miercuri, 16 iunie 2010
Vedere de pe Centură. Guvernul Ciomu intră cu brişca
Vedere de pe Centură
Guvernul Ciomu intră cu brişca
“Boc este un nesimţit. Să caute bani!”
(Micu Titulescu, pupilul care a promovat legi pentru pensii speciale)
“Aşa e viaţa! Nu am făcut nicio ilegalitate şi nici măcar ceva imoral. Nu am ştiut a cui a fost cavou... Ştiţi cum este în viaţă: încerci să vezi cum te descurci...”
(Marean Vanghele, după ce l-a îngropat pe hăl bătrân în cavoul generalului Iacob Lahovary, eroul în războiul din 1877)
Aşa-i el mai phutaedro, mo! Adică fudul. Mai horobnic. După ce a garantat jumătate din Partidu lu Mukles, era musai să-şi tragă şi cavou dă general. Sigur că a aruncat osemintele eroului de la 1877, dar ce mai contează? Nepotu Mătuşii Tamara nu şi-a tras dăstul? Că doar noi conducem Românica, mo! Şi mai staţi oleacă...
Iar toată pacostea care a fost abătută asupra economiei noastre cade grămadă peste un om onest: Emil Boc. El nu poate fi acuzat că a furat, că a participat la haiducia de 20 de ani. Doar printr-un miracol să nu plătească pentru dezastrul în care ne-au târât aleşii dăştepţi. Acum, Micu Pirania trebuie să taie veniturile amărâţilor. Ca să nu-l acuzăm de luarea acestei decizii arbitrare, va trebui să spună deschis ce face cu pensiile speciale, cu salariile „nesimţite” şi cu marea evaziune fiscală. Fiindcă nimeni nu atacase legea de tăiere a pensiilor speciale în termenul legal, aşteptăm cu interes cum se va tăia şi capra vecinului, nu numai râioasa noastră. Aici trebuie să fim corecţi şi să ne amintim că premierul a fost înlăturat prin moţiune de cenzură tot din cauza tentativei de tăiere a pensiilor speciale.
"Să sperăm că legea nu va fi atacată de nimeni la Curtea Constituţională sau că cel puţin cei care o vor ataca nu vor mai plânge pe umerii pensionarilor obişnuiţi că li se reduce pensia, atât timp cât ei păstrează pensiile de lux", a spus Emil Boc.
Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor stabileşte recalcularea aşa numitelor "pensii de lux", conform principiului contributivităţii, fiind astfel eliminată suma care este plătită în prezent, dar pentru care beneficiarul nu a achitat contribuţii la buget. Este vorba despre pensiile militare de stat, ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, pensiile de serviciu ale judecătorilor, procurorilor şi judecătorilor, respectiv magistraţilor asistenţi ai Curţii Constituţionale, pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea; pensiile de serviciu ale personalului diplomatic şi consular, pensiile de serviciu ale funcţionarilor publici parlamentari, pensiile de serviciu ale deputaţilor şi senatorilor; pensiile de serviciu ale personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă şi pensiile de serviciu ale personalului Curţii de Conturi. Recalcularea pensiilor se face într-un interval cuprins între 30 de zile şi 5 luni de la intrarea în vigoare a legii. De asemenea, legea prevede verificarea pensionarilor de invaliditate aflaţi în evidenţă. Dacă se constată că au obţinut pensia fraudulos, beneficiarii pensiilor de invaliditate vor returna banii.
În ţara lui Şeitan
N-aş vrea să se creadă că aş fi contra pensiilor foarte mari. Dimpotrivă! Vrea omul pensie de un miliard pe lună? Foarte bine, dar să contribuie la fondul de pensii în mod corespunzător, aşa cum este în orice ţară civilizată. Orice formă de pensie specială, fără să se reflecte în sumele reţinute la fondul de pensii, constituie o discriminare socială gravă în raport cu majoritatea românilor care primesc pensii doar în funcţie de contribuţie. Prin urmare, pensiile speciale sunt neconstituţionale. Singurul care a atacat aceste pensii a fost Emil Boc şi a plătit.
Dar sursa cea mai grasă, care trebuie drenată spre buget, o reprezintă marea evaziune fiscală. Mai ales în domeniul importurilor de produse alimentare. Aici este taurul pe care Micu Pirania încearcă să-l prindă măcar de coadă.
Primul pas s-a făcut: cinci copii din Focşani au fost somaţi să plătească impozite fiindcă au jucat în piesa „Cocoşelul neascultător”! Ce Oprişanii, Videnii şi Bercenii? Minorii trebuie puşi la plată în ţara asta! Epicureanul Seby Vlădescu se arată necruţător: „De unde pot să dau, pot să şi tai!”, a morfolit domnia sa trabucu între buzele vineţii. Corect, numai că nu el le-a dat pensii celor care au lucrat în mediul particular. Seby taie şi de-acolo. Chiar dacă oamenii au contribuit la fondul de pensii. Apoi, să te cheme Şeitan şi să conduci Ministerul Muncii în această perioadă nenorocită, nici că se poate ironie mai tragică pentru România!
Noroc de cefele groase din Partidu lu Mukles, care ţopăie pe meleagurile patriei şi strigă „Hoţii!”, apoi depun moţiuni de genul „Genocid social!” Limba română continuă să se afle acolo în grea suferinţă de pe vremea Prostănacului. Şi iar îmi vine să-l cain pe Emil Boc...
„Ce tot îl aperi, bă, ţi-e frate?”, mi-a sărit în faţă un coleg de puterea a patra cu botniţă. „Nu, e fecior de moţi... şi nu fură”. „Şi dacă Ion Iliescu a rămas sărac şi curat, de ce nu-ţi mai place?” „Pentru că i-a supervizat pe escroci, numai să-i lase jucăria în braţe. Aici e diferenţa...”
Shi-i frumos ca Crinu, tremură Vidinu...
Dacă i se usucă chiloţeii, Crin Antonescu sigur e bun şi de premier, şi de prezident. După ce s-a răstit la obiectiv că vrea să fie şef de guvern măcar o legislatură, el şi-a făcut sondaj de opinie la partid. Este cel mai iubit printre români. E adevărat, habar n-are de politica mare a ţării, nu ştie ce este economia reală, nu a gestionat măcar un chioşc de hârtie igienică (la fel ca mine, eu de ce n-aş putea fi bun?), îl bagă Dinu Păturiciu sub masă de câte ori pofteşte, dar se pricepe să conducă România! Mai ales că a promis poetu Vosganian că aduce înapoi la buget miliardele fituite de Motocicleanu... Ne putem culca pe-o ureche deja. Dacă aş avea Peşterea lui Alibaba, aş putea conduce şi eu...
Dar ce face Crinu că nu-l mai încape partidu Brătienilor cu basca lu Tataie pe ochi? Poporul mai vrea o dată cu Partidu lu Mukles şi cu Nepotu Mătuşii Tamara. Este culmea sadomazochismului !
»Nu s-au întâlnit proştii cu şmecherii »
Motocicleanu scheaună pe la uşa Crinului, doar-doar i se va deschide. Puştiul s-a cocoţat şi a uitat cine a făcut economia noastră “să duduie”. Să ne amintim ce investiţii zero a făcut el şi uite ce frumos vorbeşte. Juri că e bun de premier din nou! « La finele anului 2008, România avea o datorie publică foarte redusă - 21% din PIB - în timp ce limita acceptată pentru Europa este 60%. Din fericire, România are încă - şi subliniez de două, de trei ori - are încă un nivel de datorie publică redusă. Acum suntem la peste 35% cu datoria publică, care creşte din păcate vertiginos. Eu nu sunt aici un adept al unei politici extrem de severe. România trebuie să se modernizeze, are nevoie să facă cheltuieli. România, după părerea mea, va avea nevoie să lucreze cu un deficit bugetar o lungă perioadă de vreme. Dar acest deficit bugetar să fie destinat nu consumului, ci investiţiilor. Deci nu datoria publică este astăzi cea mai serioasă problemă. Cea mai serioasă problemă este legată de perspectivă: ce facem pentru repornirea motoarelor economiei?”, ne întreabă Motocicleanu. Pe noi ne întrebi, Căline? Ce-ai făcut când ai fost în şea? Ai dat drumul măcar la o fabrică de lumânări? Măcar atât: să facem cele mai bune lumânări de ceară din lume! Şi uite cât de virgin a rămas el după ce i-a aruncat pe Boci din căruţă şi a cărăbănit tot cu Protănacu în cârcă. Iată premierul cu patru mâini: “Cei de la PDL trebuie să-nţeleagă că în România nu s-au întâlnit proştii cu şmecherii. Dacă vor să guverneze după acest principiu, tipic pentru mahalaua bucureşteană, se înşală. Ei trebuie să înţeleagă că guvernarea şi politica unei ţări serioase trebuie să se facă respectând principiile fundamentale ale democraţiei şi cutumele politice, adică regulile jocului politic. Dacă vor dori întotdeauna ca într-un parteneriat să fie ei cei care câştigă şi ceilalţi, obligatoriu, cei care pierd, atunci nu vor avea viaţă bună şi îndelungată cu nimeni”.
Şi eu zic la fel: politicianul din România este un băiat pâinea lui Dumnezeu, se înduioşează de soarta ta, plânge pe umărul tău, se indignează chiar, moare de dragul patriei şi te avertizează că el ar face mai mult, dar afară nu i se permite, mai să devină şi naţionalist, dar când ajunge în haita conducătoare, nu te mai cunoaşte, caută justificări pentru orice decizie stupidă, invocă raţiuni de stat şi, colac peste pupăză, “Aşa cere UE!”. El nu este capabil să vină şi să spună deschis: “Nu pot să fac ce am promis că voi face. Plec!” Este valabil pentru toate spectrele. Legea învăţământului privind studierea istoriei şi geografiei României în limba maghiară este o dovadă clară. Nu l-am auzit pe Emil Boc să crâcnească şi el vine dintr-o zonă extrem de delicată privind relaţiile cu ungurii. Dacă PD-L va pierde Transilvania (nu doar din cauza crizei), să-şi ia adio de la marea scenă politică.
Micu Titulescu face ce face şi-i mai trage câte-o smetie peste ochi Prostănacului ca să priceapă cine stă la tejgheaua bordelului. “Nu vreau ca de PSD să se mai râdă vreodată. Nu vreau glume cu flacăra violet, cu jacuzi şi alte lucruri. Mă întrebau, “domnu Ponta, ştiţi cum se pune dopu la şampanie înapoi?” Nu. Ia întrebaţi-l pe domnul Geoană. Nu vreau să se mai întâmple lucrul ăsta, vreau să fim respectaţi”.
“Şi eu am fost ca Ponta. Credeam că tai şi spânzur”, a meditat apoi Prostănacu. Ziariştii frenetici au descoperit-o deja pe fiica lui, aşa cum l-au găsit şi pe feciorul Nepotului Mătuşii Tamara cu o zvastică pe mână la o discotecă pentru puşti. Aşa că, fireşte, “Mihnea va merge la un stagiu de internship la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”. E un loc în care poate participa la evenimente, poate citi, se poate informa despre cât de mare a fost tragedia prin care au trecut sute de mii de familii în urma Holocaustului”.
