am câștigat ceva bani și grâu. Pentru elan
comsomolist și abnegație stahanovistă am fost decorat cu medalia
muncii - «За освоение целинных земель». Colhozul a vărsat grâul în
contul statului, la un mare siloz al stației de cale ferată Pavlodar;
eu am primit chitanță și confirmare că pot prelua o cantitate egală de
grâu de la stația de cale ferată Bălți. Tata, ajutat de un nepot de la
soră, șofer pe camionul colhozului, a ridicat ”comoara” și a dus-o
acasă. Familia noastră era tare mulțumită. În Pociumbăuți, lumea a
comentat un timp ”minunea”: ”Marcel a lui Gheorghe a lui Ostin Druc a
trimis de la ”țelină” vreo șapte tone de grâu!”
Într-un anticariat
din Moscova, Petru Dudnic mi-a făcut rost de un mic dicționar
rus-spaniol și un ghid de conversație rus-italian. Le aveam la mine
peste tot, precum astăzi telefonul mobil. În transportul public, în
clipele libere învățam pe de rost pagini întregi. Dicționarul de
buzunar, editat în 1938, îl mai păstrez, ca pe un talisman. Peste trei
ani am reușit să devin student la Universitatea de Stat din Leningrad.
În octombrie 1959, am aderat la Mișcarea de renaștere națională în
clandestinitate. De atunci, călătoria vieții mele nu mai era o simplă
aventură, o căutate haotică; evadarea devenise o necesitate obsesivă, un
plan, camuflat cu o vigilență permanentă. Descoperit, planul meu ar fi
însemnat o acuzație de ”trădare a patriei sovietice”, cu urmările
inerente în asemenea situații.
Într-un interviu acordat Stelei Popa,
în 2008, Grigore Vieru mărturisea: ”Dacă visul unora a fost să ajungă
în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”. Mi-am
amintit atunci că nici eu n-am visat vreo dată să zbor pe altă planetă.
Dar, prin 1958, am ”investigat” serios toate modalitățile de a fugi
peste Prut. Cunoșteam un vad la verii mei din Cuconeștii Vechi, care
aveau casa chiar pe frontieră. Practic, cu toata vigilența
grănicerilor, aș fi reușit să ajung pe malul celălalt al Prutului. Am
aflat, însă, că partea română extrăda imediat pe oricine ar fi trecut
ilegal frontiera cu Uniunea Sovietică, ”o țară vecină și prietenă”.
Conform propagandei oficiale, URSS și RPR erau două ”țări surori” și
sora cea mai mare o ajuta pe cea mai mică să construiască se zor
socialismul. Mai auzisem că Bulă, la întrebarea profesoarei - ” Știi
de ce, noi, românii, trăim bine cu URSS?” a răspuns prompt: ”Da,
știu, de frică!”.
Am renunțat la ideea de a fugi peste Prut și din
alte motive. Eram total derutat de ”repatrierea” din RPR în RSSM a unor
intelectuali pe care i-am cunoscut și îi stimam: Aureliu Busuioc, Emil
Loteanu, Valentin Mândâcanu, George Dimitriu, Vitalie Tulnic și Igor
Schiba. Cunoscusem și trei studente, una la Cernăuți și două la
Chișinău, ”repatriate” și acestea împreună cu părinții. Se mai vorbea
și de o ”acțiune specială” a evreilor români care, după 1945,
solicitaseră masiv cetățenia sovietică. Dintre acești ”repatriați” l-am
cunoscut la Chișinău pe Alexandru Cosmescu și l-am stimat ca om,
scriitor și intelectual de formație românească. La Moscova l-am
cunoscut pe Grigori Korobcinski și am rămas la fel cu impresii bune. Dar
”repatriații” nu voiau sau nu puteau să răspundă direct la o
întrebare simplă: unde se respiră mai ușor?
Pentru mine, personal,
în perioada 1958 -1968, ar fi avut rost să trec Prutul doar ca să ajung
la Dunăre. Iugoslavia rămânea singura speranță reală a românilor care
visau să ajungă în Occident. Cu timpul, după multiple tentative de
plecare clandestină din țară, unele reușite, altele eșuate, condițiile
deveneau tot mai severe. În portul Constanța, ca și în porturile
fluviale, nimeni nu-și mai asuma riscul să te îmbarce pe un vapor.
