luni, 4 mai 2015
Tovarășa preoteasă Florina Jipa îl unge cu mir de la Mormântul Sfânt pe Dan Șova
Acest individ ar fi luat vreo 500 de ani de pușcărie în America. Judecătorii români sunt băieți culanți, mai ales de când se ocupă Buzică Murată de soarta Justiției.
Urmărindu-i atent urcarea și decăderea, aș propune să li se reducă escrocilor anii de pușcărie, dar nu pentru cărțile plagiate de negrii liberi, după metoda doctorului Ponta. Pentru toți hoții trebuie să se dea o singură temă impusă pentru cărți: „Cum am furat?”. Cum v-am prostit în față? Cum v-am convins că eu mâncam varză călită la micul dejun, cea mai mojică insultă la adresa românului obișnuit. Da, mulți români mănâncă varză călită la micul dejun, la prânz și la cină ca să poată varanii să fure mai mult. Ce bibliotecă am putea face așa pentru instituțiile statului! Ce manuale didactice pentru procurori, judecători și pentru polițiști!...
Pe ce bază documentară să scrie cărți de specialitate un borfaș la pârnaie? Nu, el trebuie să ne povestească schema lui de succes și atât. Apoi, judecătorul, ân funcție de gradul de acuratețe a evocării, să decidă cât îi reduce din pedeapsă.
Elena Udrea și frumoasele ei cătușe
Păcat.
Cazul ei m-a determinat să cred că ar fi perfect pentru familia noastră de români ca fiecare politician să stea câte o lună în pușcărie, o lună într-un spital județean și, de ce nu?, la Spitalul Fundeni, nu la Viena, să meargă o lună cu tramvaiul, să facă piața la Obor București, să vadă ce producători neaoși are primarul Neculai Onțanu, adică să dea cu nasul de realitatea concretă. Abia apoi să pretindă să ne conducă. Saltul din limuzină la conducerea statului dăunează grav bunului simț...
România lucrului țapăn făcut. Crucea maare, că dracu-i bătrân!
România lucrului țapăn făcut
Crucea maare, că dracu-i bătrân!
Așa era cu două veacuri în
urmă. Eschiva fabulistului era esențială
pentru statutul lui social fiindcă societatea era deja stratificată,
„așezată” și fabulistul prefera să pună alegoria în scenă.
Era băiat fin, „subțire”, ca Grigore Alexandrscu. După douzeci
și cinci de ani de la căderea comunismului, noi ne aflăm tot la
început de lume. Încă nu s-a furat chiar tot, încă nu avem doar
stăpâni și sclavi, lumea nu se percepe încă doar în alb și
negru. Avem năravuri mai agresive ca fanarioții. Fiarele grotelor
dintre noi se năpustesc asupra noastră, profitând de lașitatea și
de ignoranța noastră. De aceea, fabula ar părea o specie destul
de eufemistică pentru asemenea sechele. Prin urmare, pamfletul va
rămâne, încă o perioadă, forma cea mai eficientă de corijare
socială, cu toate riscurile lui.
„Nu vreau să paț vreun conflict”, spunea Rică al lui Nenea Iancu. „Îți arăt eu ție pamflet!”, se aude în diverse forme de peste o sută de ani. Chiar și atunci când pamfletul e scris cu talent. Și iată-l pe Jiji Războinicu Luminii față-n față cu Savonarola într-o cârciumă. Primul vrea să-i arate celuilalt că se pricepe și el la pamflet: adică să-i dea niște pumni în mufi fiindcă nu i-au plăcut tușele. Până la urmă, cel care i-a făcut portretul cel mai reușit a fost Vadim: „Maimuță electrocutată”! Pe el n-a vrut să-l mai bată pentru că a ajuns la pușcărie. Chiar dacă făcea crucile cele mai mari. E nedrept să atribuim însă calitatea de pamflet oricărei prestații triviale, scatologice de la televizor. Nu orice trăsnit în bască, dacă siluește limba română și bunul simț, înseamnă că face pamflet...
Am văzut recent pe ușa
catedralei din Clermont-Ferrand
din Franța un anunț mai neobișnuit: „Să ne rugăm în fiecare
zi câte un sfert de oră împreună”. Și preciza ora la care
începe rugăciunea colectivă. La ora 12 fix, m-am întors la
catedrală să văd și eu cum se mai roagă francezii. Erau opt
bătrâni care citeau niște rugăciuni de pe niște petice de
hârtie. Francezii erau ocupați. Ei au rupt-o cu bisericile. Arabii
și toți maghrebienii, care au venit aici, au adus cu ei și
intoleranța. Soliman Magnificul nu a izbutit să cucerească Europa
cu tunul. O vor face urmașii lui fiindcă europenii vor să fie
„corecți politic”, ei au alte grij, ei trebuie să păstreze
aparențele. Ei au intrat în epoca Șarlei: epoca banilor și a
fariseismului, a internaționalismului consumist.
Și președinția lui Klaus Iohannis a început sub semnul Șarlei: abia depusese jurămânul, că imediat a avut loc masacrul de la Paris. S-a dus și el acolo, normal. Toți erau... Charlie. Trăiau sub imboldul momentului și se manifestau precar, mai ales că mulți erau niște farisei care i-au disprețuit până atunci pe ziariștii respectivi. Veniseră și niște șefi de state de prin Africa, acolo unde ziariștii zburdă liberi ca antilopele prin savane. L-am văzut pe-acolo și pe Serghei Lavrov. Era și el o Șarlă: ziariștii ruși sunt așa de liberi că nu știu nici când vin, nici când pleacă de la redacție fiindcă pot fi împușcați la ieșirea din apartament sau la intrarea în lift. Ce face Putin prin Donbass tot libertate de expresie se cheamă.
Ce a fost la Paris? În fond, tragicul conflict biblic dintre arabi și evrei, mutat pe continentul nostru, a făcut alți morți. La fel ca altădată la Munchen, la Londra, La Madrid... Arabii au venit mai târziu și se simt marginalizați de evrei, iar noi trebuie să-i suportăm și pe unii, și pe alții. Până la urmă, glonțul nu alege.
Și în această zburdălnicie globală, văd într-o dimineață câteva sute de feciori intrând în metroul din București cu jiugleele goale, cu mărar des și negru, cu rotule diforme, se aruncă pe scaune și încep să „butoneze” printre babe exasperate. Nu știu dacă s-au spălat toți de dimineață, dar simt irepresibila nevoie a libertății de expresie. Dar cum să dai câteva perechi de palme în stânga și-n dreapta? Limitezi libertatea de expresie a aproapelui tău. Dar acești tupeiști nu au batjocorit libertatea noastră, a celorlalți, care nu ne-am permis să intrăm în chiloți în metrou? Nu, libertatea noastră nu se pune.
Tot la fel, printr-o permisivitate neghioabă, francezii au ajuns străini la ei acasă. Au abandonat bisericile, dar și propria libertate. Ca să nu se supere... alții! După care au multiplicat în milioane de exemplare aceeași fițuică imundă, numai ca să demonstreze că ei ar fi liberi. Chiar dacă „Charlie Hebdo” insulta orice credință. Dacă puteai să schițezi un zâmbet când vedeai un terorist cu jungherul la gâtul unui bărbos care striga cu ochii beli’i: „Nenorocitule, eu sunt Profetul Mahomed!”, atunci când am văzut caricaturile cu Fecioara Maria, am zis că acești oameni depășesc orice normă de conviețuire umană.
Prinţul Charles-Philippe d’Orléans, duce de Anjou, a făcut cea mai corectă evaluare a acestei situații cretine din Franța:
„Nu, nu mă identific cu
Charlie, deoarece nu am simpatizat niciodată acest jurnal maniheist.
Charlie Hebdo este o publicaţie
vulgară, care dispreţuieşte opiniile diferite de ale sale sub
acoperirea libertăţii de expresie şi care îşi permite prea mult
să provoace. Aceasta este totodată o publicaţie agresivă, care
exploatează subiectul urii inter-religioase trecând sub forma aşa
zisului umor. Charlie Hebdo este imaginea societăţii atee europene
de stânga, o sursă de ranchiună şi un duşman al respectului şi
al fraternităţii între popoare şi oameni, indiferent de
diferenţele dintre ei, de rasă, culoare sau religie. Refuz aşadar
să iau parte la o alianţă sfântă republicană “pro-Charlie”
pentru că pur şi simplu nu înţeleg ce anume ar trebui să apăr.
Nu mă consider nici irespectuos, şi nici indecent, şi nici nu
doresc să jignesc memoria desenatorilor răpuşi. Îmi lipsesc
cuvintele necesare să exprime oroarea faţă de atacul care a
zguduit redacţia jurnalului. Condamn cu tărie acest act barbar şi
vreau să transmit familiilor şi apropiaţilor persoanelor decedate
sincere şi profunde condoleanţe. Reclam doar ineficienţa
încercării de unire naţională şi ipocrizia cetăţenilor care
n-au citit niciodată săptămânalul umoristic şi care l-au
criticat întotdeauna. Să aduc un omagiu victimelor? Cu siguranţă.
Să aduc un omagiu publicaţiei Charlie Hebdo? Sub nicio formă.’’
Acest gen de fariseism a început la noi de 25 de ani cu acel „Și eu sunt Golan”. Mai avem puțin și ajungem tot acolo.
Savonarola: Hristos este înaintașul lui Lenin!
Și așa am ajuns la marile dezbateri naționale despre religia din școli. Am văzut tot felul de lighioane care nu pot dormi că se predă încă religia pentru copii. Un om poate fi mai bun, fie și măcar în acel moment în care se roagă pentru salvarea lui egoistă. Măcar atât și tot e mai bine, decât într-o societate atee.
Acum, când miniștrii umblă cu banii în punga de nailon prin cimitire, l-am zărit printre morminte și pe Savonarola. El citește Biblia cu vrăjmășie, ca doamna Mungiu: „Acuma că s-au găsit 2 milioane de părinţi care să-şi trimită copiii-elevi la ora de religie şi sfinţii părinţi sunt liniştiţi, o să vă propun şi eu, duminica, în calitate de elev al lui Scaraoţchi, Sarsailă, Sfântâniţă, Nichipercea, Nenumitul, Nefârtatul, Necuratul, Naiba, Aghiuţă, Michiduţă, Ucigă-l Toaca, Ucigă-l Crucea, Cornilă, Împieliţatul, pe scurt, Dracul românesc, ăla al lui Dănilă Prepeleac şi Stan Păţitul, zugrăvit pe zidul Voroneţului, un comentariu al câte unui text din Sfânta Scriptură. Stă scris în Evanghelia după Matei, cap. 10:
34. Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.
35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa.
36. Şi omul va avea de vrăjmaş chiar pe cei din casa lui.
37. Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe mine, nu este vrednic de Mine. Cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.
Interesant, nu? Eu auzisem că Islamul e o religie a iataganului, a războiului, pe când Creştinismul e pace şi iubire. Şi iată că Iisus Însuşi mă previne, în clar, să nu fiu imbecil şi să-L cred imbelic. Venirea lui e ca să înlesnească oamenilor a se tăia între ei cu sabia.
Şi cine sunt duşmanii? Hoardele de necredincioşi, păgânii, Imperiul Roman? Nu, nici gând, e vorba de familia omului. Care n-are dreptul să-şi iubească părinţii şi copiii mai mult decât pe Mântuitorul, în caz contrar fiind excomunicat din Biserica lui Hristos. În ce-L priveşte, Iisus nu are o problemă, nu e în pericol să-şi iubească Tatăl mai mult decât pe Dumnezeu, întrucât cei doi sunt Unul, prin cumul de funcţii.
Iar despre familia pământeană, despre mama Sa, Maria, din pântecul căreia a ieşit omeneşte, indiferent de natura Lui divină, iată ce zice – Matei, 12:
46. Pe când vorbea încă Iisus noroadelor, iată că mama şi fraţii Lui stăteau afară şi căutau să vorbească cu El.
47. Atunci cineva I-a zis: „Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, şi caută să vorbească cu Tine”.
48. Dar Iisus a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: „Cine este mama Mea, şi cari sunt fraţii Mei?”.
49. Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi, şi a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei!
50. Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă”.
Merită citite adnotările la aceste versete făcute de IPS Bartolomeu Anania, în ediţia 2001 a Bibliei, diortosită de arhiepiscop după Septuaginta, în care face sforţări lingvistico-logice disperate pentru a putea scrie apodictic: „În niciun caz nu se poate presupune că Iisus îşi reneagă familia”.
N-o reneagă, doar o ţine la uşă.
Mă întreb şi vă întreb: cum poate Fiul Omului să compare oaza cu cămila, vântul cu nisipul, iubirea de Dumnezeu cu iubirea maternă, paternă, filială? Iubirea de Dumnezeu e absolută, nu suportă relativizări, nu e mai mare, mai mică sau egală – este sau nu este.
Iisus putea să spună: Iubeşte-i pe ai tăi cât vrei, dar dacă nu Mă iubeşti pe Mine, aşa cum Eu vă iubesc în faţa Tatălui Meu, atunci nu eşti vrednic.
Dar Mesia procedează asemenea celor care l-au fabricat pe Pavlik Morozov. Acest fiu de om, în vârstă de 13 ani, din regiunea Ural, era un comunist credincios, comandant de pionieri şi fanatic al colectivizării impuse cu gloanţe de Stalin. În 1932, el şi-a denunţat tatăl ca duşman al Statului Sovietic. Trofim Morozov a fost condamnat şi executat. Unchiul, bunicul, bunica şi un văr l-au omorât apoi pe Pavlik, toţi fiind arestaţi şi împuşcaţi de GPU. Pavlik Morozov a fost declarat martir de către Stalin, i s-au ridicat statui şi multe şcoli au primit numele lui.