Televiziunile mogulilor cheamă câte 4-5 apropiaţi şi mai rar câte un Poară din Partidu Bocilor, care iese în patru labe de-acolo. Dacă tot a fost invitat?! Câteodată, dialogul politic ajunge cu cracii pe pereţi, ca în această scenetă reală, care-l bate pe Nenea Iancu:
“Gabriela Vrânceanu Firea: Domnule Boureanu, am o întrebare pentru dumneavoastră.
Cristian Boureanu: Doamnă, nu vreau să răspund la întrebările dumneavoastră...
GVF: Atunci de ce-aţi venit? Vă rog frumos să vă ridicaţi să plecaţi.
CB : Dumneavoastră l-aţi întrebat pe domnul Orban cum de s-au dublat cheltuielile publice în patru ani, deşi productivitatea muncii a scăzut. Domnul Orban a vorbit 10 minute şi a ţinut un speech...
GVF: Domnule Boureanu, dar ce-aţi mâncat? Aţi mâncat ceva stricat înainte de emisiune ?
CB : Nu ştiu, am mâncat ceva la dumneavoastră aici.
GVF : La toaletă ?
CB : Ce mâncaţi dumneavoastră în fiecare seară aici.
GVF : Asta este concluzia dumneavoastră...
CB: A vorbit domnul Orban... vedem pe timp? Aveţi curajul să daţi pe timp să vedeţi cât a vorbit fiecare?
GVF: Avem curajul să vedeţi cât aţi ţipat dumneavoastră pe timp. Şi cine v-a spus că sunteţi băiatul cu mucii în freză a avut dreptate.
CB: Ah, acum mă jigniţi! Cumva amantul dumneavoastră?
GVF: Amantul meu? Dar amanta dumneavoastră?... De vagabonzi… suntem sătui.
CB: Înţeleg că iar mă jigniţi?!
GVF: Dar de unde ştiţi despre cine vorbeam?... N-aţi făcut niciodată afaceri cu statul, aţi ajuns milionar muncind din greu.
CB : O să vă dau şi în judecată. Unu, că nu sunt milionar...
GVF : Sunteţi deja dat de mine în judecată... »
Ce performanţă a avut Nenea Iancu? “Amantul tău!” “Ba al tău, mojico!” Atât. Şi începe păruiala.
Dar revenind la oile noastre, eu am încercat să desluşesc sensurile dialogului şi am rămas în ceaţă. Spune CB: “Cumva amantul dumneavoastră?” Şi şuieră scântei din ochi GVF: “Amantul meu?! Dar amanta dumneavoastră?” De unde deduc că Motocicleanu este, pe rând, “amantul” şi “amanta”. Poate greşesc...
Şi în timp ce bieţii români abia îşi mai duc zilele, iese şi Nuţu Cămătaru de la pârnaie, călare pe un armăsar negru, de parcă era Machedon. Calul l-a trântit cu tandârii de beton şi şauroiul s-a ridicat cătrănit din nou în şea, privind crunt spre şatra adunată pentru “bun venit!”. Nimeni nu a crâcnit pentru că stăpânul mai avea în buzunar un mandat de 13 ani la răcoare, dacă judecătorii nu vor uita...
Genialul Costică Canacheu de la PD-L a dat în judecată statul român ca să impună bunului simţ ştiinţific existenţa minorităţii naţionale a aromânilor. Eu cred că personbajul trebui oprit sau dat afară din partid.
Jos pălăria, domnule Mihai Ghimpu!
În sfârşit, am văzut nişte tactici politice inteligente la Chişinău. Mihai Ghimpu şi Vlad Filat, doi români care fac cel mai bun tandem politic din Basarabia, au izbutit să convoace referendum pentru modificarea Constituţiei în septembire, după care vor fi alegeri parlamentare şi prezidenţiale anticipate. Chiar dacă mulţi mameluci vor vota tot cu Voronin, tinerii vor face difierenţa. Nu vor gânditorii de la Bruxelles să ştie de ei, basdarabenii trebuie să facă presiune pentru a nu rămâne definitiv în zona gri a imperiului ţaristo-sovietic. Iar România are datoria morală şi interesul pragmatic să-i sprijine. Dacă însă Voronin va accepta săi dea jucăriile lui Marian Lupu, atunci situaţia va fi delicată pentru curentul românesc de la Chişinău. Iată mostra: “Cred că se poate de evitat referendumul”, a spus Marian Lupu, personajul care vrea să fie preşedintele celui de-al doilea stat românesc.
Deocamdată, sondajele de opinie arată că Vlad Filat ar avea cele mai mari şanse să devină preşedinte.
Pentru ţara noatră nu este indieferent însă cine va conduce la Chişinău. Evident, pentru România va fi foarte greu. Pe 4 iunie, preşedintele rus Dmitri Medvedev s-a dus la Berlin şi a vorbit cu Angela Merkel inclusiv despre R. Moldova şi Transnistria. Doamna Cancelar vrea să meargă pe linia lui Kozak şi pretinde că aşa va face Uniunea Europeană. Este semnificativă declaraţia lor, mai ales că Germania nu deţine acum preşedinţia Uniunii Europene. Indiferent însă de situaţie, Germania trebuie să consulte România fiindcă în Basarabia şi în Transnistria majoritatea o formează românii, chiar dacă mulţi îşi zic doar moldoveni.
"Noi traversăm cea mai grea criză din ultimii 60 de ani"
Premierul român Emil Boc a prezentat în faţa parlamentarilor o serie de proiecte de legi privind reducerea deficitului bugetar, care prevăd, în special, reducerea pensiilor (cu 15%) şi a salariilor bugetare (cu 25%). Adresându-se Legislativului cu chemarea de a aproba măsurile anticriză propuse, Boc a menţionat că, în caz contrar, ţara se va afla în incapacitate de a-şi îndeplini obligaţiile sociale faţă de populaţie. După opiniile premierului, România traversează astăzi "cea mai grea criză economică din ultimii 60 de ani". "Adevărul este că România consumă mai mult decât produce. În anii creşterii economice, mai ales în anii 2007-2008, noi am crescut iresponsabil salariile şi pensiile, fără acoperire în productivitatea muncii. În aceste condiţii, România este nevoită să se împrumute. În caz contrar, dacă nu reuşim să găsim bani pentru acoperirea deficitului bugetar, vom fi în situaţia să nu putem plăti salariile şi pensiile", a declarat Boc.
Premierul a subliniat că, fără măsuri dure de economisire a resurselor, România va încheia anul 2010 cu un deficit bugetar de 9,1% din PIB, şi atunci pentru acoperirea acestui deficit, va avea nevoie de 11 miliarde de euro. Cu toate acestea, Boc a recunoscut că şi în situaţia în care Parlamentul aprobă proiectele de legi ale Guvernului pentru menţinerea deficitului bugetar în limitele recomandate de FMI, de 6,8% din PIB, România tot va fi nevoită să găsească 8,4 miliarde de euro.
Opoziţia din România a iniţiat o moţiune de cenzură împotriva Guvernului pentru... "genocid social". Partidul Social-Democrat a iniţiat un vot de neîncredere faţă de Guvernul lui Emil Boc, după cum a informat deputatul Aura Vasile. Documentul privind votul de neîncredere, intitulat "Opriţi genocidul social!", a fost semnat de 120 de parlamentari social-democraţi. Textul, în care se critică măsurile anticriză ale Guvernului şi care prezintă argumente contra tăierii salariilor şi pensiilor, a fost trimis către plenul reunit al Parlamentului. Conform Constituţiei României, pentru adoptarea moţiunii de cenzură, sunt necesare 236 de voturi din totalul de 471 de mandate. Numai Partidul Naţional Liberal a anunţat că va susţine iniţiativa PSD. Celelalte fracţiuni parlamentare din coaliţia de guvernare au anunţat că vor vota contra demiterii Guvernului.
România şi Rusia se bat în tandemuri mesianice
Îi voi surprinde pe unii dacă voi afirma că România seamănă în această perioadă cu... Rusia. Ambele ţări sunt conduse de tandemuri politice. Însă, în itmp ce preşedintele României este inflexibil atunci când îşi propune un obiectiv, la fel este şi premierul rus Vladimir Putin. În schimb, preşedintele Dmitri Medvedev, prin maleabilitatea lui, seamănă mai mult cu... Emil Boc. Printre analiştii politici, ei au imaginea unor oameni folosiţi de şefii lor. Cunoaşterea situaţiei din Rusia ne ajută o dată în plus să înţelegem mai bine circumstanţele politicii din România, ţară pe care mulţi o văd printre primele 10 state falimentate. Voi prezenta situaţia din Rusia pentru a pricepe gravitatea lucrurilor din ţara noastră.
Popularitatea primelor două personalităţi din fruntea statului rus s-a prăbuşit concomitent. Pentru prima dată în toată istoria tandemului, popularitatea autorităţii statului a scăzut dramatic. De la începutul anului, tandemul a pierdut practic 10 puncte. Aceste date au fost făcute publice de către fundaţia "Opinia publică" (FOM). Comentând reperele fără precedent în sondarea opiniei publice, experţii de la "Nezavisimaia Gazeta" notează regularitatea apariţiei acestor repere şi pericolul pierderii încrederii populare în autorităţi. Unii analişti vorbesc despre o ameninţare directă la adresa planurilor de modernizare a Preşedinţiei şi a Guvernului.
Nivelul de încredere a ruşilor în preşedintele Dmitri Medvedev şi în preşedintele Guvernului Vladimir Putin încă depăşeşte 50%, dar de la începutul anului, scade constant. Această dinamică a fost prezentată de către fundaţia FOM, al cărei sondaj pe luna iunie s-a realizat în 100 de localităţi din 44 de regiuni ale Rusiei. Au fost consultaţi 2000 de oameni. Comparaţia s-a făcut cu situaţia din ianuarie 2010, dezvăluind că popularitatea lui Medvedev a scăzut cu 9%, iar a lui Putin - cu 8%. La începutul anului, aveau încredere în preşedinte 62% din cei chestionaţi, iar la mijlocul anului - 53%. Nivelul de încredere în premier este, evident, mai ridicat, dar scăderea este şi aici semnificativă. De la 69% în ianuarie, a ajuns la 61% în iunie.
Dacă analizăm mai în detaliu imaginea prezentată de sondajul amintit, atunci se poate observa că, de la mijlocul lui mai, popularitatea tandemului s-a evaluat săptămânal. Conform sursei ziarului "Nezavisimaia Gazeta", apropiate de Administraţia de la Kremlin, înainte să se realizeze un studiu cuprinzător al popularităţii biumviratului, a dezvăluit că nivelul de încredere a cetăţenilor în ambii conducători practic s-a egalat. "Acest lucru a arătat că popularitatea lui Putin, care depăşea indicatorul lui Putin, s-a redus. Deci s-a hotărât ca studiul să nu se publice", a arătat sursa. Dar, ulterior, serviciile sociologice importante, după toate aparenţele, au primit comanda să se efectueze o evaluare rapidă pe scară largă pentru toate oscilaţiile opţiunilor. Astfel că popularitatea lui Medvedev, după evaluările FOM, a ajuns de la 62% la 58% în februarie, martie şi aprilie şi, ceea ce este mai important, toate
aceste trei luni s-au menţinut la acelaşi nivel. Pentru ca, la evaluarea din 16 mai, să indice 60%! Acelaşi lucru s-a întâmplat peste o săptămână şi iată că deja pe 30 mai, erau doar 56%. Iar în prima săptămână din iunie, să nu arate decât 53%. Popularitatea lui Putin de 69% în ianuarie, s-a redus constant câte puţin. Deci, februarie - 66%, martie - 65%. Apoi, în aprilie, FOM a stabilit creşterea până la 66%, iar la chestionarul din 16 mai, această cifră s-a confirmat. Mai mult, la 23 mai, indica 67%. Dar în următoarele două săptămâni, s-au produs două salturi în jos: 30 mai - până la 64%, iar la 6 iunie - până la 61%.
