Vedere de pe Centură. Între Hristos și Barabas

"M-am oprit mai mult asupra ucenicului Iuda (citisem, mai demult, şi o carte interesantă despre el, «re-evaluat»). Remuşcarea lui este tardivă. Ea nu mai poate schimba istoria. «Greşit-am de am vândut sânge nevinovat», spune el arhiereilor atunci când află că Iisus a fost condamnat la moarte, aruncă arginţii în templu şi se spânzură. Din păcate, evenimentele vieţii sunt irepetabile".

(Adrian Năstase)

Patria este răscolită adânc de aceste panseuri ale Nepotului Mătușii Tamara din Vinerea Neagră:

“De câteva zile, la Cornu, am pregătit grădina pentru primăvară și am citit diverse cărți, la întâmplare. Am descoperit, între altele, ”Mica Biblie cu icoane”, publicată în 1913, deci exact în urmă cu o sută de ani, de către Nicodem, Episcopul Hușilor.

Am recitit Patimile și moartea lui Iisus, reamintindu-mi și pasajele din cartea lui Bulgakov – “Maestrul si Margareta”. Fiecare dintre noi își înfățișează, probabil, personajele acelor întâmplări – Iuda, Caiafa, Ana, Pilat, Irod, Petru – sub diferite înfățișări. ”Iată, mâna vânzătorului cu Mine este la masă”, a spus Iisus la cina de taină ucenicilor săi. ”Pe care-l voi săruta, acela este, prindeți-l și-l duceți cu pază”, le-a zis Iuda, în grădina Ghetsimani, oștenilor aduși să-l prindă pe Iisus. Mi-a rămas în minte răspunsul lui Iisus: ”M-ați prins. Dar acum vi-i vremea, când stăpânește întunericul în toată puterea lui”.

Sigur că nu e deplasat să-ți imaginezi că tu ești un Hristos care a îmbrăcat conștient cămașa morții pentru salvarea nației. Sau, chiar dacă nu te-ai gândit la o asemenea apropiere ciudată, gândul cetitorului tot acolo se duce. Involuntar. Scena tulbure din Sâmbăta Seacă de la Cornu, după atâta neîndurare pentru salvatorul patriei, este simplu de imaginat: tragi un rachiu la umbra curcudușului și, când simți că îți crapă buca pe interior („bucă” înseamnă „obraz” în limba veche), arunci cu slană spre molari ca să stingi amocul, mai dai cu hârlețul de cinci ori, cauți de ou șapte mii de găini, iar mai dai la hârleț și așa te apucă o mânie sfântă în Săptămâna Patimilor (Păi ce voiați să citească în acea perioadă neagră, articolele publicate în „Era socialistă”?) :

“La Cornu, astăzi e înnorat. Așa sunt și gândurile mele. După luni de zile, ascult din nou Wagner. Aștept Lumina de la miezul nopții, semnul că suferința a rămas în urmă. Semnul (re)învierii din fiecare an”.

Ascult Wagner și-mi vine să-i calc pe toți pe jugulară. Dar cum rămâne cu Scara numelor? Bun, cu Iisus ne-am lămurit, cunoaștem cine este. Nu vreau să știu cine ar fi Ana și Caiafa, că avem caiafe destule în Justiția noastră. Marinelu să fie Pilat? Nu cred. Să fie Irod? Plauzibil, dar nu a prins răstignirea. Dar dacă a fost Pilat? Între două hârlețe, Nepotu Mătușii Tamara ajunge la lupta dintre contrariile din Materialismul istoric: „... o contradicție între entuziasmul popular, dezlănțuit la Florii, când Iisus a fost întâmpinat cu „osanale”, și vinderea și trădarea Lui de către cei mai apropiați ucenici, și apoi ura mulțimilor - poate aceleași care-L aclamau în urmă cu o săptămână), și trimiterea Lui la moarte!

Iisus a fost răstignit în urma unui act pe care astăzi l-am considera democratic! Chiar dacă manipulat prin dezinformare de către farisei. Pilat a consultat poporul și i-a dat să aleagă între Baraba și Iisus! Mulțimile au decis răstignirea lui Iisus!

Mai putem avea oare încredere în normalitatea lumii în condițiile în care criteriul majorităţii a putut fi astfel manipulat? Printr-o implicare personală în viața și decizia publică, prin cultură, prin educație, prin adoptarea unui set de valori vitale, printr-o viață trăită sub semnul demnităţii și al virtuților morale poate că acest lucru mai poate fi realizat”.

Cel mai mare mister care ne chinuie mistic aici este cine ar fi „ucenicul Iuda”. Evident, în tot acest marasm, cel mai apropiat ucenic rămâne Pontănacu. "Nu, în niciun caz nu este vorba despre el", a negat hristosul neo-comuniștilor. Nu e el, domne, deși ni se evocă și scena sărutului. Cine putea fi mai apropiat și fără el ar fi fost un nimeni? Eu te-am făcut, eu... nu, nu te pot omorî. Nu din motive creștine, firește. Cine a ajuns la „coabitare” cu... Irodul perioadei? Ghici Guevara cine-i! Cine cui i-a fost ucenic? Prin urmare, el este și “ucenicul Iuda”. Iar în Săptămâna Luminată, Nepotu Mătușii Tamara dă un răspuns oblic: “Nu Constituţia e de vină, nu partidele, nu Parlamentul. Vina este a lui Traian Băsescu. El este incapabil să coabiteze, la putere, cu altcineva, decât cu sine însuşi”.

Și, după Săptămâna Luminată, a început excursiile la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu dosarul Zambaccian, care s-a amânat, firește, că tot vine vacanța inamovibililor peste puțin timp.

De ce a trimis America doi poponari la Ambasada ei din București?

De când trăiește drama hristianică, Nepotu Mătușii Tamara nu mai poate suferi Occidentul spre care ne mâna în fiecare zi. Acolo, totul pute acum și cei care am rămas cu această opțiune nu avem demnitate, ne închinăm la Înalta Poartă etc. Și când te gândești că el s-a prezentat la campania pentru alegerile prezidențiale tocmai cu aceste argumente supreme: eu v-am băgat în NATO, eu v-am dat UE! Să lăsăm contractele oneroase cu Bechtel, Combinatul de la Galați, Aluminiul Slatina, Petrom, Rompetrol, Fregatele etc. În preajma campaniei electorale pentru Cotroceni, el s-a dus pe scara din dos la președintele George W. Bush, care i-l trimisese pe cap pe turturoiul Michael Guest. Să vedem ce scrie Adrian Năstase acum despre acele evenimente:

“La 3 august 2001, a fost trimis de către Preşedintele George W. Bush, la Bucureşti, până în iulie 2004, Michael Guest. Nu era vorba de un diplomat cu profilul tradiţional. Era şi un experiment pentru Departamentul de Stat, trimiterea la post, pentru prima dată, a unui diplomat împreună cu partenerul său, Alex Nevarez, într-un cuplu homosexual. La acel moment, Colin Powell, a fost cel care - în calitate de secretar de stat - a luat decizia respectivă, decizie contestată de unii funcţionari ai Departamentului de Stat. Oricum, Guest a fost primul ambasador homosexual avizat de Senatul American. Ca premier, am reacţionat public imediat în sprijinul lui Guest, atunci când ambasadorul SUA a fost atacat de liderul PRM, Cornelui Vadim Tudor. Am menţionat aceste lucruri pentru a sugera - nu cred că greşesc - că Michael Guest era într-o tensiune permanentă cu Departamentul de Stat şi că activitatea sa la Bucureşti, contactele sale politice purtau şi marca acestei tensiuni.

De altfel, în decembrie 2007, când Guest s-a retras din Departamentul de Stat, el a criticat-o dur, în public, pe Condoleezza Rice - Secretar de Stat la acel moment - pentru atitudinea sa faţă de funcţionarii homosexuali.

În mod evident, într-o ţară tradiţionalistă, cum este România, viaţa lui Guest nu ar fi fost foarte comodă. Sunt convins că, spre deosebire de Rosapepe înaintea lui, - permanent optimist - Guest a purtat povara acestei frustrări.

Recunosc, Michael Guest mi-a fost profund antipatic. Se pare că nici el nu mă simpatiza. Contactele lui politice erau practic doar în zona opoziţiei de atunci, în zona lui Traian Băsescu şi a jurnaliştilor, în principal, din redacţia "Evenimentului Zilei". De aceea, ca prim-ministru, am preferat să am legături personale directe cu autorităţile americane sau prin intermediul ambasadei noastre la Washington (sau prin alte canale)”.

Nu știu dacă desemnarea lui Michael Guest a fost un gest politico-diplomatic cu adresă precisă. Cert este că, într-un interviu pe care mi l-a acordat la scurt timp după venirea la București, ambasadorul american mi-a vorbit deschis despre corupția endemică la vârf din politica României, fără să dea însă nume.

Noua Constituție și regionalizarea

Am avertizat și altădată că se pregătește o constituție mai hiodoasă decât varianta scoasă din urne forgepsul de marele Octav Cozmîncă. În primul rând, greblele conduse de Căcărău refuză să prezinte publicului interesat ce ni se pregătește. De exemplu, Articolul 1 nu poate fi revizuit. Statul național unitar român nu poate fi pus la îndoială de nimeni. Ei bine, istoricul Căcărău este de altă părere: "În principiu, vorbind despre o revizuire, avem descrise în Constituţia actuală limitele revizuirii, dar discuţia se poate duce în condiţiile în care există voinţă politică şi există majoritate, în orice direcţie. Eu o să vă invit încă o dată, insistent, să înţelegeţi că punctul de vedere al USL pe ce ne-am înţeles şi susţinem în comun, ce eventual e divergent, nu poate fi prezentat decât după ce aceste discuţii sunt finalizate între noi", susține Căcărău. Presa nu are voie să știe ce decizii iau ei cu privire la viitoarea constituție.

Cel mai puturos parlamentar din România mai vine cu o propunere deșteaptă: să avem două zile naționale, să încapă și 10 mai, că dacă urcă pe tron Duda Întâiu. Mai ales că acesta susținea recent că nu trebuie consultată populația, esențial este ca elitele să vrea restaurarea monarhiei în țară. Căcărău are aceeași gândire despre „populație”. De ce s-o întrebi? Am avut un referendum la care aproape 90% am votat pentru un parlament unicameral cu 300 de membri. Ei bine, lighioanele care constituie majoritatea absolută actuală susțin că acel referendum „nu se pune” pentru că l-a provocat Băsescu!

Eu am votat la acel referendum pentru reducerea cheltuielilor. La fel vor să procedeze și cu regionalizarea. Vor să creeze regiuni, dar să păstreze județele. Cum să împaci mafiile locale? Cum să muți capitala regiunii de sud-est la Constanța, ca să-i faci pe plac lui Radu Mazăre? Ce va face Marian Oprișan la Focșani? Vor să facă niște concesii majore ungurilor prin regionalizare, segregând cele trei județe și construind un coridor geografic spre Ungaria.

Putem fi de acord cu reducerea la 8 a unităților administrativ-teritoriale din motive economice. Ne costă prea mult atâtea consilii județene și orășenești, atâtea cohorte de birocrați care ne administrează. Dar de ce să le spunem regiuni și nu județe? Cuvântul „județ” este vechi la români și are conotații profunde. Regiunea are doar semnificații geografice și atât. De ce să nu păstrăm cuvântul „județ”? Cine tușește? Sigur, gânditorii de la Bruxelles ne-au impus aberații semantice de tristă amintire: comisar, cooperativă etc. Ajunge! Trebuie să păstrăm cuvântul nostru “județ”.

Greblele lui Căcărău nu vor să interzică vânzarea pământului către străini prin noua Constituție, așa cum procedează Ungaria. Nu vor să introducă teza reîntregirii naționale pe cale pașnică în Legea Fundamentală, așa cum preciza Constituția Germaniei Federale. De aceea, foarte mulți româno vor vota contra sau nu vor veni la referendum. Căcărău și Pontănacu mizează însă pe calitățile de falsificator ale lui Dragnea. Se va repeta cazul Cozmîncă, dacă vom dormi.

Până la urmă, acest parlament, atât de hulit uneori pe bună dreptate, a modificat Legea nr. 299 din 13 noiembrie 2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, definind clar noțiunea:

“a) drepturile persoanelor care își asumă în mod liber identitatea culturală română - persoanele de origine română cele aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, care locuiesc în afara frontierelor Romaniei, indiferent de modul în care aceștia sunt apelati (armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuțovlahi, daco-români, fărșeroți, herțeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români, maramureșeni, megleniți, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumâni, valahi, vlahi,vlasi, volohi, macedo-armânji, precum si toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus), denumite în continuare români de pretutindeni”.

Mihai Ghimpu vede „Jocul Ielelor”

Și chiar îl trăiește.

Nu a făcut un pas îndărăt ca să-l promoveze pe nepotul Dorin Chirtoacă, așa cum pretindeau reformatorii din Partidul Liberal. L-a atacat constant pe Vlad Filat, dar nu a spus mai nimic despre Vlad Plahotniuk. A cerut înlăturarea președintelui Nicolae Timofti, după ce a votat pentru el. Chipurile, după ce a aflat că președintele l-a băgat la ospiciu pe disidentul antisovietic Gheorghe David. Principial, Mihai Ghimpu are dreptate. El „vede idei”, dar în „arta tuturor posibilităților” care este politica , ești mort cu o asemenea consecvență. Sigur că Filat este fundamental vinovat pentru că a votat alături de comuniștii lui Voronin de mai multe ori. Să ajungi alături de un ticălos care se face vinovat de torturarea și moartea tinerilor din aprilie 2009? Iată de ce nu s-a deschis niciun dosar penal contra acestui nemernic. Filat are însă și frâiele guvernării, știe ce înseamnă să împarți sacoșe cu convingeri politice ferme. Ce va face Mihai Ghimpu în fața acestei realități tot mai brutale cu partidul lui, care trebuie fortificat în teritoriu? Adversarii se pot uni ca să-l înlăture pe Dorin Chirtoacă de la Primărie. Ce va face atunci domnul Ghimpu? Nu pot să nu-i dau dreptate lui Mihai Ghimpu și totuși, nu trebuie să uităm că el avea partid liberal și moșul Gheorghe Ghimpu avea partid liberal și erau ca apa și focul...