Meritul acestui băiat: l-a iubit pe Dumnezeul Stalin mai mult decât pe tatăl său.
Fiecare dictator are grijă să dezbine familiile, pentru că nimeni nu trebuie să însemne mai mult decât El, Supremul, pentru fiinţa umană. Turnătoriile între soţi, între rude apropiate sunt printre cele mai hidoase care pot fi citite în dosarele Securităţii româneşti. Femeile germane nu mai dăruiau copii bărbaţilor lor; căsătorite fiind numai cu arieni, îi făceau copii lui Hitler, care avea nevoie de carne de mitralieră. Femeia română era şi ea producătoare de copii pentru Ceauşescu, Unicul şi Marele Soţ şi Tată, pentru ca scorniceşteanul să poată călări cât mai multe milioane de români.
Din nou, asemănarea cu bolşevismul e evidentă. De altfel, marea majoritate a oamenilor care au auzit de apoftegma „Cine nu e cu Noi, e împotriva Noastră” cred că a fost inventată de Lenin.
Gândirea lui Iisus este de sumă nulă – ori, ori. Nu admite nici, nici”.
Mai mult nici că se poate scrie. Karl Marx este un pigmeu pe lângă Savonarola.
Bărbații politici ai patriei s-au ascuns pe sub mese
România trece printr-o perioadă halucinantă. Datorită arestărilor făcute de DNA, chiar dacă ar fi motivate politic, aflăm și noi câte ceva despre furturile din România. Dosarul Microsoft a provocat ruperi tectonice. Au început arestările printre oamenii lui Traian Băsescu. Miza este chiar el. Mângâindu-și năsucul cu degetul arătător, Elena Udrea i-a dat de înțeles că nu-l va turna, deși a spus destule: mergea la discuții cu șefii serviciilor secrete ca să pună la cale posturile de conducere din structurile de forță ale statului. Sigur, ea credea că face politică la vârf, dar pentru Marinelu este o notă proastă. Cum s-o lași pe Elena Udrea să discute despre numirea procurorului general sau a șefei DNA cu Ponta, cu generalul Coldea? În ce calitate? Sigur, ar fi o circumstanță atenuantă pentru el: avea prea multă repulsie față de Victor Ponta. Și aici nu pot remarca regretabila răstălmăcire a realității din unele articole scrise de Dan Tăpălagă: Traian Băsescu l-ar fi susținut pe Cârlanul cel Roșu la președinție! Sfinte Sisoe!...
Dar Marinelu nu s-a ascuns sub masă. A apărat-o chiar excesiv pe Blonda Novegiană, inducând și mai mult ideea că nu e doar interesul politic în această pasiune. Procurorii i-au cerut și lui Mircea Băsescu să-și toarne fratele. Nu este o noutate. Cum să nu-i ceară și Elenei Udrea același lucru? Sau lui Pinalti? Sau lui Gabriel Sandu? După fiecare spovedanie în „Beciul Domnesc”, cade mereu ca o ghilotină aceeași întrebare: „Câți bani i-ați dat lui Traian Băsescu?” Dacă a pus la îndoială acest gen de anchetă, fostul președinte „a adus grave prejudicii justiției”. Pentru Dumnezeu, dar de ce trebuie să credem în justiție? Nu avem oameni și pe-acolo, la fel ca în Biserică, în învățământ, în presă, în politică? Unii mai aberanți decât alții. Cazul Țundrea nu-mi iese din minte. Dosarul Huidu este revoltător. Dar cazul inginerului Marin Bejenaru din Brăila, condamnat definitiv la trei ani de închisoare pentrru că a cumpărat „trei găini și un cocoș cu gâtul chel” de la doi țigani? Era înscenarea unui plutonier de poliție. Am fost atunci în audiență la președinta Curții de Apel din Galați. M-a luat la roată: „Cum îți permiți, domnule ziarist, să pui la îndoială sentința unui judecător? Sentința lui este lege chiar și pentru el!” „Dar un judecător poate greși, el nu e Dumnezeu…” Și s-a dovedit că am avut dreptate, dar omul fusese deja închis. Nu, nu trebuie să credem în justiție, trebuie să credem în modernizarea justiției, în umanizarea ei. Nu vrem alți dumnezei în tribunale sau în serviciile special. Dorim doar specialiști obiectivi, care aplică legile.
Orice s-ar spune, Elena Udrea a ieșit onorabil din toată șarada procurorilor. Nu s-a lamentat, nu „s-a sinucis” ca Adrian Năstase, nu a bătut cruci și mătănii, nu s-a miruit ca Vosganian și ca Șova. Ura colectivă este atât de mare însă, încât parlamentarii au votat de șapte ori într-o noapte ca să fie arestată o femeie. Un lucru fără precedent în istoria Europei! Nu i-am văzut niciodată pe derbedeii din parlament așa de ahtiați să voteze ceva. În aceeași noapte, Victor Ponta a asigurat publicarea hotărârilor în Monitorul Oficial. Acest lucru arată câte parale fac acești indivizi cu „dreptatea până la capăt”. Sigur, Elena Udrea e vinovată, dar cum e cu aleșii noștri care l-au făcut scăpat pe baragladina Ochi de la PSD? Dar pe Vosganian, dar pe Șova?...
Felul în care se instrumentează dosarul Microsoft arată limpede că miza este aceeași: Traian Băsescu. Primele jafuri din acest dosar au început cu semnăturile lui Adrian Năstase și Dan Nica. Au continuat pe timpul lui Tăriceanu care a primit 4,5 milioane de euro. Așa spun denunțătorii. Ei au rămas neatinși. Evident că onorabila justiție vede într-o singură direcție: Traian Băsescu. Prostia lui și a lui Emil Boc este că nu au oprit această golănie cu softurile false și scumpite de cinci, de zece ori, pe care le plătim noi toți. Mai mult, au venit, colac peste pupăză, și cu politica de austeritate. Exact în aceeași perioadă. Lăcomia i-a orbit și pe ei. Din cauza lăcomiei, au intrat cu tot cu urechi în această capcană abil întinsă de marii maeștri de la PSD. Voi ați furat la fel ca noi, vom vedea pe unde scoateți cămașa! Lăsați-l pe Adrian Năstase, deocamdată răspundeți voi.
După ce am fost audiat ca martor în jalnicul proces Rodica Chelaru contra Corneliu Vadim Tudor pentru pretinsul sex oral cu Traian Chebeleu, poveste inventată integral de Bogdan Kireeakovici, procurorul de caz a coborât cu mine pe scări trei etaje și a făcut vreo cincizeci de pași pe trotuar. Și brusc: „Haideți, domnu Patrichi, să-l îngropăm pe Vadim!...” Am rămas uluit. „Dar ce am eu cu Vaidm?” Nu a mai zis nimic și s-a întors. Așa se fac anchetele. „Dar lui Băsescu câți bani i-ai dat?” Și alde Pescariu au turnat și au rămas liberi și cu bănetul la tașcă. Vina lui Vadim era că a publicat o mârșăvie inventată. La fel de imund a fost „maestrul Cristoiu”, care a re-publicat pe prima pagină, cu litere roșii de-o șchioapă, în „Evenimentul zilei”, același text. Cu asemenea nerozii, marii maeștri ai presei contemporane au îngropat ziarele și am rămas cu tabloidele.
Klaus Iohannis a reanimat un cadavru
Așa crede Traian Băsescu și nu greșește. În timp ce crucile cresc și când Uniunea Scriitorilor se mută în Beciul Domnesc, Klaus Iohannis „e mut ca o lebădă”. La Palatul Cotroceni, „zăpada tăcerii ține loc de cuvânt”. Lui îi place să domnească, chiar este încântat „să regească” – l-am văzut cum surâdea lângă Duda Întâiul și Margareta lui, care sărbătoreau marea victorie sovietică împotriva Germaniei. Traian Băsescu a avut curajul să vorbească despre trădare și despe martiriul Mareșalului. Motiv pentru care mulți i-au sărit în cap. Klaus e mai atent cu „politica corectă”. El se teme să-i spună Cârlanului ceva, chiar dacă acesta și-a dat ordonanță de urgență ca să nu mai scape în veci de doctoratul furat. Klaus a primit avion de lux, nu ca fostul preșțedinte pentru care Guvernul nu avea bani, pentru care nu s-a găsit nici locuință, conform legii. Pleacă unde și când vrea: s-a dus în Madeira în vacanță – a plecat ți Cârlanu în vizită oficială în SUA; a mer președintele în vacanbță de 1 mai, s-a dus și Pontacu în vizită oficială în Arabia Saudită. Și atunci președintele tace. Dacă-l suspendă și pe el?
Și astfel, s-a creat un climat tolerant, de grav compromis, deși alegătorii au cerut indirect altceva. Se creează impresia că s-a refăcut tandemul de la Grivco. „Constituția îți dă dreptul să ai reacții politice. Nu poți să stai ca un bolovan, ca un clămpău și Ponta să-și facă de cap”, spunea Traian Băsescu la o televiziune. Dar poți să stai și ca un… plăvan, că oamenii tot văd ce faci tu. Președintele s-a întâlnit recent cu Petro Poroșenko la Kiev și nu i-a spus nimic despre drepturile românilor din Ucraina. La Chișinău a vorbit de parcă era trimisul Angelei Merkel. Adică al Rusiei. Toate aceste lucruri trebuie clarificate pentru că noi l-am votat pentru a vedea că președintele nostru are reflexe normale pentrru interesele noastre naționale. După experiența cu Emil Constantinescu, nu vrem să mai vedem o glugă de coceni, care să spună în final că „l-au învins structurile”. În toamnă, Pontacu va trece la contraatac, nu doar contra lui Klaus Iohannis care chiar crede că a fost ales numai grație propriilor merite. Faptul că refuză dialogul cu fostul președinte este impardonabil. Poți să iei în primire o magazine de materiale și tot îi mai dai telefon fostului magazioner să-ți dea o informație suplimentară, să vezi cum anume a gândit el în situații similare.
Cârlanu îl laudă pe Klaus pe la toate televiziunile, dar la toamnă va trece la atac. Neamțul va avea o surpriză teribilă atunci. Singurul care face articulat opoziție la actualul regim corupt este tot Traian Băsescu. Iată ce spune fostul președinte și mulți tot nu pricep: "Din cele 19 miliarde de euro, alocate de UE pentru fondurile de coeziune (...) sub conducerea plagiatorului mincinos, țara va pierde aproximativ 7 miliarde de euro, pentru că „cel mai cinstit govern” se teme de DNA. Păi, măi mincinosule, dacă acum DNA-ul te împiedică să cheltuiești banii pe care îi ai la dispoziție până la sfârșitul anului, cum crezi că nu te va încurca de anul viitor încolo? Chiar speri să desființezi DNA-ul pentru a da dezlegare la bani europeni clientelei corupte?”
Sigur, tot pe „feisbuk”. A devenit o modă. Președintele scrie pe „feisbuk”, premierul scrie pe „feisbuk”. Ei chiar vor să ne convingă că am ajuns o nație de autiști. Vorbele trebuie rostite deschis, în fața oamenilor. Așa este în teatru, așa trebuie să fie și în politică. De aceea, Klaus greșește grav că pune zidul de hârtie între el și oamenii cărora li se adresează. Mesajul lui e mort. Traian Băsescu a avut cârlig la oameni tocmai pentru că vorbea liber. Dacă nu poți, exersezi în fața oglinzii, până poți. Trebuie să fii viu în fața oamenilor. Asta trebuie să facă un consilier prezidențial, să-l sfătuiască. Politica este și o artă a comunicării. Nu este admis ca președintele să-i spună unui gazetar în ălină cobnferință public: „Întrebarea asta nu-i bună. Alta!”. Oricât l-am disprețui noi pe Vladimir Putin, politicienii lumii noștri ar trebui să urmărească atent cm face el conferințele de presă și dialogul despre starea națiunii: discută patru-cinci ore în direct, răspunde inclusive la întrebări dificile pentru un dictator.
Evident că unii români vor spune: „președintele nostrum tace și face”, alții, care vor sânge, au început să regrete plecarea lui Traian Băsescu. Dar cineva trebuie să fie și în opoziție fiindcă Blaga (nu Lucian) sau Ghorghiu nu se mai aud.
Întoarcerea Rusiei în Evul Mediu
Ziarul „Izvestia” de la Moscova public un articol despre ieșirea Rusiei spre lumea largă la sfârșitul Evului Mediu și cum va scoate capul din nou din încercuirea actuală. „Secolul al XVI-lea a fost ultimul veac mare din istoria Mării Mediterane. Într-o dimineaţă de octombrie din 1571, când s-au încleştat la Lepanto galerele lui Don Juan de Austria şi corăbiile lui Ali-Paşa, participanţii la acea bătălie epocală nu conştientizau că ei erau de fapt ultimii oaspeţi la o sărbătoare care se terminase demult. Cristofor Columb, care traversase Atlanticul, a fost nu numai descoperitorul Lumii Noi, dar şi profetul Lumii Noi a Atlanticului. De atunci, Atlanticul a devenit mai mult decât un ocean, el s-a transformat într-o ideologie. "Solidaritatea Atlantică", "atlanticismul", "Alianţa Nord-Atlantică" - toate acestea sunt nişte zeităţi păgâne cu greutate, periculoase, care îşi cer jertfa de sânge. De dragul idealurilor atlantice, vicepreşedintele american solicită europenilor să îndure cu blândeţe severitatea sancţiunilor de război cu Rusia şi nu să se plângă”, scrie „Izvestia”.
