Vedere de pe Centură. De la pleaşcă la fleaşcă

Vedere de pe Centură
De la pleaşcă la fleaşcă

Emil Boc reales la al cinşpelea congres! Cam asta a fost esenţa discursului vuvuzelelor lui Vântu şi Varanu-cu-Platoşă după ce Micu Pirania a recâştigat încrederea în PDL. Da, dar trebuie să plece de la guvernare, susţin vuvuzelele. Au ca argument afirmaţiile lui Sebastian Lăzăroiu: "Raţiunea ar trebui să-l îndemne să lase locul unui tehnocrat . E o decizie pe care trebuie să o ia împreună cu partidul. Eu cred că ar fi şi în beneficiul partidului. Dar nu ştiu cum arată analiza lor. Ce pun ei mai mult în balanţă. Un tehnocrat apropiat de PDL poate să întărească identitatea de dreapta a partidului. Schimbarea în sine a premierului, împreună cu o mică remaniere, în mod normal duce la recredibilizarea actului de guvernare, acum puternic erodat de măsurile nepopulare luate. Recredibilizarea guvernului poate să se reflecte destul de repede şi în recredibilizarea partidului". La fel îşi întemeia şi Buldogul speranţele: Ne-am simţit bine la guvernare, dar uite că acum l-am sacrificat pe Boc, deci suntem altfel! Pe cine prostim cu asemenea aiureli? Dacă pleaşca s-a transformat în fleaşcă pentru unii care vor să-şi salveze pielea, este grav pentru ei.
Emil Boc va fi sacrificat oricum după alegerile generale. Dacă, desigur, nu va găsi resorturi economice pentru relansare. Dar aici ar însemna să credem în miracole, ceea ce nu este imposibil. Şi sociologul care tocmai a plecat de la Cotroceni aduce argumente în care nu cred nici curcile: "Pentru asta ai nevoie de un technocrat, fără mamă, fără tată, care să aibă sprijinul preşedintelui României şi al majorităţii. Majoritatea, evident, va mârâi când va fi vorba despre regii. Anticipatele reprezintă singura armă care poate convinge partidele să susţină restructurarea regiilor. Dacă vor să dea jos guvernul care face asta, atunci cred că ar fi o soluţie să se pregătească de alegeri cu un an mai devreme. Probabil că între anticipate şi restructurarea regiilor vor prefera-o pe ultima", apreciază Sebastian Lăzăroiu.
Rămâne aceeaşi întrebare: Pe cine vrem să prostim?
Bafta lui Emil Boc nu constă în intuiţia lui politică. Norocul lui că are adversari slabi, jenant de penibili. Procurorul Victor Ponta are viziuni obsesive cu privirea violet a Blondei Norvegiene: "Lăzăroiu e primul pitic dintre cei care vor sta alături de Albă ca Zăpada, Elena Udrea, în viitoarea construcţie gândită la Cotroceni."
Sigur că nici Blonda Norvegiană nu promite să fie bună pentru altceva: "Victor Ponta spunea că aş fi Traian Băsescu în fustă, ceea ce mă onorează. El ar fi vrut să fie un Adrian Năstase, dar eu nici măcar nu pot să spun despre el că ar fi un Adrian Năstase în pantaloni", i-a scris Elena Udrea procurorului. Iată deci temele majore ale acestor politicieni de rang. Vor şi ei să umble în pantalonii sau în fustele altora tocmai fiindcă nu au personalitate conturată.


Marian Lupu a venit cu „poporul moldovenesc” la Bucureşti


Marian Lupu a venit la Bucureşti şi eu am încercat să nu fiu cârcotaş. Mi-am dorit să văd o întânire normală între doi politicieni români: Marian Lupu şi Traian Băsescu. Chiar nu mi-am propus să văd altceva, dar – inevitabil – fac asocieri. Preşedintele interimar a ocolit multişor până să ajungă tocmai la Bucureşti: a mers la Moscova de vreo trei ori, s-a dus pe la Bruxelles, dacă dădea de vre-un capăt de aţă, se agăţa de el să treacă şi prin Australia. Acum, hai şi prin România! A fost primit la Cotroceni cu mare fast şi bine că s-a procedat aşa. Au mai făcut-o şi Mircea Snegur, şi Petru Lucinski, şi, nu ultimul pe listă, Vladimir Voronin. Au existat români - de-o parte şi de alta a Prutului – care chiar au sperat: de ce nu ar vrea Snegur sau Voronin să intre în manualul de istorie a tuturor Românilor prin reunificarea Basarabiei cu Ţara? Să facă un gest public firesc fiindcă nu-i împuşcă nimeni, Stalin nu-i mai duce în Siberia, iar voturile minoritarilor oricum nu reprezintă majoritatea. „Sî ni ţânim di neamuri!”, spunea Snegur, cu surâsul lui inconfundabil, de tip Leonid Brejnev.
Acum, Marian Lupu vrea să smulgă voturi de la Vlad Filat şi de la Mihai Ghimpu. Altfel nu venea tocmai în preajma alegerilor pentru primăria Chişinăului. Şi iată dovada:
"Vreau să vă zic, cu toată sinceritatea, că fără această asistenţă financiară, cred, era să fie aproape misiune imposibilă acea construcţie a caselor pentru sinistraţi şi aş vrea să menţionez, pentru toţi cetăţenii români, gratitudinea şi înalta apreciere a poporului nostru", a spus Marian Lupu la întâlnirea cu Traian Băsescu. Deci el le-a transmis tuturor „cetăţenilor români” „înalta apreciere a poporului nostru”.
Nu cred că putem vorbi de prostie în acest caz. Este pur şi simplu o scăpare cu... premeditare. „Poporul nostru” mulţumeşte „poporului vostru”. Ca să nu mă mai refer la un alt fragment de discurs, care sună ca un dicteu automat: „Să determinăm liniile directoare de consolidare a relaţiilor dintre România şi Moldova”. Când aud, mă gândesc involuntar la Iaşi, la Suceava...
Şi iată reacţia celui pentru care cel de-al doilea stat românesc reprezintă „proiectul meu de suflet”, cum spunea pe când nu era în campanie electorală:
"Mesajul nostru către domnul preşedinte şi către partidele din Alianţă este că ne dorim o alianţă cât mai solidă, care să garanteze evoluţia spre Europa a Republicii Moldova. Am stabilit, împreună cu domnul preşedinte, că, în cel mai scurt timp, va trebui să elaborăm planul de acţiune pentru a pune în aplicare declaraţia privind Parteneriatul strategic pentru integrare europeană dintre România şi R. Moldova, declaraţie semnată între mine şi preşedintele Ghimpu, la acel timp", a spus preşedintele Băsescu, la finalul convorbirilor oficiale cu Marian Lupu.
El zice răspicat: „evoluţia spre Europa a Republicii Moldova”, în timp ce pe Lupu îl chinuie subconştientul. Uneori îi scapă şi lui, dar chiar involuntar, fiindcă limbajul politic nu excelează totdeauna prin respectarea proprietăţii termenilor:
"Să sperăm că vom consolida această tradiţie şi, mai ales, s-a mai creat un lucru, poate extrem de important pentru relaţia româno-moldoveană, şi anume că ceea ce stabilim se întâmplă. Am convingerea că vom continua acest mod de lucru în relaţia bilaterală". Forma “relaţiile româno-moldoveneşti” este un nonsens şi de aceea, creează confuzie în mintea oamenilor obişnuiţi, care chiar încep să creadă că există “poporul moldovcenesc”, diferit de cel român.
Dar să lăsăm cârcoteala.
Dincolo de chinurile corecte ale lui Marian Lupu, pe ansamblu, a fost o întâlnire bună. Nu am motive să spun “fructuoasă”. Ceea ce ne propune trebuie să devină realitate:
"L-am asigurat pe domnul preşedinte Lupu de tot sprijinul nostru, atât pentru acordul de liberă circulaţie, acordul privind vizele, pentru acordul aprofundat privind crearea unui spaţiu economic european, pentru începerea negocierilor în vederea unui acord de asociere. Nu în ultimul rând, am abordat priorităţile în relaţia bilaterală şi ele s-au aşezat în sectorul energetic în mod deosebit, proiectele de interconectare a reţelelor noastre energetice şi a reţelelor de transport gaze. De asemenea, am avut discuţii în ceea ce priveşte utilizarea banilor alocaţi prin Parteneriatul Estic", a subliniat preşedintele României.
Chiar dacă îi voi contraria pe unii, Traian Băsescu m-a surprins la început prin preocuparea lui faţă de românii de peste Prut: îl credeam pe-atunci superficial şi un asemenea om nu putea avea astfel de preocupări. Dacă Emil Constantinescu, născut lângă Tighina, a semnat Tratatul cu Uraina, dacă Nicolae Văcăroiu, originar din Basarabia, nu a pronunţat măcar o dată acest cuvânt, ce puteam să aştept de la Traian Băsescu? Nimic.
Şi totuşi el a venit cu acest “proiect de suflet”, iar prima vizită a făcut-o la Chişinău, nu la Moscova sau Bruxelles.
“Dar să se facă odată interconectările pentru energie electrică şi gaze, restul sunt vorbe. Nu vorbiţi de unire, uniţi-vă!”, m-a trezit din gândurile mele fostul premier Mircea Druc. “Eu asta visam să fac atunci şi nu puteam, că era încă Uniunea Sovietică. Acum se poate...”
Pe 27 aprilie 2010, Mihai Ghimpu şi Traian Băsescu au semnat instituirea unui parteneriat strategic între cele două state pentru integrarea europeană a Republicii Moldova. Tot atunci, a fost semnat şi acordul prin care România se angaja să acorde un ajutor financiar nerambursabil Republicii Moldova de 100 milioane de euro, pe parcursul a patru ani.
Este rândul celor două guverne să intre în viteză fiindcă timpul trece. Traian Băsescu a avertizat că trebuie ales un preşedinte, altfel Alianţa îşi va pierde creditul în faţa Uniunii Europene.
"Dacă îmi permiteţi un comentariu fără a fi considerat amestec în treburile interne ale Republicii Moldova. Noi privind cu speranţă la AIE. Este de altfel singura soluţie politică care garantează evoluţia spre vest a R. Moldova. Politic o încurajăm să continue şi o încurajăm să rămână unită, ori de câte ori avem ocazia şi în mod direct şi în interiorul organismelor europene. Trebuie să vă spun că prelungirea crizei politice nu face bine şi există riscul să diminueze interesul europenilor pentru R. Moldova. Este o problemă însă internă pe care, cu certitudine, oamenii politici din Republica Moldova vor găsi resurse să o rezolve în interes naţional", a răspuns Traian Băsescu.
Aici aş risca un comentariu. Este implacabil ca Marian Lupu să ajungă preşedinte. Aşa e când vrei să treci puntea, deşi nu trebuie s-o faci cu orice preţ. Mai bine aştepţi ca Belgia. Mai ales că Partidul Democrat şi Partidul Liberal Democrat nu dau semne că ar fi de acord să-l susţină pe liberalul Dorin Chirtoacă să obţină un al doilea mandat la primăria Chişinăului.


Modelul german sau modelul cipriot?

Nişte tovarăşi de la Tiraspol au fost invitaţi la Berlin. Pe banii nemţilor. Delegaţia trimisă de Igor Smirnov a stat în capitala Germaniei în perioada 11-15 aprilie. Vladimir Iastrebciak, pretinsul ministru de Externe, era însoţit de Serghei Ceban, vicepreşedintele Sovietului Suprem, şi de Ilia Galinski, directorul Institutului de istorie a statului şi a dreptului.
Cum care stat?
Agenţii lui Smirnov s-au dat băţoşi până şi pe la Berlin, unde au discutat cu reprezentanţi din Bundesrat, din Bundestag, de la Cancelaria Federală, din Ministerul Afacerilor Interne şi din Ministerul Finanţelor, cu autorităţile din landul Saxonia şi cu diverşi experţi în drept internaţional din Germania.
Ei le-au atras atenţia gazdelor asupra unor aspecte principiale privind relaţiile dintre Republica Federală a Germaniei şi Republica Democrată Germană la sfârştiul anilor 1980 şi între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Transnistreană.
Adică să nu confundăm realităţile, da?
E adevărat că RDG şi Republica Molotov au cam aceeaşi sorginte, dar orişicât...
Raţionamentul lor este genial: dacă poporul german a mers spre unificarea sa de-a lungul mai multor veacuri şi a trăit în două state după 1945, totuşi "popoarele Moldovei şi Transnistriei nu au fost legate niciodată de un stat comun, ci, dimpotrivă, până la începutul anilor 1990, au trăit într-o formaţiune statală creată artificial". Pe de altă parte, factorul determinant şi în procesele care au dus la unificarea Germaniei, şi în procesul de reglemntare a conflictului moldo-transnistrean, a fost şi rămâne voinţa popoarelor, au spus reprezentanţii Transnistriei.
Delegaţii de la Tiraspol au precizat că "poporul Germaniei a năzuit spre unificare, dar poporul Transnistriei tinde spre recunoaşterea internaţională a independenţei sale", aşa cum arată rezultatele referendumului din anul 2006.
Ei au subliniat importanţa asigurării egalităţii juridice în timpul negocierilor fiindcă în condiţiile presiunii şi tentativelor de a impune legislaţia uneia din părţi nu se poate ajunge la un dialog normal.
Nemţii, oameni educaţi, nu i-au contrazis pe-alde Volodea. S-au uitat la ei ca la alte creaturi de grotă. De aceea, slujitorii lui Smirnov au înţeles că Berlinul este de acord cu “egalitatea juridică” dintre Chişinău şi Tiraspol. Dacă luăm în considerare doar faptul că R. Moldova a fost recunoscută la ONU, iar Transnistria – nu, ar fi suficient să înţelegem că discuţia pe acest subiect este deplasată.
Prin urmare, transnistrenii au respins modelul german pentru alăturarea Tiraspolului la Chişinău. Aici au oarecum dreptate: modelul german de reunificare se poate raporta doar la reîntregirea Basarabiei cu România. Ideea este veche, de pe vremea când ne păstorea Ion Iliescu, cel care a semnat ultimul tratat din istorie cu Uniunea Sovietică. Şi din cauza lui, această idee a fost călcată în picioare.
Trebuie reamintit că Germania Federală a introdus chiar în textul Constituţiei referirea la reunificarea cu RDG “pe cale paşnică”. Sigur că nu puteam pretinde o asemenea atitudine la Bucureşti pe vremea comunismului: reîntregirea naţională pe cale paşnică. Pentru Uniunea Sovietică, ar fi sunat ca o declaraţie de război. Însă nici după 1990, politicienii de la Bucureşti nu au fost capabili să consemneze acest ideal în textul Constituţiei sau în Declaraţia de recunoaştere a independenţei Republicii Moldova. Aşa se face că, de 20 de ani, Moscova sprijină independenţa, suveranitatea şi neutralitatea Republicii Moldova, dar faţă de România, iar nu în raport cu Rusia. Este foarte semnificativ că mulţi politicieni şi diplomaţi germani se uitau cel puţin semnificativ la noi când îi întrebam dacă ar fi posibilă aplicarea modelului german la reunificarea românilor.
În condiţiile actuale, mai adecvat ar fi modelul cipriot. Alipirea Transnistriei la Republica Moldova – sub orice formă – este iluzorie. Smirnov face jocurile Kremlinului de unde mesajul este evident: pseudo-negocierile trebuie tergiversate cât mai mult pentru ca trupele de ocupaţie să rămână de veghe în Transnistria. Cu bunăvoinţa europeană nu se poate obţine nimic.
Şi atunci, singura ieşire rezonabilă este abandonarea Transnsitriei şi unirea cu România. După care, elitele noastre trebuie să lupte pentru drepturile românilor de peste Nistru. Este cea mai rapidă formă de aderare la Uniunea Europeană pentru Basarabia.
Scenariul este cu atât mai oportun, dacă avem în vedere că strategii de la Bruxelles vor să împingă R. Moldova în grupul Ucraina-Belarus-Georgia. Singurul care insistă ca al doilea stat românesc să adere odată cu ţările din vestul Balcanilor este Traian Băsescu. Este şi aceasta o modalitate, dar istoria noastră ne convinge că trebuie să credem în Măria Sa Faptul Împlinit...
Sigur, există şi scenariul după care Transnistria ar putea fi oferită Ucrainei, pentru nordul Bucovinei, Herţa şi sudul Basarabiei. O altă iluzie oferită gratis. După ce a deprins excelent lecţia de la Moscova, Kievul nu va ceda niciodată de bunăvoie ceea ce nu-i aparţine conform dreptului istoric...
Arătam altădată că nu există semne că Germania va juca loial faţă de români în rezolvarea conflictului de pe Nistru cu Rusia. Unii s-au supărat.
De aceea, trebuie să reamintesc de un fel de convenţie (mulţi folosesc cuvântul impropriu “memorandum”), semnată în iunie 2010 la Meseberg, de către cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele rus Dmitri Medvedev. Conform acelei convenţii, trebuia constituită un fel de comisie Rusia-UE, un comitet ceva pentru reglementarea conflictelor din spaţiul ex-sovietic. Era o formă naivă de a-i sugera Moscovei că are nişte restanţe grave şi atunci Medvedev a plusat: ce-ar fi dacă acest comitet sau comisie s-ar ocupa şi de conflictele din Orientul Mijlociu?
Eu cred că şi prin America Latină se pot rezolva oarece tensiuni...
Dacă însă Chişinăul nu va pune piciorul în prag pentru exercitatea suveranităţii dincolo de Nistru, cum ar fi normal şi legal, atunci să credem în viitorul negocierilor cu agenţii lui Smirnov. Vlad Filat a dovedit că poate duce mult şi multe. A uitat afrontul din partea lui Lenin de la Tiraspol şi acceptă să se vadă cu el din nou. Oriunde. Eventual la un meci de hochei. Dar acolo se poate pune crosa la patină... Mai potrivit ar fi un meci de rugby fiindcă ruşii se pricep la... grămadă.
Este şi asta o artă a răbdării.
„Actul de guvernare nu reprezintă doar ceea ce-ţi place, sunt situaţiii în care trebuie să-ţi asumi unele decizii mai complicate, care nu ne plac. Mie nu mi-a făcut plăcere să merg la Tiraspol trecând prin acele „puncte de control”, să fiu în acea atmosferă. Însă, am folosit această posibilitate de două ori, în cadrul celor meciuri de fotbal, pentru a comunica, pentru a găsi soluţii la problemele care nu reprezintă rezolvarea conflictului, dar îmbunătăţesc viaţa oamenilor”, a nuanţat Vlad Filat.
Eu îi doresc să rămână consecvent şi să întoarcă şi celălalt obraz.