Politica autentică presupune mai multă flexibilitate, fără să însemne renunțarea la principii. A nu se confunda cu oportunismul lui Vlad Filat. „Noi am făcut, nu prin declaraţii, tot ce a fost omeneşte posibil pentru ca Moldova să aibă parcurs european. Depinde ce vor face alţii. Şi eu sper că au învăţat lecţia, tare sper că au învăţat lecţia,” a spus recent Filat.

Cum să nu-l crezi?

Aud cu mândrie națională că Iurie Roșca a lansat o carte despre „partea care devine întreg” prin reconstrucția Moldovei istorice.

Cu ajutorul comuniștilor, Filat a impus legi bizare, cum numai la București în anul 2012 am văzut. Anihilarea Curții Constituționale este semnul că pitecantropii se întorc printre noi. Nu întâmplător, Traian Băsescu avertiza că scenaristul evenimentelor de la Chișinău a lucrat după același manual ca la București.

Contra spiritului european.

„Rămân totuși la convingerea că, în cele din urmă, rațiunea și interesul național vor prevala la nivelul liderilor Alianței pentru Europa. Dacă această Alianță este iremediabil destramată, în Republica Moldova nu are cine sa preia steagul avansării către intrarea în Uniunea Europeană și, atunci, procesele, încă în derulare, vor fi amânate sau definitiv oprite de către Comisia Europeană. Politicienii de la Chisinau trebuie sa înțeleagă acum, în ceasul al doisprezecelea, responsabilitatea pe care o au pentru țară și pentru generațiile viitoare", a avertizat președintele României.

Un motiv pentru care milițianul Voronin s-a trezit vorbind: Io știu cî Traian Băsăscu fași presîuni asupra condușerii respublișii noastri. Sunî noaptea târzâu ca sî ni intiegrăm în Uniunea Ieuropianî. Șî esti mereu în stari di ebrietati, adica-i bat, bre!...

Așa că Dmitri Rogozin, mâna dreaptă a lui Vladimir Putin, a venit pe 9 mai la Chișinău, sub nasul lui Filat, și a sărbătorit victoria contra fasciștilor români și victoria Uniunii Sovietice: „Așa trebuie să sărbătoriți!”, a indicat Rogozin-Turbincă.

Nabucco – un proiect parțial reanimat pentru transportul gazelor

Consorțiul NABUCCO Gas Pipeline International GmbH a anunțat pe 6 mai lansarea procedurii “Open Season” pentru rezervarea capacității gazoductului Nabucco, spune direcotul Sergiu Ion.

Prima fază a procedurii “Open Season” le oferă potenţialilor transportatori posibilitatea de a-şi exprima interesul în rezervarea capacităţii conductei, precum şi de a solicita acces la documentele procedurii, ulterior putând depune oferte neangajante pentru rezervare de capacitate.

Documentele “Open Season” includ detalii referitoare la procedură, formularul acordului de transport al gazelor şi codul de reţea aferent, stabilind termenii şi condiţiile propuse de transportator pentru serviciile de transport prin conducta Nabucco.

“Pe măsură ce continuă dezvoltarea proiectului Nabucco, suntem încântaţi să putem anunţa atingerea acestei etape extrem de semnificative. Odată construită, conducta Nabucco va oferi producătorilor şi transportatorilor acces la pieţe aflate în creştere din Europa Centrală şi de Sud-Est, precum şi un acces sporit la Terminalul Central European de Gaze Naturale de la Baumgarten. Procedura de tip “Open Season” se va desfăşura conform principiilor liberului acces şi diversificării aprovizionării', a declarat Reinhard Mitschek, CEO al Nabucco Gas Pipeline International GmbH.

Finalizarea primei faze a procesului “Open Season” era prevăzută pentru sfârşitul celui de-al doilea trimestru al acestui an. După încheierea cu succes a acestei etape, transportatorii vor fi invitaţi să transmită oferte angajante. Începerea etapei ofertelor angajante este prevăzută pentru trimestrul al treilea al anului 2013. Pentru a asigura un anumit nivel de flexibilitate, Nabucco Gas Pipeline International GmbH îşi rezervă dreptul de a extinde sau modifica calendarul prevăzut pentru “Open Season”.

Proiectul Nabucco reprezintă cea mai scurtă rută de acces a gazelor naturale de la exploatările din Azerbaidjan către Europa de Sud-Est, care facilitează acces direct întregii pieţe din regiunea Balcanilor, cât şi consumatorilor din Italia şi Grecia.

Conducta Nabuco va face conexiunea cu Trans Anatolian Pipline (TANAP), la graniţa turco-bulgară, tranzitând Bulgaria, România şi Ungaria, până la terminalul central-european de redistribuire (HUB) de la Baumgarten, Austria. Via Baumgarten, gazele furnizate prin Nabucco pot alimenta peste 500 de milioane de clienţi din Europa.

Proiectul Nabucco are drept scop diversificarea surselor de aprovizionare cu energie ale Uniunii Europene, prin construirea unui gazoduct care va porni de la Marea Caspică şi va ocoli Rusia. Conducta va avea o lungime de 3.300 de kilometri și nu se va supune prevederilor Pachetului Energetic III al Uniunii Europene, statut la care visează și Vladimir Putin pentru South Stream.

Chiar dacă această conductă și-a redus dramatic capacitatea proiectată inițial (o concesie pentru Turcia și Azerbaidjan, care construiesc Trans Anatolian Pipline (TANAP) sau lipsa banilor pentru construcție?), proiectul Nabucco este foarte important pentru România, ceea ce îi face pe conducătorii noștri să viseze la independența energetică. "România are şansa uriaşă în aceşti ani de a fi într-adevăr importantă pe harta energetică a regiunii. Şi urmează câteva momente extrem de importante: finalizarea proiectului Nabucco, investiţiile în explorările off shore - am fost nu întâmplător în vinerea mare să văd cu ochii mei ceea ce înseamnă într-u fel viitorul României din punct de vedere energetic - investiţiile în transportul enegiei - anul acesta vreau să inaugurăm, şi ca un mesaj special pentru Republica Moldova - conexiunea de gaze, după aceea urmând să îmbunătăţim conexiunea de energie de înaltă tensiune", a spus premierul Victor Ponta.

Dacă lucrurile se urnesc atât de greu, riscăm să găsim și în conducta Iași-Ungheni-Chișinău tot gaze de la South Stream, adică din Rusia.

Documentele 'Open Season' includ detalii referitoare la procedură, formularul acordului de transport al gazelor şi codul de reţea aferent, stabilind termenii şi condiţiile propunsportator pe"România aGenerația de pe Prut

Inna Guțu de la Radio Chișinău este o fată frumoasă, blondă și curajoasă, cum vezi multe prin capitala celui de-al doilea stat românesc. Trupul ei are ceva exotic, de ferigă și privirea ascunde scurte pâlpâiri senzuale, involuntare. Ca ploaia cu soare. De la ea am auzit însă o formulă surprinzătoate pentru caracterizarea tineretului actual din Republica Molotov. „Noi suntem generația de pe Prut. Este conceptul nostru, al celor care am studiat în România sau în străinătate. O metaforă. Noi nu ne regăsim nici aici, nici în România. Cei de aici au rămas în urma noastră, cei din România gândesc prea repede comparativ cu noi. În străinătate nu are nimeni nevoie de noi. Ne place sau nu, noi suntem deci generația de Prut”, spune Inna.

M-am gândit mult la această formulare inedită. În fond, cam așa stau lucrurile: tinerii care au ieșit în stradă în aprilie 2009 privesc dezamăgiți la spectacolul politicianist și mafiot de la Chișinău. Pentru ei nu mai există loc în societate. Ei sperau într-o deschidere totală spre România, spre Uniunea Europeană și îl văd acum pe Vlad Filat votând alături de comuniștii lui Vladimir Voronin, care i-au hăituit ca pe câini turbați, i-au torturat, i-au mutilat, pe unii chiar i-au omorât și încă nu s-a întâmplat nimic. Unii din ei au ieșit cu părinții de mână în fața tancurilor sovietice în 1990 și ce trăiesc astăzi?

Încă îi mai bântuie pe mulți obsesia să rupă lanțurile nevăzute și să migreze în cele patru zări, dar nimeni nu are nevoie de „generația de pe Prut”. Inna a studiat la Cluj, apoi la Iași, a muncit patru vacanțe la rând în Statele Unite ale Americii, sperând că va găsi acolo un loc. Nu a izbutit și s-a întors. „Am lucrat și în Ohio, cel mai nenorocit stat din America. Nici nu vă puteți imagina la ce munci umile ne-au supus...”

Basarabia era tabula rasa!

Radio Chișinău și Facultatea de Jurnalistică de la Chișinău au organizat la sfârșitul lui aprilie 2013 un simpozion de înaltă ținută științifică, unde s-au evocat începuturile radioului din Basarabia. Cu acel prilej, l-am cunoscut pe profesorul Aurel Marinciuc, un venerabil intelectual de 82 de ani, fost decan al Facultății de Mecanică și Electrofizică.

Într-un fel, el era reprezentantul „Generației de pe Nistru”, care a trebuit să supraviețuiască deportărilor, în condiții mult mai dure, comparativ cu cele de azi: peste Nistru, acționau în haită bolșevicii , adică înaintașii lui Igor Smirnov. La Chișinău, tăiau și spânzurau alde Bodiul și Lucinski. Nimeni nu putea măcar visa să ajungă în România .

Aurel Marinciuc s-a născut la 10 august 1932, în satul Crișcăuți, județul Soroca, aproape de Nistru. A făcut școala în sat, apoi un an la Liceul Tehnic Soroca. Au venit sovieticii, a pierdut un an. A continuat să învețe în satul Bădiceni, la bunica, alt an în satul Visoca, unde a apucat foametea cea mare. A mai stat un an în satul Climăuți, unde erau profesori extraordinari, foști liceeni din clasesle superioare, care nu au dovedit să fugă. Clasele IX-X, le-a făcut la Soroca, cu medalia de aur. A terminat Facultatea de Fizică la Chișinău, unde a fost admis în 1950. „Când am ajuns la Universitate, nu auzeai o vorbă românească. Peste o lună, un frizer m-a întrebat într-o românească frumoasă: Cum să te tund? Fusese frizer la București. Erau primele vorbe românești după o lună de zile! Chișinăul era tabula rasa! Românii care mai rămăseseră parcă erau speriați. După mulți ani de prietenie, am aflat că unii erau fii de profesori, de preoți, că au neamuri în România sau în America. Lumea era foarte prudentă. Nu vorbea nimeni cu nimeni practic. S-au succedat trei transformări radicale pentru mine. Au venit sovieticii, au plecat sovieticii și iar au venit. Țin minte foarte bine ce se petrecea atunci. Noi eram aproape de graniță și, cu toate că ultimatumul era dat pe neașteptate, dragă Doamne, autoritățile românești știau tot. Peste Nistru erau concentrate forțe militare extraordinare, tancuri, aviație, sute de mii de soldați. Se vedeau de-aici”.

„Doamne, adă-i pe acești rătăciți la picioarele tale!”

Vizavi de Soroca este satul Zăstînca. Acolo, prin 1935, biserica fusese aruncată în aer de sovietici. Cei de aici au văzut și, în fiecare duminică după amiază, mai ales polonezii, se duceau la malul Nistrului cu preotul și se rugau pentru cei de dincolo de Nistru: „Doamne, adă-i pe acești rătăciți la picioarele tale!”. Spionii mișunau aici și au transmis acolo. Și cum apărea coloana de polonezi, cei de la Zăstînca puneau fanfara și cântau „Internaționala” peste Nistru...

Războiul psihologic dintre sovietici și români era în toi deja. Sovieticii au construit stații de radio la Tiraspol și la Balta pentru propaganda contra românilor. Și atunci, Bucureștiul a ridicat o stație la Chișinău, care bătea până la Leningrad și la Moscova. „Radioul a apărut la noi în casă în 1938, își amintește profesorul Marinciuc. Au venit niște comercianți și au instalat vreo 10 aparate Columbia în sat. Învățătorii, peotul și niște gospodari aveau. În fiecare seară, soseau la noi 10-20 de oameni și stăteau în casa mare și ascultau muzică, iar duminică veneau la serviciul divin. Clătinau din cap: “Vrăjitorie. Nu-i lucru curat!...” Cu timpul, s-au deprins. Prin școli era străjeria pe-atunci. O invenție pro-monarhistă, patriotardă, dar tineretul era ocupat și puteai învăța ceva acolo: sădirea copacilor, strângerea plantelor medicinale, aveam uniforme, făceam serbări etc. Era o ceremonie pentru ridicarea pavilionului pe un stâlp mare de 20 de metri. Veneua din zece sate toate școlile, gospodari cu cai frumoși, împodobiți cu panglici, cu zurgălăi. Se prezentau programele străjeriei și la radio”.