Este destul de ciudat, dacă vorbim de categorii geografice, de ipoteza că prezenţa ieşirilor la Oceanul Atlantic le cere europenilor să fie mai aproape de SUA şi de Marea Britanie, decât unii faţă de ceilalţi, de Rusia, care nu se află peste Ocean, „s-a transformat de fapt într-o nuia în mâinile căprarului american, care-i struneşte pe toţi cei nemulţumiţi. Trebuie s-o spunem din start, contra acestui fanatism atlanticist, Rusia nu are nicio şansă”.
Dar ceva-ceva se schimbă în lumea de astăzi. Atlanticul încetează să mai fie un spaţiu global dominant, posibilităţile sale sunt aproape epuizate. Ei aşteaptă "era pacifistă", atunci când noul mare ocean va fi Pacificul. Alţii atrag atenţia la faptul că Republica Populară Chineză realizează cu o încrâncenare perseverntă şansa pierdută în secolul al XV-lea de a pune bazele unui spaţiu imperial la Oceanul Indian. Unii se uită şi fac crize de lăcomie, alţii urmăresc cu fascinaţie cum Rusia transformă Oceanul Arctic într-o proprietate cu resurse colosale. Atlanticul devine practic un râuleţ între New-York şi Londra.
Şi în această redistribuire a ponderii oceanelor, o semnificaţie complet nouă dobândeşte Marea Mediterană. Dintr-o periferie de baltă, unde ţările europene învinse sunt concentrate, în timp ce Nordul Atlantic a făcut saltul în epoca industrială, Marea Mediterană devine din nou o verigă pentru comunicaţii între Europa şi Oceanul Indian care se ridică.
Si cel mai important lucru - aminteşte de rolul ei de leagăn al civilizaţiei, zonă intens populată, cu cea mai mare denstitate culturală din istoria omenirii. Egipt, Cipru, Grecia, Roma, Cartagina, Bizanţ, cruciadele, "vecerniile siciliene", ridicarea Spaniei - toate acestea sunt marile repere ale lumii mediteraneene, care, cândva, însemnau adevărata Europă cu teritorii convenţionale din acea lume, în timp ce Europa atlantică de mai târziu era o periferie barbară.
Europa de astăzi reprezintă, în mare măsură, un vârf artificial pentru două civilizaţii - mediteraneeană şi atlantică. Această zgaibă are la bază progresul tehnologic grandios al lumii atlantice din epoca revoluţiei industriale, care a asigurat dominaţia pentru Olanda, Anglia şi, mai apoi, pentru America. Astăzi, însă, acest vârf are fisuri evidente. "Atlantiştii" îi consideră leneşi pe mediteraneeni. Aceştia, la rândul lor, se uită la vecinii nordici ca la nişte manipulatori şi ca la nişte lipitori, care mai mult imită descoperirile tehnologice, decât să le facă ei înşişi. Într-un fel sau altul, fiecare parte simte că această alianţă a civilizaţiilor este prea scumpă. Europa se lipeşte de lumea mediteraneeană şi de cea atlantică.
Acesta este secretul lanţului ciudat şi paradoxal de evenimente care, fără un înţeles clar şi fără voinţa exprimată a Rusiei pare mai degrabă "soartă", decât "plan" şi ne atrage pe noi spre Marea Mediterană.
„După un an de la revenirea Crimeii - poarta noastră spre Mediterana - Rusia şi-a schimbat radical relaţiile cu Turcia, care s-a transformat dintr-un cerber la porţile noastre într-un portar prietenos. A venit apoi revoluţia democratică din Grecia, schimbând în folosul nostru toatre balanţele din Uniunea Europeană. A sunat destul de extravagant propunerea Ciprului de a găzdui bazele militare aeriene şi maritime. Îndelunga alianţă strategică cu Siria capătă astfel un nou sens - noi nu mai suntem doi parteneri izolaţi, ci părţi din acelaşi lanţ est-mediteraneean, al cărui capăt sudic se află în Egipt, ţară care l-a primit recent atât de amical pe Vladimir Putin. Egiptul şi Siria sunt două ţări care au reuşit să opună rezistenţă "democratizării" impuse cu forţa de America, cu un dram de fanatism de peşteră şi ele au devenit cheia pentru soarta întregii Mediterane. Dacă ele rezistă la atacurile monstrului ISIS, cultivat de SUA în Irak şi Libia, atunci, de la Sevastopol până la Cairo, reînvie axa de echilibru a Mediteranei de Est”, crede autorul rus.
Istoria comună şi cultura comună a acestui spaţiu au fost creaţia de un mileniu a Bizanţului. Iată de ce apariţia motivelor bizantine din această comunitate este practic inevitabilă. Acest bizantinism poate fi mai puternic decât diferendele religioase dintre creştini şi musulmani. În cele din urmă, ţările islamice din Mediterana de Est au căzut sub lovitura nebuniei extremismului fanatic.
Execuţiile în masă ale creştinilor, arderea de vii a oamenilor, în numele comerţului cu sclavi imaginar al "Islamului pur" - toate acestea îi obligă pe oamenii normali să uite de vechile divergenţe şi să se grupeze cumva. Pentru Egipt şi pentru Siria, apărarea creştinilor lor devine o chestiune de onoare. Kurzii luptă acum cu fanaticii din ISIS cu mult curaj şi tenacitate, la fel ca fanaticii: femeile au pus mâna pe arme şi luptă nu împreună cu bărbaţii, ci în locul bărbaţilor. Eu nu aş exclude faptul ca lupta cu "Statul Islamic" să devină în curând un câmp la fel de dramatic de forţe, cum a fost fundamentalismul islamic din ultimele decenii. Iar în acest context, este posibil să ne aşteptăm chiar la slăbirea poziţiilor islamului din ţările mediteraneene.
Ne putem aştepta la o restructurare dramatică a Mediteranei de Vest? Mai ales că, în acest caz, spaţiul neobizantin ar avea şansa să se lege cu spaţiul neo-romanic. Un semn vor fi alegerile viitoare din Spania. În cazul în care partidul "Podemos" justifică aşteptările foarte mari ale populaţiei, putem fi siguri că anti-atlantismul nu se va limita numai la Orient. Aici se deschid perspectivele şi pentru un altfel de atlantism. Nu este un secret pentru nimeni strânsa legătură dintre "Podemos" şi Venezuela. Reconstrucţia vechii lumi imperiale spaniole de pe ambele maluri ale Atlanticului va determina reconstrucţia întregii politici mondiale.
„Fără îndoială, Rusia este unul din participanţii la acest proces de transformare geopolitică globală. Se poate chiar afirma că tocmai acţiunile noastre au şi provocat această transformare: sprijinul ferm pentru Siria împotriva cotropitorilor, un sprijin puternic pentru contrarevoluţia egipteană şi lansarea propriului vector geopolitic prin Crimeea. Ce ne aduce însă nouă acest lucru? Până în prezent, una din dogmele occidentalismului nostru era convingerea că avem obligaţia unei legături strânse cu lumea euro-atlantică de nord, de dragul accesului la tehnologiile de vârf. Dominaţia "protestantă" în politica Rusiei datează cu mult înaintea lui Petru I, de pe timpul lui Mihail Fedorovici şi a patriarhuilui Filaret, care au susţinut blocul protestant în Războiul de 30 de ani. Cu toate acestea, anul trecut ne-a arătat inutilitatea speranţelor noastre în stabilitatea axei Moscova-Berlin, precum şi integrarea noastră problematică în această lume a tehnologiilor de vârf prin intermediul liniilor occidentale de transfer. Când Rusia este şantajată zilnic cu deconectarea de la sistemele de plăţi bancare, ale căror sedii se află în Belgia, iar Crimeea au decuplat-o complet de la tot - începând de la vize şi de la serviciile "Apple" şi terminând cu jocul "Vorkraft", începem să realizăm că toată integrarea noastră tehnologică este aderarea la epoca de piatră. În aceste condiţii, este logic ca Rusia să nu încerce să se agaţe de liderul tehnologiilor, mai ales că lideranţa (conducerea) Occidentului nu mai este chiar aşa de clară, ci să înceapă să caute un mediu stabil şi confortabil pentru o coexistenţă politică comună, fără hegemonie şi şantaj. Iar acest mediu noi îl vom găsi mai uşor prin revigorarea Mării Mediterane, decât încercând să prindem "Titanicul" atlantic, ” avertizează Egor Holmogorov.
Este uimitor că mulți ruși, cu Putin în frunte, nu pricep că izolarea lor de Occident duce într-adevăr spre epoca de piatră. Iată de ce Petru cel Mare mi se pare un reformator autentic, în comparație cu Putin.
Trenul de containere Vikingii leagă Suedia de
Drumul Mătăsii
Lituania este o țară mică, dar politica ei este dinamică, dovadă că a ajuns atât de departe, comparativ cu Republica Moldova, tot un stat ex-sovietic, cu un start identic în anul 1991, când s-a prăbușit imperiul sovietic. Republica Moldova a rămas în mrejele lui Vladimir Voronin și astăzi. Și o comparație între Lituania și România este jenantă pentru noi. Prin inițiative și proiecte concrete, Vilnius a reușit să atragă simpatia țărilor nordice și occidentale. Acum, Lituania vrea și are atuuri să devină un nod de tranzit pentru transportul de mărfuri din Turcia spre Scandinavia. Între timp, Bucureștiul face simpozioane despre Drumul Mătăsii…
O delegaţie a companiei Lietuvos geležinkeliai (Căile Ferate din Lituania) a făcut o vizită în Turcia, în perioada 5-7 martie. Acolo, a avut convorbiri cu reprezentanţii TCDD -Căile Ferate din Turcia, cu şefii de la organizaţia de logistică BALO, de la compania de logistică GEFCO, de la Arkas Lojistik şi Arkas Line. Lituanienii îşi prezintă activitatea la expoziţia Eurasia Rail 2015.
În cadrul întrevederilor, au fost programate negocieri suplimentare cu privire la mărfurile transportate din Turcia în Lituania, s-a discutat despre rezultatele testelor de transport cu containere, aduse din Turcia în Lituania în luna februarie. Saulius Stasiunas, director adjunct la Departamentul de marfă din cadrul Lietuvos geležinkeliai, a precizat că transportul de marfă dintre Turcia şi Ţările Scandinave este una din principalele probleme pentru dezvoltarea trenului de containere Vikingas („Vikingii”). "Noi sperăm că munca noastră cu partenerii şi clienţii din Turcia şi din Ţările Scandinave va da roade concrete. Noi nu avem în vedere unul sau câteva containere, noi vorbim de o suită de containere şi de fluxul lor obişnuit", a spus Saulius Stasiunas.
Mai departe, spre China și Kazahstan
Containerul de testare, încărcat cu aparate de uz casnic din Turcia spre Lituania, a fost luat la 15 februarie. Distanţa dintre cele două ţări a fost parcursă în mai puţin de patru zile. La sfârşitul lunii februarie, reprezentanţii companiei Lietuvos geležinkeliai s-au întâlnit cu asociaţiile oamenilor de afaceri suedezi, cărora le-au prezentat avantajele trenului de containere Vikingas şi posibilităţile de tranzit pentru mărfuri din şi spre Suedia. În timpul întâlnirilor bilaterale ale Federaţiei Suedia-Turcia, ale Asociaţiei expeditorilor din Suedia, li s-au prezentat producătorilor şi exportatorilor avantajele infrastructurii de transport din Lituania. Compania lituaniană a confirmat că Suedia este interesată nu numai de proiectul Vikingas, dar şi de alte rute de transport prin Lituania, mai ales spre China şi Kazahstan.
Compania Lietuvos geležinkeliai poartă negocieri cu exportatorii lituanieni privind transportul de materii prime secundare, turbă şi îngrăşăminte din Lituania spre Turcia cu trenul de containere Vikingas.
Pe lângă România
În anul 2014, s-au transportat cu trenul Vikingas 41.185 de containere TEU, deci cu aproape 8% mai mult, decât în anul 2013. În ianuarie 2015, pe trenul Vikingas s-au transportat 2.451 de containere TEU, deci cu 22% mai mult, decât în aceeaşi perioadă a anului 2014.
Trenul de containere Vikingas este un proiect feroviar comun, realizat de Lituania, Belarus, Ucraina, Bulgaria şi Republica Moldova, care leagă Marea Baltică de Marea Neagră. Cu trenul Vikingas se transportă containere universale şi specializate.
Drumul dintre Lituania şi Turcia, prin Belarus şi Ucraina, pe calea ferată şi pe liniile de feribot prin Marea Neagră, se poate face în 5-6 zile, în timp ce transportul numai pe calea ferată, prin Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Bulgaria şi România, durează 8-10 zile.
În anul 2008, în studiul PROMIT, coordonat de Comisia Europeană, proiectul Vikingas a fost considerat un model de bune practici. În anul 2009, Asociaţia europeană pentru transport intermodal a acordat acestui proiect premiul "Proiectul intermodal cu cele mai bune practici". În anul 2014, programul de cercetări ştiinţifice al Uniunii Europene, intitulat BESTFACT, a acordat proiectului Vikingas premiul pentru Cel mai bun proiect de logistică verde şi pentru transport diversificat.