Revista de front a unui război nepregătit
Libia şi lampa lui Aladin

Pe fondul marilor tulburări din lumea arabă, pe 19 martie, a început bombardarea Libiei. Pretextul Franţei, Marii Britanii şi Statelor Unite a fost represiunea declanşată de armata lui Muammar Gaddafi asupra opozanţilor din Benghazi. O parte din militarii libieni fraternizaseră cu rebelii din estul Libiei, fosta provincie Cyrenaica. Ţara era (şi este) în pragul dezmembrării. Operaţiunea "Odiseea în zori", aşa cum a fost ea botezată de americani, a luat lumea prin surprindere. În primul rând, prin lipsa de pregătire a misiunii.
Chiar dacă la Consiliul de Securitate al ONU se votase Rezoluţia nr. 1973, un text echivoc, în care nu se specifică răspicat (ca într-un text de lege imperativ) cine duce la îndeplinire hotărârea comunităţii internaţionale, în ce limite, cu ce mijloace şi care va fi durata intervenţiei militare. Astfel, zona de interdicţie a zborurilor aeriene (un eufemism) trebuia asigurată - conform documentului - de "ţări sau de organizaţii internaţionale". Care ţări, care organizaţii internaţionale? În rezoluţie nu se specifică acest lucru esenţial. Înţelegând situaţia creată de preşedintele francez Nicolas Sarkozy, Germania, Rusia, China, Brazilia şi India s-au abţinut la vot.
De aceea, a părut stranie plecarea Franţei şi a Marii Britanii la război. Iniţial, Barack Obama părea să oscileze în faţa puseelor belicoase ale acestui Ulise de la Paris. Robert Gates chiar s-a opus public aventurii. După care, Obama a ordonat trimiterea bombardierelor şi a portavioanelor spre Libia. A doua zi, iar a dat semnalul că forţele americane se vor retrage în plan secund.
Iată de ce am avut iniţial o oscilaţie politică şi la Bucureşti. Nu doar din cauza menuetului mai vechi dintre Traian Băsescu şi războinicul Sarkozy...
Pentru a evita clivajul politic la nivel european, Anders Fogh Rasmussen a anunţat că NATO îşi asumă continuarea operaţiunilor militare. Iarăşi un angajament discutabil, la fel ca în Iugoslavia. Bombardarea Belgradului nu intra în obligaţiile Alianţei Nord-Atlantice. Reamintesc conţinutul articolului 5 din Tratatul Organizaţiei Atlanticului de Nord: "Părţile convin ca un atac înarmat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat ca un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul său individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va da asistenţă Părţii sau Părţilor atacate, prin luarea în consecinţă, individual şi concertat cu celelalte părţi, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restaura şi a menţine securitatea zonei Nord-Atlantice".
După cum se vede, părinţii Alianţei au gândit foarte limpede Tratatul. Un document care pare astăzi... irelevant. George W. Bush a invocat Articolul 5 pe 12 septembrie 2001 pentru a-i convinge pe aliaţi să-l urmeze în Afganistan. După tragedia de la New-York, argumentul era evident. Nimeni nu s-a mai referit la acest document nici până atunci, nici de-atunci până astăzi. Iar Tratatul este în vigoare încă.
Să vedem cine va mai izbuti să potolească acum gherila beduinilor şi să bage la loc duhul răzvrătirii în lampa lui Aladin...
Dar pentru asta, puşcaşii marini trebuie să coboare în pustiu, alături de europeni...


Putin apără dreptul la viaţă pentru Gaddafi

NATO începe să-şi consacre tradiţia. După ce a bombardat Belgradul în ziua de Paşti, a făcut în acest an acelaşi lucru la Tripoli. În noaptea de 25, aprilie, avioanele Alianţei Nord-Atlantice au făcut zob palatal lui Gaddafi.
El a fost forţat să se refugieze într-un buncăr subteran de la Bab al-Azizia, situat la sud-est de Tripoli. Au fost distruse câteva clădiri. În urma loviturilor, s-a declanşat un incendiu puternic. Raidul a ucis 45 de persoane.
Deocamdată, oficialii NATO nu comentează situaţia, iar autorităţile libiene declară că ţinta bombardamentului a fost liderul Jamahiriei. Seif al-Islam Gaddafi, fiul conducătorului libian, a spus că "a fost un atac laş, ruşinos, menit să-i terorizeze doar pe copii. Dar noi nu ne temem şi nu vom refuza lupta".
Se presupune că Muammar Gaddafi şi familia lui se ascund într-un buncăr de la reşedinţa din Bab al-Azizia.
Oficial, NATO nu are de gând să-l lichideze pe Gaddafi. Deşi mereu mai multe voci solicită tot mai răspicat eliminarea Colonelului, pentru ca Alianţa să iasă din impasul în care a intrat prin campania din Libia, care durează de 6 săptămâni.
Lindsey Graham, membru al Comisiei pentru Apărare din Congresul SUA, spunea în ajunul Paştelui: "Oamenii din jurul lui Gaddafi trebuie să se trezească în fiecare dimineaţă cu gândul - Oare este ultima mea zi?". Aceeaşi părere împărtăşeşte şi Liam Fox, secretarul apărării din Marea Britanie: colonelul este "ţintă legitimă pentru atacuri".
De asemenea, influentul senator republican John McCain consideră că a venit timpul să scăpăm de conducătorul libian. Cu toate acestea, deocamdată, la nivel oficial, decizia eliminării lui Gaddafi nu este acceptată.
Este demn de remarcat că raidul de la Tripoli s-a produs după ce Gaddafi a promis să ridice asediul de la Misurata, care durează de două luni. Pe 22 aprilie, Khaled Qaim, ministrul adjunct de Externe din Libia, a declarat că situaţia din oraş va fi rezolvată de triburile locale, iar nu de armată. După înlăturarea unor grupări de la negocierile cu rebelii, ar trebui să participe bătrânii triburilor. Dacă nu reuşesc să negocieze predarea oraşului Misurata, asediul va fi continuat nu de armată, ci de miliţia locală. Totuşi, această promisiune nu a fost respectată. Trupele guvernamentale au atacat din nou oraşul. După cum a comunicat Musa Ibrahim, reprezentantul administraţiei actuale, un alt raid a avut loc din vina insurgenţilor care i-au atacat pe cei care plecau din Misurata.
În seara de 24 aprilie, numărul morţilor era de 39 de oameni. Peste 100 fuseseră răniţi.
Colonelul Omar Bani, reprezentantul rebelilor, a fost nevoit să recunoască faptul că retragerea trupelor lui Gaddafi a fost "o capcană". El susţine că promisiunile colonelului au fost "un joc murdar".
În timp ce se afla într-o vizită la Copenhaga, premierul rus Vladimir Putin i-a acuzat pe aliaţi că urmăresc să-l asasineze pe liderul Jamahiriei.
Pe 26 aprilie, la conferinţa de presă de după vizita oficială din Danemarca, premierul rus a apărat dreptul la viaţă al lui Gaddafi. El a afirmat că nimeni nu le-a dat dreptul liderilor unor ţări să-l execute. În plus, Putin a acuzat public coaliţia internaţională de conspiraţie criminală. După opinia lui, adevăratul obiectiv al forţelor internaţionale îl constituie ţiţeiul şi gazul Libiei. « Care interdicţie a uborurilor ? Care cer închis ? În acest timp, ei bombardează palatele, distrug infrastructura unui popor, construită generaţii la rând. Îi întrebi de ce fac asta şi ei tac », a spus Putin.
Anterior, el a numit "cruciadă" operaţiunea coaliţiei internaţionale din Libia. Cu toate acestea, preşedintele rus Dmitri Medvedev a considerat aceste expresii inadmisibile.
Reamintim că, pe 25 aprilie, forţele aeriene ale NATO au bombardat reşedinţa liderului libian Muammar Gaddafi de la Tripoli. Complexul guvernamental a fost afectat grav. Bombele au distrus trei clădiri, iar una din ele a rămas fără acoperiş. Oficialii libieni au declarat că atacurile au fost o tentativă de asasinare a lui Gaddafi.
Robert Gates şi Liam Fox, miniştrii Apărării Statelor Unite şi Marii Britanii, au răspuns la critica dură a premierului rus cu privire la operaţiunea din Libia. Ei au declarat că buncărul liderului libian Muammar Gaddafi este "o ţintă legitimă" pentru bombardamentele NATO. Cei doi au făcut această declaraţie după convorbirile care au avut loc la Pentagon, pe 26 aprilie, transmite AP. Cei doi miniştri au afirmat că obiectivele din care liderul libian îşi comandă armata rămân sub ameninţarea atacurilor aeriene ale coaliţiei. "Noi nu ţinem aceste clădiri special în cătarea armelor, dar, în conformitate cu Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU, le considerăm ţinte legitime, la fel ca toate centrele de comandă militară libiene, pe care le găsim" - a spus Robert Gates. "Aceste centre de comandă dau ordine trupelor care încalcă drepturile omului, un asemenea tablou se află în derulare acum la Misurata", a spus şeful Pentagonului. Anterior, în dimineaţa de 26 aprilie, William Hague, ministrul de Externe al Marii Britanii, a confirmat de fapt legalitatea eliminării fizice a liderului libian. Răspunzând la întrebarea dacă este Gaddafi o ţintă legitimă pentru loviturile aviaţiei NATO, William Hague a declarat că acest lucru "depinde de felul în care va acţiona acest posibil obiectiv al atacului".
De ce a devenit Putin atât de vehement? Este posibil să apere contractele Rusiei cu Libia, iar nu pe berberul cel turbat.
Iar dacă asta adăugăm povestea evocată de Kasparov, care pretinde că Joe Biden le-ar fi zis celor din opoziţie că i-a cerut lui Putin să nu mai candideze la preşedinţie.
Altfel, va risca o revoluţie ca în ţările arabe...

Monştri în canalul de răcire de la Centrala Cernobîl

Nişte jurnalişti de la “Komsomolskaia Pravda” mi-au reconfirmat recent nişte poveşti pe care le-am auzit de la un inginer ucrainean în 1990. Era un electronist experimentat din Cerkasî, pasionat de vânătoare şi pescuit. Venise la noi însoţit de un inginer tătar, chipurile tot ucrainean, chiar în perioada în care minerii plantau flori cu ciocanul prin faţa Teatrului Naţional din Bucureşti. Stând noi la un alcool etilic ultrapur, fiindcă altceva nu aveam pe-atunci (adică, mai mult ei, decât mine), omul mi-a spus că a fost de mai multe ori la vânătoare în zona interzisă din jurul sarcofagului fatal de la Cernobîl. A văzut ciuperci uriaşe, de mărimea unui om, iepuri cu cinci picioare, mistreţi ca nişte huidume, cerbi cu două rânduri de coarne… Mutanţi genetici de tot felul din cauza radiaţiilor.
Am crezut că este fabulaţia unui vânător.
Am găsit relatarea unor jurnalişti de la “Komsomolskaia Pravda”, pentru care chiar nu pun mâna în foc. Şi totuşi…
Astăzi este pur şi simplu imposibil să-ţi imaginezi ce s-a făcut cu 25 de ani în urmă la centrala atomo-electrică de la Cernobîl. Acum, centrala este complet dezafectată. Reactorul fatal nr. 4 (sau "Buncărul", cum mai este numit) este îngropat într-un sarcofag. Cu toate acestea, centrala trebuie deservită în continuare. Lucrătorii centralei repetau pentru fiecare jurnalist că fondul de radiaţii este în limite normale. Unii ziarişti şi-au luat cu ei dozimetre: fondul de radiţaii nu numai că nu depăşeşte, ba chiar este sub nivelul celui de la Kiev. Iar în avion, la înălţimea de 10.000 de metri, radioactivitatea este mai puternică decât nivelul local de la Cernobîl (1,8, comparativ cu 0,56 microsiverţi pe oră!).
Una din atracţiile de la Cernobîl sunt somnii de trei metri din canalul tehnic, apă care altădată răcea reactoarele. Adică în preajma sursei de iradiere. Au crescut buieci. Nimeni nu pescuieşte aici, deşi localnicii au convingerea că peştele "nu face lumină". Aşa cum colegul meu de la Cerkasî s-a speriat şi nu a împuşcat măcar un mistreţ care-i lingea ţeava puştii…
Medvedev şi Ianukovici au venit pe 25 aprilie în oraşul Cernobîl (centrala este la 18 kilometri de oraş), unde au pus piatra de temelie pentru viitorul monument dedicat salvatorilor. Apoi, delegaţiile au plecat spre centrală. Aici, preşedinţii Rusiei şi Ucrainei, împreună cu Kirill, patriarhul Întregii Rusii, şi cu Vladimir, mitropolitul Kievului şi al Întregii Ucraine, au făcut o rugăciune de pomenire şi au depus flori la monumentul cu cele 28 de nume de eroi salvatori, cu inscripţia în limba ucraineană: "viaţă pentru viaţă".
Asta este, Dumnezeu ştie şi ucraineană...
Viktor Ianukovici le-a spus jurnaliştilor că Rusia "a adus o contribuţie puternică" de 45 de milioane de euro pentru construirea unui nou sarcofag deasupra reactorului 4. Pe teritoriul centralei atomice, se va construi un centru de cercetare pentru lichidarea catastrofelor nucleare.
Doamne Dumnezeule, mai bine renunţaţi! Vedeţi ce a vrut să spună meglenopromânul Nicolae Teslă despre conservarea energiei, aplicaţi ideea lui şi lumea va fi fericită. Energia lui Dumnezeu curge pe lângă noi şi noi încă nu ştim s-o conservăm, dar ne bate gândul să zburăm pe alte planete. Sau nu vrem să aplicăm cunoştinţele. Aici este cheia.
Dmitri Medvedev a spus că, deocamdată, nu există resurse alternative de energie la reactoarele nucleare. Fals! La furtunile care sulfă gratuit în Rusia, mai poţi să spui că nu ai resurse energetice? Este o nebunie! Avem un crivăţ de 12 fuse orare, vă daţi seama, diomnule Medvedev? Ce face feciorii de la Skolkovo?
- Da, probabil că nu este nevoie de centrale nucleare. Principalul lucru este să înţelegem cât de greu ne rezolvăm treaba. Tragedia de la centrala Fukushima-1 ne arată că trebuie să depunem eforturi pentru ca energia atomică să fie paşnică, a spus preşedintele rus.
Medvedev a amintit că, în primele zile ale tragediei de la centrala nucleară de la Cernobâl, autorităţile oficiale au spus multe minciuni.
- Este necesar ca statul să nu mintă. Aceasta este încă una din lecţiile pe care acest dezastru ne-a dat-o, a rezumat Dmitri Medvedev.
Să dea Dumnezeu ca Rusia să nu mai mintă măcar în acest domeniu.
Voi fi primul care voi crede în magnificul popor rus. Dar atât cer - SĂ NU MINTĂ!

Viorel Patrichi

Atentzie! Nimeni din Partidu lu Mucles shi nimic nu-l mai poate tzine in hatzuri!

Vedere de pe Centură. Bomba cu hidrogen a explodat în Parlamentul European

Vedere de pe Centură

Bomba cu hidrogen a explodat în Parlamentul European

În sfârşit, s-a adeverit ceea ce unii ştiam demult: că Adrian Severin este un băiat aşa minunat, care numai la binele patriei noastre nu se gândeşte. Este un dialectician al şpăgii fiindcă ne-a asigurat că nu e singurul de la Bruxelles, care pune botul.
Toate ca toate, dar să fii prostit de nişte puştani de la “Sunday Times”, care s-au dat lobbyşti, este inepţie cu premeditare. Pus într-o situaţie atât de penibilă, el îşi mai poate găsi mântuirea numai dacă reciteşte “Anti-Dühring”. Ştie el de ce.
Nu Parlamentul European îi plăteşte leafa de 190.000 de euro pe an Bursucului Veninos. Parlamentul European nu are bani. Tot din România vin acei bani, în timp ce atâţia oameni nu au cu ce cumpăra o pâine. Educat în aceeaşi şcoală subţire a lui Adrian Năstase, Adrian Severin a luat foc cu gura:
«Este o porcărie extraordinară. Am semnat un contract de consultanţă cu pretinşii reprezentanţi ai acestei firme, dar acesta nu prevedea depunerea vreunui amendament. Contractele de consultanţă sunt legale şi relativ uzuale în Parlamentul European, şi prin asta nu am încălcat nicio lege. Nu am depus niciun amendament!"
S-a aflat însă ulterior ce le trimitea Adrian Severin-Skvoznikov pe e-mail pretinşilor lobbyşti:
„Vă anunţ că modificarea dorită de către dumneavoastră a fost făcută. Vă trimit deci o factură de 12.000 de euro pentru servicii de consultanţă în ceea ce priveşte modificarea codului din Directiva 94/19/CE, Directiva 2009/14/CE".
Individul a avut tăria opiniei să afirme că l-a lucrat Martin Schulz, şeful socialiştilor, fiindcă se temea că-i va lua locul.