O femeie fantastică

Și profesorul mi-a vorbit despre arta supraviețuirii românilor din acele vremuri cumplite. Un asemenea model a fost Eufrosinia Kersnovskaia, fiica unor boieri cu rădăcini germane, poloneze, grecești, macedonene. Bunicii dinspre mamă erau Eufrosinia Ion Cianguli și Alexei Cara-Vasile, aromâni din Cahul. „O femeie foarte instruită. Am compus un album pentru această femeie uitată. Eu i-am căutat rudele din Siberia și din România. În casa lui Soljenițin din Moscova, în ianuarie 2009, a avut loc o conferință dedicată centanrului nașterii ei. Eufrosinia avea 33 de ani și și-a trimis mama la București, care a fost primită și cazată la Curtea Regală, când au venit sovieticii. Ea a rămas să-i înfrunte pe sovietici. Când au dat-o afară din casa de la Soroca, Eufrosinia umbla prin oraș desculță, cu un topor și întreba cine are de tăiat lemne. Fusese mândria orașului, fiică de profesori mari, medici, avocați... Au chemat-o la NKVD. „Ce vrei să demonstrezi cu asta?”, au întrebat-o. „Ce scrie în cărțile voastre? Cine nu muncește nu mănâncă. Eu vreau să mănânc bine și vă rog să mă lăsați în pace”. Era un afront și au dus-o în Siberia. A fugit și a umblat singură jumătate de an iarna prin taiga. Mânca ghindă, păsări moarte. Au prins-o iar. A stat 20 de ani în Siberia. Mama ei trăia în familia academicianului C.I. Parhon la București. A aflat de ea după ce a scăpat din gulag și i-a scris. Eufrosinia știa nouă limbi.

Când a plecat în Siberia, tot trenul care trecea Nistrul cânta „De ce m-ați dus de lângă voi, de ce m-ați dus de-acasă?”.” Românii mureau frecvent striviți de copacii prăbușiți. Așa a sfârșit și mama lui Mircea Snegur și el a uitat când a ajuns prezident... Eufrosinia a adus-o pe mama ei în Uniunea Sovietică în 1960. „Fofa, scrie tot ce mi-ai povestit mie”, i-a spus mama înainte să moară. Cartea a ajuns la expoziția de carte de la Frankfurt și a fost considerată o capodoperă universală. Eufrosinia era și pictoriță. A făcut 700 de ilustrații color din lagăr, pe care le-a inclus în monumentala carte de memorii „Vinovată de nimic. Cronica ilustrată a vieții mele din gulag”. A apărut în rusă și în germană, în 1991, în franceză, în 1994.

Și e complet necunoscută în România.

Profesorul Marinciuc a elaborat un prim album în limba română, impresionant prin informații și imaginile folosite. El însuși un luptător, a participat la “re-basarabenizarea” Basarbiei care era condusă de transnitreni după 1944.

„Eu mi-am făcut datoria...”, mi-a spus profesorul.

Și atunci m-am gândit din nou la Inna și la „Generația de pe Prut”, care o vor lua de la capăt pentru că Siberia nu mai există...

Există undeva România care se trezește încet-încet din coșmar.

Viorel Patrichi

Giles Ratia, președintele Apimondia, un mare prieten al României, ne avertiează că ne îndreptăm spre sinuciderea colectivă

Nu este opinia unui ecologist depresiv. Domnul Ratia este un specialist autentic în științele naturii și știe ce spune.

Moartea albinelor prevestește sfârșitul nostru. Dialog cu Gilles Ratia, preşedintele Apimondi

Cu prilejul Târgului Naţional al Mierii, ediţia a 8-a, care a avut loc în perioada 19-21 aprilie pe Bulevardul Ficusului din Bucureşti, am avut onoarea să discutăm cu domnul Gilles Ratia, preşedintele asociaţiei internaţionale a crescătorilor de albine Apimondia.

Cristina Mateescu, directoarea generală a Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură, şi Ioan Fetea, preşedintele Federaţiei Crescătorilor de Albine din România, l-au primit pe domnul Ratia pe 17 aprilie, ziua în care francezul tocmai împlinea 62 de ani.

Distinsul oaspete, care a înconjurat Pământul cu motocicleta lui, este un pasionat specialist în apicultură, un ecologist convins şi un mare prieten al României. Şi ce cadou mai nimerit puteau găsi gazdele, decât un tortuleţ de forma unei albine?

- Domnule preşedinte Gilles Ratia, cum e să sărbătoriţi ziua de naştere în România?

- Ca în familie şi cu foarte mulţi prieteni.

- Înseamnă că aveţi vechi prieteni în România, dacă vă simţiţi ca în familie...

- Eu am venit de mai multe ori în România şi am foarte multe cunoştinţe aici. România este o foarte veche membră a Apimondia, federaţie pe care eu o prezidez în această perioadă. Cu prietenii mei Ioan Fetea şi Cristina Mateescu, am lucrat multă vreme şi am văzut ce progrese au realizat ei. Pentru cineva care vine din vestul Europei, este întotdeauna o bucurie să vezi cum progresează România.

- Cum a început dragostea dumneavoastră pentru albine?

- În timpul studiilor universitare, am citit o cărticică a unui autor belgian, Maurice Maeterlinck. (Maurice Polydore Marie Bernard Maeterlinck, născut la 29 august 1862, la Gand, a murit la 6 mai 1949. Poet, eseist şi dramaturg belgian, laureat al Premiului Nobel pebntru Literatură în anul 1911).

O carte care amesteca realitatea cu poezia din colonia de albine. M-a făcut să înţeleg că această micuţă, minunată albină realiza nişte lucruri extraordinare pentru omenire. Şi am mai înţeles că această miraculoasă insectă este un factor important în asigurarea polenizării în agricultură, dar şi pentru perpetuarea biodiversităţii.

Mai mult, cartea făcea o trecere în revistă de la detalii de genetică până la poezie. Pentru mine, care sunt o fire curioasă, a reprezentat ceva magnific.

Mai aveam o dorinţă: să devin consultant pentru apicultură. A trebuit să fac deci şi puţină practică fiindcă m-a interesat nobleţea produselor. Era fascinant pentru că nu-i acelaşi lucru să faci o salată de roşii sau să vinzi un pui. Mierea, lăptişorul de matcă rămân produse nobile şi au propria conservabilitate. Am fost interesat de toate aspectele vieţii albinelor. După 12 ani, cât timp am activat ca apicultor profesionist, cu 500 de stupi, când produceam 3000 de mătci pe lună, în 1986, am pus bazele companiei Apiservice. Este o agenţie de dezvoltare şi, din acel moment, am vizitat şi am lucrat în peste 120 de ţări. A fost o ocazie să vizitez peste 1000 de ferme apicole din lume, să discut cu oameni de ştiinţă din peste 50 de universităţi şi să prezint peste 200 de conferinţe în întreaga lume. Graţie acestei experienţe, acestui efort pe care l-am făcut, am fost 10 ani preşedintele Comisiei tehnice de tehnologie din Apimondia, am fost ales cu 4 ani în urmă preşedintele Apimondia, la Montpelier, în 2009.

- În România, există percepţia populară că prisăcarii sunt oameni cu totul speciali. Ce cred francezii despre crescătorii de albine în tradiţia lor?

- Da, este într-adevăr o lume diferită. Dacă într-o vie putem intra să tăiem singuri strugurii de pe viţă, des stupi oamenii nu se apropie din cauza temerilor de alergii şi înţepături. Şi atunci există un secret al apicultorilor. Şi, în ciuda faptului că producţia apicolă este o producţie agricolă, apicultor poate să fie şi un preot, şi un profesor, oricine. Apicultorul este foarte mândru de produsele lui şi are şi motiv să fie.

Este şi foarte inventiv pentru a-şi îmbunătăţi tehnica din stupină. Şi din acest motiv, la reununile apicultorilor, dacă veţi încerca să interveniţi în dezbateri, nu veţi avea şansa măcar să spuneţi un cuvânt. Pentru Franţa, de 10 ani este un aspect nou. Noi înregistrăm mortalităţi foarte mari din cauza pesticidelor din agricultură, din categoria neonicotinoide.

("Noi am propus suspendarea, timp de doi ani, a trei substanţe din clasa neonicotinoide, prezente în pesticidele pentru patru tipuri de culturi: porumb, rapiţă, floarea-soarelui şi bumbac", a anunţat Tonio Borg, comisar european responsabil cu sănătatea şi protecţia consumatorilor” - „Le matin” – nota red).

Prisăcari de Paris

- Cam cât la sută reprezintă mortalitatea din numărul familiilor de albine din Franţa?

- Între 25%-30%. Marja de 0-5% mortalitate este un procent normal.

(Ioan Fetea, preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România spune că în ţara noastră, mortalitatea este de 5-7%, după un an secetos, cu o iarnă grea, fără rezerve destule. Până la 10% nu este o tragedie.)

În Franţa, asociaţiile apicultorilor au făcut campanii puternice pentru protecţia albinelor. De aceea, pe orice stradă din Franţa, se ştie că albinele au ajuns în pericol. Este un curent foarte larg de simpatie pentru albinele care protejează biodiversitatea. Mulţi oameni din Paris, fără să fie apicultori, îşi cumpără doi-trei stupi tocmai pentru ca florile să mai înflorească. Pentru diverse societăţi care vând stupi şi materiale, a devenit o bună afacere. Influenţa apicultorilor a devenit generală.

Conflictul cu marii fermieri şi cu producătorii de pesticide

- Pericolul pentru albine înseamnă insecuritate şi direct pentru om, pentru mediul lui de viaţă, nu numai pentru biodiversitate. În acest context, cum se va putea rezolva conflictul de interese cu marii fermieri, cu marii producători de pesticide?

- La conferinţa mea de la Bucureşti, din 19 aprilie, voi pune accentul pe cele 5 probleme majore ale apiculturii din toată lumea:

1. Mortalitatea albinelor; 2. Falsificarea mierii; 3. Legislaţia din ce în ce mai restrictivă; 4. Creşterea costurilor de producţie; 5. Vârsta apicultorilor. Tot mai puţini tineri se îngrijesc de albine.

Există peste 8 factori posibili şi sinergiile dintre aceştia, care provoacă mortalitatea albinelor şi toţi sunt legaţi de activitatea umană: activitatea intensivă a agricultorilor, activitatea intensivă a apicultorilor, lumea modernă în care se schimbă clima. Cu excepţia schimbărilor climatice, soluţia este practic relativ simplă, dar ea presupune schimbarea completă de mentalitate, extinderea lobby-ului în lumea companiilor care lucrează pentru agricultură. Avem numeroase raportări, inclusiv cele din partea FAO – şi aş putea să vă dau tot felul de adrese pe Internet cu mii de pagini, unde se demonstrează că populaţia globului poate fi hrănită, chiar dacă ajunge la 11 miliarde de oameni, numai cu produse bio.

- Ce pot face apicultorii pentru salvarea albinelor lor într-o agricultură tot mai ostilă pentru ele?

- Apicultorii trebuie să adopte standardele pentru apicultura biologică. De exemplu, pentru standardul european, pentru a fi certificaţi bio, ei trebuie să respecte 24 de puncte, din care 6 sunt foarte importante pentru a evita pierderea coloniilor de albine. Câteva exemple. Să se interzică amplasarea stupilor lângă monoculturile de tip industrial. Deci, se elimină astfel o mare cantitate de pesticide. În al doilea rând, să se folosească tehnologiile de tratare a bolilor la albine fără produse chimice, de sinteză, ci să se meargă tot mai mult pe produse naturale sau pe biotehnologii. Se evită astfel contaminarea cerii cu produse veterinare, ceea ce este o problemă majoră. Singurul exemplu mai tehnic: în momentul în care în ceară există reziduuri de tau-flu vaninat şi de cumafos, două produse veterinare folosite în tratamentul varroozei, care, împreună, dau toxicitate asupra intestinelor albinei.

Enzimele din intestinele albinei sunt responsabile de detoxifierea nectarurilor care sunt contaminate cu alte pesticide. Există studii ştiinţifice, pe care nimeni nu le contestă. Este o chestiune foarte subtilă. Contaminarea nectarului şi a polenului este provocată de acţiunea sistemică deoarece se foloseşte o tehnologie nouă de înrobare a seminţei în pesticid. Aceasta este contaminarea produsă de agricultori. Dar există şi alte forme de contaminare a microclimatului, a micromediului, care este stupul, unde avem şi noi ca apicultori partea noastră de responsabilitate prin produsele veterinare pe care le folosim pentru tratamente.

Dacă se produce doar poluarea agricolă, dar în stup ţinem sub control ca să nu contaminăm albinele cu substanţe veterinare toxice, încă mai merge. Dacă ne aflăm într-o zonă montană, unde nu există poluare agricolă, dar folosim medicamente pentru tratarea albinelor, încă este bine. Dar în momentul în care cei doi factori se cumulează, atunci avem probleme cu aparatul digestiv al albinelor.

Apicultura bio şi siropul de cereale

- Cum se mai poate face astăzi apicultură bio?

- Înainte, când apicultorii aveau probleme de hrănire cu albinele, îşi mai suplimentau hrana cu un sirop din zahăr care provenea din sfeclă sau din trestie. Dar de peste 10 ani, pentru alimentaţia umană şi animală, s-a dezvoltat o foarte mare industrie de izo-glucoză şi izo-fructoză, care provin din porumb şi din orez. De exemplu, nivelul obezităţii în Statele Unite ale Americii a crescut din cauza acestui sirop de cereale îmbogăţit cu fructoză. Acesta este primul lobbing agro-industrial din SUA. Îl veţi găsi peste tot: în brânzeturi, coca-cola, pepsi-cola şi toate celelalte băuturi carbo-gazoase. Acest lucru a avut un impact incredibil asupra metabolismului uman.