Într-un timp, auzisem că și România se alătură proiectului Vikingii, dar s-a așternut tăcerea. E greu când nu iese nimic pentru tine, nici fonduri europene nu-ți trebuie…
Viorel Patrichi
Crucea maare, că dracu-i bătrân!
„Socotesc că putem zice, fără
să ne îndoim,/ Că e prea buni pentru fabuli veacul în care
trăim...”
(Grigore Alexandrescu)
„Nu vreau să paț vreun conflict”, spunea Rică al lui Nenea Iancu. „Îți arăt eu ție pamflet!”, se aude în diverse forme de peste o sută de ani. Chiar și atunci când pamfletul e scris cu talent. Și iată-l pe Jiji Războinicu Luminii față-n față cu Savonarola într-o cârciumă. Primul vrea să-i arate celuilalt că se pricepe și el la pamflet: adică să-i dea niște pumni în mufi fiindcă nu i-au plăcut tușele. Până la urmă, cel care i-a făcut portretul cel mai reușit a fost Vadim: „Maimuță electrocutată”! Pe el n-a vrut să-l mai bată pentru că a ajuns la pușcărie. Chiar dacă făcea crucile cele mai mari. E nedrept să atribuim însă calitatea de pamflet oricărei prestații triviale, scatologice de la televizor. Nu orice trăsnit în bască, dacă siluește limba română și bunul simț, înseamnă că face pamflet...
Dar despre estetica pamfletului cu
alt prilej.
Și noi suntem Șarle!
Și președinția lui Klaus Iohannis a început sub semnul Șarlei: abia depusese jurămânul, că imediat a avut loc masacrul de la Paris. S-a dus și el acolo, normal. Toți erau... Charlie. Trăiau sub imboldul momentului și se manifestau precar, mai ales că mulți erau niște farisei care i-au disprețuit până atunci pe ziariștii respectivi. Veniseră și niște șefi de state de prin Africa, acolo unde ziariștii zburdă liberi ca antilopele prin savane. L-am văzut pe-acolo și pe Serghei Lavrov. Era și el o Șarlă: ziariștii ruși sunt așa de liberi că nu știu nici când vin, nici când pleacă de la redacție fiindcă pot fi împușcați la ieșirea din apartament sau la intrarea în lift. Ce face Putin prin Donbass tot libertate de expresie se cheamă.
Ce a fost la Paris? În fond, tragicul conflict biblic dintre arabi și evrei, mutat pe continentul nostru, a făcut alți morți. La fel ca altădată la Munchen, la Londra, La Madrid... Arabii au venit mai târziu și se simt marginalizați de evrei, iar noi trebuie să-i suportăm și pe unii, și pe alții. Până la urmă, glonțul nu alege.
Și în această zburdălnicie globală, văd într-o dimineață câteva sute de feciori intrând în metroul din București cu jiugleele goale, cu mărar des și negru, cu rotule diforme, se aruncă pe scaune și încep să „butoneze” printre babe exasperate. Nu știu dacă s-au spălat toți de dimineață, dar simt irepresibila nevoie a libertății de expresie. Dar cum să dai câteva perechi de palme în stânga și-n dreapta? Limitezi libertatea de expresie a aproapelui tău. Dar acești tupeiști nu au batjocorit libertatea noastră, a celorlalți, care nu ne-am permis să intrăm în chiloți în metrou? Nu, libertatea noastră nu se pune.
Tot la fel, printr-o permisivitate neghioabă, francezii au ajuns străini la ei acasă. Au abandonat bisericile, dar și propria libertate. Ca să nu se supere... alții! După care au multiplicat în milioane de exemplare aceeași fițuică imundă, numai ca să demonstreze că ei ar fi liberi. Chiar dacă „Charlie Hebdo” insulta orice credință. Dacă puteai să schițezi un zâmbet când vedeai un terorist cu jungherul la gâtul unui bărbos care striga cu ochii beli’i: „Nenorocitule, eu sunt Profetul Mahomed!”, atunci când am văzut caricaturile cu Fecioara Maria, am zis că acești oameni depășesc orice normă de conviețuire umană.
Prinţul Charles-Philippe d’Orléans, duce de Anjou, a făcut cea mai corectă evaluare a acestei situații cretine din Franța:
Acest gen de fariseism a început la noi de 25 de ani cu acel „Și eu sunt Golan”. Mai avem puțin și ajungem tot acolo.
Savonarola: Hristos este înaintașul lui Lenin!
Și așa am ajuns la marile dezbateri naționale despre religia din școli. Am văzut tot felul de lighioane care nu pot dormi că se predă încă religia pentru copii. Un om poate fi mai bun, fie și măcar în acel moment în care se roagă pentru salvarea lui egoistă. Măcar atât și tot e mai bine, decât într-o societate atee.
Acum, când miniștrii umblă cu banii în punga de nailon prin cimitire, l-am zărit printre morminte și pe Savonarola. El citește Biblia cu vrăjmășie, ca doamna Mungiu: „Acuma că s-au găsit 2 milioane de părinţi care să-şi trimită copiii-elevi la ora de religie şi sfinţii părinţi sunt liniştiţi, o să vă propun şi eu, duminica, în calitate de elev al lui Scaraoţchi, Sarsailă, Sfântâniţă, Nichipercea, Nenumitul, Nefârtatul, Necuratul, Naiba, Aghiuţă, Michiduţă, Ucigă-l Toaca, Ucigă-l Crucea, Cornilă, Împieliţatul, pe scurt, Dracul românesc, ăla al lui Dănilă Prepeleac şi Stan Păţitul, zugrăvit pe zidul Voroneţului, un comentariu al câte unui text din Sfânta Scriptură. Stă scris în Evanghelia după Matei, cap. 10:
34. Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.
35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa.
36. Şi omul va avea de vrăjmaş chiar pe cei din casa lui.
37. Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe mine, nu este vrednic de Mine. Cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.
Interesant, nu? Eu auzisem că Islamul e o religie a iataganului, a războiului, pe când Creştinismul e pace şi iubire. Şi iată că Iisus Însuşi mă previne, în clar, să nu fiu imbecil şi să-L cred imbelic. Venirea lui e ca să înlesnească oamenilor a se tăia între ei cu sabia.
Şi cine sunt duşmanii? Hoardele de necredincioşi, păgânii, Imperiul Roman? Nu, nici gând, e vorba de familia omului. Care n-are dreptul să-şi iubească părinţii şi copiii mai mult decât pe Mântuitorul, în caz contrar fiind excomunicat din Biserica lui Hristos. În ce-L priveşte, Iisus nu are o problemă, nu e în pericol să-şi iubească Tatăl mai mult decât pe Dumnezeu, întrucât cei doi sunt Unul, prin cumul de funcţii.
Iar despre familia pământeană, despre mama Sa, Maria, din pântecul căreia a ieşit omeneşte, indiferent de natura Lui divină, iată ce zice – Matei, 12:
46. Pe când vorbea încă Iisus noroadelor, iată că mama şi fraţii Lui stăteau afară şi căutau să vorbească cu El.
47. Atunci cineva I-a zis: „Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, şi caută să vorbească cu Tine”.
48. Dar Iisus a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: „Cine este mama Mea, şi cari sunt fraţii Mei?”.
49. Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi, şi a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei!
50. Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă”.
Merită citite adnotările la aceste versete făcute de IPS Bartolomeu Anania, în ediţia 2001 a Bibliei, diortosită de arhiepiscop după Septuaginta, în care face sforţări lingvistico-logice disperate pentru a putea scrie apodictic: „În niciun caz nu se poate presupune că Iisus îşi reneagă familia”.
N-o reneagă, doar o ţine la uşă.
Mă întreb şi vă întreb: cum poate Fiul Omului să compare oaza cu cămila, vântul cu nisipul, iubirea de Dumnezeu cu iubirea maternă, paternă, filială? Iubirea de Dumnezeu e absolută, nu suportă relativizări, nu e mai mare, mai mică sau egală – este sau nu este.
Iisus putea să spună: Iubeşte-i pe ai tăi cât vrei, dar dacă nu Mă iubeşti pe Mine, aşa cum Eu vă iubesc în faţa Tatălui Meu, atunci nu eşti vrednic.
Dar Mesia procedează asemenea celor care l-au fabricat pe Pavlik Morozov. Acest fiu de om, în vârstă de 13 ani, din regiunea Ural, era un comunist credincios, comandant de pionieri şi fanatic al colectivizării impuse cu gloanţe de Stalin. În 1932, el şi-a denunţat tatăl ca duşman al Statului Sovietic. Trofim Morozov a fost condamnat şi executat. Unchiul, bunicul, bunica şi un văr l-au omorât apoi pe Pavlik, toţi fiind arestaţi şi împuşcaţi de GPU. Pavlik Morozov a fost declarat martir de către Stalin, i s-au ridicat statui şi multe şcoli au primit numele lui.
Meritul acestui băiat: l-a iubit pe Dumnezeul Stalin mai mult decât pe tatăl său.
Fiecare dictator are grijă să dezbine familiile, pentru că nimeni nu trebuie să însemne mai mult decât El, Supremul, pentru fiinţa umană. Turnătoriile între soţi, între rude apropiate sunt printre cele mai hidoase care pot fi citite în dosarele Securităţii româneşti. Femeile germane nu mai dăruiau copii bărbaţilor lor; căsătorite fiind numai cu arieni, îi făceau copii lui Hitler, care avea nevoie de carne de mitralieră. Femeia română era şi ea producătoare de copii pentru Ceauşescu, Unicul şi Marele Soţ şi Tată, pentru ca scorniceşteanul să poată călări cât mai multe milioane de români.
Din nou, asemănarea cu bolşevismul e evidentă. De altfel, marea majoritate a oamenilor care au auzit de apoftegma „Cine nu e cu Noi, e împotriva Noastră” cred că a fost inventată de Lenin.
Gândirea lui Iisus este de sumă nulă – ori, ori. Nu admite nici, nici”.
Mai mult nici că se poate scrie. Karl Marx este un pigmeu pe lângă Savonarola.
Bărbații politici ai patriei s-au ascuns pe sub mese
România trece printr-o perioadă halucinantă. Datorită arestărilor făcute de DNA, chiar dacă ar fi motivate politic, aflăm și noi câte ceva despre furturile din România. Dosarul Microsoft a provocat ruperi tectonice. Au început arestările printre oamenii lui Traian Băsescu. Miza este chiar el. Mângâindu-și năsucul cu degetul arătător, Elena Udrea i-a dat de înțeles că nu-l va turna, deși a spus destule: mergea la discuții cu șefii serviciilor secrete ca să pună la cale posturile de conducere din structurile de forță ale statului. Sigur, ea credea că face politică la vârf, dar pentru Marinelu este o notă proastă. Cum s-o lași pe Elena Udrea să discute despre numirea procurorului general sau a șefei DNA cu Ponta, cu generalul Coldea? În ce calitate? Sigur, ar fi o circumstanță atenuantă pentru el: avea prea multă repulsie față de Victor Ponta. Și aici nu pot remarca regretabila răstălmăcire a realității din unele articole scrise de Dan Tăpălagă: Traian Băsescu l-ar fi susținut pe Cârlanul cel Roșu la președinție! Sfinte Sisoe!...
Dar Marinelu nu s-a ascuns sub masă. A apărat-o chiar excesiv pe Blonda Novegiană, inducând și mai mult ideea că nu e doar interesul politic în această pasiune. Procurorii i-au cerut și lui Mircea Băsescu să-și toarne fratele. Nu este o noutate. Cum să nu-i ceară și Elenei Udrea același lucru? Sau lui Pinalti? Sau lui Gabriel Sandu? După fiecare spovedanie în „Beciul Domnesc”, cade mereu ca o ghilotină aceeași întrebare: „Câți bani i-ați dat lui Traian Băsescu?” Dacă a pus la îndoială acest gen de anchetă, fostul președinte „a adus grave prejudicii justiției”. Pentru Dumnezeu, dar de ce trebuie să credem în justiție? Nu avem oameni și pe-acolo, la fel ca în Biserică, în învățământ, în presă, în politică? Unii mai aberanți decât alții. Cazul Țundrea nu-mi iese din minte. Dosarul Huidu este revoltător. Dar cazul inginerului Marin Bejenaru din Brăila, condamnat definitiv la trei ani de închisoare pentrru că a cumpărat „trei găini și un cocoș cu gâtul chel” de la doi țigani? Era înscenarea unui plutonier de poliție. Am fost atunci în audiență la președinta Curții de Apel din Galați. M-a luat la roată: „Cum îți permiți, domnule ziarist, să pui la îndoială sentința unui judecător? Sentința lui este lege chiar și pentru el!” „Dar un judecător poate greși, el nu e Dumnezeu…” Și s-a dovedit că am avut dreptate, dar omul fusese deja închis. Nu, nu trebuie să credem în justiție, trebuie să credem în modernizarea justiției, în umanizarea ei. Nu vrem alți dumnezei în tribunale sau în serviciile special. Dorim doar specialiști obiectivi, care aplică legile.
Orice s-ar spune, Elena Udrea a ieșit onorabil din toată șarada procurorilor. Nu s-a lamentat, nu „s-a sinucis” ca Adrian Năstase, nu a bătut cruci și mătănii, nu s-a miruit ca Vosganian și ca Șova. Ura colectivă este atât de mare însă, încât parlamentarii au votat de șapte ori într-o noapte ca să fie arestată o femeie. Un lucru fără precedent în istoria Europei! Nu i-am văzut niciodată pe derbedeii din parlament așa de ahtiați să voteze ceva. În aceeași noapte, Victor Ponta a asigurat publicarea hotărârilor în Monitorul Oficial. Acest lucru arată câte parale fac acești indivizi cu „dreptatea până la capăt”. Sigur, Elena Udrea e vinovată, dar cum e cu aleșii noștri care l-au făcut scăpat pe baragladina Ochi de la PSD? Dar pe Vosganian, dar pe Șova?...