Procurorii trebuie să-l ancheteze pe Adrian Severin şi pentru negocierea Tratatului cu Ucraina!

Personajul dădea semne de inteligenţă scăpărătoare încă de pe când lupta contra excesului de hidrogen în apă. A venit un alt scandal provocat de acelaşi neuron stingher: “Lista lui Severin”. Personajul pretindea că ştie vreo zece spioni români, care fac jocurile unor puteri străine. Erau şi ziarişti pe-acolo. Spre surprinderea noastră, procurorii nu l-au strâns cu uşa ca să spună despre cine era vorba. Să ştim şi noi pe cine plătim să falsifice legi în Parlament. În fond, spionajul contra României ţinea de securitatea naţională.
Cea mai gravă faptă a lui Adrian Severin a fost negocierea strâmbă a Tratatului cu Ucraina. Acolo miza era uriaşă, comparativ cu o lege birocratică din Parlamentul European. Nu avem dovezi că a fost mituit de ucraineni să procedeze aşa, dar acum suspiciunea planează asupra lui şi în acest dosar îngropat adânc. “Pentru aderarea la NATO...”
Iar dacă pentru 12.000 de euro a putut să coboare atât de mult, adică acolo unde-i este locul, ce ticăloşie era în stare Adrian Severin să facă dacă i se oferea un milion de dolari?
Deputatul italian Francesco Speroni de la Liga Nordului va întocmi raportul de ridicare a imunităţii lui Adrian Severin din Parlamentul European. Poate îl trimite la Guantanamo.
Până se lămuresc lucrurile, a fost dat afară de la socialişti şi trimis să stea pe locul nr.777 lângă Gigi Becali şi Corneliu Vadim Tudor. Războinicu Luminii l-a avertizat să nu stea pe acel scaun fiindcă 777 este număr biblic: simbolizează perfecţiunea Sfintei Treimi.
Păi Severin ar fi în stare să întoarcă pe dos şi procesul lui Hristos, de la Caiafa la Ana.



„Flexibilitatea morală” a românilor

Pentru mine, mareea de spume informative de la WikiLeaks nu este neapărat o revelaţie. Nu m-a surprins că un ambasador american, oriunde ar fi trimis, notează scrupulos ce fel de pantofi are intelocutorul pe care l-a invitat la masă şi ce poşetă poartă amanta lui. Un ambasador este un securist cu ştaif şi e normal să-şi facă treaba. Orice detaliu din viaţa unui politician sau om de afaceri important din ţara-gazdă este important pentru el. Trimite nota la Departamentul de Stat, acolo detaliile se procesează împreună cu alte informaţii, se coroborează apoi pentru a oferi o imagine cât mai apropiată de realitate pentru portretul omului de care se interesează. Pentru asta există calculatoare cu memorie puternică, să bagi acolo tot mapamondul. Nu se şite niciodată la ce foloseşte un detaliu mărunt.
Nu mă mir nici că-i interesau amprentele oficialilor români, numărul de cont, fie că se aflau la putere sau nu. Americanii, la fel ca toţi diplomaţii lumii, lucrează cu materialul clientului. Şi nu trebuie condamnaţi pentru asta.
Nu mă surprinde nici că super-puterea lumii îşi permite luxul să lucreze neglijent cu informaţii atât de delicate şi care pot arunca o altă pată pe chipul Americii. Cum s-a şi întâmplat. Scaraoski şi-a băgat coada în softul cu informaţii şi lumea a sărit în aer. Nu mă mir nici că tot scandalul a putut să plesnească şi nu m-aş minuna nici dacă Julian Assange ar lua Premiul Nobel pentru contribuţia lui la continuarea politicii de „glasnosti” a lui Mihail Gorbaciov.
M-a frapat însă teribil de neplăcut o generalizare nedreaptă la adresa românilor, o caracterizare notată cu răceala ofiţerului de informaţii. Vorbind despre Mircea Geoană, care şi-a trădat colegii de partid şi i-a turnat la Înalta Poartă, securistul notează: „Pentru unii, Mircea Geoană este un hibrid neverosimil între mecanica de tip american şi flexibilitatea morală românească”.
Să ne oprim puţin asupra enunţului. Nu ne interesează personajul în sine aici. Că e bântuit de „flacăra violet” nu mai importă. Este un om mort în politică. Că Mircea Geoană a adoptat „mecanica de tip american”
s-a văzut în campania electorală în gesturi, în limbaj. Era obsedat de Obama... De aceea, eu cred că Tataie ar trebui supranumit „Ion Gură-de-Aur”.
De ce personajul ar fi însă tipic pentru „flexibilitatea morală românească”? Această generalizare la adresa românilor este o jignire impardonabilă la adresa românilor. Nu m-ar fi preocupat dacă o auzeam din partea ruşilor, a ucrainenilor, a ungurilor. Dar americanii pot gândi – prin elitele lor – în acest mod despre noi? De ce am avea noi morala mai „flexibilă” decât a lor? Nu vreau să umblu la exemple istorice, mai vechi sau mai noi.
Faptul că politicieni de rang înalt, unii cu pretenţii, ca Vasile Blaga (!), s-au dus şi şi-au turnat conaţionalii la o ambasadă – nu importă care! – nu-i poate permite unui ambasador, fie el şi american, să insulte o naţiune întreagă. Sigur, au fost mulţi care au turnat, inclusiv jurnalişti, şi tot nu este justificată generalizarea.
I-am privit cu multă reticenţă pe cei care urlau în Piaţa Universităţii din Bucureşti: „Cine-a stat cinci ani la ruşi nu poate gândi ca Bush!” Uite cum gândesc alde Bush! Dar eu nu vreau să generalizez fiindcă America este fabuloasă. Însă este la fel de dezonorant să torni la ruşi sau la americani.
L-am văzut şi pe Marian Lupu cum se preţăluia singur în faţa ambasadorului american, fiindcă – nu aşa? – Voronin i-a dat pe tavă 10 milioane de dolari numai să voteze un preşedinte comunist.
De unde certitudinea mea că Marian Lupu chiar este român, cu toate că el pretinde că are gândire politică de moldovan...
Şi tot WikiLeaks ne ajută să aflăm ce planuri croiau comuniştii lui Voronin cu partenerii lor de la Kiev: să renunţe la Transnistria în favoarea Ucrainei şi să facă unirea cu România. Ţara nou formată se va numi Roma-Nova! Ştiut fiind că multe popoare occidentale, cu gândire „corectă politic”, au adoptat barbarismul „Roma” pentru numele ţiganilor...
Proiectul ar trebui discutat.
Oare merită cedată Transnistria pentru a intra în Uniunea Europeană?
Cum s-ar comporta Ucraina dacă i se oferă pe daiboj un alt teritoriu la care doar visează?
Ce ar face Kievul dacă am cere nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei, în schimbul Transnistriei?
Ce ar face Rusia?
Ar fi bun de urmat modelul cipriot de aderare la UE?
Sau unirea este singura variantă de aderare certă la Uniunea Europeană pentru cele şase judeţe din Basarabia?
Putem purta acest dialog deschis, iar diplomaţii americani pot să-şi ia notiţe.
WikiLeaks este un fenomen irepetabil fără ordin...


Berlinul a jucat pe mâna Moscovei, contra Chişinăului şi a Bucureştiului

Până la urmă, WikiLeaks s-a dovedit o mină de aur. Mulţi lideri politici mondiali au avut mari surprize să constate ce imagine aveau printre diplomaţii americani. Unul din cei mai dezamăgiţi a fost Vladimir Putin, dar a trecut cu bine testul indiferenţei.
Totuşi, Gerhard Shroeder, prietenul lui Putin şi cancelar al Germaniei, apare într-o ipostază jenantă: a jucat pe mâna Moscovei, contra Chişinăului şi a Bucureştiului. În anul 2005, Traian Băsescu era hotărât “să profite de momentul oportun pentru a da un impuls pentru reglementarea conflictului îngheţat dintre Republica Moldova şi Transnistria", arată o telegramă publicată de WikiLeaks.
Într-un mesaj trimis în 2005 la Washington, de la Ambasada SUA din Bucureşti, se menţiona intenţia autorităţilor române de a înceta să mai joace un rol pasiv în relaţiile cu R. Moldova şi în procesul de reglementare de pe Nistru. "Iar la întoarcerea de la consultaţiile de la Berlin, Băsescu a comunicat reprezentanţilor Ambasadei SUA că Gerhard Schroeder, cancelarul Germaniei, nu a vrut în ruptul capului să susţină niciun fel de propuneri referitoare la Republica Moldova şi Transnistria. Băsescu a afirmat că i-a răspuns lui Schroeder în acest sens că el va rezolva această problemă cu americanii, iar Germaniei n-o să-i placă", se menţiona în documentul Ambasadei SUA din România.
Reamintim că, anterior, acelaşi site WikiLeaks a comunicat că România şi-a manifestat dorinţa de a intra în formatul de negocieri pentru reglementarea conflictului transnistrean în 2008, prin intermediul UE şi SUA.
Este de remarcat faptul că, până de curând, oficialii de top din România şi-au exprimat în repetate rânduri dorinţa de a conecta Bucureştiul la reglementarea conflictului de pe Nistru.Cu toate acestea, pe 25 noiembrie 2010, Teodor Baconschi, ministrul de Externe al României, a declarat că Bucureştiul participă la procesul de reglementare a conflictului transnistrean numai în calitate de membru al Uniunii Europene. Baconschi a mai declarat că, în locul mecanismului actual de menţinere a păcii de pe Nistrru, trebuie să vină forţe internaţionale de menţinere a păcii, sub egida Uniunii Europene.
În acest caz, diplomatul român a adăugat că "România nu este interesată să ia parte la modificarea componenţei forţelor de menţinere a păcii."
Este evident de ce Bucureştiul nu mai insista să mai participle la negocierile pentru Transnistria. Presiunea venea din alte capitale mai importante. Berlinul a făcut servicii importante Moscovei, inclusiv pe teren politic. Desigur, în virtutea inerţiei unei mai vechi atracţii.
Prin urmare, Gerhard Schroeder a fost admis pe post de consilier la Gazprom pe o leafă pentru care l-ar invidia orice cancelar de la Bismarck încoace. El a pledat pentru Nord Stream, dar se vede că erau şi mize politice, la fel de importante pentru Kremlin.
În consecinţă, din perspectiva lui Schroeder (a se citi Putin), Chişinăul trebuia să rămână singur în faţa celor trei adversari ireconciliabili: Moscova, Tiraspolul şi Kievul. Este clar că basarabenii nu au nicio şansă într-un asemenea context ostil, în care UE şi SUA trebuie să aibă doar rol decorativ, de “observatori”.
România nu trebuie să participe la tratative!
Chiar dacă, în Transnistria, majoritatea relativă o formează românii. Chiar dacă mulţi transnistreni au deja cetăţenia română.
Şi România a cedat presiunilor: nu va participa. Dacă asistăm la o asemenea schimbare de atitudine la Bucureşti, putem presupune că s-a schimbat ceva la Berlin, după venirea doamnei Angela Merkel pe fotoliul de cancelar? Tocmai pornind de la această realitate, înclin să cred că nu.
Şi atunci, trebuie văzută într-o cu totul altă lumină declaraţia surprinzătoare atunci din partea preşedintelui rus Dmitri Medvedev la Deauville, după întâlnirea cu Anegla Merkel şi Nicolas Sarkozy. Medvedev a spus că succesul negocierilor pentru reglemntarea conflictului tarnsnistrean depinde nu numai de poziţia Rusiei, Republicii Moldova, Transnistriei şi a Uniunii Europene, dar şi de poziţia României, ceea ce a fost receptat ca o invitaţie la participarea Bucureştiului la procesul de negocieri.
De unde şi până unde această declaraţie, dacă România tocmai acceptase rămânerea în umbră, deşi este îndreptăţită să ia parte la tratative, cel puţin la fel de mult ca Ucraina şi Rusia? Şi atunci, vorba răspicată a lui Medvedev trebuie citită în altă cheie. Era prea sigur de el, nu era iritat defel. Iar declaraţia a sunat mai degrabă ca un avertisment. Cum să depindă viitorul negocierilor de România, dacă nu se află în miezul evenimentelor? Simplu, Germania şi Franţa vor cere României detaşarea totală de Republica Moldova, chiar semnarea unui pretins “tratat politic de bază”, o nouă garanţie pentru Rusia că unirea nu se va mai face niciodată şi că trupele ruseşti pot să-şi facă mendrele pe Nistru o veşnicie. Aceasta este obsesia Kremlinului, iar Berlinul a intrat probabil în acest joc.
Pentru noi toţi, eu sper să mă înşel.
România se va bate însă pentru a-i sprijini pe românii din Basarabia, iar telegrama WikiLeaks a reţinut esenţialul. Ce ochi trebuie să fi făcut Schroeder când preşedintele român i-a spus verde în faţă că “va rezolva problema cu americanii”?


Ruşii iar au dat cu mămăliga în geamul Poloniei

Între Moscova şi Varşovia, există o relaţie de tip biblic. Cain şi Abel repetă mereu aceeaşi tragedie. Diferă doar decorul.
La 10 aprilie, s-a comemorat un an de la prăbuşirea avionului prezidenţial polonez lângă Smolensk. În urma tragediei, au murit atunci 96 de oameni, inclusiv preşedintele polonez Lech Kaczynski, soţia lui şi mulţi politicieni şi ofiţeri de rang înalt. Delegaţia se îndrepta spre Katîni pentru a omagia memoria cetăţenilor polonezi, împuşcaţi de agenţii NKVD, din ordinul lui Stalin, în primăvara anului 1940.
În dimineaţa zilei de 10 aprilie 2011, o delegaţie poloneză, condusă de Anna Bronislava Komorovska, soţia actualului preşedinte polonez, a vizitat locul tragediei. Preşedintele Poloniei a venit şi el la Smolensk, pe 11 aprilie, pentru a se întâlni acolo cu preşedintele rus Dmitri Medvedev.
Cu toate acestea, vizita a fost umbrită de un nou scandal. În primul rând, pentru că preşedintele polonez nu a venit la pont să depună flori la meorialul celor pieriţi. Cauza acestui gest a fost aceea că autorităţile ruse de la Smolensk au înlocuit pe furiş pe 9 aprilie placa de pe monumentul victimelor catastrofei. Pe placa pusă de rudele celor morţi, scria în limba poloneză că "preşedintele Kaczynski a murit în drum spre a 70-a aniversare a genocidului sovietic împotriva ofiţerilor din armata poloneză, care fuseseră luaţi prizonieri". Acum, textul de pe placa nouă este scris în două limbi - în rusă şi în poloneză. Inscripţia se referă numai la catastrofa aviatică şi nu pomeneşte de cei împuşcaţi la Katîni.
"Noi credem că este o soluţie foarte proastă. Ne aşteptam la mai multă sensibilitate... Considerăm că aceste lucruri vor afecta atmosfera zilei. Aceste măsuri, care nu au fost convenite cu partea poloneză, afectează relaţiile dintre cele două popoare care se află în doliu", a precizat Martin Bosatsky, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe de la Varşovia.
"Eu sunt pur şi simplu şocată. Acest incident a subminat încrederea noastră în ruşi... Eu cred că totul a fost făcut deliberat pentru a lovi în psihicul nostru", a spus văduva unui politician polonez.
Cu toate acestea, Andrei Evseenko, purtătorul de cuvânt al guvernatorului din Smolensk, a declarat că partea poloneză şi-a dat totuşi consimţământul pentru înlocuirea plăcii memoriale. El a precizat că vechea placă a fost instalată samavolnic de către polonezi în noiembrie 2010. Autorităţile locale au prevenit în repetate rânduri că, la locul tragediei, se va pune o nouă placă în limbile poloneză şi rusă. "Noi i-am prevenit că nu se poate instala samavolnic orice placă pe teritoriul Federaţiei Ruse. Noi am pus altă placă. Ne uimeşte asemenea reacţie", a subliniat Evseenkov. El a precizat că situaţia se va rezolva pe calea negocierilor fiindcă la Katîni se preconizează ridicarea unui monument pentru ofiţerii ucişi, construit prin eforturile Poloniei şi Rusiei. În ce priveşte placa demonstrativă, încă de la început, s-a propus trimiterea ei la muzeul de la Katîni, dar, după ce polonezii au cerut să le dea
placa înapoi, autorităţile de la Smolensk au hotărât să le îndeplinească solicitarea.
Ceremonii de comemorare au avut loc pe 10 aprilie şi la Varşovia. În prima jumătate a zilei, la cimitirul Povonzki, în preajma monumentului victimelor tragediei, a avut loc un miting cu participarea autorităţilor, printre care se aflau preşedintele, premierul, preşedinţii Seimului şi Senatului. A venit şi Jerzy Buzek, preşedintele Parlamentului European. Ceremonia a început cu un minut de reculegere, apoi au răsunat imnul Poloniei şi rugăciunea de pomenire. După terminarea rugăciunii, au fost citite numele tuturor celor care au murit la Smolensc. Apoi reprezentanţii autorităţilor poloneze au venit cu flori la monument.
Între timp, lângă Palatul prezidenţial din centrul Varşoviei, a avut loc un miting al Opoziţiei, condus de Jaroslaw Kaczynski, fratele preşedintelui defunct. Câteva mii de demonstranţi purtau drapele poloneze şi bannere pe care scria: "Numai adevărul cumplit de la Smolensk şi de la Katîni ne poate uni, iar minciuna - niciodată!". Protestatarii strigau "Putin asasinul!" şi "Tusk trădătorul!".
Reamintim că, în urma anchetei făcute de ruşi, tragedia de la Smolensk s-a produs din vina piloţilor polonezi.
Toate acestea i-au determinat pe polonezi să dea foc unui manechin cu chipul lui Vladimir Putin.
Ca într-un ritual medieval.