Din studiul efectuat de fundaţia FOM, se deduce perfect unde s-a topit fosta "încredere". Concomitent cu reducerea încredereii, a crescut numărul celor care se îndoiesc de eficienţa tandemului, numărul celor care sunt convinşi că se îndoiesc şi de Medvedev, şi de Putin. În ce-l priveşte pe preşedinte, creşterea primei categorii a fost de 3% - de la 23 la 26%, iar referitor la premier, creşterea a fost tot de 3% (de la 18 la 21%). În a doua categorie - cei care nu cred în tandem total - creşterea este următoarea: de la 12 la 15% pentru Medvedev, şi de la 10 la 14% - pentru Putin.
Alexei Makarkin, director general adjunct la Centrul pentru studiul conjuncturilor politice, consideră situaţia actuală drept rezultatul dezamăgirilor faţă de Putere. "Oamenii aflaţi în criză înjură Puterea, dar nu au alternativă. Cine îi mai apără? Şi ei susţin Puterea cu speranţa în vremuri mai bune, pe care Puterea le-a promis. Iar acum, la televizor, se spune: ţara va ieşi din criză. Se observă creşterea economiei. Pe de o parte, nu mai trebuie căutată aripa de protecţie. Ameninţarea a dispărut. Dar în regiuni, bugetele se diluează, iar întreprinderile se află într-o situaţie grea, treptat, veniturile oamenilor devin tot mai insuficiente.
Privind la indicatorii macroeconomici, omul crede cam aşa: colapsul nu se va produce, dar eu tot trăiesc prost. Mai mult, eu trăiesc mai rău ca înainte. În portofelul meu, nu simt decât uşurare. Şi aşa începe disonanţa psihologică".
Expertul rus nu consideră că această scădere a popularităţii este extrem de periculoasă, deşi o asemenea stare de spirit pune în pericol planurile de modernizare a conducerii statului. "Oamenii cred mai puţin în Putere. Cetăţenii sunt apatici: eh, iar nu merge nimic!... Şi doar conducătroii ţării vor ca societatea nu numai să voteze pentru ei, ci să participe activ la modernizare. Iar aici apare o mare problemă."
Alexei Malaşenko, membru în comitetul de conducere al Centrului "Carnegie" de la Mosocva, este mirat că scăderea popularităţii a devenit o chestiune de senzaţie. "Din ce să crească popularitatea lor? Nivelul de încredere reacţionează nu numai la ceea ce se întâmplă, dar, în general, şi la ceea ce nu se întâmplă. Au fost odată nişte speranţe, perspective, aşteptări!", spune expertul. Contra tandemului, a jucat modernizarea: "Când oamenii încep să priceapă ce se întâmplă, atunci îşi pun întrebarea: Băi băieţi, dar voi cu ce v-aţi ocupat timp de zece ani? Şi nu mai vor să creadă în liderii statului. Şi imediat ce încrederea dispare, scade şi popularitatea". Totuşi, după opinia lui, "oamenii consideră drept un semn al slăbiciunii represiunea dură asupra manifestanţilor şi a celor care pichetează instituţiile. Puterea nu este ceva ce se pierde la puncte fiindcă nu obţine nimic aşa. Oamenii nu mai au
niciun fel de aşteptări. Când a lovit criza, cetăţenii mai sperau că tandemul va face faţă şi că va rezolva totul. Iar acum nu mai aşteaptă nimic de la tandem. Pe oameni nu-i mai interesează Puterea".
Prăbuşirea concomitentă a popularităţiii primelor două personalităţi din conducerea statului i se pare lui Alexei Malaşenko "un indiciu foarte rău. Se deduce că noi nu avem un conducător normal. Această neîncredere nu se manifestă la adresa cuiva anume, ci referitor la toţi reprezentanţii puterii, o dezamăgire faţă de sistemul în care oamenii trăiesc, faţă de ideile pe care liderii le exprimă. Este un semnal foarte îngrijorător."
NATO îşi schimbă domiciliul
Din cauza crizei economice, Comandamentul Alianţei Nord-Atlantice este gata să se mute la Bonn. Pe data de 10 iunie, miniştrii Apărării din ţările membre NATO nu au discutat la reuniunea lor despre tunuri şi proiectile, ci despre dolari şi euro. Criza financiară scufundă Alianţa Nord-Atalantică: Anders Fogh Rasmussen, secretarul general NATO, le-a prezentat colegilor evaluările sale, conform cărora, se pot economisi 1,5 miliarde de euro, fără să se afecteze capacitatea de luptă.
André Flo, fostul ministru al Apărării din Belgia, a confirmat pentru "Izvestia" că la conducerea NATO circulă unele note cu privire la mutarea Secretariatului Alianţei la Bonn. Principalul susţinător al ideii este Germania. Cu susţinerea Olandei.
În esenţă, intriga este următoarea: funcţionarii Secretariaului internaţional al Alianţei Nord-Atlantice, al căror număr a crescut considerabil în anii de până la criză, nu mai încap în actualul sediu. Clădirea Comandamentului NATO este un complex închis, cu trei etaje. Construcţia a fost ridicată în grabă, în 1967, după ieşirea Franţei din această organizaţie militară. Atunci, Cartierul General a trebuit mutat de la Paris la Bruxelles.
Există o decizie de construire a unui nou complex administrativ al NATO, cu o suprafaţă totală de 250 000 de metri pătraţi, iar inaugurarea sediului era programată pentru anul 2014. Dar o asemenea construcţie costă ceva bani - 650 de milioane de euro. Cine ar fi ştiut că în afacerea asta se va amesteca şi criza?
Există două argumente în favoarea Bonnului. În primul rând, în fosta capitală a Germaniei Federale, rămâne pustiu complexul de clădiri guvernamentale, pe care Berlinul este gata să-l ofere gratuit Alianţei Nord-Atlantice. Aici s-au conservat practic toate fostele reprezentanţe diplomatice ale tuturor ţărilor membre NATO, cu infrastructura necesară. Mai pe scurt spus, tot ce este necesar pentru o funcţionare şi o gândire liniştită. Iar până la Bruxelles, este o aruncătură de băţ - câteva ore cu maşina.
De partea Germaniei joacă şi instabilitatea politică din Belgia, o ţară aflată în pragul dezmembrării. Pe 13 iunie, aici trebuie să aibă loc alegeri parlamentare anticipate. Cauza acestor alegeri o constituie incapacitatea politicienilor belgieni de a rezolva problema împărţirii administrative între Bruxelles-Halle-Vilvoorde, între partidele flamanzilor (olandofoni) şi vallonilor (francofoni). Tentativele de reglementare a conflictului durează de multă vreme.
Există însă şi capcane majore pentru mutarea Secretariatului Internaţional al NATO pe pământ german. În primul rând, memoria istorică a europenilor care, genetic, se tem de orice variantă de fortificare militară a Germaniei. Chiar dacă e vorba doar de o reprezentanţă a structurilor politice ale Alianţei pe teritoriul ei.
Reamintim că Legea Fundamentală a Germaniei Federale a interzis multă vreme folosirea forţelor armate ale ţării în conflictele internaţionale. Această prevedere a fost modificată în 1994, când armata germană a fost trimisă în Bosnia-Herţegovina cu trupe de menţinere a păcii. Evident, s-au manifestat rezerve substanbţiale: trimiterea armatei trebuia aprobată de către Parlament şi militarii germani trebuie să opereze numai sub mandat internaţional. Acest principiu funcţionează şi acum. De exemplu, când e vorba despre militarii trimişi de Bundeswehr în Afganistan. Totuşi recenta demisie de bună voie a preşedintelui Horst Koeler a arătat că puterea germană este gata în principiu pentru creşterea eforturilor militare în afara graniţelor ţării. Fostul preşedinte german a şi declarat: "O ţară de o asemenea dimensiune, orientată spre exportul de mărfuri şi care depinde de propriul export de mărfuri, trebuie să
conştientizeze că, în situaţii extreme, trebuie să intervină militar pentru a-şi apăra interesele". Aceste cuvinte i-au pus cruce lui Koeler.
André Flo, fostul ministru al Apărăii din Belgia:
"Deocamdată, nu există o decizie de mutare a Cartierului General. Este un eveniment posibil pentru că NATO are probleme financiare. Este o chestiune la care trebuie să reflectăm. Eu cred că ar fi mai bine dacă sediul NATO rămâne la Bruxelles. Iar faptul că pe lista mutărilor figurează Germania este normal. Germania este membră NATO. Iar dacă această decizie se va lua, ea nu va fi o decizie a Germaniei, ci a tuturor ţărilor din Alianţă".
Jean-Pierre MOLLE, director adjunct la Institutul pentru Relaţii Internaţionale şi pentru probleme de securitate de la Paris:
"În ce priveşte bugetul Alianţei, transferul Cartierului General la Bonn poate realmente să constituie o idee de analizat. Dar dacă se ia în considerare rolul Germaniei în Europa şi istoria ei complicată, aceste lucruri vor provoca inevitabil controverse printre membri. Obiecţii de principiu contra Germaniei nu există, trecutul a rămas în urmă, Franţa va fi neutră în această chestiune. Creşterea semnificativă a ponderii Germaniei în interiorul comunităţii transatlantice este posibilă numai în cazul creşterii cheltuielilor ei militare. Iar din perspectiva reducerilor bugetare, anunţate de cancelarul Angela Merkel, acest lucru este aproape imposibil. Însă, în mod obiectiv, prezenţa Secretariatului General pe teritoriul ei conferă atuuri suplimentare acestei ţări şi pe plan economic, şi pe plan politioc-diplomatic. Principalul minus al acestui pas este îndepărtarea structurilor Uniunii Europene de structurile NATO".
Putin a prins Europa în mreaja conductelor
Gazprom creează un sistem subteran de stocare a gazului în străinătate. România se află "în studiu".
Din cauza crizei, corporaţiile vor fi nevoite să crească semnificativ eficienţa activităţii lor economice externe. Gazprom, care a fost mulţi ani furnizorul principal de gaz pentru Europa şi Turcia, a căutat insistent să-şi extindă influenţa pe pieţele tradiţionale de export, pentru a obţine profit de la beneficiarul final. Evident că trecerea de la vânzările en-gros a combustibilului albastru peste hotare la vânzarea cu amănuntul pe pieţele din diverse ţări determină o creştere puternică a eficienţei economice externe a trustului.