Felul în care se instrumentează dosarul Microsoft arată limpede că miza este aceeași: Traian Băsescu. Primele jafuri din acest dosar au început cu semnăturile lui Adrian Năstase și Dan Nica. Au continuat pe timpul lui Tăriceanu care a primit 4,5 milioane de euro. Așa spun denunțătorii. Ei au rămas neatinși. Evident că onorabila justiție vede într-o singură direcție: Traian Băsescu. Prostia lui și a lui Emil Boc este că nu au oprit această golănie cu softurile false și scumpite de cinci, de zece ori, pe care le plătim noi toți. Mai mult, au venit, colac peste pupăză, și cu politica de austeritate. Exact în aceeași perioadă. Lăcomia i-a orbit și pe ei. Din cauza lăcomiei, au intrat cu tot cu urechi în această capcană abil întinsă de marii maeștri de la PSD. Voi ați furat la fel ca noi, vom vedea pe unde scoateți cămașa! Lăsați-l pe Adrian Năstase, deocamdată răspundeți voi.
După ce am fost audiat ca martor în jalnicul proces Rodica Chelaru contra Corneliu Vadim Tudor pentru pretinsul sex oral cu Traian Chebeleu, poveste inventată integral de Bogdan Kireeakovici, procurorul de caz a coborât cu mine pe scări trei etaje și a făcut vreo cincizeci de pași pe trotuar. Și brusc: „Haideți, domnu Patrichi, să-l îngropăm pe Vadim!...” Am rămas uluit. „Dar ce am eu cu Vaidm?” Nu a mai zis nimic și s-a întors. Așa se fac anchetele. „Dar lui Băsescu câți bani i-ai dat?” Și alde Pescariu au turnat și au rămas liberi și cu bănetul la tașcă. Vina lui Vadim era că a publicat o mârșăvie inventată. La fel de imund a fost „maestrul Cristoiu”, care a re-publicat pe prima pagină, cu litere roșii de-o șchioapă, în „Evenimentul zilei”, același text. Cu asemenea nerozii, marii maeștri ai presei contemporane au îngropat ziarele și am rămas cu tabloidele.
Klaus Iohannis a reanimat un cadavru
Așa crede Traian Băsescu și nu greșește. În timp ce crucile cresc și când Uniunea Scriitorilor se mută în Beciul Domnesc, Klaus Iohannis „e mut ca o lebădă”. La Palatul Cotroceni, „zăpada tăcerii ține loc de cuvânt”. Lui îi place să domnească, chiar este încântat „să regească” – l-am văzut cum surâdea lângă Duda Întâiul și Margareta lui, care sărbătoreau marea victorie sovietică împotriva Germaniei. Traian Băsescu a avut curajul să vorbească despre trădare și despe martiriul Mareșalului. Motiv pentru care mulți i-au sărit în cap. Klaus e mai atent cu „politica corectă”. El se teme să-i spună Cârlanului ceva, chiar dacă acesta și-a dat ordonanță de urgență ca să nu mai scape în veci de doctoratul furat. Klaus a primit avion de lux, nu ca fostul preșțedinte pentru care Guvernul nu avea bani, pentru care nu s-a găsit nici locuință, conform legii. Pleacă unde și când vrea: s-a dus în Madeira în vacanță – a plecat ți Cârlanu în vizită oficială în SUA; a mer președintele în vacanbță de 1 mai, s-a dus și Pontacu în vizită oficială în Arabia Saudită. Și atunci președintele tace. Dacă-l suspendă și pe el?
Și astfel, s-a creat un climat tolerant, de grav compromis, deși alegătorii au cerut indirect altceva. Se creează impresia că s-a refăcut tandemul de la Grivco. „Constituția îți dă dreptul să ai reacții politice. Nu poți să stai ca un bolovan, ca un clămpău și Ponta să-și facă de cap”, spunea Traian Băsescu la o televiziune. Dar poți să stai și ca un… plăvan, că oamenii tot văd ce faci tu. Președintele s-a întâlnit recent cu Petro Poroșenko la Kiev și nu i-a spus nimic despre drepturile românilor din Ucraina. La Chișinău a vorbit de parcă era trimisul Angelei Merkel. Adică al Rusiei. Toate aceste lucruri trebuie clarificate pentru că noi l-am votat pentru a vedea că președintele nostru are reflexe normale pentrru interesele noastre naționale. După experiența cu Emil Constantinescu, nu vrem să mai vedem o glugă de coceni, care să spună în final că „l-au învins structurile”. În toamnă, Pontacu va trece la contraatac, nu doar contra lui Klaus Iohannis care chiar crede că a fost ales numai grație propriilor merite. Faptul că refuză dialogul cu fostul președinte este impardonabil. Poți să iei în primire o magazine de materiale și tot îi mai dai telefon fostului magazioner să-ți dea o informație suplimentară, să vezi cum anume a gândit el în situații similare.
Cârlanu îl laudă pe Klaus pe la toate televiziunile, dar la toamnă va trece la atac. Neamțul va avea o surpriză teribilă atunci. Singurul care face articulat opoziție la actualul regim corupt este tot Traian Băsescu. Iată ce spune fostul președinte și mulți tot nu pricep: "Din cele 19 miliarde de euro, alocate de UE pentru fondurile de coeziune (...) sub conducerea plagiatorului mincinos, țara va pierde aproximativ 7 miliarde de euro, pentru că „cel mai cinstit govern” se teme de DNA. Păi, măi mincinosule, dacă acum DNA-ul te împiedică să cheltuiești banii pe care îi ai la dispoziție până la sfârșitul anului, cum crezi că nu te va încurca de anul viitor încolo? Chiar speri să desființezi DNA-ul pentru a da dezlegare la bani europeni clientelei corupte?”
Sigur, tot pe „feisbuk”. A devenit o modă. Președintele scrie pe „feisbuk”, premierul scrie pe „feisbuk”. Ei chiar vor să ne convingă că am ajuns o nație de autiști. Vorbele trebuie rostite deschis, în fața oamenilor. Așa este în teatru, așa trebuie să fie și în politică. De aceea, Klaus greșește grav că pune zidul de hârtie între el și oamenii cărora li se adresează. Mesajul lui e mort. Traian Băsescu a avut cârlig la oameni tocmai pentru că vorbea liber. Dacă nu poți, exersezi în fața oglinzii, până poți. Trebuie să fii viu în fața oamenilor. Asta trebuie să facă un consilier prezidențial, să-l sfătuiască. Politica este și o artă a comunicării. Nu este admis ca președintele să-i spună unui gazetar în ălină cobnferință public: „Întrebarea asta nu-i bună. Alta!”. Oricât l-am disprețui noi pe Vladimir Putin, politicienii lumii noștri ar trebui să urmărească atent cm face el conferințele de presă și dialogul despre starea națiunii: discută patru-cinci ore în direct, răspunde inclusive la întrebări dificile pentru un dictator.
Evident că unii români vor spune: „președintele nostrum tace și face”, alții, care vor sânge, au început să regrete plecarea lui Traian Băsescu. Dar cineva trebuie să fie și în opoziție fiindcă Blaga (nu Lucian) sau Ghorghiu nu se mai aud.
Întoarcerea Rusiei în Evul Mediu
Ziarul „Izvestia” de la Moscova public un articol despre ieșirea Rusiei spre lumea largă la sfârșitul Evului Mediu și cum va scoate capul din nou din încercuirea actuală. „Secolul al XVI-lea a fost ultimul veac mare din istoria Mării Mediterane. Într-o dimineaţă de octombrie din 1571, când s-au încleştat la Lepanto galerele lui Don Juan de Austria şi corăbiile lui Ali-Paşa, participanţii la acea bătălie epocală nu conştientizau că ei erau de fapt ultimii oaspeţi la o sărbătoare care se terminase demult. Cristofor Columb, care traversase Atlanticul, a fost nu numai descoperitorul Lumii Noi, dar şi profetul Lumii Noi a Atlanticului. De atunci, Atlanticul a devenit mai mult decât un ocean, el s-a transformat într-o ideologie. "Solidaritatea Atlantică", "atlanticismul", "Alianţa Nord-Atlantică" - toate acestea sunt nişte zeităţi păgâne cu greutate, periculoase, care îşi cer jertfa de sânge. De dragul idealurilor atlantice, vicepreşedintele american solicită europenilor să îndure cu blândeţe severitatea sancţiunilor de război cu Rusia şi nu să se plângă”, scrie „Izvestia”.
Este destul de ciudat, dacă vorbim de categorii geografice, de ipoteza că prezenţa ieşirilor la Oceanul Atlantic le cere europenilor să fie mai aproape de SUA şi de Marea Britanie, decât unii faţă de ceilalţi, de Rusia, care nu se află peste Ocean, „s-a transformat de fapt într-o nuia în mâinile căprarului american, care-i struneşte pe toţi cei nemulţumiţi. Trebuie s-o spunem din start, contra acestui fanatism atlanticist, Rusia nu are nicio şansă”.
Dar ceva-ceva se schimbă în lumea de astăzi. Atlanticul încetează să mai fie un spaţiu global dominant, posibilităţile sale sunt aproape epuizate. Ei aşteaptă "era pacifistă", atunci când noul mare ocean va fi Pacificul. Alţii atrag atenţia la faptul că Republica Populară Chineză realizează cu o încrâncenare perseverntă şansa pierdută în secolul al XV-lea de a pune bazele unui spaţiu imperial la Oceanul Indian. Unii se uită şi fac crize de lăcomie, alţii urmăresc cu fascinaţie cum Rusia transformă Oceanul Arctic într-o proprietate cu resurse colosale. Atlanticul devine practic un râuleţ între New-York şi Londra.
Şi în această redistribuire a ponderii oceanelor, o semnificaţie complet nouă dobândeşte Marea Mediterană. Dintr-o periferie de baltă, unde ţările europene învinse sunt concentrate, în timp ce Nordul Atlantic a făcut saltul în epoca industrială, Marea Mediterană devine din nou o verigă pentru comunicaţii între Europa şi Oceanul Indian care se ridică.
Si cel mai important lucru - aminteşte de rolul ei de leagăn al civilizaţiei, zonă intens populată, cu cea mai mare denstitate culturală din istoria omenirii. Egipt, Cipru, Grecia, Roma, Cartagina, Bizanţ, cruciadele, "vecerniile siciliene", ridicarea Spaniei - toate acestea sunt marile repere ale lumii mediteraneene, care, cândva, însemnau adevărata Europă cu teritorii convenţionale din acea lume, în timp ce Europa atlantică de mai târziu era o periferie barbară.
Europa de astăzi reprezintă, în mare măsură, un vârf artificial pentru două civilizaţii - mediteraneeană şi atlantică. Această zgaibă are la bază progresul tehnologic grandios al lumii atlantice din epoca revoluţiei industriale, care a asigurat dominaţia pentru Olanda, Anglia şi, mai apoi, pentru America. Astăzi, însă, acest vârf are fisuri evidente. "Atlantiştii" îi consideră leneşi pe mediteraneeni. Aceştia, la rândul lor, se uită la vecinii nordici ca la nişte manipulatori şi ca la nişte lipitori, care mai mult imită descoperirile tehnologice, decât să le facă ei înşişi. Într-un fel sau altul, fiecare parte simte că această alianţă a civilizaţiilor este prea scumpă. Europa se lipeşte de lumea mediteraneeană şi de cea atlantică.
Acesta este secretul lanţului ciudat şi paradoxal de evenimente care, fără un înţeles clar şi fără voinţa exprimată a Rusiei pare mai degrabă "soartă", decât "plan" şi ne atrage pe noi spre Marea Mediterană.
„După un an de la revenirea Crimeii - poarta noastră spre Mediterana - Rusia şi-a schimbat radical relaţiile cu Turcia, care s-a transformat dintr-un cerber la porţile noastre într-un portar prietenos. A venit apoi revoluţia democratică din Grecia, schimbând în folosul nostru toatre balanţele din Uniunea Europeană. A sunat destul de extravagant propunerea Ciprului de a găzdui bazele militare aeriene şi maritime. Îndelunga alianţă strategică cu Siria capătă astfel un nou sens - noi nu mai suntem doi parteneri izolaţi, ci părţi din acelaşi lanţ est-mediteraneean, al cărui capăt sudic se află în Egipt, ţară care l-a primit recent atât de amical pe Vladimir Putin. Egiptul şi Siria sunt două ţări care au reuşit să opună rezistenţă "democratizării" impuse cu forţa de America, cu un dram de fanatism de peşteră şi ele au devenit cheia pentru soarta întregii Mediterane. Dacă ele rezistă la atacurile monstrului ISIS, cultivat de SUA în Irak şi Libia, atunci, de la Sevastopol până la Cairo, reînvie axa de echilibru a Mediteranei de Est”, crede autorul rus.
Istoria comună şi cultura comună a acestui spaţiu au fost creaţia de un mileniu a Bizanţului. Iată de ce apariţia motivelor bizantine din această comunitate este practic inevitabilă. Acest bizantinism poate fi mai puternic decât diferendele religioase dintre creştini şi musulmani. În cele din urmă, ţările islamice din Mediterana de Est au căzut sub lovitura nebuniei extremismului fanatic.