Fără România, negocierea păcii din Transnistria este imposibilă

Ca să nu spun un nonsens.
Mult trâmbiţatul format 5 + 2 (Chişinăul şi Tiraspolul – părţi implicate în conflict, Ucraina şi Rusia – puteri garante, OSCE – mediator, SUA şi UE – observatori) s-a gripat complet. La presiunea Uniunii Europene şi a Statelor Unite ale Americii, Rusia admite că trebuie reluate negocierile. Şi nu face nimic. Mai precis, face: preia datoria de două miliarde de dolari pentru gazul consumat de Transnistria în contul Gazpromului.
Ce declaraţii politice mai evidente dorim aici?
Este limpede însă că Rusia, care a provocat războiul din 1992, nu are calitatea de putere garantă. Ca să garanteze ce? Menţinerea ocupaţiei din Transnistria? Perpetuarea deznaţionalizării românilor (moldoveni) din Transnistria? Iar probele abundă.
Pe de altă parte, tratarea mercenarului Igor Smirnov drept partener egal de negocieri este absurdă. Este evident că Rusia, ca „putere garantă”, va fi merefu partenera lui Smirnov, iar nu a românilor din Transnistria. Smirnov vrea să menţină acolo paradisul veteranilor din Armata Roşie, însă nimeni nu a întrebat populaţia majoritară dacă doreşte acest lucru pentru a se izola total de Europa.
Ucraina, cea de-a doua „putere garantă”, aşteaptă la cotitură să înhaţe Transnistria, dacă nu întreaga Basarabie. A deprins asemenea reflexe aristocratice de la imperiul sovietic. Au dovedit că urmăresc acest obiectiv mai mulţi politicieni ucraineni, unii chiar din partidele de guvernământ. În ultimul timp, Kievul a alunecat mult spre Moscova. (Aici a greşit grav Uniunea Europeană, dar asta e o altă discuţie.). Faţă de Chişinău, Kievul manifestă aceeaşi suspiciune vinovată, ca faţă de Bucureşti.
Ca mediator, OSCE nu poate întreprinde nimic într-un asemenea context. În acest caz, Chişinăul este singur într-un cadru de negocieri ostil. Cu Moscova la timona tratativelor, se poate hotărî orice. Rusia respinge transformarea Statelor Unite şi a Uniunii Europene în puteri garante, care, oricum, ar putea să joace mai adecvat un asemenea rol.
Şi dacă Rusia şi Ucraina rămân aşa de strâns lipite de Smirnov – fiecare din alte motive, mi se pare normal ca alături de Chişinău să vină Bucureştiul. Nu se poate să rămânem indiferenţi faţă de numeroşii transnistreni care au cetăţenie română. După cum este normal să sprijinim eforturile Chişinăului pentru conservarea civilizaţiei româneşti în regiune. Sigur că propagandiştii neostalinişti vor riposta mereu în maniera specifică: românizare, expansiunea teritorială a României, fasciştii! Nimic mai fals. Unirea, atunci când se va face, este problema românilor din Basarabia. Ei trebuie s-o hotărască, iar noi nu le putem refuza acest drept natural.
Ideea participării românilor la pacificarea Transnistriei este veche, dar Alexandr Kozîrev, ministru de Externe după războiul din 1992, a respins categoric un asemenea lucru normal.
Iată însă că un ajutor pentru noi se iveşte de unde ne aşteptam mai puţin. Pe 31 martie, la forumul "UE-Moldova" de la Chişinău, diplomatul ucrainean Alexandr Cealîi, fost ambasador al Ucrainei la Bucureşti, a declarat că România trebuie să intre în formatul de negocieri pentru reglementarea conflictului transnistrean. Cealîi crede că Bucureştiul, cu interesele sale de jucător geopolitic important în regiune, trebuie să-şi pună semnătura pe documentul final privind soluţionarea conflictului.
În caz contrar, consideră diplomatul ucrainean, va exista primejdia ca România să nu recunoască indirect rezultatele tratativelor la care ea nu a participat, ceea ce va contribui la tensiuni în regiune. Cu alte cuvinte, Cealîi, ca orice om sovietic, mizează pe o soluţie contra românilor în aceste tratative, iar prin participarea la negocieri, România ar fi silită să accepte rezultatele.
Evident, este o cu totul altă abordare şi nu se mai poate vorbi aici de respectarea drepturilor naţionale ale românilor. Mai ales că Smirnov i-a spus deschis unui comisar european că nu există minorităţi naţionale în Transnistria.
În concluzie, fără acceptareaRomâniei în formatul de negocieri, este pierdere de vreme. Rusia nu are interesul să tranşeze nodul de pe Nistru prea curând, mai ales că în 2012 vor fi alegeri prezidenţiale. Dar şi Smirnov are alegeri prezidenţiale în 2011 şi e normal să pară mai scorţos ca de obicei. I-a transmis lui Vlad Filat invitaţia să facă „o vizită oficială” la Tiraspol. Dacă nu am şti de unde vine, am depune un efort inutil să demonstrăm că este o gogomănie diplomatică. În mod normal, Vlad Filat s-a supărat, dând de înţeles că nu face vizite oficiale „acasă”.
Ştia Smirnov că va provoca iritare cu pretenţia lui imperială?
Ştia şi a făcut-o deliberat.


De ce tace Traian Băsescu?


Când se întâmplă să-şi dea cu părerea apăsat, în stilu-i caracteristic, o cohortă de ziarişti şi politicieni de Bucureşti îl întreabă pe Traian Băsescu de ce vorbeşte. A plecat Sarkozy în Odiseea din nori după Gaddafi, de ce tace Traian Băsescu? El de ce nu se duce? Când – în sfârşit - a spus că nu avem dotările necesare unui război modern pe picior, de ce nu a plecat la luptă cu acel Ulise de la Paris ?
Dacă se întâmplă nişte lucruri stranii pe meleagurile patriei, aceiaşi îl somează să vorbească. Au pus de-un ceardaş ungurii prin Transilvania, de ce tace Traian Băsescu? L-au spânzurat pe Avram Iancu în faţa copiilor, de ziua Ungariei, de ce tace Traian Băsescu?
M-am obişnuit cu asemenea porniri sado-mazochiste de pe malurile Dâmboviţei. Nu mă aşteptam totuşi să văd că şi unii ziarişti ruşi s-au contaminat. « Strategii » de la « Nezavisimaia Moldova » ne avertizează că Ungaria şi România pun pe jar continentul fiindcă acordă cetăţenie pentru conaţionalii din ţările vecine. Nu mă pot abţine să nu dau un citat mai amplu din ziarul amintit :
“Preşedintele român Traian Băsescu, cu miopia lui politică specifică, a continuat să prezinte Parlamentului român ce mare succes are planul lui de românizare a populaţiei din R. Moldova şi din regiunile Odesa şi Cernăuţi din Ucraina.
Problemele nu puteau să aştepte prea mult, continuă "Nezavisimaia Moldova". La celălalt capăt al României, în Transilvania, a început să ticăie o bombă cu ceas - autonomia teritorială a ungurilor. Mecanismul cu ceas al bombei "ungureşti" a început să sune ameninţător. La început, pe 1 ianuarie 2011, Parlamentul ungar a adoptat Legea cetăţeniei, conform căreia, ungurii din străinătate pot dobândi cetăţenia patriei lor istorice. După adoptarea legii, consulatele Ungariei de pe teritoriul României încep să strângă în grabă declaraţii. Ceea ce este surprinzător este faptul că nu oamenii obişnuiţi s-au grăbit să depună aceste declaraţii. Primii care s-au dus la consulate au fost reprezentanţii administraţiei publice locale şi majoritatea membrilor UDMR, partid care este totuşi în coaliţia de guvernare. Adică în primele rânduri ale luptătorilor pentru "dreptate" s-a aflat aşa numita elită politică şi
administrativă a României.
Între timp, autorităţile româneşti îşi bagă capul tot mai adânc în nisip, dând impresia că nu se întâmplă nimic deosebit, scrie "Nezavisimaia Moldova". Şi Laszlo Kover, preşedintele Parlamentului de la Budapesta, a vorbit deschis, fără urmă de jenă despre dorinţa "naturală" a ungurilor de obţinere a autonomiei teritoriale, pe care Ungaria o sprijină total şi necondiţionat a maghiarilor români pentru a obţine autonomia teritorială.
"Această dorinţă, a precizat reprezentantul oficial de la Budapesta, este întemeiată moral şi este susţinută de
Cel de Sus, şi totdeauna va fi sprijinită de Guvernul Ungariei". Iar aceste cuvinte au răsunat clar nu oriunde, ci pe teritoriul României, în oraşul Târgu-Mureş, unde domnul Laszlo Kover se afla în vizită oficială şi unde i s-a înmânat Ordinul Gabor Aron, instituit în memoria victimelor revoluţiei ungare din 1848. Fără să se sinchisească de funcţia pe care o ocupă în Guvernul României, domnul Kelemen Hunor, actualul ministru al Culturii din România, a vorbit la unison cu Laszlo Kover şi şi-a exprimat sprijinul deplin pentru autonomia teritorială a ungurilor.
Poate cineva să argumenteze că tăcerea autorităţilor române e justificată de normele democratice ale lumii democratice în care trăim? întreabă "Nezavisimaia Moldova".
O astfel de declaraţie ar putea fi acceptată dacă aceste manipulări subterane de acordare a cetăţeniei române moldovenilor şi ungare - maghiarilor din România nu ar avea şi scopuri mult mai primejdioase, capabile să destabilizeze situaţia nu numai în regiune, dar şi pe tot continentul european.
Şi, în sfârşit, ultima picătură: pe 15 şi 16 martie, Parlamentul de la Bucureşti şi-a tras o vacanţă cu prilejul... Zilei revoluţiei ungare! În documentele oficiale ale Senatului României, se arată că în aceste zile parlamentarii nu au lucrat fiindcă se aflau în circumscripţiile electorale. Extrem de periculos este motivul neoficial al întreruperii activităţii Parlamentului României. Parlamentarii UDMR au plecat toţi in corpore în Transilvania de Ziua Ungariei, care este marcată aici anual la 15 martie. Preşedintele Traian Băsescu păstrează şi aici o stranie tăcere diplomatică, luând o pauză numai de el înţeleasă. El nu s-a exprimat pe aceastră temă, nici chiar după ce, la Bucureşti a fost răspândită declaraţia lui Mircea Geoană, preşedintele Senatului, în care acesta spune că declaraţia lui Kover este periculoasă, că poate să afecteze relaţiile bilaterale”.
Aflăm cu acest prilej că adevăratul motiv al tăcerii lui Traian Băsescu este aniversarea unirii Basarabiei cu România, pe care au pregătit-o liderii de la Chişinău.
Sigur că aceste lucruri nu au nicio legătură între ele. Pe de altă parte, ar fi aberant să-l spânzurăm şi noi pe Kossuth Lajos la Gyula. După cum, ar fi imposibil să ne dezicem de elitele de aur ale Basarabiei, care, în 1918, au făcut posibilă reîntregirea noastră naţională. Ei au fost primii care au ales acest drum spre Ţară, înaintea transilvănenilor şi a bucovinenilor. Cum am putea să uităm?
În ce priveşte războiul din Libia, reacţia lui Traian Băsescu a fost iarăşi corectă. Nu cred că europenii trebuiau să atace o altă ţară musulmană, după hachiţele lui Sarko. De dragul democraţiei? Atunci de ce nu atacăm şi Coreea de Nord, unde Kim al II-lea a făcut mai multe tragedii? Adevăratele motive ale acestei noi aventuri militare nu se cunosc. Altfel rămâne de neînţeles de ce Sarko s-a supărat brusc, după ce abia se împrietenise cu Gaddafi.
Şi apoi, cum să botezi o operaţiune militară bine gândită şi, mai ales, ţintită, “Odiseea în zori”? Odiseea înseamnă “rătăcire”. E adevărat, este primul front de anvergură din istorie, condus de două femei. Loviturile aeriene asupra Libiei sunt supervizate de generalul Margaret H. WoodWard, comandantul aviaţiei americane din toată Africa. Blocada maritimă contra Libiei, la care participă şi România cu fregata “Ferdinand”, este coordonată de viceamiralul american Margaret Klein.
Fără să fiu un fan Gaddafi, am convingerea că nu trebuie să distrugi un rău printr-un rău mai mare. Ca să-l spânzure pe Saddam, au murit un milion de irakieni şi vreo 5.000 de americani. Merita? Sigur nu. Iată de ce cred că Traian Băsescu a tăcut când se impunea şi a vorbit când şi ce trebuia.