Fugarii riscau să fie împușcați de grăniceri. Pe șosele, de-a lungul
Dunării, erau pichete de supraveghere a frontierei. Șalupa, care patrula
în timpul nopții pe Dunăre, nu era sesizată de fugari. Din când în
când, echipajul aprindea un far și îi surprindea. Străpunși de cangea
grănicerului erau lăsați să moară în apă. Unii români, dornici să scape
de comunism, alegeau cea mai periculoasă metodă: se urcau pe un tub de
oxigen, îl deschideau la o presiune puternică, pentru a-i ţine deasupra
apei. Dacă nu reușeau să-l închidă și se izbeau de malul sârbesc,
explozia îi omora pe loc. Am auzit de cazul unui fugar care nu
știa să înoate. Frate-său l-a legat de mijloc cu o sârmă. L-a tras după
el înotând, sârma a tot alunecat și a ajuns la mal cu fratele
strangulat.
Iarna, românii fugeau pe lacul de acumulare de la
Porțile de Fier. Gheața se rupea și se înfundau turbinele. Cadavrele
erau scoase prin turbine în partea cealaltă după care le îngropau
într-un loc special; cu timpul căpătase proporțiile unui cimitir. După o
serie de nenorociri, românii au aplicat metode ingenioase. Trimiteau
pe lacul îngheţat un cal şi, dacă gheaţa rezista sub greutatea
cabalinei, fugeau şi ei. Chiar şi aşa, şansele erau mici.
Supraviețuitorii ajungeau prin închisori. Arestații erau puși să curețe
câte șapte saci de cartofi pe zi, alții lucrau la sera unui spital de
nebuni. Mulți erau terorizați și amenințați permanent cu expulzarea.
Am citit undeva că sârbii au predat fugari români în schimbul unor
vagoane cu sare. Cică, 200 de români au fost debarcați în 1984 la
Jimbolia. Totuși, mulți au reușit să ajungă în Italia și de acolo în
SUA și Canada.
Un deceniu din viața mea l-am cheltuit căutând
cum s-o șterg din Uniunea Sovietică. Am absolvit Universitatea de
Stat din Leningrad și, în septembrie 1964, am devenit angajat la
Aeroportul internațional ”Șeremetievo” din Moscova. Credeam că de acolo
voi reuși să fug, să ajung dincolo, pentru a putea să ajut cu ceva
Mișcarea. Mă gândeam la ”Vocea Americii”, la ”Europa Liberă”, la
”Svoboda”. În acea perioadă Ministerul Aviației Civile al URSS, la
indicația CC PCUS, a decis să inaugureze curse aeriene directe în
America Latină, peste Pacific, cu escală la Tokyo. Fiind apreciat ca un
lucrător laborios și disciplinat, am fost propus pentru funcția de
reprezentant al Aeroflotului în Japonia. Avantajul meu față de alți
trei-patru candidați era cunoașterea spaniolei, portughezei și a altor
limbi. Timp de șase luni am urmat un curs de pregătire specială, am
susținut cu brio toate examenele, începusem să învăț intens japoneza. Am
fost primit în partid. Toți reprezentanții companiei Aeroflot în
străinătate erau ofițeri acoperiți. Însă, la ultima verificare s-a
descoperit că la Chișinău aveam dosar de ”naționalist”.
Acuzația de
naționalism era monedă curentă. KGB-ul moldovenesc avea probe la
dosarul meu: susțineam identitatea dintre moldovenească și română.
Menționau și alte păcate, la care mă voi referi în alt context.
Astfel, a eșuat planul lui Alexandru Șoltoianu, liderul Mișcării
noastre, care prevedea angajarea mea la KGB. Însă lucrurile grave
aveau să înceapă în 1971, când Ion Stănescu, șeful Consiliului
Securității Statului Român, ne-a turnat la Moscova pentru ”activitate
antisovietică”. După 1989, demersul lui Stănescu către Andropov a fost
descoperit în arhive și publicat în revista ”Memoria” și în alte
surse. Unii analiști politici consideră că trădarea ar constitui o
replică pentru cei care susțin sus și tare că desovietizarea României a
început în 1958, fiind finalizată cu succes de către Nicolae
Ceaușescu. Realitatea, însă, e mult mai complexă.