Execuţiile în masă ale creştinilor, arderea de vii a oamenilor, în numele comerţului cu sclavi imaginar al "Islamului pur" - toate acestea îi obligă pe oamenii normali să uite de vechile divergenţe şi să se grupeze cumva. Pentru Egipt şi pentru Siria, apărarea creştinilor lor devine o chestiune de onoare. Kurzii luptă acum cu fanaticii din ISIS cu mult curaj şi tenacitate, la fel ca fanaticii: femeile au pus mâna pe arme şi luptă nu împreună cu bărbaţii, ci în locul bărbaţilor. Eu nu aş exclude faptul ca lupta cu "Statul Islamic" să devină în curând un câmp la fel de dramatic de forţe, cum a fost fundamentalismul islamic din ultimele decenii. Iar în acest context, este posibil să ne aşteptăm chiar la slăbirea poziţiilor islamului din ţările mediteraneene.
Ne putem aştepta la o restructurare dramatică a Mediteranei de Vest? Mai ales că, în acest caz, spaţiul neobizantin ar avea şansa să se lege cu spaţiul neo-romanic. Un semn vor fi alegerile viitoare din Spania. În cazul în care partidul "Podemos" justifică aşteptările foarte mari ale populaţiei, putem fi siguri că anti-atlantismul nu se va limita numai la Orient. Aici se deschid perspectivele şi pentru un altfel de atlantism. Nu este un secret pentru nimeni strânsa legătură dintre "Podemos" şi Venezuela. Reconstrucţia vechii lumi imperiale spaniole de pe ambele maluri ale Atlanticului va determina reconstrucţia întregii politici mondiale.
„Fără îndoială, Rusia este unul din participanţii la acest proces de transformare geopolitică globală. Se poate chiar afirma că tocmai acţiunile noastre au şi provocat această transformare: sprijinul ferm pentru Siria împotriva cotropitorilor, un sprijin puternic pentru contrarevoluţia egipteană şi lansarea propriului vector geopolitic prin Crimeea. Ce ne aduce însă nouă acest lucru? Până în prezent, una din dogmele occidentalismului nostru era convingerea că avem obligaţia unei legături strânse cu lumea euro-atlantică de nord, de dragul accesului la tehnologiile de vârf. Dominaţia "protestantă" în politica Rusiei datează cu mult înaintea lui Petru I, de pe timpul lui Mihail Fedorovici şi a patriarhuilui Filaret, care au susţinut blocul protestant în Războiul de 30 de ani. Cu toate acestea, anul trecut ne-a arătat inutilitatea speranţelor noastre în stabilitatea axei Moscova-Berlin, precum şi integrarea noastră problematică în această lume a tehnologiilor de vârf prin intermediul liniilor occidentale de transfer. Când Rusia este şantajată zilnic cu deconectarea de la sistemele de plăţi bancare, ale căror sedii se află în Belgia, iar Crimeea au decuplat-o complet de la tot - începând de la vize şi de la serviciile "Apple" şi terminând cu jocul "Vorkraft", începem să realizăm că toată integrarea noastră tehnologică este aderarea la epoca de piatră. În aceste condiţii, este logic ca Rusia să nu încerce să se agaţe de liderul tehnologiilor, mai ales că lideranţa (conducerea) Occidentului nu mai este chiar aşa de clară, ci să înceapă să caute un mediu stabil şi confortabil pentru o coexistenţă politică comună, fără hegemonie şi şantaj. Iar acest mediu noi îl vom găsi mai uşor prin revigorarea Mării Mediterane, decât încercând să prindem "Titanicul" atlantic, ” avertizează Egor Holmogorov.
Este uimitor că mulți ruși, cu Putin în frunte, nu pricep că izolarea lor de Occident duce într-adevăr spre epoca de piatră. Iată de ce Petru cel Mare mi se pare un reformator autentic, în comparație cu Putin.
Gaburici,
omologul perfect pentru Ponta
Kirill
Gaburici, premierul Republicii Moldova, nu a reuşit să susţină
examenul de bacalaureat în anul 1995, perioadă în care învăţa
la Colegiul Republican de Microelectronică şi Tehnică de Calcul
(CRMTC), se arată într-o investigaţie a Ziarului de Gardă. „Vă
spun cu certitudine că d-lui a studiat în perioada 1992-1995 şi a
fost exmatriculat. A participat la examenele de BAC. Asta e cert”,
a declarat vicedirectorul liceului în care a învățat Gaburici.
Acesta totuși a precizat că, în 1995, lui Kirill Gaburici nu i-a
fost eliberată diplomă de BAC.
Cu
referire la examenele de bacalaureat, Guvernul a venit cu o reacție.
Reprezentanții Executivului au precizat că în perioada respectivă
acestea nu erau obligatorii pentru a fi admis în instituțiile de
învățământ superior. Cea mai mare parte a candidaților era
admisă la studii în baza atestatului și a examenelor de admitere.
Lituania este o țară mică, dar politica ei este dinamică, dovadă că a ajuns atât de departe, comparativ cu Republica Moldova, tot un stat ex-sovietic, cu un start identic în anul 1991, când s-a prăbușit imperiul sovietic. Republica Moldova a rămas în mrejele lui Vladimir Voronin și astăzi. Și o comparație între Lituania și România este jenantă pentru noi. Prin inițiative și proiecte concrete, Vilnius a reușit să atragă simpatia țărilor nordice și occidentale. Acum, Lituania vrea și are atuuri să devină un nod de tranzit pentru transportul de mărfuri din Turcia spre Scandinavia. Între timp, Bucureștiul face simpozioane despre Drumul Mătăsii…
O delegaţie a companiei Lietuvos geležinkeliai (Căile Ferate din Lituania) a făcut o vizită în Turcia, în perioada 5-7 martie. Acolo, a avut convorbiri cu reprezentanţii TCDD -Căile Ferate din Turcia, cu şefii de la organizaţia de logistică BALO, de la compania de logistică GEFCO, de la Arkas Lojistik şi Arkas Line. Lituanienii îşi prezintă activitatea la expoziţia Eurasia Rail 2015.
În cadrul întrevederilor, au fost programate negocieri suplimentare cu privire la mărfurile transportate din Turcia în Lituania, s-a discutat despre rezultatele testelor de transport cu containere, aduse din Turcia în Lituania în luna februarie. Saulius Stasiunas, director adjunct la Departamentul de marfă din cadrul Lietuvos geležinkeliai, a precizat că transportul de marfă dintre Turcia şi Ţările Scandinave este una din principalele probleme pentru dezvoltarea trenului de containere Vikingas („Vikingii”). "Noi sperăm că munca noastră cu partenerii şi clienţii din Turcia şi din Ţările Scandinave va da roade concrete. Noi nu avem în vedere unul sau câteva containere, noi vorbim de o suită de containere şi de fluxul lor obişnuit", a spus Saulius Stasiunas.
Mai departe, spre China și Kazahstan
Containerul de testare, încărcat cu aparate de uz casnic din Turcia spre Lituania, a fost luat la 15 februarie. Distanţa dintre cele două ţări a fost parcursă în mai puţin de patru zile. La sfârşitul lunii februarie, reprezentanţii companiei Lietuvos geležinkeliai s-au întâlnit cu asociaţiile oamenilor de afaceri suedezi, cărora le-au prezentat avantajele trenului de containere Vikingas şi posibilităţile de tranzit pentru mărfuri din şi spre Suedia. În timpul întâlnirilor bilaterale ale Federaţiei Suedia-Turcia, ale Asociaţiei expeditorilor din Suedia, li s-au prezentat producătorilor şi exportatorilor avantajele infrastructurii de transport din Lituania. Compania lituaniană a confirmat că Suedia este interesată nu numai de proiectul Vikingas, dar şi de alte rute de transport prin Lituania, mai ales spre China şi Kazahstan.
Compania Lietuvos geležinkeliai poartă negocieri cu exportatorii lituanieni privind transportul de materii prime secundare, turbă şi îngrăşăminte din Lituania spre Turcia cu trenul de containere Vikingas.
Pe lângă România
În anul 2014, s-au transportat cu trenul Vikingas 41.185 de containere TEU, deci cu aproape 8% mai mult, decât în anul 2013. În ianuarie 2015, pe trenul Vikingas s-au transportat 2.451 de containere TEU, deci cu 22% mai mult, decât în aceeaşi perioadă a anului 2014.
Trenul de containere Vikingas este un proiect feroviar comun, realizat de Lituania, Belarus, Ucraina, Bulgaria şi Republica Moldova, care leagă Marea Baltică de Marea Neagră. Cu trenul Vikingas se transportă containere universale şi specializate.
Drumul dintre Lituania şi Turcia, prin Belarus şi Ucraina, pe calea ferată şi pe liniile de feribot prin Marea Neagră, se poate face în 5-6 zile, în timp ce transportul numai pe calea ferată, prin Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Bulgaria şi România, durează 8-10 zile.
În anul 2008, în studiul PROMIT, coordonat de Comisia Europeană, proiectul Vikingas a fost considerat un model de bune practici. În anul 2009, Asociaţia europeană pentru transport intermodal a acordat acestui proiect premiul "Proiectul intermodal cu cele mai bune practici". În anul 2014, programul de cercetări ştiinţifice al Uniunii Europene, intitulat BESTFACT, a acordat proiectului Vikingas premiul pentru Cel mai bun proiect de logistică verde şi pentru transport diversificat.
Într-un timp, auzisem că și România se alătură proiectului Vikingii, dar s-a așternut tăcerea. E greu când nu iese nimic pentru tine, nici fonduri europene nu-ți trebuie…
Viorel Patrichi
joi, 15 ianuarie 2015
Eugen Simion –
de strajă la farul culturii române
„DNA m-a
anchetat patru ani pentru Caietele Eminescu”
M-am
dus la academicianul Eugen Simion, ca
la un reper fundamental al spiritualității naționale contemporane,
într-o perioadă în care cultura are evident de suferit. Acest
urmaș de moșneni din Chiojdeanca Prahovei nu e „spiritus rector”,
ca Titu Maiorescu. Este un paznic de far pentru cultura noastră,
care trece printr-o perioadă extrem de grea, sigur, nu comparabilă
cu cea din anii 1950 sau 1980. O perioadă foarte dificilă, la care
nu am fi crezut că vom ajunge atunci, imediat după 1990, fiindcă
speram într-o dezvoltare liberă, naturală, organică. Așa cum
țăranul Marin Preda a bătut țărușul artei autentice în platoșa
„realismului socialist”, Eugen Simion a ținut în echilibru
balanța valorilor naționale, dincolo de mode și mofturi străine.
Am vrut să aflu de la domnia sa ce rămâne în urma eroziunii
provocate de timp din valorile românești, în această perioadă
atât de difuză și de confuză, care atacă practic tot, de la
Eminescu la Sadoveanu, de la Grigorescu la Constantin Brâncuș. Este
o perioadă ce ar putea să mai dureze 25, 50 de ani, nu știm. Ne
confruntăm peste tot cu acel fenomen al destructurării, nu numai în
studiul istoriei, filozofiei, dar și în artă și literatură. Am
vrut să aflu când ne vom regăsi totuși.
Și am
regăsit un om îngrijorat de regresul nostru spiritual, dar optimist
că vom trece întăriți peste perioadă. Știa că nicio faptă
bună nu rămâne nepedepsită în lumea primatelor atunci când a
scos Caietele Eminescu, dar nu credea că va ajunge la procurorii
DNA. Trebuie să pârjolim totul în jurul nostru pentru ca dușmanul
din noi să nu mai găsească hrană! Dialogul cu Profesorul de la
Fundația Națională pentru Știință și Artă ar merita să fie
cunoscut, tocmai pentru că avem atâtea nasuri subțiri:
„Timp
de doisprezece ani, am fost în conducerea Academiei Române și
aceste chestiuni s-au pus cu mare acuitate. Am încercat să
găsesc o metodă, să nu depind de starea asta generală a
societății. Și am ajuns la concluzia că tot ce pot face
individual este aproape sigur; ca instituție, trebuie să alegem
niște proiecte și să încercăm să le ducem la capăt, pe cât
este posibil, și în tăcere.
-
Dar de ce în tăcere?
În epoca interbelică, existau confruntări politice, chiar mai dure
decât în această perioadă, sărea pistolul din teacă, uneori cu
consecințe tragice, și totuși cultura nu era atât de afectată,
ca astăzi. De ce în tăcere? Mie îmi place să aud că Eugen
Simion a realizat un monument al culturii române prin Caietele
Eminescu.
- Să
fie în tăcere fiindcă numai eu știu cât de greu le-am făcut și
cu câte opoziții, venite, în chip curios, din partea societății
intelectuale.
-
Invidia?...
- Nu
știu cum să-i
spun. Adică să fii invidios că vrea cineva să ducă la capăt
proiectul Noica? Și-a pierdut aproape zece ani, încercând să-i
convingă pe cei care dețineau atunci puterea, că e foarte
important să publicăm aceste manuscrise. Noica nu a reușit, am
încercat noi și am izbutit. Și în ziua în care am anunțat în
Academia Română: „Domnilor, există toate cele 14.000 de pagini
publicate în faximil, în 38 de volume, am fost reclamat la DNA. Și
după patru ani, de curând, am primit de la procuratură o hârtie
spunând că nu sunt urmărit penal. După patru ani! Mă rog, eu
sunt bucuros că n-am fost chemat, că nu m-ați văzut la televizor.