Medvedev vrea să exorcizeze Rusia şi toată Europa pentru vindecarea de Stalin

Până de curând, credeam că tandemul Putin-Medvedev este beton. Cine încerca să afle care din ei va candida la preşedijnţie, să distingă măcar o umbră de îndoială în relaţiile lor, se izbea de un zâmbet misterios, urmat de un “e premature…”.
Ei au avut însă preocuparea să se diferenţieze treptat şi aproape insesizabil. Putin este gândirea rece, precisă şi pragmatică, prin care a repus imperiul rus pe picioare şi a oprit scindarea. Deocamdată. Omul forte, care a atras Germania, Italia şi Franţa în siajul Rusiei şi l-a pus la punct pe George W. Bush, care a fost nevoit să renunţe la invitarea Georgiei şi a Ucrainei în NATO. O eroare politică destul de gravă din partea europenilor fiindcă, dacă nu s-ar fi făcut acel pas îndărăt la reuniunea Alianţei de la Bucureşti, trupele Kremlinului nu mai puteau invada Georgia. Autentic om de stat, Putin a bătut cu pumnul în masă la Bruxelles pentru ca UE să accepte monopolul Gazpromului pe continent. Barroso a tăcut politicos, dar europenii nu vor accepta să rămână captivii Rusiei în domeniul energetic.
Medvedev este reprezentantul unei noi generaţii de politicieni, un internaut care s-a profilat subit, după ce la Casa Albă a apărut Barack Obama, campionul « resetărilor ». Până atunci, pasiunea lui Medvedev pentru lumea virtuală nu era aşa de evidentă. El vrea să pară băiatul de dialog, înclinat spre concesii şi pasionat de reforme sau de « forme fără fond ». Aşa s-ar putea explica şi mimetismul în re-constituirea Văii Siliciului lângă Moscova, cu denumirea Skolkovo. Îi place să fie comparat cu ţarul Alexandru al II-lea fiindcă Stolîpin era prea mic. Asemenea ţarului Petru I, el doreşte sincronizarea Rusiei cu marile epopei tehnologice din Vest şi a lansat “modernizaţia”.
Până acum, cei doi lideri ruşi au preferat să coexiste pentru a evita incoerenţele de la vârful puterii. Recent, au scăpărat primele scântei.
Mai întâi, a fost Libia. Rusia s-a abţinut la Consiliul de Securitate, când s-a votat practic pentru operaţiuni militare punitive. Dar nu a uzat de dreptul de veto. Aşa a dorit Medvedev.
Vladimir Putin a criticat rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU asupra Libiei. Premierul crede că documentul permite invazia străină într-un stat suveran. Putin a numit rezoluţia "incompletă şi dăunătoare", un document care aminteşte de "chemarea medievală la cruciadă".
La rândul său, Medvedev a subliniat că Moscova nu consideră rezoluţia incorectă. În acest mod a explicat preşedintele faptul că Federaţia Rusă nu a uzat de dreptul de veto la votul din Consiliul de Securitate.
"Dacă astăzi am strânge din umeri şi am zice că nu am înţeles ce am făcut, ar fi nedrept, fiindcă noi am luat această decizie deliberat", a explicat preşedintele. "Noi toţi trebuie să luăm parte la negocieri ca să înceteze acest conflict, să nu permitem aprinderea vâlvătăilor şi prevederile din rezoluţia 1973 sunt orientate în acest sens. În ce priveşte eforturile noastre de mediere, puterile noastre de menţinere a păcii, noi ne vom folosi cu mare plăcere de aceste posibilităţi, dacă se va ajunge în această direcţie, noi avem relaţii bune în lumea arabă", a menţionat el.
Medvedev l-a plesnit imediat pe Putin şi cuvântul nu este prea neacademic aici. "Ceea ce caracterizează situaţia actuală din Libia ne determină să evaluăm foarte atent situaţia. În orice caz, este inadmisibil să folosim expresii de tipul "cruciade creştine", care, de fapt, evocă unele ciocniri dintre civilizaţii", a spus şeful statului. În caz contrar, "totul se poate termina cu mult mai rău, decât se întâmplă astăzi şi trebuie să reţinem acest lucru".
Dacă nu este un joc al aparenţelor – şi nu cred că e – situaţia ne îndreptăţeşte să credem că Medvedev nu s-a consultat cu premierul Putin când a decis că Rusia nu trebuie să se opună Odiseei lui Sarko din Libia.
A doua mutare a lui Medvedev mi se pare mai consistentă şi vizează adevărată reformă morală în Rusia prin rescrierea istoriei sovietice. Să ne amintim că tandemul era solidar în 2010 contra oricărei tentative de reinterpretare a epocii staliniste, chiar dacă preşedintele s-a dezis oficial de mai multe ori de căpcăunul georgian.
Şi iată ce surpriză şchioapă ne oferă Kremlinul.
Consiliul pentru dezvoltarea societăţii civile şi pentru drepturile omului de pe lângă preşedintele Federaţiei Ruse a recunoscut răspunderea Uniunii Sovietice pentru genocid şi pentru declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Acest consiliu a publicat "Propunerile pentru stabilirea unui program naţional
privind comemorarea victimelor regimului totalitar şi de reconciliere naţională."
Autorii documentului au ştiut să folosească perfect pasiunea lui Medvedev pentru “modernizaţia”:
”Fără conştientizarea socială, întemeiată pe experienţa tragică a Rusiei din secolul al XX-lea, este imposibilă avansarea societăţii ruse spre modernizarea reală.
Experienţa istorică atestă că modernizarea poate fi un succes numai în cazul în care şi elita naţională şi toată societatea sunt unitare într-un sentiment cetăţenesc general de răspundere în faţa istoriei. Iar acest sentiment - sentimentul de stăpân responsabil al ţării - este imposibil să reînvie nu atât de mult dinspre lumea exterioară, cât dinspre noi înşine, fără să spunem adevărul cu privire la ce a făcut poporul nostru însuşi în secolul al XX-lea.
Ascunderea adevărului despre trecut ne privează de posibilitatea de a ne respecta propria istorie, fără de care nu vom crea condiţiile pentru patriotismul adevărat; prin urmare, vorbele despre modernizare vor rămâne intenţii bune. Una din cele mai importante modalităţi de a depăşi înstrăinarea reciprocă a oamenilor şi a elitei este recunoaşterea deplină a dezastrului rus din secolul al XX-lea, a victimelor şi consecinţelor unui regim totalitar, care a condus URSS în cea mai mare parte acestui secol.
(...) Numai recunoaşterea totalitarismului ca un fenomen malign poate fi fundamentul pentru ridicarea societăţii şi a ţării.
Primul şi cel mai important aspect este modernizarea conştiinţei societăţii ruseşti prin recunoaşterea tragediei poporului din timpul regimului totalitar. Să se încurajeze crearea în societate a sentimentului de responsabilitate pentru sine, pentru ţară. În acest sens, accentul principal nu se va pune pe acuzarea acelor înaintaşi ai noştri care au executat genocidul, care au distrus credinţa şi morala, ci pe venerarea şi perpetuarea memoriei victimelor regimului.
Al doilea aspect este asigurarea susţinerii programului de modernizare a ţării din partea celei mai educate şi active părţi a populaţiei. Dacă numai o parte din programul propus se va realiza - ridicarea de monumente pentru victimele totalitarismului în oraşe şi în locurile în care au fost îngropaţi acei oameni, crearea unor muzee memoriale - deja acest lucru va ridica şi mai mult autoritatea moral-politică a conducerii actuale a ţării”.
Stalin bântuie rău minţile strategilor de la Kremlin, care au gândit exorcizarea la nivel continental. Să ne amintim că existau “teoreticieni” emanaţi prin Bucureşti, care considerau că toţi românii ar fi vinovaţi de instaurarea şi de crimele comunismului. Dacă păcatul de moarte se disipă în mase, atunci pare să fie mai suportabil pentru comanditari şi torţionari. Românii au trecut prin acest experiment tragi-comic, acum e rândul ruşilor.
Şi cum spuneam, la ritualul de exorcizare trebuie să participe în primul rând « Rusia care a suferit cel mai mult », urmată de toate ţările care au făcut parte din « lagărul socialist » şi, de ce nu, de toate statele occidentale. Fiindcă au făcut posibilă naşterea totalitarismelor. Este aici o logică de fier :
« Al treilea aspect este consolidarea tendinţelor unificatoare de pe teritorioul fostei URSS şi, pe cât posibil, din fostul "lagăr socialist", prin conştientizarea unui trecut tragic comun. Programul trebuie să aibă un caracter general pentru aceste ţări. Dar acest program trebuie iniţiat de Rusia, ţara care a suferit cel mai mult dintre toate ţările care au supravieţuit totalitarismului.
Al patrulea aspect - consolidarea prestigiului internaţional al ţării. Condamnarea regimului totalitar de către preşedintele nostru, îngenuchierea premierului nostru în faţa crucii de la Katîni au jucat un rol pozitiv evident.
Recunoscând că toată Rusia este "un mare Katîni", începând să acordăm primele semne de recunoştinţă pentru victimele regimului totalitar, de bună voie, fără nicio constrângere, ţara noastră poate să-şi atragă respectul din partea oamenilor normali şi a popoarelor lumii.
(...) Acest program de cinstire a memoriei victimelor trebuie să dobândească un caracter internaţional: el trebuie să devină general pentru toate ţările din CSI şi pentru ţările baltice, şi, dacă e posibil, şi pentru alte ţări care au intrat în "lagărul socialist". Toate au fost victime, iar printre călăii lor au fost, de asemenea, reprezentanţi ai tuturor naţiunilor.
(În perspectivă, programul ar putea să aibă un caracter mai larg, general european: toată Europa a fost victimă, toată Europa este vinovată de tragediile secolului al XX-lea - pentru cele două războaie mondiale, pentru cele două totalitarisme). »
Este edificator şi mă opresc aici. Ce vină au avut românii sau polonezii în declanşarea urgiei? Ca să amintesc doar de naţiunile cele mai crunt lovite de ciocnirea celor două imperii. În condiţii de libertate, românii şi polonezii ar fi optat vreodată pentru cel mai smintit experiment contra naturii umane, aşa cum a fost comunismul?
Aşa înţelege Kremlinul nevoia de penitenţă a Rusiei în faţa lumii. Mai să juri că este aici o propensiune creştină spre pocăinţă. Să bagi însă toată Europa sub acelaşi patrafir mă face să cred că Medvedev încă nu e pregătit să respecte tragedia celorlalte popoare europene.


Vlad Filat a tras toată spuza Alianţei pe turta lui

Dacă mai era vreo îndoială că Vlad Filat este acum cel mai puternic om politic de la Chişinău, această impresie a fost spulberată de recenta vizită a vicepreşedintelui Joe Biden. Oricât am căuta să căutăm noduri în papură – şi ele chiar există – meritul acestui moment politic este al lui Vlad Filat, care l-a invitat pe Joe Biden şi, aş îndrăzni să nu stric buna dispoziţie a nimănui, al lui... Traian Băsescu.
Cunoscătorii ştiu de ce...
În afară de faptul că Vlad Filat chiar este o prezenţă agreabilă, comparativ cu buturuga Voronin, premierul de la Chişinău este un om de dialog pragmatic. Deşi mă tem să folosesc prea lesne un asemenea cuvânt care, frecvent, este vecin cu oportunismul în politică. Dacă un “căldicel” nu vrea să întreprindă nimic în politica statului, să o scalde, să ocolească limbajul tranşant (cum face tot mai rar Mihai Ghimpu), să nu se complice, minţindu-i până şi pe alegătorii lui, doar ca să-i fie doar lui şi clanului bine, o dă pe... pragmatism. Sper ca – pentru viitorul lui şi al românilor din R. Moldova – Vlad Filat să nu ajungă acolo.
Joe Biden a folosit un limbaj paralel, al privirilor, al gesturilor, din care un om atent putea deduce satisfacţia că a găsit aici un partener plăcut şi previzibil, fără ocolişuri. De altfel, chiar dacă îi voi irita pe unii, singurul prieten important pentru ambele state româneşti este America. Nu i-am văzut pe Merkel sau pe Sarkozy atât de categorici în ce priveşte viitorul european al conaţionalilor noştri. Iată un cec în alb greu de obţinut şi pe care Alianţa nu trebuie să-l piardă. Chişinăul şi Bucureştiul nu vor avea argumente în faţa Moscovei, fără sprijinul direct al Washingtonului.
Dar să nu ne amăgim. De ce ar face America un asemenea gest? De dragul nostru? Din raţiuni economice? Nu, din motive strategice evidente. Vectorii democraţiei occidentale trebuie să treacă peste Nistru, spre Ucraina şi Rusia. Iar aici reamintesc discursul lui Biden de la Bucureşti. America, la fel ca întreaga lume, are nevoie de modernizarea Rusiei şi a Ucrainei, de vindecarea acestor ţări de propensiuni imperiale, iar nu de distrugerea lor.
Şi Vlad Filat a fost partenerul excelent pentru Biden să spună din nou aceste lucruri simple pentru Kremlin.
În cursul întâlnirilor cu autorităţile Moldovei, vicepreşedintele american i-a încredinţat pe reprezentanţii Chişinăului că problema reglementării conflictului de pe Nistru s-a discutat în cursul vizitei sale de la Moscova şi la întâlnirile de-acolo cu liderii ruşi, a spus premierul Vladimir Filat. El a afirmat că acest lucru "cântăreşte mult" pentru Chişinău şi confirmă importanţa pe care o acordă Washingtonul acestei probleme. Premierul moldovean şi-a exprimat satisfacţia că, în timpul vizitei la Chişinău, Biden a confirmat intenţia administraţiei americane "de a fi împreună cu Republica Moldova în găsirea unei soluţii, dar cu respectarea drepturilor suverane ale statului nostru". Biden nu a cerut Rusiei să-şi retragă armata de pe Nistru, dar problema s-a discutat cu uşile închise. Nu a solicitat nici statut de mediator pentru SUA şi pentru UE la negocierile asimetrice privind conflictul de pe Nistru.
Joe Biden a purtat acest dialog discret cu Vlad Filat, între patru ochi. Chiar dacă Marian Lupu şi-ar fi dorit acelaşi lucru, el este totuşi interimar, nu se preşedinte ales. Iar Mihai Ghimpu este doar lider de partid. Prin urmare, singurul care deţine o funcţie executivă deplin legitimă este Vlad Filat, care dega o anume forţă bine strunită. Şi încă mai are timp să se maturizeze.
Marian Lupu şi-a făcut vreme să se ducă de trei ori la Moscova, dar şi la Bruxelles. A ocolit Bucureştiul şi rău a făcut. Se vede limpede că nu este încă format ca om de stat, iar de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Vlad Filat şi-a învins repulsia şi a discutat despre alegere preşedintelui cu Voronin, un criminal care trebuie judecat pentru morţii din aprilie 2009. La fel a procedat când s-a dus să discute cu ventrilocul Smirnov. Nu este simplu să faci asemenea gesturi şi să laşi loc de bună ziua chiar şi cu ticăloşii care-ţi vor răul.
Voronin s-a supărat pe sat când a auzit că Biden nu are timp pentru el şi a refuzat să mai vină la întâlnirea cu oaspetele. "Cei din Alianţă s-au purtat ca nişte indigeni la care a venit un funcţionar de rangul doi din metropolă. Acest lucru a fost umilitor pentru cetăţeni. Cum a putut Filat, premierul Republicii Moldova, să-şi permită să ia cuvântul de la o tribună cu stema Statelor Unite? Unde este mândria de ţară?", a întrebat retoric Iurică Muntean, o creatură de-a lui Voronin. Sigur, când vezi asemenea inepţii, discursul lui Filat ţi se pare demn de Kissinger.
Ecourile vizitei vicepreşedintelui american la Chişinău continuă să se facă auzite în presa de la Moscova. Moldova devine «vitrina» Statelor Unite ale Americii, titrează «Kommersant», şi citează o serie de experţi conform cărora R. Moldova a trecut de prima audiţie pentru rolul american al «poveştii de succes» în spaţiul post-sovietic. Vizita lui Biden a demonstrat lumii oportunităţile ratate de Rusia. «Moldova, spre deosebire de Ucraina, este o ţară care nu are nevoie de mari resurse. Rusia avea toate şansele ca, folosind mijloace puţine, să transforme Moldova într-o vitrină filorusă. Putea să fie o poveste de succes. Moscova a ratat această oportunitate. Acum, Statele Unite au luat în serios acest proiect», conchide ziarul.
«Biden aduce Moldova înapoi în Europa», scrie şi «Nezavisimaia Gazeta», adăugând că «opinia despre partenerul de peste Ocean s-a schimbat la Chişinău». Vizita lui Biden este considerată simbolică în Moldova, care este cunoscută acum ca o ţară mică sub umbrela unei mari puteri.
«În numele preşedintelui Obama, vreau să spun că acesta este un adevărat privilegiu să fiu aici în aceste momente de reale transformări. Libertatea pluteşte în aer. Democraţia este în curs de dezvoltare în ţările care de generaţii nu au cunoscut nimic altceva decât regimul autoritar. În această regiune SUA au lucrat timp de 20 de ani din momentul prăbuşirii URSS, pentru o Europă integră şi liberă. Încă nu sunteţi acolo, dar vă spun că vom fi alături de Moldova până la sfârşit», a promis Biden. Asemenea vorbe mari ar fi sunat strâmb rostite lângă Marian Lupu. Sigur, el va fi preşedinte şi să dea Dumnezeu să evolueze frumos...
Iată ce scrie “Nezavisimaia Gazeta”, un ziar care a sperat până în ultima clipă să revină Voronin şi-a lui ceată:
“Trebuie amintit că Filat, liderul Partidului Liberal Democrat, conform ultimelor sondaje de opinie, este considerat politicianul numărul unu în republică. Acest lucru, după cum s-a văzut, l-a înţeles şi Biden care a apărut în faţa locuitorilor din Chişinău nu alături de Marian Lupu, preşedintele interimar al statului, ci de premier.
Biden nu s-a întâlnit cu comuniştii.
Iar acest lucru a fost perceput în Moldova ca o susţinere necondiţionată a Alianţei de guvernare pentru Integrare Europeană, în care intră liberalii, liberal-democraţii şi democraţii. Se ştie că, spre deosebire de comunişti, care s-au aflat la putere 8 ani, alianţa liberală pledează pentru aderarea rapidă a Moldovei la UE, urmată de alipirea la România”.
Să vă audă Dumnezeu, Marian Lupu şi Vlad Filat, fiindcă de Mihai Ghimpu nu mă tem!
"Statele Unite cred că viitorul Moldovei este în Europa, voi sunteţi un stat european şi trebuie să fiţi în Europa", a mai spus Biden. După care a venit promisiunea: "Viitorul Transnistriei este numai în componenţa Republicii Moldova".
Nu-l cunosc pe Vlad Filat şi nu am motive personale să-i aduc omagii nefondate. Am vorbit cu el o singură dată, când a fost invitat la o emisiune la Naţional TV. Mi-a făcut o impresie bună şi am zis atunci că trebuie să mai aştept să văd ce este dincolo de aparenţe. Mi s-a părut un spirit abscons, nu lunecos... Iată ce scrie un alt gazetar rus de la “Kommersant” despre vizita lui Biden :
« Cel care a cules roadele triumfului din acea zi a fost, fără îndoială, premierul Vladimir Filat, care l-a lăsat în plan secund pe Marian Lupu, spikerul Parlamentului. Acesta nu a avut măcar ocazia să meargă pe covorul roşu de la aeroport şi nici să beneficieze de o întâlnire separată cu înaltul oaspete. Dacă Vladimir Filat a avut cu Joe Biden o întâlnire de durată între patru ochi şi un briefing comun, Marian Lupu s-a întâlnit cu vicepreşedintele în rumoarea unei "mulţimi zgomotoase", cu adjuncţii de la Parlament, cu şefi de fracţiuni parlamentare şi cu liderul liberal Mihai Ghimpu. După întâlnire, cei doi s-au abţinut de la orice declaraţie.
După opinia experţilor, Vladimir Filat a izbutit să-şi fortifice definitiv rolul de primă personalitate în stat ».
Cred că acum, dacă preşedintele ar trebui ales de “întregul popor moldovenesc», Vlad Filat l-ar spulbera pe Lupu. Iată şi mostră de gândire politică la prezidentul interimar :
"Gândesc că Moldova are o sumedenie de alte probleme care sunt prioritare. Nu cred că problema Libiei este numărul 1. Doi la mână, evenimentele din Libia reprezintă treburile interne ale acestei ţări. Aceste procese trebuie să se înscrie într-un cadru internaţional democratic. Ar fi foarte important ca noi să nu ne uităm doar la componenta politică. Temerea mea, ca economist, este că Libia face parte din acele ţări furnizoare de produse petroliere, iar acest lucru va influenţa dramtic preţurile pe piaţa europeană, deci şi în Moldova”.
Cum să se bată Vlad Filat cu un asemenea munte al gândirii politice? El să-şi vadă de treabă la guvernare, acolo unde vor fi cele mai multe provocări, nu la Preşedinţie.
Între timp, Mihai Ghimpu trebuie să-şi continue serios încălzirea pe culoarul lui, dacă mai vrea să conteze.
Iar Alianţa să meargă mai departe, cu toate ranchiunile inerente...