Ziaristul și
scriitorul Viorel Patrichi mă întreba dacă m-a ajutat cineva de la
Chișinău, deoarece, între timp, în RSSM a demarat ”moldovenizarea
conducerii comuniste”. Nu țin minte ca cineva dintre aparatcici, ”de
ai noștri”, (moldoveni/români basarabeni sau nord-bucovineni), ar fi
fost dispus să ajute conaționalii în asemenea situații.
Deznaționalizarea silențioasă promovată de Kremlin era un mecanism
ingenios, patentat de Lenin. În RSSM, relativa ”moldovenizare” a
aparatului de partid și administrativ a dus la formarea unei
nomenclaturi și mai antinaționale decât cea a rușilor. Moldovenii din
stânga Prutului și ”rușii de profesie”, ajunși în vârful piramidei
birocratice, se arătau mai potcoviți ideologic, mai antiromâni și mai
perfizi, decât ștabii din Centrul imperial. La Moscova întâlneai
disidenți mai des decât la Chișinău. Dar pe mine m-au ajutat mulți
intelectuali, membri și simpatizanți ai Mișcării de renaștere
națională a românilor basarabeni și nord-bucovineni. De exemplu: Loghin
Alexeev-Martin, Nuțu Mihali, Eufrosinia și Victor Rusnac, Emil Codău, -
la Chișinău; Ilie Motrescu, Dumitru Covalciuc, Constantin Popescu,
Paulina și Ion Rusu, Gheorghe Slabu - la Cernăuți. La Moscova, m-au
susținut moral și material mulți intelectuali ruși și de alte etnii:
Serghei Krasavcenko, Gavriil Popov, Elena și Alexandr Frenkin, Alexandr
Storojinski, Evghenii Serdiuk.
Avertisment
La Universitatea de
Stat din Leningrad, concomitent cu specialitatea ”filolog-romanist,
limba şi literatura spaniolă, limba franceză, limba portugheză”, am
obținut, conform programului de studii, profesia de traducător militar
și gradul de locotenent. La catedra militară a universității am însușit
specialitatea ВУС № 6021. Ca ofițer rezervist, până la excluderea din
partid și ”retrogradarea” ulterioară, făceam parte dintr-un gen de armă
specială: «Спецпропаганда». Odată la doi ani, în dependență de
necesitățile armatei, ne scoteau din câmpul muncii. Pe timp de pace,
conform legii, puteam fi convocați de la o lună până la jumătate de an.
Studiam și simulam utilizarea mijloacelor moderne de propagandă. Ne
antrenau intens pentru a face față într-o eventuală confruntare cu
omologii noștri din NATO.
Anul 1972. Ajunsesem pe muchie de cuțit.
După ce am fost interogat în ”Dosarul Șoltoianu”, nu știam ce probe mai
dețin la KGB și mă așteptam să fiu arestat. În luna mai, am fost
mobilizat la un curs de perfecționare organizat de Direcția politică a
Districtului militar Odessa. Chiar în prima zi, ajuns la Odessa, am
trăit un moment pe care nu-l pot da uitării. După ce ne-au îmbrăcat în
uniforme soldățești, dar cu epoleți de ofițeri, am luat masa în
cantina unității militare. Comandantul ne-a anunțat că până a doua zi
avem liber, ”pentru aclimatizare”. În drum spre cazarmă, m-a ajuns din
urmă un rezervist. M-a depășit, fără să mă privească, și, din mers, mi-a
ordonat răspicat, în spaniolă: ”Du-te pe malul mării, fără coadă. Ne
vedem peste o jumătate de oră!”.