- Nu credeţi că acest lucru se va întâmpla şi cu albinele?

Dar dacă apicultorii se vor orienta spre apicultura biologică, trebuie să-i convingă pe agricultori să procedeze la fel în domeniul lor.

(Aici, apicultorii români îi aduc preşedintelui Apimondia un tortuleţ sub formă de albină. Francezul este încântat şi se fotografiază cu „albinuţa” primită).

- Nu este o luptă inegală?

- Putem hrăni toată omenirea dacă nu vom mai produce combustibil bio şi dacă vom mânca mai puţină carne. Am putea compensa cu agricultura bio. Este o chestiune de decizie politică până la urmă, însă politicienii sunt mult prea legaţi din nefericire de lobby-ul care se face în agricultură.

În ce mă priveşte, ca specialist în domeniu, pot să spun că multiplicarea numărului de produse chimice este o mare problemă. De exemplu, neonicotinoizii sunt de 7000 de ori mai toxici decât era DDT. Dacă vom continua pe această cale, vom ajunge la o contaminare globală – sol, aer apă, a tot ce ne înconjoară. Şi vom avea nenumărate cazuri de cancer. Marile companii agro-chimice nu ne propun niciun fel de soluţie din păcate, dar ne oferă pesticide din ce în ce mai sofisticate.

- Mai putem cultiva cereale fără pesticide?

- Să fie clar, agricultura biologică nu înseamnă să ne întoarcem la agricultura practicată de bunicii noştri. Sub nicio formă! De la momentul acela, s-au acumulat cunoştinţe enorme despre paraziţi, despre combaterea lor. Domeniul s-a dezvoltat enorm. Mai mult decât atât, practicarea unei agriculturi biologice va însemna crearea unor noi locuri de muncă. Şi vom obţine produse care oferă mai multă sănătate oamenilor. Mortalitatea anormal de ridicată la albine durează de peste zece ani şi este un mesaj pe care aceste fiinţe ni-l transmit în calitatea lor de bioindicatori: Oameni buni, fiţi atenţi, aţi apucat pe calea greşită! Până la urmă, este misiunea noastră, a apicultorilor, să transmitem acest mesaj publicului larg, presei şi politicienilor. Altfel, 35% din ceea ce cunoaştem drept alimentele noastre vor dispărea. Şi nu vă vorbesc de flora spontană sălbatică.

Australia – paradisul albinelor

- Şi totuşi, unde mai pot trăi albinele în linişte, departe de asemenea pericole mortale?

- Există anumite ţări care au mortalitate mai scăzută. Este o chestiune foarte interesantă. Desenaţi două hărţi ale lumii: pe una este agricultură intensivă şi apicultură intensivă, cu zone albe, roz şi roşii, pe altă hartă consemnăm mortalitatea albinelor pe regiuni, le fel, cu zone albe, roz şi roşii, şi dacă le punem una peste alta, vom vedea că este o suprapunere totală. Însă fiecare regulă are şi propria ei excepţie. De exemplu, Australia. Acolo, agricultura este intensivă, apicultura este foarte intensivă. Media producţiei anuale este de aproximativ 100 kg de miere pe un stup, dar mortalitatea albinelor nu se ridică la nivelul Europei Occidentale sau în Argentina, mai ales în Statele Unite ale Americii, unde mortalitatea albinelor a ajuns la 38%.

- De ce Australia?

- Este singura ţară din lume unde nu există acarianul varroa. Deci nu există varrooza, care slăbeşte familia de albine şi cel mai important este că nu se pune problema contaminării pentru că nu este nevoie de tratamente. 95% din nectar provine acolo de la eucalipt sau de la alte plante, care nu au nevoie de pesticide. Trebuie să fii complet idiot să crezi în mesajele companiilor BASF, Syngenta, Monsanto sau Bayer, care pretind că, dacă avem mortalitate ridicată de 10 ani, înseamnă că noi apicultorii, nu ştim să ne facem meseria.

Prin urmare, apicultorii au peste tot aceleaşi probleme, deci nu este vorba de incompetenţa lor. Trebuie să schimbăm mentalitatea. Apicultorii vor avea un rol enorm în crearea conştiinţei ecologice. Ştiu că există încă asociaţii de apicultori, care nu acceptă apicultura biologică. Pentru că încă respectă vechiul clişeu că o miere convenţională şi o miere biologică reprezintă acelaşi lucru, ei consideră că este o concurenţă neloială să pui o etichetă cu produs biologic. Trebuie să abandonăm acest tip de dispută şi să revenim la reperele de care v-am povestit până acum.

- În Franţa există subvenţii pentru apicultori?

- Nu numai în Franţa, în toată Europa se subvenţionează creşterea albinelor.

- Ce fac francezii cu un stup bezmetic?

- Plâng... Există două aspecte: dacă avem un singur stup bezmetic, cumpărăm o matcă dacă este sezon; dacă avem mai mulţi stupi bezmetici, încercăm să punem în stupii bolnavi o ramă cu larve tinere astfel încât stupul să-şi crească propria matcă.

„România este în top!”

- Cum se vede locul României în contextul apiculturii europene din perspectiva dumneavoastră?

- De fapt, noi recunoaştem că România este un mare producător şi un bun concurent al Ungariei în ceea ce priveşte mierea de salcâm. În ceea ce priveşte calitatea, în ultimii ani, am constatat progrese deosebite. În plus, România este în top în ceea ce priveşte procesarea produselor pentru apiterapie. Încercaţi să găsiţi un astfel de institut în lume şi vă rog să mă sunaţi. Este unic în lume.

Apiterapia din România

Adrian Siceanu, director ştiinţific la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură, confirmă pionieratul românilor în apiterapie la nivel mondial.

„Nu numai francezii au această opinie. Toată lumea ştiinţifică ştie că apiterapia ştiinţifică s-a dezvoltat în primul rând în România. Bazele ştiinţifice ale apiterapiei au fost realizate aici prin cercetare proprie. Toate produsele apicole în perioada de după înfiinţarea Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România au fost verificate în clinici de specialitate, s-au constatat efectele terapeutice ale acestora. În plus, Asociaţia a pus în aplicaţie foarte multe formule cu efect terapeutic, produse apiterapeutice, suplimente nutritive şi medicamente, care au fost testate. Acest lucru a însemnat şi recunoaşterea domeniului. Cercetarea ştiinţifică a confirmat rezultatele clinice. Este ceea ce a făcut profesorul Veceslav Harnaj din apiterapie. El nu a făcut o industrie, un comerţ, a construit o ştiinţă medicală, recunoscută internaţional.

Pe plan mondial şi în România, s-au organizat numeroase simpozioane ştiinţifice cu participare din foarte multe ţări, şi din Est, şi din Vest. Cercetătorii din domeniul medical şi-au prezentat rezultatele, tehnologiile de procesare a produselor apicole şi, treptat, s-a ajuns la recunoaşterea apiterapiei ca pus bazele pentru această ştiinţă medicală. Noi avem atuul că am fost primii care am pus pe piaţa românească şi mondială produse, formule de suplimente nutritive şi medicamente, care aveau la bază confirmarea cercetării ştiinţifice. Românii au fost primii în lume în domeniu.

La noi a devenit o rutină şi de aceea, nu se mai spun aceste lucruri pentru public. Avem peste 40 de ani de cerectare. Sigur că au existat cercetări în apiterapie în toată lumea, dar noi am pus în fabricaţie foarte multe formule care au rămas valabile. De aceea, am rămas punct de referinţă în apiterapie pentru multe ţări din Europa. La fel şi pentru cosmetice.

Primele produse cosmetice pe bază de produse apicole au apărut la noi. Un domeniu nou, impus de români, a fost apiterapia pentru uz veterinar. Am avut şansa să conduc două astfel de proiecte şi produsele realizatre de noi au fost medaliate cu aur la Bruxellles. Avem o tradiţie îndelungată în domeniu. Iniţial, cercetările se făceau sub egida Apimondia.

După 1974, secţia de apiterapie a preluat cercetările după înfiinţarea Institutului, la cererea profesorului Harnaj. Astfel s-a creat această unitate etalon. Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură este al Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România. Este unicul institut privat din agricultura României. Noi am dezvoltat aceste activităţi economice şi de cercetare pentru sănătatea omului şi a albinelior şi aşa am rezistat”.

Autor: Viorel Patri

Dialog cu Gilles Ratia, preşedintele Apimondia

Cu prilejul Târgului Naţional al Mierii, ediţia a 8-a, care a avut loc în perioada 19-21 aprilie pe Bulevardul Ficusului din Bucureşti, am avut onoarea să discutăm cu domnul Gilles Ratia, preşedintele asociaţiei internaţionale a crescătorilor de albine Apimondia.

Cristina Mateescu, directoarea generală a Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură, şi Ioan Fetea, preşedintele Federaţiei Crescătorilor de Albine din România, l-au primit pe domnul Ratia pe 17 aprilie, ziua în care francezul tocmai împlinea 62 de ani.

Distinsul oaspete, care a înconjurat Pământul cu motocicleta lui, este un pasionat specialist în apicultură, un ecologist convins şi un mare prieten al României. Şi ce cadou mai nimerit puteau găsi gazdele, decât un tortuleţ de forma unei albine?

- Domnule preşedinte Gilles Ratia, cum e să sărbătoriţi ziua de naştere în România?

- Ca în familie şi cu foarte mulţi prieteni.

- Înseamnă că aveţi vechi prieteni în România, dacă vă simţiţi ca în familie...

- Eu am venit de mai multe ori în România şi am foarte multe cunoştinţe aici. România este o foarte veche membră a Apimondia, federaţie pe care eu o prezidez în această perioadă. Cu prietenii mei Ioan Fetea şi Cristina Mateescu, am lucrat multă vreme şi am văzut ce progrese au realizat ei. Pentru cineva care vine din vestul Europei, este întotdeauna o bucurie să vezi cum progresează România.

- Cum a început dragostea dumneavoastră pentru albine?

- În timpul studiilor universitare, am citit o cărticică a unui autor belgian, Maurice Maeterlinck. (Maurice Polydore Marie Bernard Maeterlinck, născut la 29 august 1862, la Gand, a murit la 6 mai 1949. Poet, eseist şi dramaturg belgian, laureat al Premiului Nobel pebntru Literatură în anul 1911).

O carte care amesteca realitatea cu poezia din colonia de albine. M-a făcut să înţeleg că această micuţă, minunată albină realiza nişte lucruri extraordinare pentru omenire. Şi am mai înţeles că această miraculoasă insectă este un factor important în asigurarea polenizării în agricultură, dar şi pentru perpetuarea biodiversităţii.

Mai mult, cartea făcea o trecere în revistă de la detalii de genetică până la poezie. Pentru mine, care sunt o fire curioasă, a reprezentat ceva magnific.

Mai aveam o dorinţă: să devin consultant pentru apicultură. A trebuit să fac deci şi puţină practică fiindcă m-a interesat nobleţea produselor. Era fascinant pentru că nu-i acelaşi lucru să faci o salată de roşii sau să vinzi un pui. Mierea, lăptişorul de matcă rămân produse nobile şi au propria conservabilitate. Am fost interesat de toate aspectele vieţii albinelor. După 12 ani, cât timp am activat ca apicultor profesionist, cu 500 de stupi, când produceam 3000 de mătci pe lună, în 1986, am pus bazele companiei Apiservice. Este o agenţie de dezvoltare şi, din acel moment, am vizitat şi am lucrat în peste 120 de ţări. A fost o ocazie să vizitez peste 1000 de ferme apicole din lume, să discut cu oameni de ştiinţă din peste 50 de universităţi şi să prezint peste 200 de conferinţe în întreaga lume. Graţie acestei experienţe, acestui efort pe care l-am făcut, am fost 10 ani preşedintele Comisiei tehnice de tehnologie din Apimondia, am fost ales cu 4 ani în urmă preşedintele Apimondia, la Montpelier, în 2009.

- În România, există percepţia populară că prisăcarii sunt oameni cu totul speciali. Ce cred francezii despre crescătorii de albine în tradiţia lor?

- Da, este într-adevăr o lume diferită. Dacă într-o vie putem intra să tăiem singuri strugurii de pe viţă, des stupi oamenii nu se apropie din cauza temerilor de alergii şi înţepături. Şi atunci există un secret al apicultorilor. Şi, în ciuda faptului că producţia apicolă este o producţie agricolă, apicultor poate să fie şi un preot, şi un profesor, oricine. Apicultorul este foarte mândru de produsele lui şi are şi motiv să fie.

Este şi foarte inventiv pentru a-şi îmbunătăţi tehnica din stupină. Şi din acest motiv, la reununile apicultorilor, dacă veţi încerca să interveniţi în dezbateri, nu veţi avea şansa măcar să spuneţi un cuvânt. Pentru Franţa, de 10 ani este un aspect nou. Noi înregistrăm mortalităţi foarte mari din cauza pesticidelor din agricultură, din categoria neonicotinoide.

("Noi am propus suspendarea, timp de doi ani, a trei substanţe din clasa neonicotinoide, prezente în pesticidele pentru patru tipuri de culturi: porumb, rapiţă, floarea-soarelui şi bumbac", a anunţat Tonio Borg, comisar european responsabil cu sănătatea şi protecţia consumatorilor” - „Le matin” – nota red).

Prisăcari de Paris

- Cam cât la sută reprezintă mortalitatea din numărul familiilor de albine din Franţa?

- Între 25%-30%. Marja de 0-5% mortalitate este un procent normal.