Până în prezent, aproape singura cale de a face acest lucru a constat în achiziţionarea de acţiuni la proprietarii de conducte şi la companiile de distribuţie a gazelor din diverse ţări şi beneficiarilor de gaz rusesc. Totuşi, încercările de a obţine controlul asupra activelor corespunzătoare s-au izbit de o opoziţie dură din partea statelor "gazdă", care se temeau pentru securitatea lor energetică. De aceea, s-a găsit o rezolvare alternativă, dar nu mai puţin eficientă - Gazprom îşi concentrează atenţia pe crearera unei reţele externe de depozite subterane de gaz.
Până nu demult, politica de export de la Gazprom se baza, în special, pe arendarea capacităţilor de depozitare în ţările mai îndepărtate. Acum s-a luat decizia dezvoltării sistemului propriu de depozitare subterană. Logica acestei acţiuni e destul de simplă - trustul va putea să reacţioneze mai flexibil la oscilaţiile cererii, ceea ce îi va permite să-şi consolideze poziţia pe pieţele de vânzare cu amănuntul din străinătate, de asemenea, să reducă şi costurile de stocare, deoarece consumurile din depozitele subterane vor echivala costurile de exploatare, care sunt considerabil mai mici decât taxa pentru arendă.
Strategia dezvoltării sistemului de depozite subterane de peste hotare presupune crearea unor spaţii de stocare, ce vor fi răspândite prin toată piaţa europeană. Aceste depozite vor fi amplasate cât mai aproape de sistemul de tarnsport al gazului şi de beneficiari pentru a reduce la maxim cheltuielile de transport. Pornind de la aceste criterii, Gazprom este în căutarea unor spaţii potenţiale, unde se pot amenaja depozite subterane, dar şi a unor parteneri pentru asociere. Sunt preferaţi partenerii care deţin licenţe de stocare a gazului. De exemplu, companii care deţin în activul lor zăcăminte epuizate de petrol şi gaze, care posedă tehnologii pentru utilizarea spaţiilor. Aceşti parteneri au experienţă în regiunile unde se află depozitele subterane, le este mai simplu să poarte negocieri cu autorităţile locale şi să obţină avizele necesare pentru construirea şi exploatarea depozitelor de gaz. Una din condiţiile de
bază ale Gazprom pentru obţinerea acordului pentru crearea unui depozit subteran este să posede minim 50% din spaţiul alocat.
Gazprom a primit primele spaţii de depozitare în Europa în 1993, prin crearea unei societăţi mixte cu compania germană "Wintershall - WINGAS". Trustul rus a ieşit independent pe piaţa europeană a depoozitelor subterane în 2005, dacă nu luăm în considerare spaţiile închiriate în Austria şi în Germania. Gazprom, WINGAS şi compania austriacă RAG (posesorul licenţei pentru zăcământul de gaz epuizat de la Haidach) a creat o societate mixtă pentru construirea şi exploatarea unui nou depozit subteran în Austria. În anul 2007, a fost finalizată prima etapă a proiectului. Depozitul are o capacitate de 1,2 miliarde metri cubi de gaz. A doua etapă se va încheia în 2011, după care volumul de stocare va creşte la 2,4 miliarde metri cubi, iar depozitul de la Haidach va deveni cel mai mare din Austria şi al doilea ca dimensiune din Europa Centrală. În viitor, se preconizează continuarea dezvoltării capacităţilor de stocare
până la 3 miliarde metri cubi. Haidach se află în imediata vecinătate a frontierei austro-germane. Depozitul este legat la gazoductul Germaniei, ceea ce permite folosirea capacităţii sale pentru livrările către beneficiarii austrieci şi germani, iar prin operaţiuni de schimb, să se poată furniza gaz spre Italia, Cehia, Slovacia şi Franţa. Gazprom deţine 33% din acţiunile acestui proiect, iar, suplimentar, şi-a rezervat încă 33% din volumul depozitului.
Al doilea depozit, pe care Gazprom l-a ocupat independent în Europa, este la Pusztafoldvar, în Ungaria. Dreptul de concesiune asupra zăcământului epuizat îl deţine compania ungară MOL. Lucrul la acest obiectiv a început în 2008, iar în decembrie 2009, părţile au semnat un acord cu privire la crearea unei societăţi mixte la paritate pentru construirea şi exploatarea depozitului subteran pentru gaz, cu un volum de stocare de 1,3 miliarde metri cubi. Astăzi, partenerii se ocupă de finanţarea proiectului, apoi vor începe construirea depozitului. Participaţia Gazprom la acest depozit subteran, ca investitor, se ridică la 50%, dar corporaţia vrea să rezerve pentru sine încă 30% din acţiuni. Amplasarea depozitului subteran de la Pusztafoldvar este foarte profitabilă. Depozitul se poate conecta cu unul din cele mai mari sisteme de transport europene pentzru gaz, la Baumgarten, în Austria, la frontiera cu Slovacia, prin care astăzi
trece un flux considerabil de gaz rusesc.
În paralel cu proiectul ungar, Gazprom a studiat posibilitatea construirii unor capacităţi proprii de stocare în Germania. În primăvara lui 2008, a semnat cu societatea germană Verbundnetzgas un acord de cooperare în domeniul creării unui depozit subteran pe teritoriul acestei ţări. Iar în mai 2009, partenerii au convenit să creeze, la paritate, un depozit cu societatea mixtă Erdgasspeicher Peissen GmbH, pentru construirea depozitului subteran Katharina, pe baza structurii Peissen, cu o capacitate de până la 600 de milioane de metri cubi de gaz. Aici nu este un zăcământ epuizat, şi o cavernă de salină. De aceea, chiar în cursul acestui an, vor fi făcute pregătirile necesare, iar în 2011 vor funcţiona două cavităţi. Depozitul va funcţiona la capacitatea maximă abia spre anul 2025. Pe lângă partea sa ca acţionar, Gazprom plănuieşte să-şi rezerve 30% din capacitatea depozitului subteran. În plus, în vara trecută,
"Gazprom Export" a semnat un acord cu consorţiul din care fac parte Energie Beheer Nederland (EBN) şi Dyas din Olanda, Petro-Canada şi TAQA Energy (structura-fiică a companiei energetice naţionale a Emiratului Abu-Dhabi, OAE TAQA), consorţiu constituit pentru crearea unui depozit subteran la Bergermeer, în Olanda. Negocierile pe marginea acestui proiect au avut loc în 2008. Conform acordului, partea rusă s-a obligat să furnizeze pentru acest depozit 4,7 miliarde metri cubi de gaz-tampon pentru gazoduct, iar în schimbul acestei cantităţi, va primi dreptul de acces la depozit şi cotă-parte din compania operatoare. Acest depozit subteran ocupă un loc stratregic pe piaţa europeană pentru că se construieşte în centrul nodului de reţele TTF şi va avea ieşire pe pieţele energetice nu numai din Olanda, dar şi din Germania, Marea Britanie, Franţa şi Belgia. În plus, Bergermeer va asigura fiabilitatea livrărilor de gaz din Rusia prin
gazoductul North Stream. O buclă din acest sistem merge în direcţia Olandei. De aceea, Bergermeer va deveni cel mai mare depozit subteran de gaze din Europa: capacitatealui nominală va fi de 4,5 miliarde metri cubi. Construcţia depozitului începe în 2010 şi se va finaliza în 2013, când va funcţiona la capacitatea totală.
Şi ultimul proiect, pentru care există deja o decizie de principiu, vizează construirea unui depozit subteran într-o pungă de gaze epuizate, la Banatski Dvor, în Serbia. Licenţa pentru această structură aparţine societăţii de stat Srbijagas. În toamna anului 2009, Gazprom a semnat cu societatea sîrbă un acord de construire a acestui depozit, cu o capacitate totală de 450 de milioane de metri cubi de gaz. Rusia va deţine 51% din capacitate. Injectarea gazului în acest depozit va începe încă din acest an, iar în 2011, depozitul va funcţiona la capacitatea totală.
Realizarea cu succes a proiectelor stabilite va permite trustului Gazprom să opereze în 2015 cu depozite proprii, care vor depăşi capacitatea de 5,8 miliarde de metri cubi. Pentru comparaţie, în 2009, acest indicator se ridica la un total de 1,86 miliarde metri cubi. Totuşi, Gazprom nu se limitează la aceste capacităţi. Astăzi, obiective potenţiale, unde se pot construi depozite subterane, se cercetează în România, Turcia, Slovacia, Cehia, Franţa, Marea Britanie, Italia şi în alte ţări. Există regiuni unde sunt necesare asemenea depozite, de exemplu în Turcia şi în Marea Britanie. În acelaşi timp, crearea unor noi depozite subterane pe teritoriul altor state va deveni actuală doar în viitor, îndeosebi, după construirea gazoductului South Stream.
De ce fac ruşii scandal pe tema scutului antiaerian?
În mica localitate Morong din nordul Poloniei, a venit din oraşul german Kaiserslautern o baterie de rachete americane Patriot PAC-2. Patru lansatoare de rachete şi un detaşament de câţiva soldaţi şi ofiţeri. Au fost întâmpinaţi solemn. La festivitate, au participat Bogdan Klich, ministrul polonez al Apărării, generalul de brigadă Mark Bellini, şeful aprovizionării tehnico-materiale pentru Armata americană din Europa, şi Lee Feinstein, ambasadorul american la Varşovia. Moscova a acordat atenţia cuvenită acestui eveniment.
Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, a vorbit despre confuzia provocată de apariţia în Polonia a rachetelor antiaeriene americane, la 70 de kilometri de frontiera regiunii Kaliningrad a Rusiei. "De ce trebuie să facem ceva obligatoriu, ca să creăm impresia că Polonia se pregăteşte contra Rusiei, iată ce nu înţeleg eu?", s-a întrebat şeful diplomaţiei ruse la o conferinţă de presă la Moscova. O critică acerbă faţă de acest pas făcut de Varşovia şi Washington a lansat Konstantin Kosacev, preşedintele Comitetului pentru relaţii internaţionale din Duma de Stat. A dat o declaraţie în acelaşi sens şi Boris Grîzlov, preşedintele Dumei, care a prevenit Statele Unite că, în cursul dezbaterilor pe marginea Tratatului privind limitarea armamentelor strategice ofensive, pe care preşedintele a supus-o spre ratificare în Dumă, parlamentarii analizează şi desfăşurarea racheteleor antiaeriene din Polonia. După opinia lui Grîzlov, ei vor găsi răspunsul adecvat faţă de asemenea acţiuni. Şi mai dur s-a exprimat reprezentantul Ministerului de Externe la seminarul de la Moscova al Fundaţiei "Carnegie", dedicat noului tratat privind limitarea armamentelor strategice ofensive. În prezenţa diplomaţilor europeni, deci şi din Polonia, a calificat direct acţiunile Washingotnului şi Varşoviei drept "neprietenoase şi provocatoare".
Cum s-a reflectat protestul stimabililor în lumea experţilor militari?
Oare chiar se baricadează Polonia contra Rusiei? Aici există unele întrebări. Dar înainte să răspundem la ele, trebuie să ştim că un compelx de rachete antiaeriene Patriot, pe care Pentagonul le-a adus din Kaiserslautern la Morong, nu reprezintă niciun pericol pentru ţara noastră şi pentru regiunea Kaliningrad.