Cacealmaua lui Putin şi gazoductul South Stream

Ar fi un loc absolut comun să mai spunem că Vladimir Putin joacă tare. Mai ales că are adversari slabi.
Să analizăm un exemplu. Docamdată, se ştie că el are ultimul cuvânt în războiul energetic împotriva Europei. Dacă mai erau îndoieli, iată elementele. British Petroleum trece prin cea mai neagră perioadă din cauza catastrofei din Golful Mexic, însă are acţiuni la Rossnefti. Premierul rus a oferit un ajutor financiar uriaş celor de la BP şi preţul acţiunilor la această companie distrusă au crescut brusc. Dar BP era angajată să asigure utilajele şi materialele pentru gazoductul Nabucco. Parcă din întâmplare, BP anunţă că dublează preţurile la materiale pentru acest gazoduct.
Nu ştiu cum vor muta europenii mai departe.
Putin însă mai face o mutare permisă în jocuri subterane. Anunţă că va construi o uzină de lichefiere a gazului metan pe ţărmul Mării Negre din Rusia, urmând să care gazul cu tancuri. Adică exact ce propusese Traian Băsescu să se facă prin proiectul AGRI până la Constanţa.
Vladimir Putin pleacă într-o vizită în Slovenia şi în Serbia, unde va trebui să discute detaliile referitoare la participarea acestor ţări la proiectul de construire a gazoductului South Stream de pe fundul Mării Negre (South Stream). Cu toate acestea, Turcia, care a refuzat să permită Gazpromului instalarea gazoductului în zona ei maritimă, pune sub semnul întrebării vizita anunţată a premierului rus în Balcani. Experţii consideră că, în afară de Turcia, există şi alte state, care participă la proiect şi care sunt gata, în orice moment, să iasă din acest proiect, creând astfel aceleaşi probleme pentru Moscova.
Pe data de 17 martie, vicepremierul rus Igor Secin a prezentat o prognoză privind creşterea inevitabilă a preţurilor la gazele naturale, din cauza ultimului cutremur din Japonia şi a avariilor de la centrala atomică de la Fukushima-1, precum şi din cauza evenimentelor care au loc în nordul Africii, unde nu încetează protestele contra regimurilor din unele ţări arabe. "Preţurile deja cresc din cauza evenimentelor din Japonia şi din nordul Africii. Cresc preţurile la petrol şi la gaz", a declarat Secin jurnasliştilor. El a adăugat că această tendinţă se va menţine pe termen mediu.
Între timp, o altă cauză indirectă a creşterii preţurilor la gaz (cererea de gaz poate să crească din cauza opririi centralelor nucleare) rezidă în problemele de construcţie ale gazoductului South Stream. Pe data de 16 martie, la convorbirile preşedintelui rus Dmitri Medvedev cu premierul turc Recep Tayyip Erdogan, acesta a anunţat că nu permite Gazpromului să instaleze conducta pe fundul Mării Negre în zona economică exclusivă a Turciei.
Şi ce prieteni buni erau anul trecut!
Secin a declarat că, în asemenea condiţii, Rusia este dispusă să renunţe la South Stream. Ca alternativă, vicepremierul rus a numit proiectul uzinei de gaz lichefiat de pe ţărmul Mării Negre, prin intermediul căruia se poate exporta gaz cu tancurile spre Europa. Este curios că, doar cu câteva zile mai devreme, a vorbit despre această variantă şi Putin, e adevărat, în contextul unei posibile diversificări a direcţiei de sud a livrărilor de gaz spre ţările UE. Se pare că mutarea
Ankarei nu era neaşteptată pentru Moscova. Mai mult decât atât, Rusia a încercat să pună presiune asupra Turciei, care nu ezită să negocieze noi privilegii şi preferinţe.
Reamintrim că South Stream este unul din cele mai ambiţioase şi scumpe proiecte ale Gazpromului. Costurile se ridică la 15-25 miliarde de dolari. Lungimea conductei depăşeşte 3000 de kilometri, din care aproximativ o treime trece pe fundul Mării Negre. Noua conductă de gaz va lega portul Novorossiisk din Rusia de portul Varna din Bulgaria. Mai departe, două derivaţii vor trece prin Peninsula Balcanică spre Italia şi Austria. Capacitatea de proiectare a conductei South Stream este de 63 de miliarde de metri cubi pe an. Partenerii Gazpromului în realizarea proiectului sunt companiile ENI din Italia şi EdF din Franţa.
Seriozitatea intenţiilor Moscovei de a trece de la construcţia de conducte la construirea unei uzine de producere a gazului lichefiat, se confruntă cu "obstacole insurmontabile", a confirmat Dmitri Peskov, şeful Biroului de presă al lui Vladimir Putin. "Uzina de gaz lichefiat este o componentă organică a proiectului South Stream, dar dacă ne vom confrunta cu obstacole insurmontabile în realizarea proiectului, această parte componentă poate să devină o alternativă totală pentru gazoduct", a precizat el.
Experţii nu cred în viabilitatea proiectului de construire a uzinei de gaz lichefiat pe ţărmul Mării Negre al Rusiei, având în vedere că este greu de crezut că, pe ansamblu, preţul va fi mai redus decât costul conductei South Stream. În orice caz, Turcia nu poate fi evitată fiindcă nu se pot trece tancurile cu gaz lichefiat prin Bosfor şi Dardanele.
Construirea unei asemenea uzine pe ţărmul Mării Negre al Rusiei presupune construirea terminalelor de regazeificare a gazului pe ţărmul Bulgariei şi al României. Iar acest lucru înseamnă costuri suplimentare. Prin urmare, Turcia nu este unica "pată neagră" în calea South Stream spre Europa. Şi România ridică semne de întrebare.
Premierul Vladimir Putin i-a spus lui Serghei Şmatko, ministrul rus al Energiei, să se gândească la construirea unei uzine de lichefiere a gazului metan pe ţărmul Mării Negre. Cu ajutorul noilor tehnologii, Rusia poate învinge în războiul concurenţial tot mai dur pentru tranzitul gazului asiatic spre Europa. Pe data de 10 martie, Vladimir Putin l-a sfătuit pe Serghei Şmatko să se gândească serios la ideea construirii unei uzine de gaz lichefiat la Marea Neagră. Noua uzină de gaz lichefiat poate deveni o realizare tehnologică pentru Rusia care va face astfel un export mai fiabil şi mai independent de capriciile ţărilor de tranzit. În plus, proiectul uzinei de la Marea Neagră va schimba echilibrul de forţe în jurul conductei concurente Nabucco, «South-stream" şi chiar a conductei Transcaspice, pe care au convenit-o astăzi Turkmenistanul şi Azerbaidjanul. Uzina de lichefiere a
gazului de la Marea Neagră poate să pună presiune şi pe Ucraina care caută resurse pentru modernizarea propriului sistem de transport al gazului. "Vă rog să evaluaţi, ca parte a realizării proiectului South Stream, construirea unei uzine de lichefiere a gazuluui pe teritoriul Federaţiei Ruse, în partea de sud, pe ţărmul Mării Negre şi posibilitatea folosirii viitoarei uzine de lichefiere a gazului de la Iamala, în cadrul proiectului care a fost convenit recent de companiile Novatek şi Total, i-a spus premierul Putin lui Şmatko. "Dacă se conectează toate posibilităţile Gazpromului, se poate face aşa ceva. Este necesar să se calculeze costul de transport din această regiune pe piaţa europeană şi pe alte pieţe mondiale. Noi înţelegem că, dacă se construiesc uzine de lichefiere a gazului, nouă ni se deschid posibilităţi mai mari pentru diversificarea pieţelor. Dar, în paralel, trebuie să discutăm cu colegii noştri din Europa pentru ca, împreună cu ei, să realizăm proiectele de lichefiere a gazului şi a sistemelor de transport către partenerii europeni".
Între timp, pentru proiectul anunţat de Putin, există deja concurenţi. După cum se ştie, în cadrul proiectului AGRI - Azerbaidjan-Georgia-România Interconnector, se preconizează transportarea gazului azer pe ţărmul Mării Negre, lichefierea lui la un terminal special şi transportul pe mare spre România, unde va fi re-gazeificat. În cadrul acestui proiect, se vor lega terminalele de gaz din porturile Constanţa (România) şi Kulevi (Georgia).
În acelaşi sens, pe 2 martie, Turcmenistanul şi Azerbaidjanul şi-au anunţat disponibilitatea de a participa la realizarea unui proiect mixt pentru gazoductul Transcaspic. Primul pas este evaluarea riscurilor ecologice la instalarea conductei pe fundul Mării Caspice. Anterior, preşedintele turcmen Gurbangulî Berdimuhamedov i-a spus lui Jose Manuel Durao Barroso, preşedintele Comisiei Europene, care se afla în vizită la Ashabad, că Turcmenistanul va dezvolta direcţia europeană din politica sa energetică. El a afirmat că Turcmenistanul are toate condiţiile necesare în acest sens. În primul rând, mari zăcăminte de gaze naturale, care au fost evaluate la 21 trilioane de metri cubi. Printre variantele de livrare a gazului pe pieţele europene, liderul turcmen a numit "construirea unui gazoduct pe fundul Mării Caspice şi transportarea gazului prin Marea Caspică pe tancuri maritime specializate". El a promis că poate semna contractul
de livrare a gazului "chiar şi acum": "Sarcina este a companiilor care ar trebui să facă livrările de la frontiera Turcmenistanului spre beneficiari".
Alexandr Pasecinik, director la Fondul naţional pentru securitate energetică, consideră că "jocul cu gazul lichefiat" din partea Rusiei serveşte ca element de presiune asupra Ucrainei pentru a o determina să acţioneze mai dinamic. Ţinând cont că totul este în regulă cu South Stream, Rusia solicită un răspuns fără echivoc - sau oficialii de la Kiev sunt de acord să predea controlul asupra sistemului de transport de gaze din Ucraina către Gazprom din Rusia sau Rusia va lucra mai intens pentru punerea în aplicare a proiectului South Stream, care ar priva Ucraina de dividendele din tranzit. "Negocieri şi consultări se mai pot face până la sfârşitul acestui an. Atunci vor fi formulate deja şi deciziile principale", crede Pasecinik. În acelaşi timp, proiectul rival AGRI ar fi puţin probabil să se mai facă. "Eu cred că nu se va construi nicio uzină de gaz lichefiat în Georgia", spune analistul.
La rândul său, Dmitri Alexandrov, şeful Departamentului de analiză de la compania "Univer", precizează că gazoductul Transcaspic - dacă se va mai construi totuşi - va fi principala sursă de aprovizionare pentru Nabucco, fiindcă resursele din Azerbaidjan au fost foarte supraevaluate, iar accesul la rezervele iraniene de gaz Europa şi l-a tăiat singur. "Cu toate acestea, versiunea originară a traseului presupune conectarea conductei Transcaspice la Nabucco şi pomparea spre Turcia - spune el. În principiu, conducerea turcă s-a răcit oarecum faţă de acest proiect, probabil din cauza eforturilor depuse de partea rusă, dar nu putem exclude posibilitatea ca, la unele presiuni din partea UE, în special a Comisiei Europene sau dacă se manifestă interesul SUA, atunci iar va creşte interesul pentru proiect. Prin urmare, riscurile pentru South Stream se menţin."
Pe de altă parte, Alexandrov crede că varianta transportării gazului turcmen lichefiat pe Marea Neagră va creşte foarte mult preţul acestei materii prime. "Astfel, deocamdată, pentru proiectul gazului lichefiat de la Marea Neagră, rămâne doar gazul azer, iar această ţară nu are capacităţi disponibile pentru export. Să construieşti un terminal de 1-2-3 milioane de tone de gaz lichefiat pe an nu are sens, iar acest lucru nu este o ameninţare pentru planurile Gazprom sau pentru South Stream".
Gazoductul Transcaspic ar putea deveni un real pericol pentru South Stream numai după delimitarea precisă a frontierelor dintre cele 5 state: Iran, Azerbaidjan, Turcmenistan, Rusia şi Kazahstan. Turcmenii şi azerii vor să rezolve problema pentru segmentul lor şi probabil că nimeni nu-i poate opri. Şi atunci ar fi gaz pentru AGRI.
Dacă vrea Putin.
Dar dacă nu vrea?
Reamintim că depeşele publicate de WikiLeaks prezintă dovezi care atestă că Putin a provocat deliberat războiul gazelor dintre Ucraina şi Rusia din 2009, pentru a-i determina pe gânditorii de la Bruxelles să accepte construirea gazoductului NordStream pe fundul Mării Baltice. Putin a lovit două ţinte cu o katiuşă: i-a convins pe nemţi că altfel nu se poate, iar ucrainenii au intrat în jocul lui ca nişte berbeci.
Pentru a menţine monopolul absolut al ţevii ruseşti pe continent, personajul este în stare de orice.
Cacealma sau nu, proiectul uzinei de gaz lichefiat al lui Putin pune în pericol proiectul AGRI, la care Traian Băsescu ţine foarte mult. România nu are fonduri pentru o asemenea construcţie, şi nici partenerii nu au.
Dar are un atu important: Uniunea Europeană, care sperăm că nu poate să uite cât de importantă este diversificarea surselor de energie.

Viorel Patrichi

Să chiorăşti tu că eşti judecător?

Ramâneţi păe fază. Urmează Bomba cu hidrogen de la Parlamentul European!

Vedere de pe Centură. Ţara cu două Justiţii

Vedere de pe Centură
Ţara cu două Justiţii

„Este inadmisibil ca într-un stat de drept să avem două sisteme, unul al statului şi altul al unei etnii. Nimeni nu se poate sustrage judecăţii, invocând o instanţă proprie. Acele sfaturi bătrâneşti au funcţionat cât timp nu a existat legea scrisă. Cutuma, pe care ei o invocă, nu a fost niciodată izvor de drept”.
(prof.dr. Gheorghe Bichicean, prorectorul Universităţii Româno-Germane din Sibiu)