(Ioan Fetea, preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România spune că în ţara noastră, mortalitatea este de 5-7%, după un an secetos, cu o iarnă grea, fără rezerve destule. Până la 10% nu este o tragedie.)

În Franţa, asociaţiile apicultorilor au făcut campanii puternice pentru protecţia albinelor. De aceea, pe orice stradă din Franţa, se ştie că albinele au ajuns în pericol. Este un curent foarte larg de simpatie pentru albinele care protejează biodiversitatea. Mulţi oameni din Paris, fără să fie apicultori, îşi cumpără doi-trei stupi tocmai pentru ca florile să mai înflorească. Pentru diverse societăţi care vând stupi şi materiale, a devenit o bună afacere. Influenţa apicultorilor a devenit generală.

Conflictul cu marii fermieri şi cu producătorii de pesticide

- Pericolul pentru albine înseamnă insecuritate şi direct pentru om, pentru mediul lui de viaţă, nu numai pentru biodiversitate. În acest context, cum se va putea rezolva conflictul de interese cu marii fermieri, cu marii producători de pesticide?

- La conferinţa mea de la Bucureşti, din 19 aprilie, voi pune accentul pe cele 5 probleme majore ale apiculturii din toată lumea:

1. Mortalitatea albinelor; 2. Falsificarea mierii; 3. Legislaţia din ce în ce mai restrictivă; 4. Creşterea costurilor de producţie; 5. Vârsta apicultorilor. Tot mai puţini tineri se îngrijesc de albine.

Există peste 8 factori posibili şi sinergiile dintre aceştia, care provoacă mortalitatea albinelor şi toţi sunt legaţi de activitatea umană: activitatea intensivă a agricultorilor, activitatea intensivă a apicultorilor, lumea modernă în care se schimbă clima. Cu excepţia schimbărilor climatice, soluţia este practic relativ simplă, dar ea presupune schimbarea completă de mentalitate, extinderea lobby-ului în lumea companiilor care lucrează pentru agricultură. Avem numeroase raportări, inclusiv cele din partea FAO – şi aş putea să vă dau tot felul de adrese pe Internet cu mii de pagini, unde se demonstrează că populaţia globului poate fi hrănită, chiar dacă ajunge la 11 miliarde de oameni, numai cu produse bio.

- Ce pot face apicultorii pentru salvarea albinelor lor într-o agricultură tot mai ostilă pentru ele?

- Apicultorii trebuie să adopte standardele pentru apicultura biologică. De exemplu, pentru standardul european, pentru a fi certificaţi bio, ei trebuie să respecte 24 de puncte, din care 6 sunt foarte importante pentru a evita pierderea coloniilor de albine. Câteva exemple. Să se interzică amplasarea stupilor lângă monoculturile de tip industrial. Deci, se elimină astfel o mare cantitate de pesticide. În al doilea rând, să se folosească tehnologiile de tratare a bolilor la albine fără produse chimice, de sinteză, ci să se meargă tot mai mult pe produse naturale sau pe biotehnologii. Se evită astfel contaminarea cerii cu produse veterinare, ceea ce este o problemă majoră. Singurul exemplu mai tehnic: în momentul în care în ceară există reziduuri de tau-flu vaninat şi de cumafos, două produse veterinare folosite în tratamentul varroozei, care, împreună, dau toxicitate asupra intestinelor albinei.

Enzimele din intestinele albinei sunt responsabile de detoxifierea nectarurilor care sunt contaminate cu alte pesticide. Există studii ştiinţifice, pe care nimeni nu le contestă. Este o chestiune foarte subtilă. Contaminarea nectarului şi a polenului este provocată de acţiunea sistemică deoarece se foloseşte o tehnologie nouă de înrobare a seminţei în pesticid. Aceasta este contaminarea produsă de agricultori. Dar există şi alte forme de contaminare a microclimatului, a micromediului, care este stupul, unde avem şi noi ca apicultori partea noastră de responsabilitate prin produsele veterinare pe care le folosim pentru tratamente.

Dacă se produce doar poluarea agricolă, dar în stup ţinem sub control ca să nu contaminăm albinele cu substanţe veterinare toxice, încă mai merge. Dacă ne aflăm într-o zonă montană, unde nu există poluare agricolă, dar folosim medicamente pentru tratarea albinelor, încă este bine. Dar în momentul în care cei doi factori se cumulează, atunci avem probleme cu aparatul digestiv al albinelor.

Apicultura bio şi siropul de cereale

- Cum se mai poate face astăzi apicultură bio?

- Înainte, când apicultorii aveau probleme de hrănire cu albinele, îşi mai suplimentau hrana cu un sirop din zahăr care provenea din sfeclă sau din trestie. Dar de peste 10 ani, pentru alimentaţia umană şi animală, s-a dezvoltat o foarte mare industrie de izo-glucoză şi izo-fructoză, care provin din porumb şi din orez. De exemplu, nivelul obezităţii în Statele Unite ale Americii a crescut din cauza acestui sirop de cereale îmbogăţit cu fructoză. Acesta este primul lobbing agro-industrial din SUA. Îl veţi găsi peste tot: în brânzeturi, coca-cola, pepsi-cola şi toate celelalte băuturi carbo-gazoase. Acest lucru a avut un impact incredibil asupra metabolismului uman.

- Nu credeţi că acest lucru se va întâmpla şi cu albinele?

Dar dacă apicultorii se vor orienta spre apicultura biologică, trebuie să-i convingă pe agricultori să procedeze la fel în domeniul lor.

(Aici, apicultorii români îi aduc preşedintelui Apimondia un tortuleţ sub formă de albină. Francezul este încântat şi se fotografiază cu „albinuţa” primită).

- Nu este o luptă inegală?

- Putem hrăni toată omenirea dacă nu vom mai produce combustibil bio şi dacă vom mânca mai puţină carne. Am putea compensa cu agricultura bio. Este o chestiune de decizie politică până la urmă, însă politicienii sunt mult prea legaţi din nefericire de lobby-ul care se face în agricultură.

În ce mă priveşte, ca specialist în domeniu, pot să spun că multiplicarea numărului de produse chimice este o mare problemă. De exemplu, neonicotinoizii sunt de 7000 de ori mai toxici decât era DDT. Dacă vom continua pe această cale, vom ajunge la o contaminare globală – sol, aer apă, a tot ce ne înconjoară. Şi vom avea nenumărate cazuri de cancer. Marile companii agro-chimice nu ne propun niciun fel de soluţie din păcate, dar ne oferă pesticide din ce în ce mai sofisticate.

- Mai putem cultiva cereale fără pesticide?

- Să fie clar, agricultura biologică nu înseamnă să ne întoarcem la agricultura practicată de bunicii noştri. Sub nicio formă! De la momentul acela, s-au acumulat cunoştinţe enorme despre paraziţi, despre combaterea lor. Domeniul s-a dezvoltat enorm. Mai mult decât atât, practicarea unei agriculturi biologice va însemna crearea unor noi locuri de muncă. Şi vom obţine produse care oferă mai multă sănătate oamenilor. Mortalitatea anormal de ridicată la albine durează de peste zece ani şi este un mesaj pe care aceste fiinţe ni-l transmit în calitatea lor de bioindicatori: Oameni buni, fiţi atenţi, aţi apucat pe calea greşită! Până la urmă, este misiunea noastră, a apicultorilor, să transmitem acest mesaj publicului larg, presei şi politicienilor. Altfel, 35% din ceea ce cunoaştem drept alimentele noastre vor dispărea. Şi nu vă vorbesc de flora spontană sălbatică.

Australia – paradisul albinelor

- Şi totuşi, unde mai pot trăi albinele în linişte, departe de asemenea pericole mortale?

- Există anumite ţări care au mortalitate mai scăzută. Este o chestiune foarte interesantă. Desenaţi două hărţi ale lumii: pe una este agricultură intensivă şi apicultură intensivă, cu zone albe, roz şi roşii, pe altă hartă consemnăm mortalitatea albinelor pe regiuni, le fel, cu zone albe, roz şi roşii, şi dacă le punem una peste alta, vom vedea că este o suprapunere totală. Însă fiecare regulă are şi propria ei excepţie. De exemplu, Australia. Acolo, agricultura este intensivă, apicultura este foarte intensivă. Media producţiei anuale este de aproximativ 100 kg de miere pe un stup, dar mortalitatea albinelor nu se ridică la nivelul Europei Occidentale sau în Argentina, mai ales în Statele Unite ale Americii, unde mortalitatea albinelor a ajuns la 38%.

- De ce Australia?

- Este singura ţară din lume unde nu există acarianul varroa. Deci nu există varrooza, care slăbeşte familia de albine şi cel mai important este că nu se pune problema contaminării pentru că nu este nevoie de tratamente. 95% din nectar provine acolo de la eucalipt sau de la alte plante, care nu au nevoie de pesticide. Trebuie să fii complet idiot să crezi în mesajele companiilor BASF, Syngenta, Monsanto sau Bayer, care pretind că, dacă avem mortalitate ridicată de 10 ani, înseamnă că noi apicultorii, nu ştim să ne facem meseria.

Prin urmare, apicultorii au peste tot aceleaşi probleme, deci nu este vorba de incompetenţa lor. Trebuie să schimbăm mentalitatea. Apicultorii vor avea un rol enorm în crearea conştiinţei ecologice. Ştiu că există încă asociaţii de apicultori, care nu acceptă apicultura biologică. Pentru că încă respectă vechiul clişeu că o miere convenţională şi o miere biologică reprezintă acelaşi lucru, ei consideră că este o concurenţă neloială să pui o etichetă cu produs biologic. Trebuie să abandonăm acest tip de dispută şi să revenim la reperele de care v-am povestit până acum.

- În Franţa există subvenţii pentru apicultori?

- Nu numai în Franţa, în toată Europa se subvenţionează creşterea albinelor.

- Ce fac francezii cu un stup bezmetic?

- Plâng... Există două aspecte: dacă avem un singur stup bezmetic, cumpărăm o matcă dacă este sezon; dacă avem mai mulţi stupi bezmetici, încercăm să punem în stupii bolnavi o ramă cu larve tinere astfel încât stupul să-şi crească propria matcă.

„România este în top!”

- Cum se vede locul României în contextul apiculturii europene din perspectiva dumneavoastră?

- De fapt, noi recunoaştem că România este un mare producător şi un bun concurent al Ungariei în ceea ce priveşte mierea de salcâm. În ceea ce priveşte calitatea, în ultimii ani, am constatat progrese deosebite. În plus, România este în top în ceea ce priveşte procesarea produselor pentru apiterapie. Încercaţi să găsiţi un astfel de institut în lume şi vă rog să mă sunaţi. Este unic în lume.

Apiterapia din România

Adrian Siceanu, director ştiinţific la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură, confirmă pionieratul românilor în apiterapie la nivel mondial.

„Nu numai francezii au această opinie. Toată lumea ştiinţifică ştie că apiterapia ştiinţifică s-a dezvoltat în primul rând în România. Bazele ştiinţifice ale apiterapiei au fost realizate aici prin cercetare proprie. Toate produsele apicole în perioada de după înfiinţarea Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România au fost verificate în clinici de specialitate, s-au constatat efectele terapeutice ale acestora. În plus, Asociaţia a pus în aplicaţie foarte multe formule cu efect terapeutic, produse apiterapeutice, suplimente nutritive şi medicamente, care au fost testate. Acest lucru a însemnat şi recunoaşterea domeniului. Cercetarea ştiinţifică a confirmat rezultatele clinice. Este ceea ce a făcut profesorul Veceslav Harnaj din apiterapie. El nu a făcut o industrie, un comerţ, a construit o ştiinţă medicală, recunoscută internaţional.

Pe plan mondial şi în România, s-au organizat numeroase simpozioane ştiinţifice cu participare din foarte multe ţări, şi din Est, şi din Vest. Cercetătorii din domeniul medical şi-au prezentat rezultatele, tehnologiile de procesare a produselor apicole şi, treptat, s-a ajuns la recunoaşterea apiterapiei ca pus bazele pentru această ştiinţă medicală. Noi avem atuul că am fost primii care am pus pe piaţa românească şi mondială produse, formule de suplimente nutritive şi medicamente, care aveau la bază confirmarea cercetării ştiinţifice. Românii au fost primii în lume în domeniu.

La noi a devenit o rutină şi de aceea, nu se mai spun aceste lucruri pentru public. Avem peste 40 de ani de cerectare. Sigur că au existat cercetări în apiterapie în toată lumea, dar noi am pus în fabricaţie foarte multe formule care au rămas valabile. De aceea, am rămas punct de referinţă în apiterapie pentru multe ţări din Europa. La fel şi pentru cosmetice.

Primele produse cosmetice pe bază de produse apicole au apărut la noi. Un domeniu nou, impus de români, a fost apiterapia pentru uz veterinar. Am avut şansa să conduc două astfel de proiecte şi produsele realizatre de noi au fost medaliate cu aur la Bruxellles. Avem o tradiţie îndelungată în domeniu. Iniţial, cercetările se făceau sub egida Apimondia.

După 1974, secţia de apiterapie a preluat cercetările după înfiinţarea Institutului, la cererea profesorului Harnaj. Astfel s-a creat această unitate etalon. Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură este al Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România. Este unicul institut privat din agricultura României. Noi am dezvoltat aceste activităţi economice şi de cercetare pentru sănătatea omului şi a albinelior şi aşa am rezistat”.

Autor: Viorel Patri

Stejarul lui Ștefan cel Mare și Sfânt din Codrii Cosminului

Comemorare la stejarul lui Ștefan cel Mare și Sfânt din Codrii Cosminului. La rădăcinile lui au venit românii din nordul Bucovinei.