Şi nu doar pentru că orice rachetă antiaeriană este o armă pur defensivă, iar noi nu ne pregătim să invadăm Polonia, care este ţară membră NATO. Iar bateria Patriot, care a apărut pe pământul Poloniei, este şcolărească. Nu are nicio rachetă antiaerienaă. Şi va sta aici numai o lună, iar pe 16 iunie, va pleca îndărăt, la baza ei din Germania. Aşa se va proceda de trei ori în acest an şi de câte patru ori în 2011 şi în 2012. Varşovia vrea să înlocuiască bateriile antirachetă învechite C-125 "Peciora", fabricate în URSS, în anii 1970, care au ieşit din garanţie pentru a mai fi folosite în scopuri militare, cu alte rachete noi, care încep să vină de la firma americană Raytheon, în 2013. Iar specialiştii polonezi vor învăţa să folosească această tehnică pe sisteme similare de comandă.
Desigur, este neplăcut că polonezii au hotărât să cumpere de la americani şi nu iau rachetele noastre S-300 PMU "Favorit", care, după opinia multor experţi, sunt mai eficiente şi mai fiabile, decât rachetele Patriot PAC-2 şi chiar decât PAC-3. Dar n-ai unde să te plângi. Polonia, la fel ca Grecia, este membră a Alianţei Nord-Atlantice şi este nevoită să se alinieze standardelor şi cerinţelor adoptate acolo. Şi cumpără ceea ce i se impune. Şi totuşi, Seimul Poloniei a luat decizia de a cumpăra baterii americane nu ieri şi nici astăzi, ci încă din anul 2005. Aşa că apariţia rachetelor Patriot la Morong nu putea să fie o surpriză pentru oamenii avizaţi. Apariţia acestor rachete este desigur, la prima vedere, ca o compensaţie din partea lui Obama pentru complexul antirachetă GBI, care trebuia desfăşurat în Polonia, conform planurilor lui George W. Bush, pentru a crea a treia zonă de apărare antirachetă
strategică ("scutul antirachetă" - nota trad.), şi care îi îngrijora realmente pe ruşi prin capacităţile strategice de descurajare. Dar de altfel nu este chiar aşa. Rachetele PAC-2 sau PAC-3 nu pot îndeplini aceleaşi comenzi ca rachetele pe GBI.
După opinia mea, cauza scandalului este simplă. Moscova vrea să dea baterii S-300 "Favorit" pentru Iran în schimbul rachetelor americane din Polonia. Aşa că din toată propaganda iscată în jurul bateriilor Patriot, răsună destul de clar un gând simplu: Voi aţi dus rachete în Polonia contra voinţei noastre; Noi vom duce contra voinţei voastre rachete în Iran. Şi vom fi chit. Este doar o afacere, nimic personal.
Kremlinul visează să apere Europa de rachetele Iranului
Iar gânditorii de la Bruxelles mai să pună botul!
Bulgaria respinge participarea Rusiei la realizarea apărării antirachetă pe teatrele de război.
Rusia, SUA şi NATO se mişcă treptat în direcţia cooperării în domeniul apărării antirachetă. Intenţiile sunt marcate foarte clar. Preşedintele Barack Obama şi conducerea Pentagonului au declarat în repetate rânduri că sunt gata pentru cooperarea cu Rusia în domeniul apărării antirachetă. Astfel, în timpul vizitei la Moscova, Barack Obama a spus: "Eu vreau să lucrez împreună cu Rusia pentru o nouă arhitectură de apărare antirachetă, care ne va da multă siguranţă. Dar, dacă dispare pericolul legat de programul nuclear iranian, atunci nu mai stau în picioare nici cauzele pentru desfăşurarea sistemului antirachetă din Europa. Acest lucru corespunde intereselor noastre reciproce". William Burns, adjunctul secretarului de stat american, a declarat că "ţările noastre au dedicat pentru apărarea antirachetă mai multe resurse şi cercetare ştiinţiifcă, decât pentru orice alt
domeniu". Acest plan este susţinut în totatlitate şi de Anders Fogh Rasmussen, secretarul general al NATO, care consideră că Alianţa Nord-Atlantică şi Rusia trebuie să colaboreze pentru elaborarea şi construirea apărării contra rachetelor balistice. Conducerea Rusiei evaluează pozitiv această colaborare. În această etapă, se iau în calcul posibile atacuri cu rachete.
Pe acest fond, apare mai mult decât stranie reacţia lui Nikolai Mladenov, ministrul de Externe al Bulgariei, la propunerea neoficială a unui expert rus privind posibila desfăşurare pe teritoriul Bulgariei a sistemelor de apărare antirachetă pentru teatrele de război, de tip S-300 şi S-400. Ministrul bulgar consideră propunerea rusului "extrem de neserioasă". El a declarat că "Bulgaria îşi rezolvă problemele în familie. În ce priveşte securitatea, familia ei este NATO. În domeniul economiei, familia este Uniunea Europeană", citează Novinite.com.
Propunerea neoficială privind posibila desfăşurare în Bulgaria şi în România a sistemelor de tip antirachetă pentru teatrele de război S-300 şi S-400 a fost exprimată într-adevăr la conferinţa de la Moscova a Centrului "Carnegie", în luna mai, 2010, în contextul depistării unor posibilităţi tot mai largi de cooperare între Rusia, SUA şi NATO.
În acest context, s-ar putea discuta posibilităţile de cooperare în domeniul apărării antirachetă în etape timpurii, nu numai prin unificarea sistemlor de informaţii, care se analizează la nivel oficial încă din timpul propunerii lui Vladimir Putin privind folosirea radarelor ruseşti de la Mincegaur (Gabala, Azerbaidjan), de lângă Armavir, pentru reactivarea proiectului privind schimbul de date referitoare la lansarea rachetelor şi a purtătoarelor de rachete de la Moscova şi crearea unui centru similar la Bruxelles, dar şi includerea în arhitectura europeană de apărare antirachetă a sistemelor antiaeriene ruseşti. Acesta ar putea fi începutul unei colaborărti autentice în domeniu. Cu atât mai mult, cu cât sistemele S-400 "Triumf" depăşeşsc cu mult distanţa de lovire a ţintelor aeriene şi a rachetelor balistice americane de tip "Patriot". Spre deosebire de desfăşurarea sistemelor "Patriot" din Polonia, care are un
caracter exclusiv politic, fără vreo legătură însă cu asigurarea securităţii, mai ales că scenariile folosirii lor pe timp de război sunt absurde (NATO şi Rusia nu se atacă reciproc), sistemele ruseşti antirachetă din sud-estul Uniunii Europoene sunt realmente capabile să apere regiunea şi de rachetele balistice iraniene.
În legătură cu această declaraţie a şefului diplomaţiei Bulgariei, ea se poate explica mai degrabă prin lipsa de experienţă în funcţia deţinută (Nikolai Mladenov a venit în fruntea Ministerului de Externe de la Sofia abia la începutul acestui an) şi prin necunoaşterea politicii SUA şi NATO în domeniul cooperării cu Rusia sau, ceea ce este şi mai rău, prin stăruinţa de a demonstra încă o dată ruperea categorică a noului membru al Alianţei Nord-Atlantice de trecutul prieteniei ruso-bulgare.
Desigur, "familia" NATO are şi membri ciudaţi. Unul din ei, după cum se vede, nu ştie că forţele armate ale Bulgariei au peste 200 de transportoare blindate "BMP-1,2,3), instalaţii pentru lansatoare de rachete "Tornada", 20 de avioane MiG-29, 34 Cy-25, peste 30 de elicoptere de tip "Mi" şi alte dotări tehnice. Pentru a le menţine în stare tehnică de funcţionare pe timp de război, se perpetuează o strînsă colaborare cu Rusia. O situaţie similară se menţine şi în alte ţări est-europene, membre ale "familiei", care - se poate spera - nu vor reacţiona aşa de vehement la diversele forme de coopare cu Rusia în domeniul apărării antirachetă. În plus, poate că ar fi util, conform tradiţiei membrilor mai tineri ai "familiei", să asculte sfaturile "tovarăşilor mai bătrîni" din NATO pe această temă. Aşa le recomandă Kremlinul. Ce vor face partenerii noştri din NATO?
Spaima nefondată a Ucrainei în faţa României
"Un transportor blindat din România poate trece frontiera ucraineană, ajunge la Kiev şi nu întâlneşte nici picior de soldat ucrainean", a afirmat Igor Markov, liderul partidului "Rodina" (Patria) din Ucraina. El a făcut această declaraţie cu prilejul unei "mese rotunde", semnificativ institulate "Politica externă a României: provocări contemporane şi pericole pentru securitatea Ucrainei". "Trebuie să punem în faţa conducerii politice a ţării problema privind redresarea capacităţii de luptă a armatei noastre. În timpul lui Iuşcenko, îndeosebi în sudul şi în estul ţării, au fost distruse aproape toate unităţile militare. Problema arde demult. În primul rând, ce concluzii tragem noi de-aici şi în ce măsură este posibilă aplicarea acestor propuneri?", s-a întrebat Markov. Politicianul ucrainean a subliniat: "Neutralitatea şi independenţa sunt bune, dar toţi înţeleg perfect
că în lumea contemporană nu există state absolut independente. Şi, indiferent de statutul de ţară, ea apără interesele politice ale cuiva, cu excepţia statelor foarte puternice. De aceea, noi trebuie să stabilim cu cine mergem la drum şi cine va putea să ne asigure securitatea, împreună cu noi. În condiţiile actuale, nu putem supravieţui de unii singuri".
În încheiere, liderul partidului "Rodina" a declarat că serviciile secrete ucrainene trebuie să întrerupă finanţarea organizaţiilor "care se ocupă de distribuirea paşapoartelor româneşti şi de propaganda conform căreia Basarabia este teritoriu românesc".
După cum a informat IA REGNUM NOVOSTI, se cunoştea că noua putere ucraineană intenţionează să se ocupe la modul serios de securitatea militară a sudului regiunii Odessa şi este posibil chiar să revigoreze bazele militare de-acolo, baze construite în anii de independenţă. Este vorba în primul rând de Bolgrad, unde cândva era desfăşurată o divizie aero-purtată şi de desant, care viza Balcanii şi Turcia pe timpul URSS.
După cum a declarat Eduard Matviciuk, guvernatorul Regiunii Odessa, în curând va avea loc şedinţa Consiliului Naţional de Securitate al Ucrainei, dedicat acestei probleme, şi până la sfârşitul anului, la Bolgrad, vor ajunge primii militari. Câţi anume şi cum, guvernatorul nu a precizat, dar, conform datelor obţinute de la unele surse din cadrul Ministerului Apărării, acolo va fi desfăşurat un batalion mecanizat, format din 600 de militari, cu tehnica aferentă.
Viorel Patrichi
Guvernul Ciomu intră cu brişca
“Boc este un nesimţit. Să caute bani!”