România, ţară de regi şi împăraţi, unde avem destui alogeni care duc totul în derizoriu, este condusă totuşi de un preşedinte ales. Ion Budai Deleanu a făcut radiografia derizoriului plasat în epoca dramatică a domniei lui Vlad Ţepeş. Nimeni nu sufla în faţa acelui om şi, totuşi, derizoriul nostru se perpetua, ca a doua natură.
Să sperăm că nu vor modifica acum şi Constituţia ca să nu mai avem nici acest drept de a-l alege pe şeful statului. Orice e posibil. Au uitat de rezultatele referendumului şi acum se fac că plouă. Cum să reducă ei numărul parlamentarilor taman la pont? Ce dacă aşa a cerut atunci voinţa populară?
România este ţara în care minoritarii depun jurământ colectiv de credinţă faţă de un stat străin, cum au făcut bozgorii lui Laszlo Tokes. Şi nimeni din conducerea statului nu consideră grav un asemenea lucru. Îmi vine în minte mereu formula “statul minimal”, la care ţine atât de mult Dinu Patriciu. Un stat în care totul poate fi înstrăinat. Vindem şi suflete dacă ies bani. De ce nu “statul neantizat” fiindcă tot se ocupă doar de distribuit ajutoare pentru minoritari de tot felul?
Un prieten îmi spunea recent că se va declara ţigan la următorul recensământ şi va vota cu ţiganii. Am rămas mut fiindcă nu mă aşteptam să aud asemenea reacţie de la un român. Intuind întrebarea mea nerostită, omul a continuat : « Pentru că vreau să am şi eu drepturi ca minoritarii fiindcă majoritarii se bucură doar de obligaţii, statul nu se îngrijeşte nici de limba română, ce să mai facă pentru români ? » Dincolo de orice glumă, iată efectul « discriminării pozitive » într-o ţară ca România.
În sfârşit, România are două Justiţii. Regele Florin Cioabă i-a făcut palat juridic prinţului Dorin Cioabă, i-a luat robă vişinie, i-a dat ciocan de lemn şi l-a făcut preşedinte de tribunal. I-a adus şi 6 « judecători », tot în robe vişinii, la fel de iuţi la minte ca el. „La noi, haina neagră nu se poartă. De aceea, am ales ca robele juraţilor să fie vişinii, o culoare care nouă ne place foarte mult. E o culoare reprezentativă pentru noi, iar mânecile sunt, parţial, cu alb, simbolizând că juraţii au mâinile nepătate şi că vor face dreptate", a explicat prinţul Cioabă. E adevărat că nici “preşedintele” tribunalului ţigănesc nu are licenţa în studii juridice. Dar ce mai contează? La ce ne mai trebuie studii făcute temeinic, dacă putem cumpăra diplome? S-a îngropat şi ancheta penală pe marginea diplomelor false.
Povestea tribunalului kaşto mi-aminteşte de o întâmplare adevărată, de pe când aveam 14 ani. M-am dus cam târziu la Înviere şi nu am mai putut intra în biserică. Era frig, ploua mărunt şi m-am dus în clopotniţă, unde mai mulţi oameni se înghesuiau în jurul unui foc, aşteptând ca preotul să le dea nafură. Şi, ca să le treacă timpul, spuneau anecdote. (Pe-atunci, nu existau bancuri). Şi-l aud pe un bătrân cu barbă albă: “Mo teteo mo, să-mi iei cal, puşcă şi haine dă colonel, că io plec în lume”. “Dorde, aorde, ja la căruţă!”, zice ta-su. Scoate cocoşei din inima căruţei şi pleacă la târg, de unde aduce cal, puşcă şi haine de colonel. După care, iar îl cheamă pe fecior la căruţă, îl îmbracă şi-l suie pe cal. Şi i-a dat binecuvântarea de drum lung. “Mo Dorde mo, pe unde ai să umbli, tu ai să mănânci un cacat!” Şi pleacă tânărul colonel mândru pe cal. Şi merge el, şi merge, şi întâlneşte un român năduşit care aducea un lemn greu de la pădure pe umăr. “Stăi!” “Iaca stau!” “Horobnic îs io, românico?” “Eşti horobnic, adica eşti fioros, cucoane!” “Cacă-te că te-mpuşc!” Românul dă drumul la lemn şi-şi dă jos pantalonii. “Mai cacă-te o dată!” N-are încotro şi se lasă iar pe vine. “Să te mai caci o dată că trag!”, zice ţiganul. “Cucoane, nu mai pot...” “Nimic!” Şi românu se screme din nou. “Acu, ia să îmbraci hainele mele şi eu pe-ale tale, să văd şi eu cum îmi stă în haine de colonel!” Românul dă jos zdrenţele lui şi se face colonel. “Acu ia puşca şi suie pe cal!” Omul n-a avut încotro. “Apăi, chiar că-s horobnic, mo!”, se minunează Dorde uitându-se la român. “Mănâncă-l că te-mpuşc!”, strigă românul. Şi Dorde, hap! “Mănâncă-l şi pe celălalt!” N-are Dorde încotro şi se execută. După care, românu se face nevăzut cu cal şi cu puşcă cu tot. Rămas cu buza umflată, feciorul rupe o frunză de bostan, îl înfăşoară pe-al treilea, îl pune cu grijă în buzunar şi pleacă acasă. Ta-su îl aştepta lângă cort şi, când îl vede venind în zdrenţe, îi zice. “Aşa-i că ai mâncat un cacat, mo?” “Ba am mâncat io doi şi ţi-am adus şi ţie unu...”
Această anecdotă este specifică mentalităţii românului care se consideră mai deştept decât toţi şi, de aceea, poate să râdă de toţi. Că lucrurile nu stau chiar aşa, s-a văzut şi se mai vede în rezuzltatele muncii şi vieţii noastre.
Dincolo de orice băşcălie, care nu ne părăseşte nici morţi, situaţia e albastră şi politicienii noştri au contribuit două decenii la acest dezastru. Numai într-un stat unde justiţia a fost batjocorită se poate întâmpla să apară o instanţă paralelă. Fiindcă noi ne abandonăm tradiţiile, ţiganii maimuţăresc orice dintr-o veche înclinaţie spre mimetism. Aşa se întâmplă şi în justiţie.
La fel stau lucrurile şi cu ungurii. Constituţia interzice categoric partidele constituite pe criterii etnice, iar UDMR se perpetuează la guvernare, indiferent de regim. Caz unic în lume.

“O cetate asediată”

Nici scena politică nu este departe de această parabolă. Marinelu a avertizat că Micu Pirania rămâne la conducerea Guvernului, orice s-ar întâmpla. Cred că aici procedează corect fiindcă nu te poţi dezice de un om care a acceptat în aceşti ani să facă treaba cea mai murdară. “Reformatorii” din Partidu Bocilor au vrut să se salveze, sacrificându-l pe premier. Ar fi fost cel puţin imoral. Aceeaşi gândire are şi Vasile Blaga dacă îşi depune candidatura la preşedinţia partidului. A fost bine la guvernare, dar acum, cel care a luat murăturile şi ouăle clocite în frunte, trebuie înlăturat.
Oricum, doar o minune îl mai poate salva pe Emil Boc fiindcă a acceptat să conducă Executivul într-o perioadă cumplită. Acum, Marinelu vrea să modifice Constituţia pentru a reveni la mandatul de patru ani şi renunţă la un an. Să fie oare o presimţire sumbră că vin haitele lui Felix la putere? După ani lungi de tergiversări, când la Curte, când la Înalta, când la Suprema, avem concluzia irevocabilă: Varanu-cu-Platoşă “a colaborat cu Securitatea ca poliţie politică”. Iar el merge la CEDO că e nedreptăţit...
Şi când te gândeşti că domnul Crin Antonescu a făcut în 2006 cerere de excludere a Monei Muscă din partid! Spunea atunci actualul preşedinte al liberalilor: „În PNL nu pot sta laolaltă turnători şi turnaţi". Cât de plăcută şi de profitabilă trebuie să fie acum apropierea de adevăratul turnător. Feciorul înţelesese atunci că Mona Muscă era periculoasă pentru cariera lui politică. Trist, foarte trist...
Iar Micu Titulescu croşetează şi el după ce s-a făcut frate cu... Felix: "Domnul Dan Voiculescu, din păcate, este singura vulnerabilitate a Uniunii Social-Liberale, iar nimic nu îi face mai bine lui Traian Băsescu decât orice ieşire publică a lui". Nu, domnilor, adevărata vulnerabilitate este prostia. Nu Marinelu v-a forţat să vă daţi mâna.
Nu putem brava că nu ne interesează politica şi că ţara merge înainte şi fără guvernanţi. Este o altă percepţie eronată. Ţara prost guvernată generează monstruozităţi în viaţa spirituală a cetăţii. Tinerii derutaţi dispreţuiesc totul şi singura lor obsesie devine fuga din groapă. Căutând parcă o justificare pentru rătăcirile generaţiei Patapievici, Dan C. Mihăilescu notează cu un fel de exasperare: “Mircea Vulcănescu zicea că între pan-slavism şi pan-germanism, noi trebuie să optăm pentru pan-românism. În 1920, România avea un dialog perfect cu Occidentul, fără nici umbră de complexe de inferioritate. Uitaţi-vă ce natural se duce Eliade la Papini, Bibeştii cu Proust... erau într-o familie europeană mult mai puţin tranşantă. Noi avem acum un complex de inferioritate. Mulţi dintre tinerii noştri au complexul de inferioritate faţă de Vest. Există ceva de slugă înăuntrul nostru. Ne ferim să ne afirmăm românitatea. Românii au o marotă identitară, o psihologie primară, de cetate asediată...”
Să plece toţi care au iluzia salvării. Fără să privească îndărăt. Noi nu ne-am spus încă ultimul cuvânt. Noi aşa ne vom salva...

Marea politică şi mângâierea pe creştet

Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi Federaţia Rusă rămân, pe mai departe, extrem de complicate. Ele se circumscriu celui mai amplu joc de şah din geopolitica actuală. Asta şi pentru că Washingtonul a ţinut morţiş să-şi ridice la masă adversarul pe care tocmai era pe punctul de a-l face mat.
S-a temut America să rămână singură la timona lumii şi, de aici, şi nevoia irepresibilă de adversar? Sau este pur şi simplu o realitate pragmatică? Washingtonul şi-a atins propria limită a lidership-ului şi nu poate merge mai departe solitar, fără Moscova? Indiferent care ar fi răspunsurile corecte, un adversar chiar poate fi ajutat să redevină ceea ce nici el nu mai spera.
Cele două fronturi deschise de George W. Bush l-au pus pe Obama în faţa unor opţiuni dificile. Mai ales că izbucnise şi criza economico-financiară. Să deschidă acum un al treilea front în lumea arabă ar fi sinucidere curată pentru America. Iar Rusia ar putea să-i acorde tot sprijinul...
Dovadă că acceptă orice sancţiune contra prietenului Gaddafi.
După ce şi-a convins aliaţii să meargă împreună în grota lui Bin Laden din Afganistan, America mai avea nevoie şi de acordul Rusiei. (Seneca a preferat să-şi taie venele singur, în baie, fără asistenţă...).
Şi atunci, internautul Obama a făcut o vizită în martie 2009 la Moscova unui alt internaut al politicii mondiale. Acolo a lansat aforismul “resetării” relaţiilor politice, o teorie la fel ceţoasă, ca “perestroika” lui Gorbaciov.
Dar ce facem cu aliaţii noi din estul Europei? Dacă vor interpreta eronat “resetarea noastră”? Şi atunci, Obama l-a trimis la Bucureşti pe Joe Biden. Vicepreşedintele american a ţinut atunci un discurs excelent la Biblioteca Universitară, unde ne-a spus că Washingtonul nu ne uită şi că România poate fi un vector al democraţiei spre estul ex-sovietic.
O mângâiere pe creştet. (Mai fusese una atunci când Bill Clinton a venit, în 1999, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, după ce ne trântise uşa NATO în nas la Madrid).
Iar acum, Biden a venit la Moscova pentru a asigura tandemul Putin-Medvedev că promisiunile din 2009 nu au fost uitate. “Resetarea funcţionează!”. Şi poporul rus e fericit. Astfel, în decembrie 2008, doar 17% din ruşi aveau o părere pozitivă despre SUA. “În acest an, numărul lor a depăşit 60%!” Dar şi americanii par cuprinşi de frenezie erotică. În 2008, ei credeau că Rusia face parte din primele 5 ţări ce ameninţă SUA. În 2011, doar 2% din americani mai cred că Rusia este un pericol.
Să trecem astfel de afirmaţii la categoria amabilităţi politice.
Moscova doreşte relaţii economice şi comerciale mai intense cu Statele Unite, vrea o vorbă bună pe lângă Georgia care nu trebuie să se mai opună la aderarea Rusiei la Organizaţia Mondială a Comerţului.
Mai mult, Medvedev, care se visează un fel de Petru cel Mare mai mic sau măcar ţarul Alexandru al III-lea, şi-a imaginat o “Vale a Siliciului” lângă Moscova, care se va numi Skolkovo. Să vină americanii să investească, să aducă mai ales tehnologii moderne, iar ruşii vor aprecia gestul lor. Biden le-a reproşat însă că justiţia şi climatul de afaceri au devenit irespirabile în Rusia pentru investitorii străini, dar a adus cu el la Moscova o suită de oameni de afaceri. În concluzie, relaţiile economice bilaterale încă slabe şi cooperarea geopolitică au dominat şi acest dialog. Ce mai încape aici pe lângă?
Iar Vladimir Putin i-a propus direct demnitarului american ridicarea regimului de vize dintre Rusia şi SUA. Să circule liber tot ciukmekul prin patria visului absolut!
Biden era numai zâmbet. Şi atât.
“Nezavisimaia Gazeta” este de părere că americanul a poposit la Moscova pentru a susţine subliminal candidatura la preşedinţie. Se subânţelege: a micului Petru cel Mare. Poate fi şi asta, deşi “tandemul” nu a răsuflat nimic.
După care, vicepreşedintele Statelor Unite a venit la Chişinău. Trecând peste stilul infantil în care Alianţa pentru Integrare Europeană a demonstrat cât de subminată este această coaliţie guvernamentală, tocmai când nu trebuia să arate acest lucru, Joe Biden a discutat cu premierul Vlad Filat, după care a ţinut un discurs în faţa a mii de persoane în Scuarul Teatrului Naţional de Operă şi Balet din Chişinău. Cu acest prilej, el a reconfirmat susţinerea SUA pentru reformele democratice şi parcursul european al Republicii Moldova şi pentru integritatea teritorială a celui de-al doilea stat românesc. Înaltul oficial SUA s-a întâlnit ulterior cu preşedintele interimar Marian Lupu. La întâlnire au fost prezenţi şi alţi deputaţi, printre care Mihai Ghimpu, preşedintele Partidului Liberal, Vladimir Plahotniuc, prim-vicepreşedinte al Parlamentului, Liliana Palihovici, vicepreşedinte al Parlamentului şi Mihai Godea, deputat al Partidului Liberal Democrat. La grămadă.
Sper (pentru Alianţă) că nu Vlad Filat a fost aranjor de ceremonii...
Biden le-a cerut să rămână uniţi şi americanii vor fi alături de ei pentru menţinerea integrităţii teritoriale. Cum? Înaltul demnitar nu ne-a spus.
Şi a fost a treia mângâiere pe creştet pentru români.
Să nu uităm că şi ruşii vorbesc despre integritatea teritorială a Republicii Moldova. Fără să spună cum văd ei suveranitatea celui de-al doilea stat românesc. Dar deducem cum pofteşte Kremlinul să fie independenţa R. Moldova. Cu o condiţie: să se păstreze cuiul lui Ivan pe Nistru. Să-şi atârne el izmenele acolo.
Dacă voia să mute lucrurile cu o câtime în faţă, Biden putea să-i spună direct lui Medvedev: dorim ca Statele Unite să nu mai fie doar un simplu observator fără personalitate în negocierile pentru reglementarea conflictului transnistrean. Lucru valabil şi pentru Uniunea Europeană. De aceea, nu e întâmplător că Alexandr Lukaşevici, purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe de la Moscova, a declarat pe 10 martie că Federaţia Rusă doreşte reluarea negocierilor “în format 5+2”.
Mai are cinvea de spus ceva?
Cum să încapă Republica Moldova pe agenda lui Biden, de-atâta Skolkovo, de-atâta Afganistan, şi Gaddafi, şi Pakistan?
Nu vreau să stric inima nimănui şi nici să bagatelizez acest gest politic important, prin care Statele Unite îşi manifestă din nou interesul ca vectorii NATO să treacă de România.
Dar ce ştiu americanii despre arsenalul chimic şi nuclear al Rusiei de pe Nistru, adică la frontiera NATO şi UE? Nimic.
Oricât de cârtitori am fi însă, trecerea lui Biden prin Chişinău, la fel ca vizita anterioară a lui Donald Rumsfeld, fostul şef al Pentagonului, rămâne un gest politic semnificativ.
Şi, deocamdată, atât.