Românii din Cernăuți nu uită

În a doua zi de Paști, românii din regiunea Cernăuți au plecat în pelerinaj la stejarul lui Ștefan cel Mare și Sfânt din Codrii Cosminului. Aici s-au rugat pentru continuitatea românilor. Imagini de Nicolae Haucă

Vedere de pe Centură. Destructurarea

“Vom plăti scump distrugerea miturilor, care are loc în această perioadă”

(acad. Eugen Simion)

În general, politicienii din România nu-i ascultă pe specialiștii autentici din diverse domenii, din economie și până la serviciile secrete. Ei știu mai bine ce e de făcut cu această țară, chiar dacă în mintea lor e beznă. Dar mai ales atunci știu tot...

Marginalizându-i pe profesioniști și promovând în prim plan niște iepe din categoria Remus Cernea, să ne vorbească ei despre modernizarea României ca despre căsătoria dintre poponari, politicienii noștri vor duce la perfecțiune anomia instaurată de Bătrânul Edec încă din anii 1990. Arătați-mi un singur domeniu care să mai funcționeze normal în România – de la economie și până la școală sau presă! Puținele oaze construite de unii oameni de afaceri, care chiar produc, au fost luate și ele în cătare prin legi absurde. Și dacă Legea Fundamentală va fi după chipul și asemănarea lui Căcărău, un mare specialist în drept constituțional, de care nu știusem până acum, atunci e vai de România.

Îmi spunea un numerolog, tagmă intrată în nomenclatorul de meserii într-o țară unde „te uiți și câștigi”, că e normal să se întâmple așa ceva fiindcă intrăm în Era Vărsătorului, care trebuie să distrugă tot. Că am fi postmoderniști și că e normal să distrugem tot ca să refacem din cioburi o lume aproximativă, ca într-un joc de copii autiști. Că e bine să se producă demitizarea istoriei, a credințelor, că trebuie să trăim destructurarea totală...

Uite, după ce m-a prelucrat numerologul, parcă îi văd cu alți ochi pe politicienii noștri. Vorbea Dinu Patriciu de „statul minimal”, gata! ideea a fost luată în brațe, deși acum se vede că, în timp de criză, un stat slab este o țintă sigură.

„Statul este cel mai prost administrator al avuţiei naţionale,” glăsuia Emil Constantinescu. „Statul nu poate şi nici nu trebuie să poarte de grijă cetăţenilor săi. Asta o făcea statul comunist. De altfel, România nu-şi mai poate plăti medicii, profesorii, poliţiştii. Să înţelegem, statul social a apus în Europa,” spunea și Marinelu.

La fel trebuie să se întâmple cu istoria, după modelul Boia-Patapievici. La 26 noiembrie 1332, Carol Robert de Anjou scrie despre bătălia de la Posada: „Am ajuns în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Transalpină de către Basarab, schismaticul (ortodox), fiul lui Thocomerius, spre marea noastră şi a sfintei coroane insultă, acest Basarab, necredinciosul nostru român, mânat de un gând rău…” Cum este, venerabile Neagu Djuvara?

Cu literatura – la fel. Vine Vărsătorul!

Asemenea aberații plătesc politicienii noștri. Ei au transformat topată societatea într-un SRL: statul SRL, guvernul SRL, parlamentul SRL, ICR SRL... totul. Așa au fost dați jos fraierii de la PDL prin revolte SRL. Au existat dovezi că Varanu a plătit mercenari pentru Piața Universității și nu a fost nimeni săltat. Oamenii lui Emil Boc parcă erau injectați în venă. Toți!

Cristiana Anghel era învățătoare și a zis că nu ar fi rău să facă greva foamei cu icre de Manciuria. După ce a lins din palma Varanului, a ajuns senatoare! Întreabă Robert Turcescu: „Pentru ce v-a plătit Antena 3?” Și răspunde tovarășa învățătoare: „Pentru drepturi de autor.” Ziariștii adevărați au cerut ca drepturile de autor să fie oferite numai celor care chiar creează ceva în această țară, care vin cu un dram de originalitate. Nu, se dau drepturi de autor pentru portari și șoferi!

Iată cine a distrus până și noțiunea de presă în România. În acest timp, Marele Tucă le cere ziariștilor de la „Jurnalul Național” să lucreze gratis pentru onoarea de a fi angajații Varanului!

Nu-i așa că Emil Boc a fost o fiară?!...

Trebuia să plece...

Timofti a folosit psihiatria contra adversarilor antisovietici

Ziaristul Dmitri Ciubașenko publică în „Panorama” de la Chișinău un comentariu cumplit despre președintele Nicolae Timofti, care “acţionează acum ca un anti-comunist, anti-sovietic, ca un rusofob şi ca un unionsit convins, iar pe când era judecător sovietic, îi declara bolnavi mintal pe disidenţii care se ridicau contra puterii sovietice. El îi judeca în conformitate cu articolele politice din Codul Penal în dosarele întocmite de KGB şi îi trimitea pentru tratament obligatoriu în spitale de psihiatrie, de tip puşcărie”.

Scrie bine, chiar dacă e rău ca un câine turbat:

„Este un fapt dovedit, care ar trebui să-i provoace lui Dirk Schuebel, ambasadorul Comisiei Europene la Chişinău, doar o singură reacţie: "Das ist fantastish!».

Nicolae Timofti s-a născut într-o familie de oameni reprimaţi pe timpul lui Stalin, dar acest lucru nu l-a împiedicat să facă o carieră strălucită în cadrul aceluiaşi regim sovietic, într-un domeniu extrem de sensibil ideologic, cum este sistemul juridic.

Autorităţile sovietice nu numai că nu l-au persecutat pe Timofti, mai mult, l-au promovat în domeniul profesional şi în viaţa socială. La terminarea Facultăţii de Drept de la Universitatea de stat din Chişinău, Timofti a slujit ca secretar în organizaţia de komsomol a unităţii militare din Armata Sovietică din Germania. Puteai sluji în Armata Sovietică din Germania numai nişte sovietici destoinici şi demni de toată încrederea, care au primit rapoarte pozitive din partea KGB, fie că erai soldat sau general. Întorcându-se în patrie, ca membru al Partidului Comunist Sovietic, în urma unui raport impecabil, Timofti este desemnat consilier principal la Ministerul Justiţiei, iar peste doi ani, judecător la Tribunalul din raionul Frunze din Chişinău. În anul 1980, lui Timofti i se încredinţează funcţia de judecător în Colegiul pentru cercetări penale al Curţii Supreme din RSS Moldovenească. Pe atunci avea 32 de ani. Funcţia era foarte importantă, se afla în nomenclatura Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist din R. Moldova. Iar primul secretar al CC era atunci Ivan Bodiul, care a şi aprobat decizia de numire a tânărului jurist la Curtea Supremă. E interesant, dar prin ce anume putea Timofti să convingă pentru a obţine o asemenea favoare din partea lui Bodiul?

Procesul contra lui Gheorghe David dovedeşte că judecătorului Nicolae Timofti i se dădeau cele mai sensibile procese, inclusiv dosarele contra disidenţilor.

Conform standardelor timpului, David era un gânditor liber, un disident, iar după sentinţa lui Timofti de a-l trimite la "psihuşka" (balamuc) pentru tratament obligatoriu, era un deţinut politic. Investigaţiile pentru asemenea dosare politice erau de competenţa KGB. Aceste dosare erau comandate de Sistem, a cărui parte devenise şi Timofti”.

La începutul anilor 1960, Nikita Hruşciov a declarat că numai nebunii se pot răzvrăti contra puterii sovietice. KGB îi prindea pe "psihopaţii" anti-sovietici, iar judecătorii îi trimiteau la "tratament". Asemenea dosare nu se dădeau oricărui judecător, ci numai celor verificaţi şi de mare încredere. Se pare că Partidul şi KGB puteau să-i încredinţeze lui Timofti orice dosar, fără teama că nu va reuşi. Chiar şi în anii 1987-1988, pe când în ţară avea loc peste tot perestroika, Timofti îi judeca "în mod corect" pe oameni pentru vederile lor anti-sovietice.

„Dacă în epoca sovietică, Timofti îi judeca pe oameni după articole politice, îi condamna pentru agitaţie anti-sovietică, în prezent el însuşi duce o politică antisovietică pentru integrare europeană şi pentru apropiere de România. Ce făcea el atunci face şi astăzi - lucruri incompatibile. Se poate doar intui ce diagnostic ar pune pentru însuşi Timofti aceiaşi experţi în psihiatrie, care l-au declarat paranoic şi schizofrenic irecuperabil pe Gheorghe David”.

Eu nu contest informațiile oferite de Ciubașenko.

Altceva mă preocupă: ce face acum președintele Nicolae Timofti? El s-a dezis de acel trecut nefericit, spre deosebire de tovarășii Vladimir Voronin, Zinaida Grecianaia, Dumitru Diacov, Petru Lucinski și mulți alții.

Și cred că e suficient, chiar dacă rămânem cu un gust amar.

Analistul merge mai departe și taie cu barda: „Timofti - preşedinte este proiectul lui Vlad Filat. Liderul Partidului Liberal Democrat a mizat că Timofti îl va nominaliza din nou pentru funcţia de premier. Dar oare nu i-e ruşine lui Filat să fie promovat în fruntea guvernului care trebuie să militeze pentru integrare europeană, de un preşedinte cu un asemenea trecut?

În ce-l priveşte pe Nicolae Timofti, eu cred că, dacă el se consideră un om cumsecade, un om de onoare, dacă a mai rămas în el o picătură de cinste, atunci are o singură ieşire din această situaţie - să-şi dea demisia de bună voie din funcţia de preşedinte.

Dacă Timofti va continua să rămână preşedintele Moldovei, atunci va fi de neînţeles cum vor putea liderii şi diplomaţii europeni să dea mâna cu el, să discute cu el despre integrarea europeană, despre principii democratice şi despre valorile occidentale, ştiind ce "schelete are în dulap" interlocutorul lor.

Dacă Timofti va pleca, atunci şi Dirk Schuebel va putea să exlame uşurat: "Das ist fantastish!»”.

Aucem Basarabia acasă, rușii zic “Net!”

Platforma civică "Acţiunea-2012", care reuneşte o serie de organizaţii unioniste româneşti din România şi din Republica Moldova, iniţiază strângerea semnăturilor pentru unificarea celor două state, care se va derula sub deviza "Aducem Basarabia acasă!". Strângerea semnăturilor are loc atât în România, cât şi în Republica Moldova. Unioniştii speră să strângă cel puţin 200.000 de semnături pentru sprijinirea ideii de unificare a celor două state.

"Aducem Basarabia acasă este o iniţiativă care are loc de jos în sus, din rândurile poporului, şi ea va fi preluată de parlamentarii întregului spectru politic, a declarat Mihai Nicolae, unul din autorii acestei iniţiative, în cadrul forumului de prezentare a ideii de la Bucureşti. Noi avem obligaţia să strângem aceste semnături pentru a le arăta fraţilor noştri basarabeni că noi niciodată nu am uitat de ei".

După strângerea semnăturilor, militanţii mişcării intenţionează să prezinte în Parlamentul României un proiect de lege cu privire la acordarea unui statut special în România pentru cetăţenii Republicii Moldova, pentru înlesnirea procedurilor de acordare a vizelor pentru cetăţenii moldoveni şi pentru simplificarea procedurilor de acordare a cetăţeniei pentru locuitorii Republicii Moldova, până la acordarea automată a cetăţeniei.

Iată însă că IA REGNUM NOVOSTI nu e de acord și aduce „argumente grele”. Oferim un citat mai lung pentru cei care încă nu cred în ce văd:

“Basarabia, din care o mare parte reprezintă teritoriul actualei Republici Moldova în frontierele ei fireşti, adică fără Transnistria, iar partea de sud se află în componenţa Regiunii Odessa din actuala Ucraina, în secolele X-XI, se afla în componenţa Vechiului Stat Rus, în secolele XII-XIII - în Cnezatul Galiţia-Volînia, a făcut parte din Cnezatul Moldovei, care s-a format la mijlocul secolului al XIV-lea. Aflându-se sub jugul otoman începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Basarabia a fost eliberată în anul 1812 de către trupele ruseşti şi, conform Tratatului de pace de la Bucureşti, încheiat între Rusia şi Turcia în anul 1812, a intrat în componenţa Imperiului Rus. Cnezatele Moldova şi Valahia, vasalele Imperiului Otoman, care s-au unificat în anul 1859, au constituit viitorul Regat al României, proclamat în anul 1881 şi condus de dinastia germană Hohenzollern-Sigmaringen, a condus ţara până în anul 1947.

(Prin unirea din 1859, sudul Basarabiei, aflat astăzi în Ucraina, se afla în hotarele Principatului Român - nota red. VP).

În decembrie 1917, România a ocupat Basarabia, iar anexarea ei nu a fost niciodată recunoscută de URSS. În 1924, pe teritoriul Transnistriei şi al raioanelor învecinate din RSS Ucraineană, s-a format Republica Moldovenească Socialistă Sovietică Autonomă, în componenţa RSS Ucrainene. La 28 iunie 1940, URSS şi-a luat înapoi Basarabia, după unirea căreia cu RSS Moldovenească Autonomă a fost formată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Sudul Basarabiei a fost inclus în componenţa RSS Ucrainene. Totuşi, peste un an, în 1941, România a ocupat din nou aceste teritorii şi altele din URSS, teritorii ce au fost eliberate definitiv de Armata Roşie în anul 1944.