(Micu Titulescu, pupilul care a promovat legi pentru pensii speciale)
“Aşa e viaţa! Nu am făcut nicio ilegalitate şi nici măcar ceva imoral. Nu am ştiut a cui a fost cavou... Ştiţi cum este în viaţă: încerci să vezi cum te descurci...”
(Marean Vanghele, după ce l-a îngropat pe hăl bătrân în cavoul generalului Iacob Lahovary, eroul în războiul din 1877)
Aşa-i el mai phutaedro, mo! Adică fudul. Mai horobnic. După ce a garantat jumătate din Partidu lu Mukles, era musai să-şi tragă şi cavou dă general. Sigur că a aruncat osemintele eroului de la 1877, dar ce mai contează? Nepotu Mătuşii Tamara nu şi-a tras dăstul? Că doar noi conducem Românica, mo! Şi mai staţi oleacă...
Iar toată pacostea care a fost abătută asupra economiei noastre cade grămadă peste un om onest: Emil Boc. El nu poate fi acuzat că a furat, că a participat la haiducia de 20 de ani. Doar printr-un miracol să nu plătească pentru dezastrul în care ne-au târât aleşii dăştepţi. Acum, Micu Pirania trebuie să taie veniturile amărâţilor. Ca să nu-l acuzăm de luarea acestei decizii arbitrare, va trebui să spună deschis ce face cu pensiile speciale, cu salariile „nesimţite” şi cu marea evaziune fiscală. Fiindcă nimeni nu atacase legea de tăiere a pensiilor speciale în termenul legal, aşteptăm cu interes cum se va tăia şi capra vecinului, nu numai râioasa noastră. Aici trebuie să fim corecţi şi să ne amintim că premierul a fost înlăturat prin moţiune de cenzură tot din cauza tentativei de tăiere a pensiilor speciale.
"Să sperăm că legea nu va fi atacată de nimeni la Curtea Constituţională sau că cel puţin cei care o vor ataca nu vor mai plânge pe umerii pensionarilor obişnuiţi că li se reduce pensia, atât timp cât ei păstrează pensiile de lux", a spus Emil Boc.
Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor stabileşte recalcularea aşa numitelor "pensii de lux", conform principiului contributivităţii, fiind astfel eliminată suma care este plătită în prezent, dar pentru care beneficiarul nu a achitat contribuţii la buget. Este vorba despre pensiile militare de stat, ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, pensiile de serviciu ale judecătorilor, procurorilor şi judecătorilor, respectiv magistraţilor asistenţi ai Curţii Constituţionale, pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea; pensiile de serviciu ale personalului diplomatic şi consular, pensiile de serviciu ale funcţionarilor publici parlamentari, pensiile de serviciu ale deputaţilor şi senatorilor; pensiile de serviciu ale personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă şi pensiile de serviciu ale personalului Curţii de Conturi. Recalcularea pensiilor se face într-un interval cuprins între 30 de zile şi 5 luni de la intrarea în vigoare a legii. De asemenea, legea prevede verificarea pensionarilor de invaliditate aflaţi în evidenţă. Dacă se constată că au obţinut pensia fraudulos, beneficiarii pensiilor de invaliditate vor returna banii.
În ţara lui Şeitan
N-aş vrea să se creadă că aş fi contra pensiilor foarte mari. Dimpotrivă! Vrea omul pensie de un miliard pe lună? Foarte bine, dar să contribuie la fondul de pensii în mod corespunzător, aşa cum este în orice ţară civilizată. Orice formă de pensie specială, fără să se reflecte în sumele reţinute la fondul de pensii, constituie o discriminare socială gravă în raport cu majoritatea românilor care primesc pensii doar în funcţie de contribuţie. Prin urmare, pensiile speciale sunt neconstituţionale. Singurul care a atacat aceste pensii a fost Emil Boc şi a plătit.
Dar sursa cea mai grasă, care trebuie drenată spre buget, o reprezintă marea evaziune fiscală. Mai ales în domeniul importurilor de produse alimentare. Aici este taurul pe care Micu Pirania încearcă să-l prindă măcar de coadă.
Primul pas s-a făcut: cinci copii din Focşani au fost somaţi să plătească impozite fiindcă au jucat în piesa „Cocoşelul neascultător”! Ce Oprişanii, Videnii şi Bercenii? Minorii trebuie puşi la plată în ţara asta! Epicureanul Seby Vlădescu se arată necruţător: „De unde pot să dau, pot să şi tai!”, a morfolit domnia sa trabucu între buzele vineţii. Corect, numai că nu el le-a dat pensii celor care au lucrat în mediul particular. Seby taie şi de-acolo. Chiar dacă oamenii au contribuit la fondul de pensii. Apoi, să te cheme Şeitan şi să conduci Ministerul Muncii în această perioadă nenorocită, nici că se poate ironie mai tragică pentru România!
Noroc de cefele groase din Partidu lu Mukles, care ţopăie pe meleagurile patriei şi strigă „Hoţii!”, apoi depun moţiuni de genul „Genocid social!” Limba română continuă să se afle acolo în grea suferinţă de pe vremea Prostănacului. Şi iar îmi vine să-l cain pe Emil Boc...
„Ce tot îl aperi, bă, ţi-e frate?”, mi-a sărit în faţă un coleg de puterea a patra cu botniţă. „Nu, e fecior de moţi... şi nu fură”. „Şi dacă Ion Iliescu a rămas sărac şi curat, de ce nu-ţi mai place?” „Pentru că i-a supervizat pe escroci, numai să-i lase jucăria în braţe. Aici e diferenţa...”
Shi-i frumos ca Crinu, tremură Vidinu...
Dacă i se usucă chiloţeii, Crin Antonescu sigur e bun şi de premier, şi de prezident. După ce s-a răstit la obiectiv că vrea să fie şef de guvern măcar o legislatură, el şi-a făcut sondaj de opinie la partid. Este cel mai iubit printre români. E adevărat, habar n-are de politica mare a ţării, nu ştie ce este economia reală, nu a gestionat măcar un chioşc de hârtie igienică (la fel ca mine, eu de ce n-aş putea fi bun?), îl bagă Dinu Păturiciu sub masă de câte ori pofteşte, dar se pricepe să conducă România! Mai ales că a promis poetu Vosganian că aduce înapoi la buget miliardele fituite de Motocicleanu... Ne putem culca pe-o ureche deja. Dacă aş avea Peşterea lui Alibaba, aş putea conduce şi eu...
Dar ce face Crinu că nu-l mai încape partidu Brătienilor cu basca lu Tataie pe ochi? Poporul mai vrea o dată cu Partidu lu Mukles şi cu Nepotu Mătuşii Tamara. Este culmea sadomazochismului !
»Nu s-au întâlnit proştii cu şmecherii »
Motocicleanu scheaună pe la uşa Crinului, doar-doar i se va deschide. Puştiul s-a cocoţat şi a uitat cine a făcut economia noastră “să duduie”. Să ne amintim ce investiţii zero a făcut el şi uite ce frumos vorbeşte. Juri că e bun de premier din nou! « La finele anului 2008, România avea o datorie publică foarte redusă - 21% din PIB - în timp ce limita acceptată pentru Europa este 60%. Din fericire, România are încă - şi subliniez de două, de trei ori - are încă un nivel de datorie publică redusă. Acum suntem la peste 35% cu datoria publică, care creşte din păcate vertiginos. Eu nu sunt aici un adept al unei politici extrem de severe. România trebuie să se modernizeze, are nevoie să facă cheltuieli. România, după părerea mea, va avea nevoie să lucreze cu un deficit bugetar o lungă perioadă de vreme. Dar acest deficit bugetar să fie destinat nu consumului, ci investiţiilor. Deci nu datoria publică este astăzi cea mai serioasă problemă. Cea mai serioasă problemă este legată de perspectivă: ce facem pentru repornirea motoarelor economiei?”, ne întreabă Motocicleanu. Pe noi ne întrebi, Căline? Ce-ai făcut când ai fost în şea? Ai dat drumul măcar la o fabrică de lumânări? Măcar atât: să facem cele mai bune lumânări de ceară din lume! Şi uite cât de virgin a rămas el după ce i-a aruncat pe Boci din căruţă şi a cărăbănit tot cu Protănacu în cârcă. Iată premierul cu patru mâini: “Cei de la PDL trebuie să-nţeleagă că în România nu s-au întâlnit proştii cu şmecherii. Dacă vor să guverneze după acest principiu, tipic pentru mahalaua bucureşteană, se înşală. Ei trebuie să înţeleagă că guvernarea şi politica unei ţări serioase trebuie să se facă respectând principiile fundamentale ale democraţiei şi cutumele politice, adică regulile jocului politic. Dacă vor dori întotdeauna ca într-un parteneriat să fie ei cei care câştigă şi ceilalţi, obligatoriu, cei care pierd, atunci nu vor avea viaţă bună şi îndelungată cu nimeni”.
Şi eu zic la fel: politicianul din România este un băiat pâinea lui Dumnezeu, se înduioşează de soarta ta, plânge pe umărul tău, se indignează chiar, moare de dragul patriei şi te avertizează că el ar face mai mult, dar afară nu i se permite, mai să devină şi naţionalist, dar când ajunge în haita conducătoare, nu te mai cunoaşte, caută justificări pentru orice decizie stupidă, invocă raţiuni de stat şi, colac peste pupăză, “Aşa cere UE!”. El nu este capabil să vină şi să spună deschis: “Nu pot să fac ce am promis că voi face. Plec!” Este valabil pentru toate spectrele. Legea învăţământului privind studierea istoriei şi geografiei României în limba maghiară este o dovadă clară. Nu l-am auzit pe Emil Boc să crâcnească şi el vine dintr-o zonă extrem de delicată privind relaţiile cu ungurii. Dacă PD-L va pierde Transilvania (nu doar din cauza crizei), să-şi ia adio de la marea scenă politică.
Micu Titulescu face ce face şi-i mai trage câte-o smetie peste ochi Prostănacului ca să priceapă cine stă la tejgheaua bordelului. “Nu vreau ca de PSD să se mai râdă vreodată. Nu vreau glume cu flacăra violet, cu jacuzi şi alte lucruri. Mă întrebau, “domnu Ponta, ştiţi cum se pune dopu la şampanie înapoi?” Nu. Ia întrebaţi-l pe domnul Geoană. Nu vreau să se mai întâmple lucrul ăsta, vreau să fim respectaţi”.
“Şi eu am fost ca Ponta. Credeam că tai şi spânzur”, a meditat apoi Prostănacu. Ziariştii frenetici au descoperit-o deja pe fiica lui, aşa cum l-au găsit şi pe feciorul Nepotului Mătuşii Tamara cu o zvastică pe mână la o discotecă pentru puşti. Aşa că, fireşte, “Mihnea va merge la un stagiu de internship la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”. E un loc în care poate participa la evenimente, poate citi, se poate informa despre cât de mare a fost tragedia prin care au trecut sute de mii de familii în urma Holocaustului”.
Televiziunile mogulilor cheamă câte 4-5 apropiaţi şi mai rar câte un Poară din Partidu Bocilor, care iese în patru labe de-acolo. Dacă tot a fost invitat?! Câteodată, dialogul politic ajunge cu cracii pe pereţi, ca în această scenetă reală, care-l bate pe Nenea Iancu:
“Gabriela Vrânceanu Firea: Domnule Boureanu, am o întrebare pentru dumneavoastră.