La-m așteptat pe plajă, intrigat,
nerăbdător. Nu se vedea nimeni în jur. S-a apropiat, m-a privit în ochi
și mi-a vorbit în română: ”Mă cheamă Vasile Liurca. Sunt inginer
constructor, am lucrat cinci ani în Cuba, acolo am învățat spaniola. Nu
știu cine ești, ce ești și ce probleme ai. Dar eu, din echipa spaniolă,
și un găgăuz, din echipa turcă, am primit ordin de la comandant să ne
împrietenim cu tine. Vom raporta fiecare pas: tot ce spui și ce faci”.
M-a lăsat uluit și a plecat precipitat spre oraș. M-a impresionat și
înfățișarea lui: purta mustață și îmi părea că semăna leit cu
legendarul Mihail Frunze... Ulterior, cu Vasile Liurca am devenit și am
rămas buni amici. Tot atunci, la Odessa, s-au cunoscut și soțiile
noastre. Căci, după o lună de armată, cursanților li s-a permis, pentru
două zile (sâmbăta și duminica), o cazare la un hotel, ca să-și poată
invita soțiile. Doreau sărmanele și ele să vadă orașul și plaja. Peste
nouă luni am primit un telefon de la Vasile. Era fericit și a ținut
să-mi comunice: ”Valentina a născut o fetiță”. ”Să vă trăiască! Cum o
s-o cheme?” ”Mariana, ca pe soția ta”.
Atunci, la Odessa,
avertismentul căpitanului Vasile Liurca m-a salvat. Mi-am dat seama că
de data aceasta cursurile de perfecționare nu mai erau pentru mine decât
un test de loaialitate. Din clipa aceea nu am mai comentat absolut
nimic. Mi-am controlat fiecare gest. Înainte de a deschide gura,
cântăream fiecare cuvânt. Am depus un efort enorm ca să fiu printre
cei mai buni rezerviști, la teorie și practică. Mai păstrez și astăzi
diploma primită atunci. Ca specialiști în domeniul războiului
informațional-psihologic, eram repartizați oficial, în echipe pe
criteriul specializării lingvistice anteriore. Noi, însă, ne numeam
între noi pur și simplu: turci, greci, italieni, francezi, spanioli.
Fiecare grup elabora foi volante și edita un ziar în limba respectivă;
cei cu voce adecvată și fără accent se antrenau în calitate de crainici
pentru eventuale posturi de radio ale armatei; acestea se creează ad
hoc în timpul acțiunilor militare pe teritoriul inamicului. Eu
îndeplineam funcția de crainic dar și de redactor al ziarului-model
”Libertate popoarelor”, destinat spaniolilor. Eram dator să cred că
ibericii, în 72, ca și basarabenii în 40, așteptau cu sufletul la gură
să vină Armată Roșie, eliberatoare prin definiție și vocație.
Colegiul
de redacție semna ”bun de tipar” cu acronimul TALMENCURD: TAL (Talin),
un spaniol din miile de copii orfani aduși în URSS în tipul războiului
civil; îl chema de fapt Stalin, dar, de la un timp, sincopase prima
literă și se prezenta cu prenumele ”Talin”, cu accentul pe ”i”; MEN
(Menin), un evreu basarabean, gata să depună actele de plecare
definitivă în Israel; KURD (Druc) – un român basarabian, care în
perioada 1958-1968 căutase obsesiv o portiță prin care să evadeze din
paradisul numit URSS.
În general, după dispariția
Uniunii Sovietice, dar mai ales în ultimul deceniu, propaganda specială a
evoluat spectaculos. În prezent, circulă diverse denumiri:
dezinformare, atac mediatic, media minciuni, psihoagresiune, război
informațional-psihologic, război cibernetic. Termenii englezi ai
forțelor militare și civile angajate într-o propagandă specială,
inteligentă, competenta și eficientă sunt PSYOP, PSYWAR și Ciberforce.
Parțial, din această categorie de armă fac parte ”omuleții verzi” și
războiul hibrid. Rusia se află printre primele cinci țări cu cele mai
dezvoltate Ciberforce – angajate în spionaj, atacuri cibernetice și
război informațional. Structurile acesteia înregistrează mii de oameni,
beneficiind de alocații bugetare solide: aproximativ 300 milioane de
dolari anual.