Acest lucru mi-a
dat curaj fiindcă
au fost oameni la DNA, care au înțeles că nu s-a întâmplat
nimic. Contabilitatea s-a ocupat de bani. Acest lucru trebuia făcut,”
spune Profesorul.
Adică
așa, cum ar fi zis străbunicul moșnean: „Această casă trebuia
ridicată, această biserică trebuia făcută...” De-acolo vine...
„Editura
Humanitas m-a dat în judecată pentru publicarea lui Cioran”
Și
Anghel Saligny, și Coandă,
și Brâncuș au avut necazuri cu monumentele lor. Profesorul are
proiecte multe, unele au fost finalizate strălucit, altele s-au
poticnit. Unii sar imediat ca arși: piața decide!
-
De ce trebuie să
lăsăm totul la dispoziția pieței care poate să se înșele?
Rigorile pieței nu totdeauna sunt și corecte, și benefice pentru
devenirea unei națiuni...
-
Sunt de acord cu dumneavoastră.
Și eu mă gândesc că, dacă vreau să public integral opera unui
autor român, nu ar trebui să existe blocaje. Până acum, noi nu am
avut publicată integral opera lui Mihai Eminescu. Articolele lui
politice le-am publicat abia după 1990. Am încercat la Academie și
la Fundația Națională pentru Știință și Artă, care
funcționează sub egida Academiei, să pornesc o asemenea colecție,
de tip Pleiade. Am publicat în colecție 150 de volume. Fără
ajutorul statului! M-a ajutat, pe când era ministru, Ion Caramitru,
să public primele volume din Eminescu, m-a mai ajutat Răzvan
Theodorescu, cât a fost un an – doi, ministru, după care a venit
o ministreasă și a zis că noi risipim banii! Risipim banii dacă
îi publicăm pe clasicii literaturii române? Pe Arghezi, cu 11
volume, în care se regăsește toată opera lui? Pe Caragiale, cu
cinci volume, pe care le-am publicat într-un tiraj de 300 de
exemplare fiindcă nu am găsit un primar care să finanțeze? Și
aici, l-aș certa pe domnul Sorin Oprescu, care mi-a promis că
publică pentru marile biblioteci bucureștene 1000 de exemplare din
Caragiale și nu s-a ținut de cuvânt. Este cea mai bună ediție
care există, făcută de un grup de cercetători de la Institutul
George Călinescu. Am recuperat ultimul rând din Caragiale.
Științific, ca lumea. N-ar fi fost bine ca această carte să se
găsească pe piață? Am
reușit, după
70 de ani, să publicăm în România, într-o ediție integrală,
toate scrierile lui Emil Cioran, care a fost interzis atâția ani.
Toată opera lui românească în două volume. Nu a ajuns pe piață
pentru că Editura Humanitas m-a dat în judecată. Ne judecăm. Ne
interzice publicarea. Într-o primă instanță la Tribunalul
București, li s-a respins plângerea. Vor face recurs și au stopat
această ediție”.
Iată dialogul integral cu Profesorul. Spiritul lui discerne cu aceeași acuitate între bine și rău, între urât și frumos, după cum îl știam din tinerețe.
Argintul cel bun își păstrează patina dincolo de mode...
Argintul cel bun își păstrează patina dincolo de mode...
-
Domnule academician Eugen Simion, noi am venit la dumneavoastră
ca la un reper fundamental al culturii naționale contemporane,
într-o perioadă în care cultura română are evident de suferit.
Trece printr-o perioadă extrem de grea, sigur, nu comparabilă cu
cea din anii 1950 sau din anii 1980. O perioadă extrem de dificilă,
la care nu am fi crezut că vom ajunge atunci, imediat după 1990,
fiindcă speram într-o dezvoltare liberă, naturală, organică. Ce
rămâne în urma eroziunii provocate de timp din valorile românești,
în această perioadă atât de difuză și de confuză, care atacă
practic tot, de la Eminescu la Sadoveanu, de la Grigorescu la
Corneliu Baba? Este o perioadă ce ar putea să mai dureze 25, 50 de
ani, nu știm. Ne confruntăm peste tot cu acel fenomen al
destructurării, nu numai în studiul istoriei, filozofiei, dar și
în artă și literatură. Ce se mai poate salva în această
perioadă din valorile românești? Când ne vom regăsi?
-
Rămâne ceea ce
știe și ceea ce poate fiecare să ia și să salveze. Fiindcă, la
nivelul suprafeței lumii românești, este o ceață imensă. În
primul rând, este o imensă hărmălaie în viața socială, iar în
viața politică, pare un nesfârșit război civil. Ce se întâmplă
nu-i bine. Pe de altă parte, eu nu sunt atât de disperat ca unii
contermporani de-ai noștri. Nu-mi place nici injuria din limbajul
politic, nici discursul jălalnic, mioritic, care anunță
apocalipse. Pe amândouă le întâlnim în viața publică. Cred că
trecem printr-un moment de rătăcire.
-
Seamănă
cu alte epoci din existența noastră modernă?
-
Nu, nu seamănă
deloc pentru că momentul proletcultului de după 1948, când România
a intrat într-un regimn totalitar, lucrurile erau poate mai grave,
dar mai clare în același timp. Știam de unde vine răul, cine e
dușmanul, știam dacă putem să ne apărăm. Acum, ceea ce se
întâmplă este oarecum curios fiindcă toți am dorit acest regim
al libertății și am văzut că libertatea formală a venit, putem
vorbi ce vrem, putem contesta ce se întâmplă și pe toți actorii
vieții sociale, dar, în același timp, avem sentimentul neputinței
că nu putem schimba nimic. Și ne întrebăm cum e posibil ca,
într-un regim al libertății, să nu vedem că apare o capodoperă,
că anumite lucruri pe care le câștigasem nu mai sunt, că se
citește tot mai puțin, că o carte costă mai scump și nu se mai
poate cumpăra.
Timp
de doisprezece ani, am fost în codnucerea Academiei Române și
aceste chestiuni s-au pus cu mare acuitate. Am încercat să
găsesc o metodă, să nu depind de starea asta generală a
societății. Și am ajuns la concluzia că eu, ce pot face
individual este aproape sigur; ca instituție, trebuie să alegem
niște proiecte și să încercăm să le ducem la capăt, pe cât
este posibil și în tăcere.
-
Dar de ce în tăcere?
În perioada interbelică, existau confruntări politice, chiar mai
dure decât în această perioadă, sărea pistolul din teacă,
uneori cu consecințe tragice, și totuși cultura nu era atât de
afectată, ca astăzi. De ce în tăcere? Mie îmi place să aud că
Eugen Simion a realizat un monument al culturii române prin Caietele
Eminescu.
- Să
fie în tăcere fiindcă numai eu știu cât de greu le-am făcut și
cu câte opoziții, venite, în chip curios, din partea societății
intelectuale.
-
Invidia?
- Nu
știu cum să-i
spun. Adică să fii invidios că vrea cineva să ducă la capăt
proiectul Noica, pentru că el s-a gândit. Și-a pierdut aproape
zece ani, încercând să-i convingă pe cei care dețineau atunci
puterea, că este foarte important să publicăm aceste manuscrise.
El avea o idee măreață: dacă vom publica aceste manuscrise, se va
schimba ceva în lumea românească, se va produce o revoluție,
tinerii vor vedea ce înseamnă acest laborator de creație, ce
importanță are. Noica nu a reușit, am încercat noi și am
izbutit. Și în ziua în care am anunțat în Academia Română:
„Domnilor, există toate cele 14.000 de pagini publicate în
faximil, în 38 de volume, am fost reclamat la DNA. Și după patru
ani, de curând, am primit de la procuratură o hârtie spunând că
nu sunt urmărit penal. După patru ani! Deci cineva s-a ocupat de
această chestiune. Mă rog, eu sunt bucuros că n-am fost chemat, că
nu m-ați văzut la televizor.
- Au
fost patru ani de tracasare.
-
Acest lucru mi-a dat curaj fiindcă
au fost oameni la DNA care au înțeles că nu s-a întâmplat nimic.
Contabilitatea s-a ocupat de bani. Acest lucru trebuia făcut.
-
Și Anghel Saligny,
și Coandă au avut necazuri cu monumentele lor...
-
Dar nu era DNA pe-atunci, o instituție care,
probabil, are rosturile ei. Iar în spatele unei asemenea instituții,
nu exista un conflict politic major și fără
sfârșit. Apoi, trăim într-o societate în care piața decide
totul, inclusiv soarta unei cărți, a unei opere.
- Și a
unor valori pe care noi le consideram eterne...
- Sigur.
-
De ce
trebuie să
lăsăm totul la dispoziția pieței care poate să se înșele, așa
cum se întâmplă deseori în istorie? Rigorile pieței nu totdeauna
sunt și corecte, și benefice pentru devenirea unei națiuni...
-
Sunt de acord cu dumneavoastră,
dar, cum nu mă pricep la economie, atunci am criteriile mele. Și eu
mă gândesc că, dacă vreau să public integral opera unui autor
român, ceea ce noi nu am avut până acum, nu ar trebui să existe
blocaje. Până acum, noi nu am avut publicată integral opera
integrală a lui Mihai Eminescu. Articolele lui politice le-am
publicat abia după 1990. Am încercat la Academie și la Fundația
Națională pentru Știință și Artă, unde vă găsiți, care
funcționează sub egida Academiei, să pornesc o asemenea colecție,
de tip Pleiade. Am publicat în colecție 150 de volume. Fără
ajutorul statului! M-a ajutat, pe când era ministru, Ion Caramitru,
să public primele volume din Eminescu, m-a mai ajutat Răzvan
Theodorescu, cât a fost un an – doi, ministru, după care a venit
o ministreasă și a zis că noi risipim banii! Risipim banii dacă
îi publicăm pe clasicii literaturii române? Pe Arghezi, cu 11
volume, în care se regăsește toată opera lui? Pe Caragiale, cu
cinci volume, pe care le-am publicat într-un tiraj de 300 de
exemplare fiindcă nu am găsit un primar care să finanțeze? Și
aici, l-aș certa pe domnul Sorin Oprescu, care mi-a promis că
publiucă pentru marile biblioteci bucureștene 1000 de exemplare din
Caragiale și nu s-a ținut de cuvânt. Este cea mai bună ediție
care există, făcută de un grup de cercetători de la Institutul
George Călinescu. Am recuperat ultimul rând din Caragiale.
Științific, ca lumea. N-ar fi fost bine ca această carte să se
găsească pe piață? Am
reușit, după
70 de ani, să publicăm în România, într-o ediție integrală,
toate scrierile lui Emil Cioran, care a fost interzis atâția ani.
Toată opera lui românească în două volume. Nu a ajuns pe piață
pentru că Editura Humanitas m-a dat în judecată. Ne judecăm. Ne
interzice publicarea. Într-o primă instanță la Tribunalul
București, li s-a respins plângerea. Vor face recurs și au stopat
această ediție.
-
Eu nu neg importanța moștenirii de către
familie a drepturilor de autor. E normal să fie așa. Nu neg nici
dreptul celor care cumpără drepturile de autor de la urmași. Dar,
pentru Dumnezeu, când e vorba de valori esențiale pentru cultura
națională, nu ar trebui totuși făcut ceva pentru că acele valori
nu aparțin unor urmași, nu aparțin doar celor care au cumpărat
dreptul de a le publica? Nu trebuie eludat nici dreptul la informare
al marelui public. De ce oamenii de cultură, care au fost și în
Parlamentul României, nu au promovat o asemenea lege timp de 25 de
ani?
-
Și aici veniți în întâmpinarea mea pentru că,
de multe ori, m-am gândit de ce clasicii și clasicii modernității
nu sunt protejați. În cazul lui Cioran, noi am încheiat un
contract cu ultimul moștenitor în viață, și anume, cumnata,
soția fratelui, care a fost foarte înțelegătoare și am publicat.
Aici, a intervenit însă un editor care zice că a cumpărat el nu
știu ce de la cine. Dar există cazuri și mai grele, când unii –
fii, nepoți, cumnați, nepoți de verișoare – vor să se
îmbogățească pe urma unui autor și atunci cer drepturi care nu
pot fi onorate. Sau pur și simplu nu vor. Și eu mă gândesc la o
lege scoasă de Parlamentul României, în care clasicii literaturii
să iasă din această categorie. Eu conduc Institutul George
Călinescu și acolo sunt niște oameni care se pricep și noi
scoatem asemenea ediții. Să faci o ediție din Caragiale sau din
Hortensia Papadat-Bengescu, ceea ce am reușit, este un lucru greu.
An publicat toate romanele ei și am reconstituit un roman care se
credea pierdut. Specialiștii de-acolo lucrează ani întregi,
copiază fiecare pagină. Niciun editor nu vrea să-și asume o
asemenea muncă fiindcă nu câștigă. Facem noi, un institut de
cercetare sau fundația aceasta, care este legată de Academie și
și-a propus acest lucru. Iar ca să putem plăti tipografia, să-i
dăm ceva și celui care a făcut ediția, trebuie să stau cu mâna
întinsă, să găsesc un om de afaceri, care înțelege. Și, din
fericire, mai există și asemenea oameni care se gândesc că e bine
să fii bogat, dar nu înseamnă nimic să fii bogat într-o țară
fără cultură. Trăiești într-un trib de oameni săraci.