Cristian Boureanu: Doamnă, nu vreau să răspund la întrebările dumneavoastră...
GVF: Atunci de ce-aţi venit? Vă rog frumos să vă ridicaţi să plecaţi.
CB : Dumneavoastră l-aţi întrebat pe domnul Orban cum de s-au dublat cheltuielile publice în patru ani, deşi productivitatea muncii a scăzut. Domnul Orban a vorbit 10 minute şi a ţinut un speech...
GVF: Domnule Boureanu, dar ce-aţi mâncat? Aţi mâncat ceva stricat înainte de emisiune ?
CB : Nu ştiu, am mâncat ceva la dumneavoastră aici.
GVF : La toaletă ?
CB : Ce mâncaţi dumneavoastră în fiecare seară aici.
GVF : Asta este concluzia dumneavoastră...
CB: A vorbit domnul Orban... vedem pe timp? Aveţi curajul să daţi pe timp să vedeţi cât a vorbit fiecare?
GVF: Avem curajul să vedeţi cât aţi ţipat dumneavoastră pe timp. Şi cine v-a spus că sunteţi băiatul cu mucii în freză a avut dreptate.
CB: Ah, acum mă jigniţi! Cumva amantul dumneavoastră?
GVF: Amantul meu? Dar amanta dumneavoastră?... De vagabonzi… suntem sătui.
CB: Înţeleg că iar mă jigniţi?!
GVF: Dar de unde ştiţi despre cine vorbeam?... N-aţi făcut niciodată afaceri cu statul, aţi ajuns milionar muncind din greu.
CB : O să vă dau şi în judecată. Unu, că nu sunt milionar...
GVF : Sunteţi deja dat de mine în judecată... »
Ce performanţă a avut Nenea Iancu? “Amantul tău!” “Ba al tău, mojico!” Atât. Şi începe păruiala.
Dar revenind la oile noastre, eu am încercat să desluşesc sensurile dialogului şi am rămas în ceaţă. Spune CB: “Cumva amantul dumneavoastră?” Şi şuieră scântei din ochi GVF: “Amantul meu?! Dar amanta dumneavoastră?” De unde deduc că Motocicleanu este, pe rând, “amantul” şi “amanta”. Poate greşesc...
Şi în timp ce bieţii români abia îşi mai duc zilele, iese şi Nuţu Cămătaru de la pârnaie, călare pe un armăsar negru, de parcă era Machedon. Calul l-a trântit cu tandârii de beton şi şauroiul s-a ridicat cătrănit din nou în şea, privind crunt spre şatra adunată pentru “bun venit!”. Nimeni nu a crâcnit pentru că stăpânul mai avea în buzunar un mandat de 13 ani la răcoare, dacă judecătorii nu vor uita...
Genialul Costică Canacheu de la PD-L a dat în judecată statul român ca să impună bunului simţ ştiinţific existenţa minorităţii naţionale a aromânilor. Eu cred că personbajul trebui oprit sau dat afară din partid.
Jos pălăria, domnule Mihai Ghimpu!
În sfârşit, am văzut nişte tactici politice inteligente la Chişinău. Mihai Ghimpu şi Vlad Filat, doi români care fac cel mai bun tandem politic din Basarabia, au izbutit să convoace referendum pentru modificarea Constituţiei în septembire, după care vor fi alegeri parlamentare şi prezidenţiale anticipate. Chiar dacă mulţi mameluci vor vota tot cu Voronin, tinerii vor face difierenţa. Nu vor gânditorii de la Bruxelles să ştie de ei, basdarabenii trebuie să facă presiune pentru a nu rămâne definitiv în zona gri a imperiului ţaristo-sovietic. Iar România are datoria morală şi interesul pragmatic să-i sprijine. Dacă însă Voronin va accepta săi dea jucăriile lui Marian Lupu, atunci situaţia va fi delicată pentru curentul românesc de la Chişinău. Iată mostra: “Cred că se poate de evitat referendumul”, a spus Marian Lupu, personajul care vrea să fie preşedintele celui de-al doilea stat românesc.
Deocamdată, sondajele de opinie arată că Vlad Filat ar avea cele mai mari şanse să devină preşedinte.
Pentru ţara noatră nu este indieferent însă cine va conduce la Chişinău. Evident, pentru România va fi foarte greu. Pe 4 iunie, preşedintele rus Dmitri Medvedev s-a dus la Berlin şi a vorbit cu Angela Merkel inclusiv despre R. Moldova şi Transnistria. Doamna Cancelar vrea să meargă pe linia lui Kozak şi pretinde că aşa va face Uniunea Europeană. Este semnificativă declaraţia lor, mai ales că Germania nu deţine acum preşedinţia Uniunii Europene. Indiferent însă de situaţie, Germania trebuie să consulte România fiindcă în Basarabia şi în Transnistria majoritatea o formează românii, chiar dacă mulţi îşi zic doar moldoveni.
"Noi traversăm cea mai grea criză din ultimii 60 de ani"
Premierul român Emil Boc a prezentat în faţa parlamentarilor o serie de proiecte de legi privind reducerea deficitului bugetar, care prevăd, în special, reducerea pensiilor (cu 15%) şi a salariilor bugetare (cu 25%). Adresându-se Legislativului cu chemarea de a aproba măsurile anticriză propuse, Boc a menţionat că, în caz contrar, ţara se va afla în incapacitate de a-şi îndeplini obligaţiile sociale faţă de populaţie. După opiniile premierului, România traversează astăzi "cea mai grea criză economică din ultimii 60 de ani". "Adevărul este că România consumă mai mult decât produce. În anii creşterii economice, mai ales în anii 2007-2008, noi am crescut iresponsabil salariile şi pensiile, fără acoperire în productivitatea muncii. În aceste condiţii, România este nevoită să se împrumute. În caz contrar, dacă nu reuşim să găsim bani pentru acoperirea deficitului bugetar, vom fi în situaţia să nu putem plăti salariile şi pensiile", a declarat Boc.
Premierul a subliniat că, fără măsuri dure de economisire a resurselor, România va încheia anul 2010 cu un deficit bugetar de 9,1% din PIB, şi atunci pentru acoperirea acestui deficit, va avea nevoie de 11 miliarde de euro. Cu toate acestea, Boc a recunoscut că şi în situaţia în care Parlamentul aprobă proiectele de legi ale Guvernului pentru menţinerea deficitului bugetar în limitele recomandate de FMI, de 6,8% din PIB, România tot va fi nevoită să găsească 8,4 miliarde de euro.
Opoziţia din România a iniţiat o moţiune de cenzură împotriva Guvernului pentru... "genocid social". Partidul Social-Democrat a iniţiat un vot de neîncredere faţă de Guvernul lui Emil Boc, după cum a informat deputatul Aura Vasile. Documentul privind votul de neîncredere, intitulat "Opriţi genocidul social!", a fost semnat de 120 de parlamentari social-democraţi. Textul, în care se critică măsurile anticriză ale Guvernului şi care prezintă argumente contra tăierii salariilor şi pensiilor, a fost trimis către plenul reunit al Parlamentului. Conform Constituţiei României, pentru adoptarea moţiunii de cenzură, sunt necesare 236 de voturi din totalul de 471 de mandate. Numai Partidul Naţional Liberal a anunţat că va susţine iniţiativa PSD. Celelalte fracţiuni parlamentare din coaliţia de guvernare au anunţat că vor vota contra demiterii Guvernului.
România şi Rusia se bat în tandemuri mesianice
Îi voi surprinde pe unii dacă voi afirma că România seamănă în această perioadă cu... Rusia. Ambele ţări sunt conduse de tandemuri politice. Însă, în itmp ce preşedintele României este inflexibil atunci când îşi propune un obiectiv, la fel este şi premierul rus Vladimir Putin. În schimb, preşedintele Dmitri Medvedev, prin maleabilitatea lui, seamănă mai mult cu... Emil Boc. Printre analiştii politici, ei au imaginea unor oameni folosiţi de şefii lor. Cunoaşterea situaţiei din Rusia ne ajută o dată în plus să înţelegem mai bine circumstanţele politicii din România, ţară pe care mulţi o văd printre primele 10 state falimentate. Voi prezenta situaţia din Rusia pentru a pricepe gravitatea lucrurilor din ţara noastră.
Popularitatea primelor două personalităţi din fruntea statului rus s-a prăbuşit concomitent. Pentru prima dată în toată istoria tandemului, popularitatea autorităţii statului a scăzut dramatic. De la începutul anului, tandemul a pierdut practic 10 puncte. Aceste date au fost făcute publice de către fundaţia "Opinia publică" (FOM). Comentând reperele fără precedent în sondarea opiniei publice, experţii de la "Nezavisimaia Gazeta" notează regularitatea apariţiei acestor repere şi pericolul pierderii încrederii populare în autorităţi. Unii analişti vorbesc despre o ameninţare directă la adresa planurilor de modernizare a Preşedinţiei şi a Guvernului.
Nivelul de încredere a ruşilor în preşedintele Dmitri Medvedev şi în preşedintele Guvernului Vladimir Putin încă depăşeşte 50%, dar de la începutul anului, scade constant. Această dinamică a fost prezentată de către fundaţia FOM, al cărei sondaj pe luna iunie s-a realizat în 100 de localităţi din 44 de regiuni ale Rusiei. Au fost consultaţi 2000 de oameni. Comparaţia s-a făcut cu situaţia din ianuarie 2010, dezvăluind că popularitatea lui Medvedev a scăzut cu 9%, iar a lui Putin - cu 8%. La începutul anului, aveau încredere în preşedinte 62% din cei chestionaţi, iar la mijlocul anului - 53%. Nivelul de încredere în premier este, evident, mai ridicat, dar scăderea este şi aici semnificativă. De la 69% în ianuarie, a ajuns la 61% în iunie.
Dacă analizăm mai în detaliu imaginea prezentată de sondajul amintit, atunci se poate observa că, de la mijlocul lui mai, popularitatea tandemului s-a evaluat săptămânal. Conform sursei ziarului "Nezavisimaia Gazeta", apropiate de Administraţia de la Kremlin, înainte să se realizeze un studiu cuprinzător al popularităţii biumviratului, a dezvăluit că nivelul de încredere a cetăţenilor în ambii conducători practic s-a egalat. "Acest lucru a arătat că popularitatea lui Putin, care depăşea indicatorul lui Putin, s-a redus. Deci s-a hotărât ca studiul să nu se publice", a arătat sursa. Dar, ulterior, serviciile sociologice importante, după toate aparenţele, au primit comanda să se efectueze o evaluare rapidă pe scară largă pentru toate oscilaţiile opţiunilor. Astfel că popularitatea lui Medvedev, după evaluările FOM, a ajuns de la 62% la 58% în februarie, martie şi aprilie şi, ceea ce este mai important, toate
aceste trei luni s-au menţinut la acelaşi nivel. Pentru ca, la evaluarea din 16 mai, să indice 60%! Acelaşi lucru s-a întâmplat peste o săptămână şi iată că deja pe 30 mai, erau doar 56%. Iar în prima săptămână din iunie, să nu arate decât 53%. Popularitatea lui Putin de 69% în ianuarie, s-a redus constant câte puţin. Deci, februarie - 66%, martie - 65%. Apoi, în aprilie, FOM a stabilit creşterea până la 66%, iar la chestionarul din 16 mai, această cifră s-a confirmat. Mai mult, la 23 mai, indica 67%. Dar în următoarele două săptămâni, s-au produs două salturi în jos: 30 mai - până la 64%, iar la 6 iunie - până la 61%.