Vicepreşedintele Parlamentului European militează pentru dezmembrarea României


În ultimii ani, politicienii de la Bucureşti se uită la ceardaşul din Transilvania şi se fac că plouă. Sau se culcă pe-o ureche. Auzi frecvent “dilematici” cu ştaif dând cu tifla pe la televizor: “Şi ce, o să plece cu Transilvania în cârcă?!” Pe cine mai preocupă asimilarea românilor chiar în România?
O campanie de un şovinism apocaliptic poartă Laszlo Tokes , care - culmea paradoxului! – este şi vicepreşedintele Parlamentului European. El îi îndeamnă deschis pe maghiarii din Transilvania la nesupunere civică faţă de statul nostru, după ce Bucureştiul a aprobat acordarea dublei cetăţenii. E adevărat că ungurii de la Budapesta se vor trezi cu alte zeci de mii de ţigani din România pe cap, care se dau... unguri. Oricâte controale ar face cele două partide etnice din România, anticonstituţionale şi ele, dar cine mai are timp de amănunte?
Neprietenii de la est atât au aşteptat şi bat din palme, croind scenarii: Vreţi Basarabia ? Vă luăm Transilvania şi-o dăm la unguri... Pentru ruşii şi ucrainenii de la Regnum, Transilvania este un teritoriu de care a fost văduvită Ungaria.
« În Transilvania românească, declanşarea primirii declaraţiilor pentru dubla cetăţenie ungară a fost marcată la Kolozhvar (în româneşte, Cluj-Napoca), capitala neoficială a Transilvaniei, printr-o demonstraţie patriotică. La consulatul maghiar din acest oraş, la 4 ianuarie 2011, s-a dat declaraţia de cetăţenie pentru Biro Lorints, în vârstă de 96 de ani. Acest bătrân de aproape 100 de ani va primi pentru a treia oară, iar acum definitiv, cetăţenia ungară pe 15 martie 2011 şi va deveni cetăţean maghiar. Biro Lorints s-a născut în 1915. Până în 1920, el a avut cetăţenia austro-ungară. A doua oară, el a avut cetăţenia regatului ungar în perioada 1940-1946, când nordul Transilvaniei, în urma Diktatului de la Viena, a fost restituit Ungariei de către Germania.
Transilvania este "direcţia loviturii principale" în politica Budapestei de unificare a naţiunii ungare”.
Agenţia face o analiză foarte meticuloasă a situaţiei din Transilvania.
Din toate instituţiile consulare ale Republicii Ungare, există un consulat din provincia care aparţine României , care deţine locul întâi la numărul de declaraţii distribuite pentru cetăţenie. Vorbim despre Chikserede (rom. Miercurea Ciuc, Ţinutul Secuiesc), urmat de Kolozhvar. La 6 februarie 2011, în aceste consulate erau date peste 10.000 de declaraţii (din cele 20.000 existente).
După cum arată presa din Ungaria, în Ţinutul Secuiesc, referitor la distribuirea documentelor pentru cetăţenie, ungurii autohtoni îşi schimbă numele din forma românească în cea ungurească.
De exemplu, Ştefan se întoarce la Stephen, Dionisie redevine Denesh, Elizabeta va fi Erzsebet, Irina va fi Irene etc. Costă mai nimic, chiar şi pentru standardele româneşti. Pentru a scrie un nou certificat de naştere, cu schimbarea numelui, trebuie să plătiţi 2 lei (mai puţin de un dolar), o carte de identitate - 8 lei.
Ajutorul substanţial pentru etnicii maghiari în întocmirea documentelor s-a distribuit pe baza acordului din noiembrie al Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania (Erdélyi Magyar Nemzeti Tanács - EMNT) cu Ministerul de Externe şi cu Ministerul Justiţiei din Republica Ungaria, prin aşa-numitele "puncte democratice".
Iniţial, în noiembrie, s-a anunţat că s-a preconizat deschiderea a 20 de puncte democratice în toată Transilvania. Cu toate acestea, la începutul lui februarie, în provincie funcţionează deja 26 de puncte democratice. Reţinem faptul că noi puncte se deschid în Ţinutul Secuiesc chiar şi în târguri mici, de aproximativ 10.000 de locuitori. La aceste puncte democratice "se arondează" satele de pe un anumit teritoriu cu populaţie ungurească.
Potrivit liderului regional EMNT, Bolazh Gergey, începând cu 3 ianuarie 2011 şi până la începutul lui februarie, deci într-o lună, aceste organisme efectuează lucrări consulare pentru 17-18.000 de cetăţeni români, care doresc să obţină cetăţenia ungară.
Liderii partidelor politice maghiare din România au conştientizat rapid necesitatea participării la campania de distribuire a declaraţiilor pentru ungurii locali pentru obţinerea dublei cetăţenii. Aceste partide şi-au creat birouri proprii pentru acordarea sprijinului pentru potenţialii alegători în pregătirea documentelor pentru obţinerea cetăţeniei ungare.
Astfel, au început să apară alte "puncte de democratice" , în paralel cu reţeaua EMNT. Acum, RMDSZ (UDMR) creează aşa numitele "birouri de statut". Munca lucrătorilor din aceste birouri este finanţată de către casieriile partidului RMDSZ (UDMR). Acest partid încearcă să obţină acordul eparhiilor catolice din Transilvania şi al parohiilor reformate pentru participarea preoţilor şi a parohiilor la activitatea organizată de aceste puncte.
La 3 februarie, Jenő Szász, preşedintele Partidului Civic Maghiar (Magyar Polgári Partea - MPP), a declarat că, în luna februarie, partidul său a deschis birouri de acordare a sprijinului pentru acte în Ţinutul Secuiesc. Au fost numite "birouri pentru cetăţenie".
Guvernul Ungariei, în activitatea lui practică din Transilvania, se bazează pe ENMT (partidul lui Laszlo Tokes). De aceea, pe 3 februarie, au venit de la Budapesta clarificări pentru ungurii din Transilvania că pentru pregătirea documentaţiei privind cetăţenia, ei trebuie să se adreseze punctelor democratice, supervizate de EMNT. Acest lucru, după opinia demnitarilor ungari, garantează calitatea serviciilor consulare. Precizăm că şi "birourile de statut", şi "punctele democratice" , şi "birourile pentru cetăţenie" acordă asistenţă gratuită.
Au apărut în provincie şi multe firmuliţe care încearcă să-i ajute pe ungurii din Transilvania să-şi facă o mică "etnoafacere" ("etnobusiness"). Se ştie deja că unele birouri particulare iau de la clienţi câte 100-120 de lei pentru completarea documentelor pentru cetăţenie.
Declanşarea distribuirii declaraţiilor pentru cetăţenia ungară a devenit momentul adevărului pentru politicienii maghiari din România. Pe 4 ianuarie 2011, Bela Marko, preşedintele RMDSZ (UDMR), i-a răspuns unei ziariste că nu are de gând să aplice pentru cetăţenia ungară. "Eu sunt maghiar, cetăţean român, vicepremier, şi deocamdată, nu doresc să obţin un alt statut". Preşedintelui UDMR i s-a replicat imediat că în regiunile transilvănene Covasna, Harghita şi Mureş, lucrătorii din administraţia locală şi responsabili de la UDMR au venit cu oamenii la Consulatul maghiar din Chikserede (Miercurea Ciuc). "Ei nu sunt miniştri sau locţiitori ai premierului, a răspuns Bela Marko. Mie nu-mi trebuie aşa ceva deocamdată. Totuşi, eu nu văd niciun fel de problemă dacă un lider din conducerea UDMR va face aşa ceva". Astfel, după opinia şefului celui mai mare partid unguresc din România, numai un înalt post guvernamental
la Bucureşti poate garanta loialitatea politicianului ungur din România. O astfel de mărturie publică discreditează în continuare UDMR în ochii tuturor maghiarilor din bazinul Carpatic.
La modul opus se comportă politicienii din Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania (EMNT). Ei oferă demonstrativ documentele pentru cetăţenia ungară. Astfel, pe 24 ianuarie, şi-a depus declaraţia însuşi Laszlo Tokes, ungur din Transilvania, "principalul tulburător al liniştii" din ţările bazinului carpatic, care este şi vicepreşedinte al Parlamentului European şi preşedinte al Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania (EMNT), erou al Revoluţiei române din 1989.
Însoţit de copiii lui mai mari, el a venit la Debrecen, al doilea oraş ca mărime din Transilvania. Faptul că Tokes şi-a depus declaraţia pentru cetăţenie la Debrecen demonstrează atitudinea hotărâtă a unei părţi a ungurilor din Transilvania faţă de statul român. Se ştie că Debrecen, în timpul revoluţiai naţionale ungare de la 1848-1849 a fost capitala vremelnică a ţării, unde era sediul guvernului revoluţionar condus de Lajos Kossuth. Această revoluţie le cerea habsburgilor, printre altele, conducerea Transilvaniei de către unguri (punctul 12 din "Uniunea" lui Petofi). În plus, Debrecenul este capitala neoficială a regiunii Partium, tăiată în jumătate acum în urma Tratatului de la Trianon din 1920. De aceea, faptul că Tokes şi-a depus declaraţia de cetăţenie tocmai în acest oraş este şi o demonstraţie patriotică împotriva dezmembrării violente a Ungariei după Primul Război Mondial.
Într-o vreme, Tokes a fost episcop reformat, iar eparhia lui din Partium a fost şi ea împărţită în două în 1920 prin graniţa româno-ungară. O parte din Partium a rămas în Ungaria, alta a trecut la România. De aceea, nu este întâmplător faptul că Tokes, în timpul călătoriei sale la Debrecen, era însoţit de activişti din EMNT din partea românească a Partiumului - zonele Nadvarad şi Bihor. Debrecenul este dispus să stabilească legături de tip Schengen cu partea românească a provinciei Partium. Se ştie deja că Debrecenul va primi cereri de cetăţenie pentru mii de maghiari din zonele adiacente din România.
Laszlo Tokes a fost pe primul val. În timpul vizitei la Debrecen, împreună cu consilierul Toro Tibor de la EMNT, Tokes a avut convorbiri cu primarul Lajos Kosa, a doua persoană în ierarhia formală a partidului Fidesz de guvernământ.
“Primirea cetăţeniei ungare în Transilvania românească diferă de procesul similar din Transcarpatia ucraineană şi din Voivodina Serbiei. Diferenţa este marcată de o anumită incandescenţă a vieţii politice locale. Pare mai matur acest proces în Transilvania şi mai izbitor, moment ce induce o aşteptare îngrijorătoare”, descrie Regnum foarte precis starea de spirit din Transilvania.
Pe 13 februarie, Consiliul Naţional Secuiesc din Transilvania (EMNT) a transmis o scrisoare oficială preşedintelui român Traian Băsescu cu propunerea de a începe negocierile cu reprezentanţii regionali pentru acordarea statutului de autonomie Ţinutului Secuiesc. S-au strâns semnături pentru acest document elaborat în limba maghiară. Plicurile cu acest memoriu au fost trimise pe adresele localnicilor pentru a-i impresiona cu faptul că se adresează preşedintelui României.
În acest timp, noi trebuie să fugărim câteva sute de vameşi care iau şpagă la fel ca pe timpul lui Caragea Vodă...

America exportă libertatea prin Twitter

Cui să mai furnizăm o revoluţie? Măcar una mică?... Cu nume de floare neapărat: Revoluţia părăluţei, a păpădiei. De ce nu traista-ciobanului sau ciuboţica-cucului?
Secretarul de stat american Hillary Clinton îşi pune mari speranţe în Internet. Ea a declarat că pagina de Twitter a Departamentului de Stat va fi funcţională şi în limbile rusă, chineză şi hindi. Obiectivul constă în faptul că, prin intermediul reţelelor sociale, cei din Opoziţie să poată organiza la fel ca în Egipt marşuri de protest şi să lupte pentru liberalizarea Internetului.
Vorbind în faţa studenţilor Universităţii "George Washington", pe data de 15 februarie, Hillary Clinton a spus că Departamentul de Stat american a hotărât să intre în Reţea mai activ în limbile rusă, chineză şi hindi. Iniţial, Washingtonul discuta cu organizaţiile neguvernamentale şi cu liderii de opoziţie prin intermediul reţelei de socializare Twitter în limbile franceză, spaniolă, arabă şi farsi pentru Iran, dar şi pentru unele ţări din Asia Centrală şi de Sud.
Cu ajutorul Internetului, America intenţionează să susţină libertatea în toată lumea. Şi ca un exemplu demn de avut în vedere, Hillary s-a referit la evenimentele din Egipt. La sfârşitul lui ianuarie, timp de patru zile, sute de mii de egipteni , coordonându-şi acţiunile prin reţelele de socializare, au participat la demonstraţii. Autorităţile au încercat să închidă reţeaua de telefonie mobilă şi de Internet, dar apoi au fost nevoite să retracteze.
Statele Unite intenţionează să transfere acest experiment şi pe pământ rusesc. După cum rezultă din discursul lui Hillary Clinton, oficialii Departamentului de Stat vor comunica direct cu activiştii pentru drepturile omului din Rusia, cu reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale pentru a afla dacă nu cumva aceştia se confruntă cu anumite presiuni, dacă au nevoie de ajutor şi ce anume ar vrea pentru a rezista îngrădirii libertăţii de exprimare şi de
întrunire.
Statele Unite vor monitoriza asigurarea libertăţii pe Internet cu ajutorul diplomaţilor şi al specialiştilor, care lucrează în Amabasada din Rusia şi în alte ţări. La Washington, pentru coordonarea acestei activităţi se creează un departament special pe probleme de cibernetică. Acest departament va fi condus de Christopher Painter, un fost director de departament cibernetic din cadrul Consiliului Securităţii Naţionale din SUA. În esenţă, programul anunţat de către secretarul de stat are multe în comun cu aspiraţiile eminenţelor din Partidul Republican. Reamintim că John McCain, fostul candidat la preşedinţia Statelor Unite, l-a prevenit pe premierul Vladimir Putin că în Rusia sunt posibile aceleaşi transformări ca în Egipt. De altfel, senatorul John McCain a devenit mesagerul revoluţiei pe Internet.
Sigur că o asemenea acţiune este pasibilă de etichete de genul « amestec în treburile interne », dar rămâne la limita dreptului internaţional. Şi apoi nici nu cred că popularitatea lui Putin poate fi spulberată prin mesajele internauţilor.
Până la urmă însă, parcă e de preferat să vină americanii prin Twitter, decât ruşii pe tancuri.

Washingtonul recunoaşte şi susţine suveranitatea Japoniei asupra Kurilelor

Să fi uitat Obama de “resetarea” relaţiilor cu Federaţia Rusă? Este o întrebare care izbucneşte natural când auzi că Washingtonul abordează direct anumite rapturi teritoriale din timpul războiului.
"Noi susţinem activ Japonia în problema referitoare la teritoriile din nord (Insulele Kurile din sud)", a declarat Phillip Crawley, reprezentantul Departamentului de Stat american. "Guvernul Statelor Unite susţine Japonia în această problemă şi recunoaşte suveranitatea japoneză asupra acestor insule", s-a precizat şi la Ambasada SUA de la Moscova.
"Suveranitatea Rusiei asupra Kurilelor din Sud, stabilită ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, nu se poate pune la îndoială", a repetat Alexandr Lukaşevici, purtătorul de cuvânt al MAE de la Moscova. Anterior, Serghei Prihodiko, consilierul preşedintelui Dmitri Medvedev, a reamintit că "suveranitatea Federaţiei Ruse asupra Kurilelor nu se va lua în discuţie nici astăzi, nici mâine".
Dar poimâine ce va fi? Nu ştim şi e bine să fim pregătiţi.
Recent, autorităţile georgiene au propus Japoniei să recunoască faptul că Abhazia şi Osetia de Sud "au fost ocupate de Rusia ca teritorii georgiene", iar în schimb, Georgia va recunoaşte că Insulele Kurile "sunt teritorii japoneze, ocupate de Rusia".
Viorel Patrichi




Medvedev: „Ei au pregătit acelaşi scenariu şi pentru noi”


"Uitaţi-vă la situaţia care s-a creat în Orientul Mijlociu şi în lumea arabă, este cea mai grea. Se poate întâmpla orice, dar e posibil să se dezintegreze state mari, cu multă populaţie, care se vor fragmenta. Aceste state sunt foarte complexe, evenimentele pot aduce fanatici la putere, ceea ce ar însemna incendii de zeci de ani şi răspândirea extremismului în lume. Trebuie privit adevărul în ochi", a spus preşedintele rus Dmitri Medvedev la o întrunire din 22 februarie de la Vladikavkaz cu şefii structurilor de forţă.
Diagnosticul haosului din lumea arabă este corect. Dacă o minte diabolică ar fi conceput un asemenea plan din umbră, tot ar simţi acum că se clatină pământul sub picioare şi că nu mai are nimic sub control. Preşedintele Medvedev merge în aceeaşi direcţie a conspiraţiilor universale când se referă, în paralel, la Rusia. "Ei au pregătit un asemenea scenariu şi pentru noi, iar acum, cu atât mai mult, ei vor încerca să-l pună în aplicare. În orice caz un astfel de scenariu nu ţine la noi", a avertizat liderul de la Kremlin. Nu a precizat cine ar fi „EI”. Dacă nu ar fi cel mai informat om din Rusia – ca să parafrazez un alt clasic în viaţă – aş putea crede că este şi el atins de „flacăra violet”. Erau la aceeaşi masă şefii serviciilor speciale din Rusia, atât de temute în toată lumea. Nu l-a contrazis nimeni, măcar aluziv.
Şi atunci, care să fie „EI”?
Iată o şaradă pe care ne-o aruncă preşedintele Rusiei.
În ultimii 10-15 ani, am tot citit proiecte strategice, de genul Stratfor, care vizează dezmembrarea Federaţiei Ruse. Cea mai mare ţară din lume are probleme interne serioase. Şi nu numai din cauza musulmanilor din sud. Probabil că dezintegrarea statului rus s-ar fi produs dacă nu apărea Vladimir Putin în amurgul buimac al lui Boris Elţin. Acum însă lucrurile s-au schimbat mai ales în plan economic, iar spectrul celei de-a doua unde de şoc s-a mai îndepărtat. Nu definitiv.
Medvedev a ţinut această consfătuire extraordinară în capitala Osetiei de Nord ca urmare a atacurilor teroriste din 19+20 februarie din Kabardino-Balkaria.
"Nşte excentrici care nu se sinchisesc nici de femei, nici de copii. Nu avem de ce să-i plângem.Trebuie continuată anihilarea teroriştilor ireconciliabili. Noi nu vorbim aici numai de represalii contra lor. Ei trebuie aduşi în faţa justiţiei, şi, în cazul în care opun rezistenţă, trebuie ucişi fără milă. Noi trebuie să-i lovim în vizuinile lor”, a ordonat liderul rus.
Apoi a vorbit Alexandr Hloponin, reprezentantul politic al preşedintelui în nordul Caucazului. El a spus că localnicii îi acuză pentru ceea ce se întâmplă şi pe bandiţi, şi pe extremiştii radicali, şi conspiraţia turco-americană. Şeful statului a precizat că "toate aceste păreri au dreptul să se manifeste, chiar şi când e vorba de elementele străine. Eu nu mă voi referi la o ţară anume, dar unele state au realizat un fel de comuniune cu terorismul".
Este semnificativ că Medvedev nu-l contrazice pe Hloponin. Mai mult, pare să-l aprobe, cel puţin aşa se deduce din dialog. Despre ce “conspiraţie turco-americană” să fie vorba? În 2010, Medvedev şi Putin erau încântaţi de dialogul cu Erdogan şi cu Gul.
Şi atunci?
E adevărat că Turcia revine discret pe vechile poteci, dar situaţia geopolitică nu-i este chiar aşa de favorabilă. Dacă Uniunea Europeană nu dă semne de receptivitate, Ankara încearcă să facă exact ce ştie mai bine: excurs la istorie. Dar lumea islamică ex-sovietică nu e curtată doar de Turcia. Îşi manifestă interesul acolo şi Statele Unite, şi Iranul, şi China. De aceea, nu cred că Turcia poate purta un asemenea joc geopolitic pentru dezmembrarea Rusiei, chiar alături de Statele Unite.
America oficială nu-şi poate dori un dezastru în plus, pe care să nu-l poată instrumenta. Oricât de inteligent ar fi, nu-l pot imagina pe Barack Obama să joace atât de duplicitar, după lansarea resetării.
Rămâne aceeaşi întrebare: cine să fie „EI”?
Cu siguranţă, există cercuri care, din motive banal economice, doresc să pună piesa în scenă.
Rămâne de văzut cât de subtil ar putea fi regizorul...
Şi dacă regizorul nu va şti ce să mai facă pentru a opri duhul eliberat din lampa lui Aladin?

Viorel Patrichi

Matriostele Romaniei