Marile
culturi din Occident n-au renunțat să
sprijine cultura. Pentru asemenea opere, există structuri naționale,
care primesc dosarele și stabilesc publicarea unei cărți
nerentabile, îl ajută pe editor. Editorul este obligat, dacă
scoate o ediție științifică, să pună un preț mai mic, sub
jumătatea prețului real chiar, mai accesibil profesorului de
literatură franceză, studentului sau elevului. Așa ar trebui să
facem și noi.
-
Există
asemenea blocaje în Franța, în Anglia, pentru marile valori?
-
Nici pomeneală!
Ei își apără valorile. Pentru ei, procesul globalizării, pe care
îl numesc „procesul universalizării”, este important să nu
devină un proces al uniformizării. Este o realitate și vor să
gestioneze bine valorile și identitatea lor națională. Și atunci,
sprijină publicarea clasicilor. Publică o ediție din Racine sau
din Corneille, din Montaigne sau din Proust în toate formele. Noi o
facem într-un mod cu totul ineficace. Avem tot felul de comisii pe
lângă Ministerul Culturii, care mai dau niște fonduri.
Mi
s-a întâmplat un lucru foarte curios. Există
o comisie pe lângă Ministerul Culturii, care achiziționează cărți
valoroase pentru biblioteci. Cu doi ani în urmă, fundația noastră
a făcut o propunere în acest sens. Am propus o ediție inegrală,
poetică și dramaturgică a lui Lucian Blaga. Trei volume maxive. Am
mai propus Coșbuc etc. Ceva ne-a aprobat. După doi ani de la
deschiderea concursului, cele 200 de volume, propuse de noi atunci,
s-au împuținat. Le-am dat la toate institutele Academiei. După
aprobare, când a trebuit să dăm acele cărți și ei să ne
plătească, ni s-a spus că nu mai avem 223 de seturi, „aveți
numai 83”. Bun, am acceptat 83, dar să ne permită câte două
exemplare pentru bibliotecile județene. Nu se poate că îi
împiedică legea! I-am trimis o scrisoare domnului Hunor, nu mi-a
răspuns încă. Și am rămas așa. Acesta a fost ajutorul statului
român.
M-ați
băgat într-o
chestiune delicată...
La
copacul cel mare bat multe securi și topoare...
-
V-am văzut
vorbind la o emisiune televizată despre imposibila reeditare a
operei lui Mihail Sadoveanu. Apoi, eu l-am căutat pe Jordan Herford,
fiul vitreg al Smarandei Caterina Herfurt, nepoata scriitorului.
Herford a făcut o editură și a început să reediteze unele cărți
de Sadoveanu. Nu au rigoarea unui editor autentic. Cum putem să ne
protejăm valorile clasice, fără să eludăm drepturile
moștenitorilor?
- Și
mie mi se pare un lucru
scandalos că
Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu nu mai există pe piață. Am
stat de vorbă cu domnul Herford, care stă în Elveția. Era un om
civilizat, cultivat. El mi-a spus că a făcut o editură și că o
să publice câte o cărțulie. Eu i-am explicat că, mă rog, ceea
ce face poate să fie interesant, dar ce facem noi nu poate să facă
dânsul. Noi am vrea să-l publicăm pe Sadoveanu în Colecția
Pleiade între aceste 150 de volume.
- Acolo
este locul.
-
Este într-adevăr,
vexant să nu existe Sadoveanu. Asta înseamnă că cineva trebuie
să pregătească o ediție științifică, să vadă variantele.
Este o muncă uriașă și nu o mai poate face nimeni acum. Ar trebui
să constitui un colectiv de cercetători la Institutul Călinescu și
ei să realizeze în zece ani această ediție, altfel nu se poate.
Nu mi-a mai dat niciun semn, nici eu nu l-am mai căutat fiindcă am
înțeles că nu este interesat.
Revenind
la întrebarea dumneavoastră,
mă gândesc ca, în toamnă, să mă adresez Parlamentului României,
să vedem dacă poate scoate o lege prin care aceste ediții cu un
caracter științific, nu comercial, să fie posibile. Eu,
dacă scot 500
de exemplare din romanul istoric al lui Sadoveanu, Fundația
Națională sau Institutul nu câștigă. Trebuie să găsesc pe
cineva să plătească tipografia, salariile celor care lucrează
acolo. Și atunci, câștigă scriitorul că are o ediție de
referință, dar primul câștigător este societatea română prin
cultura română. Cine merge la bibliotecă îl găsește acolo pe
uriașul Sadoveanu.
-
Herford
spunea că,
dacă două-trei cărți trec pragul de lumină al celuilalt veac,
este suficient. Dumneavoastră ce credeți că trece în lumina
acestui veac din opera lui Sadoveanu?
-
Mult. Romanele lui istorice în primul rând mie mi se par
extraordinare.
„Zodia Cancerului”, „Frații Jderi” sunt cărți
fundamentale. Povestirile lui, „Baltagul”, atâtea și-atâtea.
Sadoveanu este un scriitor fundamental pentru noi. Este toată
mitologia românească acolo, toată filozofia de viață a
românilor. Noi îl pedepsim acum că a scris niște cărți slabe,
politizate...
- Sau
poate neînțelese atunci.
-
Ei, da... nu... Sigur că
„Mitrea Cocor”, „Aventură în Lunca Dunării” sunt cărți
slabe din punct de vedere estetic. Dar el a scris încă o sută!
Sadoveanu este un continent, este o limbă în interiorul limbii
naționale, o limbă pe care trebuie s-o înveți, s-o citești, s-o
deprinzi. Și noi îl ținem deoparte, îl scoatem din manuale, ceea
ce mi se pare o aberație.
-La
copacul cel mare,
bat multe securi și topoare... E și cazul lui Sadoveanu, e și
cazul lui Eminescu. Prin 1994, pe când mă
duceam la redacție, am văzut prin Piața Dorobanți din București
o Dacie-papuc, pe care era montat un panou 4x5 metri, alb, cu
portretul mare al poetului, lângă care scria să se poată citi de
la 200 de metri: „Eminescu a murit de sifilis”. Am ajuns să văd
și opinia lui Hora Roman Patapievici, după care „Eminescu este
cadavrul nostru din debara”, iar acum simbolul nostru național
este invocat într-o campanie publicitară stupidă pentru
medicamente contra bolilor venerice. Ce se întâmplă cu unii dintre
noi, domnule profesor?
-
Sunt niște escroci, nu doar oameni fără
inimă. Să asociezi cu așa ceva un poet pe care românii îl
socotesc poetul lor reprezentativ, un mit național este inadmisibil.
Ei bine, la această masă unde stăm acum, a fost recent un
colocviu, unde, în jurul acestei mese, erau vreo opt profesori, șefi
de catedre din țară și s-a discutat despre această patografie a
lui Eminescu. Toți au infirmat diagnosticul de lues, cum îi spunem
noi ca să îndulcim puțin lucrurile. Iar cei care își concep
afaceri cu o reclamă atât de nenorocită, atât de jalnică sunt
niște oameni de nimic, nu au mamă, nu au tată. Au numai ambiția
de a face bani. Îmi pare rău că nu știu cine este această firmă.
Vreau să public o scrisoare cu această chestiune. La fel își bat
joc de termenul „academie” : „academia de bere”...
-
Aurul rămâne,
chiar dacă totul se corodează în jur. El nu reacționează cu
nimic. Așa că valorile românești vor trece și peste această
perioadă, așa cum, în anii 1960, am avut acea mică renaștere a
culturii românești, chiar dacă m-ar condamna cineva pentru așa
afirmație.
-
Sigur că da.
-
Am dovedit că
putem să renaștem din cenușa proletcultismului. Vom trece și
peste asta?
- Culturii nu-i trebuie mult ca să
renască. Mă uit la generațiile tinere. Printre ei, se află
critici literari de 30-35 de ani, am mare încredere în ei. De
ce francezii au scos în 1931 această
ediție de tip Pleiade pe care am preluat-o noi în anul 2000? Pentru
că, în primul rând, bibliotecile mari nu mai puteau fi ținute în
casă. Nu mai încape în casă tot ce s-a scris în literatura
franceză, nici în literatura română, care e mai mică. Pe când
se cria scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, francezii îl aveau
pe Rabellais, iar peste câțiva ani, Montaigne publicase Eseurile.
Noi de aici pornim, de la scrisoarea lui Neacșu către judele
Brașovului: „I pak dau știre domniei voastre za lucrul
turcilor...” Am recuperat și noi avem acum ce să publicăm. Iată
aici, am editat
Biblia lui Petru Pavel Aaron de la 1761-762. A stat aproape 250 de
ani și am publicat-o. E scrisă
în limba populară ardelenească, o capodoperă. Vă
mai spun un lucru îmbucurător. Pe masa mea de la Institutul
Călinescu, se află o traducere nouă din „Istoria creșterii și
descreștii Imperiului Otoman” a lui Dimitrie Cantemir. O ediție
bilingvă, latină și română. Două volume masive. Un alt dosar cu
„Descriptio Moldaviae”, reluat, cu o traducere de Guțu, și
revizuit. Vrem să le publicăm în acest an. Mâine pot trimite la
tipar aceste cărți. Academia Română s-a înființat, printre
altele, ca să editeze opera integrală a lui Cantemir. Sper să fac
acest lucru cât mai sunt în viață... Să vedem ce zic
instituțiile, Ministerul Culturii...
-
Oamenii de afaceri
nu vă ajută?
- Nu
le poți cere nici lor prea mult. Nu avem nici aici legi bune,
care să le
scadă impozitele pentru sponsorizarea culturii. Nu funcționează
nici asta. Avcem ediția Topârceanu gata, dar aici am găsit un om
de afaceri. „Domnule profesor, mie îmi place Topârceanu...”
Cartea e gata. Cu Ibrăileanu avem două volume gata. Eugen Lovinescu
e gata. Nu e important să aveți toate istoriile lui, cele 6 volume
în două volume?
- Ce
alte proiecte mai aveți?
- Am
atât de multe... Cel mai important este Dicționarul general al
literaturii. Am publicat în perioada 2004-2009 o primă
ediție în șapte volume. Acum pregătim ediția a doua în opt
volume, revăzută și adăugită. Va fi o ediție de referință
pentru 50 de ani pentru că nu mai văd un spirit agitat ca mine,
care, în loc să-și scrie memoriile, se luptă să publice un
dicționar în care să-i găsiți pe toți scriitorii importanți,
cu biografia lor și cu comentarii la opera lor.
- O
istorie a literaturii române, marca Eugen Simion, pe când?
-
Lucrez la ea. E pacostea mea, ca să
zic așa... Am termen să dau primul volum în mai 2015. Dar nu-mi
place să vorbesc despre ce nu am făcut fiindcă sunt superstițios.
-
Dumneavoastră
ați fost elevul strălucit al unor eminențe din cultura noastră:
George Călinescu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti.
Exceptând perioada proletcultisă, ei se confruntau cu asemenea
probleme grave în plan spiritual, cum se întâmplă cu generația
dumneavoastră?
- Se
confruntau cu probleme ideologice, dar acești profesori ne-au salvat
pe noi. Venind la Universitatea din București și ascultându-l pe
Tudor Vianu cinci ani, căutându-i
peste tot pe Călinescu, pe Rosetti, pe Iordan, a fost o bucurie
uriașă pentru mine. Niciodată Universitatea din București nu a
avut profesori atât de mari într-o istorie atât de rea.
Universitatea nu mai este ce a fost. Poate renaște cu acești tineri
pe care încerc să-i cultiv. În anii 1960, când am început noi să
publicăm, când Nicihita Stănescu, Marin Sorescu, Fănuș Neagu,
Nicolae Breban au debutat, părea o mentalitate care nu putea fi
spartă, ca astăzi. În zece ani, toți actorii realismului
socialist au dispărut. Nu i-a mai băgat nimeni în seamă.
-
Vor dispărea
și campionii destructurării de astăzi?
-
Sigur. Nu văd
să reziste tipul de denigrator, care strâmbă din nas când aude de
valorile naționale, care spune că nu trebuie scris românește, că
limba română se oprește la Oradea, la Arad. Dacă domnul Horia
Patapievici scrie că limba română nu-i bună decât pentru
înjurături...
-
Sau că
avem „o cultură de tip second hand”...
-
... eu nu mă
supăr când aud așa ceva. Eu mă mir de o bazaconie imensă. Avem
mari poeți. Când ai scriitori ca Eminescu, Arghezi, Blaga, Pillat,
Nichita Stănescu, când ai un spirit european la 1700, cum a fost
Cantemir, nu poți să spui că avem o cultură minoră. Iar tu vii
și scrii că „Eminescu e nul”, cum a spus Cristian Preda, care
acum este în Parlamentul European. Tot el a afirmat că Academia
Română e „bolșevică”. Nu știe despre ce vorbește. Mai bine
să-și ia bănuțul de-acolo și să lase în pace cultura română.
Eu
nu sunt disperat în ce privește destinul culturii române. Arghezi
este un poet uriaș, cel mai mare poet al secolului XX, nu numai
pentru limba română.
Un poet colosal. Se va citi cât va exista limba română. Sau
Bacovia, un poet formidabil. Degeaba spun acești nefericiți că
Eminescu este un poet depășit. Deschizi Eminescu așa cum deschizi
Biblia, pe care o deschide și hermeneutul pentru a cuprinde un sens
al lumii, o deschide și credinciosul care abia știe să citească.
Așa se
întâmplă cu marea operă...
A
consemnat Viorel Patrichi
luni, 5 ianuarie 2015
Zece ani de gardă
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