Liderii Mișcării de renaștere națională au fost
condamnați sau alungați din învățământ. Alexandru Șoltoianu, Alexandru
Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu și Valeriu Graur au făcut ani grei de
lagăr și exil. Eu am reușit să-mi îngrop ”toate probele”. Am scăpat,
chiar dacă eram menționat în scrisoarea lui Ion Stănescu. Dar, n-am mai
putut profesa. Cu două licențe și un doctorat am lucrat la
”Stroiplastmass”, un mare combinat din suburbia Moscovei. Apoi la
combinatul de prelucrarea lemnului și producerea mobilei din Cernăuți.
Visul
evadării din URSS a durat zece ani. Aș putea descrie amănunțit acele
momente concrete când nu am acceptat compromisul și, astfel, am
ratat câteva șanse reale de a evada. Într-un fel, m-am comportat ca
părinții mei în ziua ”când s-a cedat Basarabia”. Nu au trecut Prutul,
așa cum o îndemna bunicul Ștefan Ciubară pe fiică-sa Elena, și
comandantul român pe sergentul Gheorghe Druc. Tata și mama au
regretat toată viața. Și eu, la fel. M-am condamnat adeseori pentru
expectativă. Mă convingeam că singurătatea ar fi fost mult mai adecvată
pentru realizarea visului meu. Aș fi putut mai lesne să-mi urmez calea
aleasă, trăind de unul singur, departe de casă și de ai mei. Așa cum am
și fost, practic, de la treisprezece ani. Nu s-a mai dădăcit nimeni cu
mine, să mă trezească dimineața, să-mi servească micul dejun, etc. Nu
mi-au plăcut niciodată distracțiile, dar în anii studenției am încercat
de toate. Cu unii colegi de facultate și cu militanți unioniști am
rămas prieteni pe parcursul vieții și nu ne-a fost rușine niciodată că
eram așa și nu altfel.
Până la urmă, transpunerea în practică a
unui ideal sau obiectiv depinde sută la sută de noi înșine. Mai întâi
de toate e necesar să conștientizezi exact ceea ce-ți dorești. Să-ți
formulezi verbal, sau mai bine în scris, propria motivație. Dacă
mobilul cheie nu poate fi afișat public, îl păstrezi ca pe un mare
secret sau îl refulezi. După care întreaga ta activitate o subordonezi
acestui obiectiv, situat în vârful piramidei. Motivația individuală are,
în concepția mea, configurația unei piramide. Pe parcursul vieții,
treptele piramidei se deplasează pe verticală, modificând astfel
ierarhia motivației personale. Este o schimbare inevitabilă în
dependență de factori interni și externi, obiectivi și subiectivi. Mie,
de exemplu, ultimul sfert de secol mi-a schimbat ierarhia
motivațională și felul în care văd lumea.
Un alt criteriu de care
depinde împlinirea unui vis este intuiția. Mai precis, capacitatea de
anticipare, de predicție a evenimentelor. Dacă nu o ai din naștere, ți-o
dezvolți printr-un efort perseverent. O importanță aparte o are și
capacitatea de a elabora și adopta decizii însoțite de riscuri
inerente. Însă, la anumite cotituri, este strict necesar să cedezi; să
mergi la un compromis temporar chiar cu anumite principii, pe care le
consideri sfinte. Dacă nu accepți nici un compromis cu tine însuți, nu
vei reuși niciodată să-ți atingi obiectivul formulat.
Mircea Druc,
un dac liber, unionist
București, 22 martie 2019
marți, 26 martie 2019
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Herpes genital de 2 ani acum am reușit să scap de el cu ajutorul medicamentelor pe bază de plante, este natural și rapid în vindecarea bolilor. Pentru mine este sigur și sigur activ. Nu există boli la care nu se vindecă ierburile. Am fost vindecat de la Herpes Genital cu medicamente din plante prin Dr. Edede Herbal Cure. Am dat peste mărturia lui despre munca bună pe You-tube, i-am copiat adresa de e-mail și i-am trimis un e-mail. Am învățat prima dată că este o înșelătorie, până nu și-a trimis medicamentele pe bază de plante în țările mele din Statele Unite. whatsapp +38972751056
RăspundețiȘtergere