Conform poziţiei oficiale a României de azi, poziţie împărtăşită şi de susţinătorii basarabeni ai unionismului românesc, R. Moldova este "al doilea stat românesc", moldovenii sunt "români", limba moldovenească este "română". Totodată, conform datelor oficiale ale recensământului din 2004, preluat de Biroul Naţional de Statistică, s-au declarat români 2,2% din numărul total al locuitorilor din Republica Moldova, moldoveni s-au considerat 75,8%. Pe de altă parte, 78,4% din numărul moldovenilor au declarat că limba lor maternă este moldoveneasca, iar 18,8% - româna.

De fapt, însăşi atitudinea Bucureştiului, care pune problema "românilor" din R. Moldova şi din Ucraina, este artificială fiindcă, identitatea românească a apărut după identitatea moldovenească, din punct de vedere istoric. Pe de altă parte, formarea românilor ca naţie a avut loc pe anumite porţiuni de teritoriu din actuala Românie - în Valahia şi în Moldova, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe când Basarabia era deja în componenţa Imperiului Rus, iar Bucovina făcea parte din Austro-Ungaria.

Cu toate acestea, faptul că a ocupat aceste teritorii în perioadele 1918-1940 şi 1941-1944 îi serveşte Bucureştiului ca pretext să susţină că populaţie acestor teritorii este formată din "români" şi să pretindă, într-un fel sau altul, să-şi exercite influenţa şi prezenţa în regiune”.

Tragedia necunoscută de la postul Radio Basarabia

În 1930, Uniunea Sovietică pune în funcțiune un post de radio în Transnistria. Românii din toată Basarabia, chiar și cei dintre Carpați și Prut, auzeau frecvent de peste Nistru: „Grăiești Tirașpolia!”. Urmau emisiuni de propagandă sovietică și anti-românească, extrem de agresive, chiar dacă azi ne par naive și comice.

Pentru a contracara influența acestui post, Societatea Română de Radiodifuziune inaugurează, la 8 octombrie 1939, Postul de Emisie Radio Basarabia de la Chişinău.

Primăria Chişinău donase Societăţii Române de Radiodifuziune, în 1937, clădirea fostului Teatru Puşkin (Auditoriul) din strada Carol I pentru a deschide noul post de radio.

"...e bine de ştiut că Radio-Chişinău a fost construit din rezervele de material tehnic ale Societăţii Române de Radio, modificate şi adaptate noii lor meniri. Nu s-au adus din străinătate decât foarte puţine piese noi, strict trebuincioase. Într-o epocă în care fiecare leu contează, economia făcută prin această bună gospodărire este cât se poate de lăudabilă. Odată montarea postului începută, s-au născut o serie de probleme tehnice pe care inginerii noştri le-au soluţionat practic, la faţa locului pentru ca emisiunile noului post să domine perfect regiunea de Nord-Est a ţării până în cele mai ascunse unghere ale ei”, afirma Dan Sărăţeanu, director general între 1937-1940.

“Echiparea postului național de 150 kw de la Bod ne-a ridicat și mai mult situația noastră în Radiodifuziunea mondială în acest colț al Europei, unde am fost până acum un an singurul mare post de emisiune pe unde lungi, menit a deservi cu unda directă întreg teritoriul țării, spunea, la 9 noiembrie 1939, profesorul Dragomir Hurmuzescu pentru Radio Universul. Experiența însă a dovedit că sunt încă părți din țară unde emisiunile postului național nu sunt destul de clare. Pentru a completa aceste lipsuri, Societatea Română de Radiodifuziune a instalat un nou emițător de 20kw la Chișinău și va instala altul de aceeași putere la Timișoara”.

Construcția postului Radio Basarabia era deci o lucrare de importanță strategică pentru România. O vor dovedi și programele postului. „Prin punerea în funcțiune a postului Radio-Chișinău, programul românesc de radio își asigură – cu cele 3 emițătoare: Bod, București, Chișinău – supremația asupra a 90% din teritoriul național, iar atunci când va fi posibilă montarea unui emițător la Timișoara, întreg pământul României Mari va fi deservit de emisiunea românească” (Radio Universul, 30 decembrie 1939, Dan Sărățeanu despre „Noul emițător românesc Radio-Chișinău”).

Firma Marconi a instalat la Chişinău emiţătorul de 20 kw, care a devenit cel mai bun din ţară datorită antenei moderne anti-fading care reducea radiaţia şi favoriza propagarea undelor ce călătoresc aproape de suprafaţa solului, scrie Revista Radio Universul 1939.

Lucrările de amenajare ale fostului Auditoriu Puşkin au început în iarna anului 1937 iar contractele pentru refacerea instalaţiilor şi dotarea tehnică au fost atribuite unor firme din ţară, dar şi din străinătate. Măsurătorile efectuate după montarea postului au demonstrat că Radio-Basarabia acoperă cu rezultate foarte bune teritoriul dintre Siret şi Nistru.

Radio Basarabia, condus iniţial de Gheorghe Neamu, a fost inaugurat oficial pe 8 octombrie 1939 prin transmiterea liturghiei de la Catedrala Mitropoliei din Chişinău. Postul avea un program propriu, difuzat la început între orele 14.00-14.45 şi 21.00-22.15, iar puţin mai târziu între orele 14.00-15.15 şi 21.00-23.00. Programul era alcătuit în întregime din emisiuni muzicale şi din radiojurnale în limbile română şi rusă.

Postul avea o antenă amplasată pe 3 piloni, neancoraţi, cu înălţimea de 110 metri, fiecare la o distanţă de 150 metri unul faţă de celălalt. Priza în pământ a antenei era radială şi avea 120 de fire. Puterea sa de emisie putea fi sporită de la 20 kw până la aproape 200 kw, iar recepţia era posibilă până la Moscova sau Leningrad datorită propagării directe a undei.

Invadarea Basarabiei de către armatele sovietice în iunie 1940 a însemnat pierderea postului Radio Basarabia. Cea mai mare parte a materialelor de rezervă, personalul şi arhiva au fost retrase la Huşi, apoi la Iași, dar nu şi emiţătorul de 20 kw.

“Batalioanele de distrugere” intră în acțiune

După cum arată Iurie Colesnic în cercetările lui („Chișinăul în 1941”, Museum, 1996) la 25 iunie 1941, CC al PC(b)M ordonă crearea unor „batalioane de distrugere” (истребительные батальоны), pe lângă secţiile raionale şi orăşeneşti ale NKVD-ului, care aveau misiunea să lupte cu trupele de paraşutişti şi cu diversioniştii inamicului. La Chişinău, în acest detaşament au intrat 480 de comunişti, adică cei mai loiali regimului. Dar în iulie 1941 misiunea acestora nu s-a limitat doar la prinderea diversioniştilor, ci batalionul a avut drept obiectiv şi distrugerea clădirilor oraşului. Astfel, Directiva din 29 iunie 1941 către organizaţiile de partid din zona frontului prevedea în mod tranşant ca „inamicului să nu-i fie lăsat niciun tren, niciun vagon, niciun kilogram de pâine, niciun litru de combustibil. Toate bunurile de preţ... care nu pot fi evacuate, trebuie, obligatoriu distruse”. Exact în aceiaşi termeni s-a exprimat şi Stalin, în prima sa apariţie publică de la începutul războiului, în data de 3 iulie 1941. Acest ordin deschidea calea demolărilor. A doua zi, autorităţile sovietice moldoveneşti adoptau decizia de evacuare a populaţiei şi a întreprinderilor industriale.

Printre numeroasele clădiri aruncate în aer atunci de „istrebiteli” conduși de comisarul I.A. Muhin a fost și Teatrul Pușkin, care găzduia postul Radio Basarabia. Cercetările ulterioare au arătat că oamenii găsiți acolo au fost mitraliați și aruncați într-o fântână. Informația este însă insuficient investigată și necesită mai multă aprofundare. Nu avem încă suficiente date referitoare la ceea ce s-a întâmplat după revenirea armatei române la Chișinău, iar Arhivele Armatei Române încă nu aduc elemente în plus.

Într-un interviu acordat lui Octavian Silvestru de la Arhiva de Istorie orală a S.R.R., la 18.04.1997, tehnicianul Gheorghe Crisbășanu evocă starea în care se afla antena stației: „După ce am terminat cu ocuparea Chișinăului, a doua zi am luat doi soldați înarmați cu mineși ne-am dus, ne-am orientat după un pilon, că un pilon era minat și un pilon însă era în picioare. Și se vedea de pe dealul unde am fost noi, pilonul. Și am plecat pe jos până acolo și am găsit stația minată, dar nu stricată complet și casa intactă și am anunțat printr-un motociclist care venea la București, la Statul Major, printr-o scrisoare, pe directorul general ca să vie cu mașinile să ridice stația și piesele care au mai rămas. La vreo patru zile, venise directorul general Lulu Ionescu, cu patru camioane și două turisme, cu oamenii necesari. „Demontați stația!”. Eu m-am retras înapoi la unitate și am plecat în urmărirea rușilor spre Odesa...”.

Această mărturie atestă două lucruri: stația a fost demontată de români, dar tehnicianul Gheorghe Crisbășanu nu s-a dus la sediul postului din Teatrul Pușkin, care fusese aruncat în aer. Prin urmare, el nu știa de tragedia celor rămași la post.

Istoricul Dinu Poștarencu reproduce opinia arhitectului Valentin Mednec, care făcuse parte din batalioanele de „istrebiteli” ai lui I.A. Muhin: "În 1941 în toate oraşele şi orăşelele din Moldova au fost create batalioane de distrugere a clădirilor. Eu cu mâna mea am aruncat în aer Banca de stat din Bender. La Chişinau a fost deteriorată strada Lenin. Pe locul unde acum se află clădirea Comitetului Securităţii de Stat, pe atunci se înălţa cea mai frumoasă casă din oraş - liceul doi pentru băieţi. A fost dărâmată Casa eparhială, vestită prin faptul că în sălile ei au concertat Enescu şi Şaleapin. Au fost ruinate gara şi clădirea în care se află în prezent sediul Comitetului Executiv orăşenesc de deputaţi ai poporului (e vorba de clădirea primăriei municipale - D.P.) ş.a.m.d. Astfel se îndeplinea ordinul lui Stalin de a distruge totul în calea duşmanului. În timpul războiului, Chişinăul a fost puţin bombardat, dar, în pofida acestui fapt, a apărut o versiune oficială precum că oraşul a fost distrus de bombele inamicului."

Totul trebuia aruncat asupra armatei române. Mărturia lui Mednec reprezintă o dovadă indirectă și pentru distrugerea postului Radio Basarabia.

Presa de limbă română la Chișinău – un imperativ strategic

Au trecut peste 70 de ani și nimic nu s-a schimbat radical pe Nistru. Dimpotrivă, presa de limbă rusă sau ucraineană este mult mai numeroasă și mai agresivă. Mai precis, Moscova finanțează peste 70% din media de la Chișinău. Contractele de publicitate, chiar și pentru firmele din România, se dirijează prin Moscova pentru apariția pe posturi de televiziune în limba rusă, iar nu în română. Cu efecte corespunzătoare asupra vorbitorilor. Orientând publicitatea spre anumiți clienți de presă, Moscova dorește să inducă anumite politici anti-românești în Republica Moldova.

Atacurile contra României au devenit zilnice nu numai la Tiraspol, dar și la Chișinău. Fie că este vorba de opțiunile euro-atlantice ale țării noastre, fie că se discută despre interesele noastre economice. Clișeele staliniste au revenit în forță: limba moldovenească diferită de limba română, popor moldovenesc, refacerea Moldovei istorice și dezmembrarea României, pierderea Transilvaniei în schimbul Basarabiei, apariția românilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nu și în Basarabia etc.

Prin înființarea postului Radio Chișinău, Radio România a făcut un pas decisiv în combaterea efectelor nocive ale propagandei neostaliniste, cultivarea limbii române literare fiind un obiectiv prioritar. Este și o oportunitate pentru continuarea cercetării circumstanțelor în care s-a produs tragedia din 1941.

Bulgarii îi freacă pe fraţii ruşi pe ruta South Stream

Pe când Radio Erevan vorbea despre iubirea frățească dintre ruși și bulgari, dacă bureza la Moscova se deschideau umbrelele la Sofia. A trecut vremea și ceafa groasă cu cheltuială se ține. Bulgarii îi joacă în figuri pe ruși cu toate proiectele lor energetice pentru Balcani. Ziarul „Kommersant” deplânge că monopolistul Gazprom are necazuri cu gazoductul South Stream din cauza lăcomiei frățești. Guvernul interimar de la Sofia intenţionează să revizuiască hotărârea privind investiţiile pentru segmentul de conductă din Bulgaria, insistând asupra faptului că autorităţile precedente au convenit să participe la acest proiect în condiţii dezavantajoase. În luna mai, vor avea loc alegeri parlamentare în Bulgaria, iar guvernul se va schimba din nou. De aceea, Gazprom revine la negocieri cu bulgarii, consideră experţii. Însă tergiversările ameninţă să perturbe calendarul de construire a gazoductului.

Pe 10 aprilie, premierul bulgar Marin Raikov a declarat că "trebuie efectuată o analiză mai aprofundată a situaţiei create de hotărârea de investire în proiectul gazoductului South Stream şi să se acorde atenţie "zonelor extrem de sensibile" ale proiectului. El a dispus organizarea unei întâlniri de lucru pe această temă. Premierul nu a clarificat când va avea loc întâlnirea şi ce anume din acest proiect afectează Bulgaria.

Ministerul Economiei, Energiei şi Turismului, care supervizează proiectul South Stream, a refuzat să comenteze situaţia. O sursă a ziarului "Kommersant", apropiată Guvernului bulgar, spune că problemele se referă la "economia proiectului". Segmentul bulgăresc al proiectului este prea scump (3,3 miliarde de dolari), iar în compania South Stream Bulgaria AD, care îl gestionează, 50% din acţiuni aparţin societăţii de stat Bulgarian Energy Holding (BEH). Se anticipează că proiectul va fi finanţat în totalitate de partea rusă, iar BEH îşi va recupera banii prin deducerea taxelor de tranzit din cei 1,7 dolari pentru 1000 de metri cubi la 100km (un tranzit de două ori mai ieftin, decât tranzitul prin Ucraina), timp de peste 25 de ani, spune sursa "Kommersantului". Adică, în acest timp, Bulgaria nu va primi venituri directe din acest proiect.

Gazoductul South Stream trebuie să treacă din Rusia către Europa, pe sub Marea Neagră. Lungimea lui totală este de peste 2400 kilometri, din care 920 kilometri reprezintă segmentul maritim, gestionat de consorţiul South Stream Transport AG ( Gazprom - 50%, ENI - 20%, Wintershall şi EdF - câte 15%), şi 1500 kilometri segmentul terestru, care va trece prin Bulgaria, Serbia, Ungaria, Slovenia. Gazoductul va fi format din 4 ţevi, cu o capacitate totală de 63 miliarde de metri cubi. Costurile de construcţie se ridică la 16,6 miliarde de euro. Prima ţeavă se va inaugura la sfârşitul anului 2015 şi va atinge capacitatea maximă în anul 2018.

Segmentul terestru bulgăresc, de unde magistrala trebuie să iasă pe uscat, este esenţial pentru proiectul South Stream. Pe uscat, este segmentul cel mai lung şi cel mai scump - 540 de kilometri, iar preţul plătit pentru el reprezintă jumătate din costurile totale pentru segmentul terestru al magistralei.

O sursă a "Kommersantului" de pe lângă Gazprom confirmă aplicarea principiului contabilităţii pentru investiţiile BEH, însă arată că taxa de tranzit încă nu a fost stabilită. Un principiu similar se va aplica şi în Serbia (segmentul sîrbesc costă 1,7 miliarde de dolari). Pe 10 aprilie, după întâlnirea cu premierul rus Dmitri Medvedev, a vorbit pe această temă Iviţa Dacici, şeful Guvernului de la Belgrad, care a numit oferta "foarte corectă". Construirea segmentului sîrbesc trebuie să înceapă în decembrie 2013, după ce se declanşează lucrările la şantierul din Bulgaria, care este planificat pentru iunie. Acest termen poate fi anulat şi de un alt factor: pe 10 aprilie, Ivan Ivanov, vicepreşedintele partidului "Democraţii pentru o Bulgarie Puternică" (el este şi vicepreşedintele Comisiei de energie din Parlamentul de la Sofia), a spus că va scoate oamenii la proteste dacă şantierul începe în plin sezon turistic.

Probleme cu Bulgaria au apărut şi anterior. Această ţară a abandonat deja construirea centralei atomice de la Belene şi a îngheţat proiectul oleoductului Burgas-Alexandroupolis. La mijlocul anului 2012, autorităţile bulgare au ameninţat că renunţă şi la South Stream, cerând reduceri la preţul gazelor, solicitând un volum mai mare de pompare şi norme de rentabilitate pentru acest proiect. Cei de la Gazprom au început să spună că, în locul Bulgariei, conducta ar putea să treacă prin România, deşi acest lucru ar face proiectul mai scump. Cu toate acestea, în luna noiembrie, "Gazprom" şi BEH au semnat un acord final pentru investiţii pentru segmentul bulgăresc.

Cu siguranță că România și-ar fi respectat semnătura cu Federația Rusă. Așa că acum Gazprom va plăti dublu pentru o rută mai scurtă decât cea prin țara noastră. Dai un ban, dar face!

Gaze și fotbal

Bulgaria a fost ultima ţară de tranzit, cu care Gazprom s-a înţeles să construiască proiectul South Stream în ultimul moment pentru a respecta termenul la care ţinea atât de mult preşedintele Vladimir Putin. În schimb, Bulgaria a primit o reducere la preţul gazelor cu 22%, precum şi acordul Gazpromului de a sponsoriza echipa de fotbal Levski Sofia. Atunci, Alexei Miller a declarat că preţul gazelor pentru Bulgaria, pe 2013, "va fi unul din cele mai scăzute datorită parteneriautlui strategic din domeniul gazelor". Cu toate acestea, în februarie 2013, din cauza creşterii preţurilor la energia electrică din Bulgaria, au început proteste de masă şi ciocniri cu poliţia. Guvernul lui Boiko Borisov şi-a dat demisia. Preşedintele Rosen Plevneliev a numit un tehnocrat în funcţia de premier - Marin Raikov, fost ambasador la Paris şi adjunct al ministrului de Externe, considerat un politician pro-occidental. Formal, el va conduce guvernul până la mijlocul lunii mai, când vor avea loc alegeri parlamentare la termen şi va apărea un nou executiv. Tot pe 10 aprilie, conducerea clubului de fotbal Levski a anunţat că Gazprom a suspendat negocierile pentru sponsorizare până la alegeri.

Bulgarii mai mizează pe un dribling cu Moscova: Pachetul Energetic III al Uniunii Europene, iar Marin Raikov îl susţine cu înfocare. Noi am vrea, dar nu acceptă UE! Vor spune bulgarii când rușii le vor cere să declare South Stream proiect național ca să nu-l împartă cu terți, conform legislației europene.

Gazprom speră ca fiecare ţară de tranzit să recunoască în gazoductul South Stream drept un proiect naţional, pentru a obţine pentru acesta un statut de reţea transfrontalieră şi pentru a-l scoate de sub jurisdicţia Uniunii Europene, evitând astfel situaţia în care trebuie să ofere jumătate din capacitate unor terţi furnizori de gaze naturale. Însă, deocamdată, numai Serbia l-a declarat proiect naţional. Acolo, umbrela a rămas deschisă de pe vremea lui Slobodan Miloșevici.

Dragonul Zăpezilor taie ghețurile veșnice pentru transporturile Chinei

Ce vremuri! Calea Maritimă de Nord era patrimoniu rusesc exclusiv. În prezent, străinii o folosesc intens. Şi mai ales, chinezii. Rutele de probă cu nave de marfă se vor transforma în această vară în curse regulate ale transportului maritim din China. Iar peste şapte ani, China preconizează să trimită pe Calea Maritimă de Nord fiecare a şasea tonă de mărfuri pentru export, în condiţiile în care circulaţia va fi asigurată de spărgătoarele de gheaţă din China, iar nu din Rusia. Astfel, Rusia îşi pierde rapid avantajele tranzitului pentru drumul cel mai scurt dintre Europa şi Asia.

După China, vor ocoli Rusia cu vapoarele lor India şi Singapore. Rusia rămâne să mai strângă nişte bani din activităţile de însoţire a navelor străine cu spărgătoare de gheaţă şi pentru pilotajul de sprijin. Ea nu este în stare deocamdată să ofere nici rute pe calea ferată, nici pe autostrăzi între Europa şi Asia. A rămas cu același terasament de cale ferată ca pe vremea lui Stalin, de frică să nu fie invadată. Iar asta înseamnă timp pierdut și bani aruncați pe schimbarea boghiului.

Pe 18 martie, s-a anunţat că Guvernul Rusiei a dispus crearea Administraţiei pentru Calea Maritimă de Nord,

care va fi sub controlul Agenţiei federale de transport maritim şi fluvial (Rosmorreciflot).

Principalele obiective ale noii administraţii sunt organizarea navlosirii navelor pe această rută, asigurarea securităţii navigaţiei şi protejarea mediului maritim de poluarea provocată de vapoare. Alexandr Davîdenko, directorul Rosmorreciflot, a declarat, pentru „Nezavisimaia Gazeta”, că, în anul 2012, pe ruta de nord, s-au transportat aproximativ 4 milioane de tone de marfă, din care 1,2 milioane de tone au fost mărfuri de tranzit. În anul 2013, se aşteaptă o creştere a transportului cu 5–6%.

Cu toate acestea, principalii actori pe ruta de nord ar putea să devină chinezii care au anunţat planuri senzaţionale de dezvoltare a aşa-ziselor posesiuni polare ale Uniunii Sovietice. După cum arată ziarul "Barents Observer" din Norvegia, Compania de transport maritim din China a programat să realizeze în această vară prima cursă comercială pe ruta de nord. "În condiţiile topirii scutului de gheţuri arctice, în condiţiile în care se accelerează descoperirile unor noi rute maritime şi de noi resurse minerale, China încearcă să ocupe în regiune o poziţie puternică, notează ziarul. Dorind să-şi extindă influenţa în regiune, China face presiuni permanent pentru a primi statut de observator în Consiliul Arctic, constituit de cele 8 state din Oceanul Arctic".

Reamintim că, în anul 2012, spărgătorul de gheaţă "Syuelun" (Dragonul de Zăpadă) a fost prima navă din China, care a trecut pe Calea Maritimă de Nord spre Marea Barents. Voiajul Dragonului Zăpezilor "a însufleţit puternic" companiile maritime chineze, a anunţat Hueygen Yang, directorul Institutului de cercetare ştiinţifică polară din China, pentru "South China Morning Post". Ruta maritimă din Oceanul Arctic înseamnă economie de timp şi de bani pentru China, cea de-a doua putere economică a lumii, după SUA. Comparativ cu ruta prin Canalul de Suez, Calea Maritimă de Nord permite scurtarea distanţei dintre Schanghai şi Hammburg cu 5200 de kilometri.

În conformitate cu prognozele chineze pe termen lung, prin anul 2020, pe ruta de nord vor circula 5 până la 15% din mărfurile Chinei pentru export, mai ales cele transportate în containere. După aceleaşi previziuni, 10% din comerţul exterior al Chinei va atinge valoarea de 526 miliarde de euro în anul 2020. "Dacă ruta va fi pregătită structural, ea va avea solicitări enorme", a menţionat Hueygen Yang.

Reamintim că, în anul 2012, au trecut pe Calea Nordului 46 de vapoare, comparativ cu 34 în 2011 şi doar 4 în 2010. Volumul total al mărfurilor tranzitate pe traseele arctice a fost de 1,26 milioane de tone, adică cu 53% mai mult, decât în anul 2011, când pe această rută au trecut 820.800 de tone.

Beijingul tace și le face

Ar fi nedrept dacă am spune că Rusia acordă prea puţină atenţie rutelor arctice. În septembrie 2011, la Forumul mondial al Arcticii, premierul, pe-atunci, Vladimir Putin, a spus că, "în Rusia, se vede viitorul Căii Maritime de Nord ca o arteră internaţională de transport, capabilă să concureze cu liniile maritime tradiţionale". El a menţionat că această rută trebuie să devină una din căile vitale pentru transportul din Rusia, "de importanţă globală şi la scară globală", pentru că, prin Arctica, este cel mai scurt drum între pieţele Europei şi regiunea Asia-Pacific, fiind practic cu o treime mai scurt decât ruta tradiţională din sud.

El a adăugat, totodată, că aceasta este "o posibilitate excelentă de optimizare a consumurilor pentru transport". "Statele, companiile particulare, care optează pentru transportul arctic, vor obţine avantaje economice şi dividende", a precizat Putin.

Deocamdată, rămâne deschisă întrebarea cu ce se alege Rusia după deschiderea regiunii arctice pentru toţi doritorii. Calea terestră - fie rutieră, fie pe linia ferată - înseamnă acelaşi Transsiberian, cu condiţia să se modernizeze fiindcă ar aduce profit. Însă...

După cum susţine Kamil Bekiaşev, şeful catedrei de drept internaţional de la Academia Juridică de Stat de la Moscova, în conformitate cu "Legea federală referitoare la mările teritoriale şi la zonele contigue ale Federaţiei Ruse", Calea Maritimă de Nord face parte din tezaurul Rusiei. "Referitor la această lege şi la completările aduse la ea, toate vapoarele trebuie să ceară permisiunea de trecere pe ruta Nordului, reaminteşte el. Dreptul intern impune instanţei să nu admită o posibilă poluare. În plus, vapoarele trebuie însoţite de spărgătoare de gheaţă şi de nave de pilotaj. Se înţelege, contra cost".

Piotr Kliuev, expert la Departamentul de evaluare a companiei "2K Audit - consultaţii de afaceri/Morison International", consideră că Linia Maritimă a Nordului are perspective frumoase pentru dezvoltare. "Tot traseul este deja acoperit de o reţea de staţii de control şi corecţie, care permit să se urmărească ruta mărfurilor pe tot parcursul, spune el. În prezent, se construiesc centre de reparaţii şi de salvare, care vor asigura securitatea urmăririi vaselor de pe Linia Maritimă a Nordului. În curând, această rută va fi dotată cu infrastructura necesară, ceea ce va face traseul şi mai atractiv pentru transportatori".

Însă, dacă ar fi să comparăm Linia Maritimă a Nordului cu Transsiberianul, atunci calea ferată de tranzit ar fi un proiect mai profitabil pentru Rusia, crede Kliuev. "Cu toate acestea, modul în care funcţionează Transsiberianul acum arată că această rută nu e capabilă să-i atragă pe transportatori, regretă el. Viteza redusă de deplasare a trenurilor, problemele periodice de alimentare şi expedierea convoaielor, procedurile vamale complicate - toate acestea afectează grav viteza de pe Transsiberian. Prin urmare, calea ferată nu este pregătită să devină o rută de tranzit între Europa şi Asia".

Viorel Patrichi