Din studiul efectuat de fundaţia FOM, se deduce perfect unde s-a topit fosta "încredere". Concomitent cu reducerea încredereii, a crescut numărul celor care se îndoiesc de eficienţa tandemului, numărul celor care sunt convinşi că se îndoiesc şi de Medvedev, şi de Putin. În ce-l priveşte pe preşedinte, creşterea primei categorii a fost de 3% - de la 23 la 26%, iar referitor la premier, creşterea a fost tot de 3% (de la 18 la 21%). În a doua categorie - cei care nu cred în tandem total - creşterea este următoarea: de la 12 la 15% pentru Medvedev, şi de la 10 la 14% - pentru Putin.
Alexei Makarkin, director general adjunct la Centrul pentru studiul conjuncturilor politice, consideră situaţia actuală drept rezultatul dezamăgirilor faţă de Putere. "Oamenii aflaţi în criză înjură Puterea, dar nu au alternativă. Cine îi mai apără? Şi ei susţin Puterea cu speranţa în vremuri mai bune, pe care Puterea le-a promis. Iar acum, la televizor, se spune: ţara va ieşi din criză. Se observă creşterea economiei. Pe de o parte, nu mai trebuie căutată aripa de protecţie. Ameninţarea a dispărut. Dar în regiuni, bugetele se diluează, iar întreprinderile se află într-o situaţie grea, treptat, veniturile oamenilor devin tot mai insuficiente.
Privind la indicatorii macroeconomici, omul crede cam aşa: colapsul nu se va produce, dar eu tot trăiesc prost. Mai mult, eu trăiesc mai rău ca înainte. În portofelul meu, nu simt decât uşurare. Şi aşa începe disonanţa psihologică".
Expertul rus nu consideră că această scădere a popularităţii este extrem de periculoasă, deşi o asemenea stare de spirit pune în pericol planurile de modernizare a conducerii statului. "Oamenii cred mai puţin în Putere. Cetăţenii sunt apatici: eh, iar nu merge nimic!... Şi doar conducătroii ţării vor ca societatea nu numai să voteze pentru ei, ci să participe activ la modernizare. Iar aici apare o mare problemă."
Alexei Malaşenko, membru în comitetul de conducere al Centrului "Carnegie" de la Mosocva, este mirat că scăderea popularităţii a devenit o chestiune de senzaţie. "Din ce să crească popularitatea lor? Nivelul de încredere reacţionează nu numai la ceea ce se întâmplă, dar, în general, şi la ceea ce nu se întâmplă. Au fost odată nişte speranţe, perspective, aşteptări!", spune expertul. Contra tandemului, a jucat modernizarea: "Când oamenii încep să priceapă ce se întâmplă, atunci îşi pun întrebarea: Băi băieţi, dar voi cu ce v-aţi ocupat timp de zece ani? Şi nu mai vor să creadă în liderii statului. Şi imediat ce încrederea dispare, scade şi popularitatea". Totuşi, după opinia lui, "oamenii consideră drept un semn al slăbiciunii represiunea dură asupra manifestanţilor şi a celor care pichetează instituţiile. Puterea nu este ceva ce se pierde la puncte fiindcă nu obţine nimic aşa. Oamenii nu mai au
niciun fel de aşteptări. Când a lovit criza, cetăţenii mai sperau că tandemul va face faţă şi că va rezolva totul. Iar acum nu mai aşteaptă nimic de la tandem. Pe oameni nu-i mai interesează Puterea".
Prăbuşirea concomitentă a popularităţiii primelor două personalităţi din conducerea statului i se pare lui Alexei Malaşenko "un indiciu foarte rău. Se deduce că noi nu avem un conducător normal. Această neîncredere nu se manifestă la adresa cuiva anume, ci referitor la toţi reprezentanţii puterii, o dezamăgire faţă de sistemul în care oamenii trăiesc, faţă de ideile pe care liderii le exprimă. Este un semnal foarte îngrijorător."
NATO îşi schimbă domiciliul
Din cauza crizei economice, Comandamentul Alianţei Nord-Atlantice este gata să se mute la Bonn. Pe data de 10 iunie, miniştrii Apărării din ţările membre NATO nu au discutat la reuniunea lor despre tunuri şi proiectile, ci despre dolari şi euro. Criza financiară scufundă Alianţa Nord-Atalantică: Anders Fogh Rasmussen, secretarul general NATO, le-a prezentat colegilor evaluările sale, conform cărora, se pot economisi 1,5 miliarde de euro, fără să se afecteze capacitatea de luptă.
André Flo, fostul ministru al Apărării din Belgia, a confirmat pentru "Izvestia" că la conducerea NATO circulă unele note cu privire la mutarea Secretariatului Alianţei la Bonn. Principalul susţinător al ideii este Germania. Cu susţinerea Olandei.
În esenţă, intriga este următoarea: funcţionarii Secretariaului internaţional al Alianţei Nord-Atlantice, al căror număr a crescut considerabil în anii de până la criză, nu mai încap în actualul sediu. Clădirea Comandamentului NATO este un complex închis, cu trei etaje. Construcţia a fost ridicată în grabă, în 1967, după ieşirea Franţei din această organizaţie militară. Atunci, Cartierul General a trebuit mutat de la Paris la Bruxelles.
Există o decizie de construire a unui nou complex administrativ al NATO, cu o suprafaţă totală de 250 000 de metri pătraţi, iar inaugurarea sediului era programată pentru anul 2014. Dar o asemenea construcţie costă ceva bani - 650 de milioane de euro. Cine ar fi ştiut că în afacerea asta se va amesteca şi criza?
Există două argumente în favoarea Bonnului. În primul rând, în fosta capitală a Germaniei Federale, rămâne pustiu complexul de clădiri guvernamentale, pe care Berlinul este gata să-l ofere gratuit Alianţei Nord-Atlantice. Aici s-au conservat practic toate fostele reprezentanţe diplomatice ale tuturor ţărilor membre NATO, cu infrastructura necesară. Mai pe scurt spus, tot ce este necesar pentru o funcţionare şi o gândire liniştită. Iar până la Bruxelles, este o aruncătură de băţ - câteva ore cu maşina.
De partea Germaniei joacă şi instabilitatea politică din Belgia, o ţară aflată în pragul dezmembrării. Pe 13 iunie, aici trebuie să aibă loc alegeri parlamentare anticipate. Cauza acestor alegeri o constituie incapacitatea politicienilor belgieni de a rezolva problema împărţirii administrative între Bruxelles-Halle-Vilvoorde, între partidele flamanzilor (olandofoni) şi vallonilor (francofoni). Tentativele de reglementare a conflictului durează de multă vreme.
Există însă şi capcane majore pentru mutarea Secretariatului Internaţional al NATO pe pământ german. În primul rând, memoria istorică a europenilor care, genetic, se tem de orice variantă de fortificare militară a Germaniei. Chiar dacă e vorba doar de o reprezentanţă a structurilor politice ale Alianţei pe teritoriul ei.
Reamintim că Legea Fundamentală a Germaniei Federale a interzis multă vreme folosirea forţelor armate ale ţării în conflictele internaţionale. Această prevedere a fost modificată în 1994, când armata germană a fost trimisă în Bosnia-Herţegovina cu trupe de menţinere a păcii. Evident, s-au manifestat rezerve substanbţiale: trimiterea armatei trebuia aprobată de către Parlament şi militarii germani trebuie să opereze numai sub mandat internaţional. Acest principiu funcţionează şi acum. De exemplu, când e vorba despre militarii trimişi de Bundeswehr în Afganistan. Totuşi recenta demisie de bună voie a preşedintelui Horst Koeler a arătat că puterea germană este gata în principiu pentru creşterea eforturilor militare în afara graniţelor ţării. Fostul preşedinte german a şi declarat: "O ţară de o asemenea dimensiune, orientată spre exportul de mărfuri şi care depinde de propriul export de mărfuri, trebuie să
conştientizeze că, în situaţii extreme, trebuie să intervină militar pentru a-şi apăra interesele". Aceste cuvinte i-au pus cruce lui Koeler.
André Flo, fostul ministru al Apărăii din Belgia:
"Deocamdată, nu există o decizie de mutare a Cartierului General. Este un eveniment posibil pentru că NATO are probleme financiare. Este o chestiune la care trebuie să reflectăm. Eu cred că ar fi mai bine dacă sediul NATO rămâne la Bruxelles. Iar faptul că pe lista mutărilor figurează Germania este normal. Germania este membră NATO. Iar dacă această decizie se va lua, ea nu va fi o decizie a Germaniei, ci a tuturor ţărilor din Alianţă".
Jean-Pierre MOLLE, director adjunct la Institutul pentru Relaţii Internaţionale şi pentru probleme de securitate de la Paris:
"În ce priveşte bugetul Alianţei, transferul Cartierului General la Bonn poate realmente să constituie o idee de analizat. Dar dacă se ia în considerare rolul Germaniei în Europa şi istoria ei complicată, aceste lucruri vor provoca inevitabil controverse printre membri. Obiecţii de principiu contra Germaniei nu există, trecutul a rămas în urmă, Franţa va fi neutră în această chestiune. Creşterea semnificativă a ponderii Germaniei în interiorul comunităţii transatlantice este posibilă numai în cazul creşterii cheltuielilor ei militare. Iar din perspectiva reducerilor bugetare, anunţate de cancelarul Angela Merkel, acest lucru este aproape imposibil. Însă, în mod obiectiv, prezenţa Secretariatului General pe teritoriul ei conferă atuuri suplimentare acestei ţări şi pe plan economic, şi pe plan politioc-diplomatic. Principalul minus al acestui pas este îndepărtarea structurilor Uniunii Europene de structurile NATO".
Putin a prins Europa în mreaja conductelor
Gazprom creează un sistem subteran de stocare a gazului în străinătate. România se află "în studiu".
Din cauza crizei, corporaţiile vor fi nevoite să crească semnificativ eficienţa activităţii lor economice externe. Gazprom, care a fost mulţi ani furnizorul principal de gaz pentru Europa şi Turcia, a căutat insistent să-şi extindă influenţa pe pieţele tradiţionale de export, pentru a obţine profit de la beneficiarul final. Evident că trecerea de la vânzările en-gros a combustibilului albastru peste hotare la vânzarea cu amănuntul pe pieţele din diverse ţări determină o creştere puternică a eficienţei economice externe a trustului.
Până în prezent, aproape singura cale de a face acest lucru a constat în achiziţionarea de acţiuni la proprietarii de conducte şi la companiile de distribuţie a gazelor din diverse ţări şi beneficiarilor de gaz rusesc. Totuşi, încercările de a obţine controlul asupra activelor corespunzătoare s-au izbit de o opoziţie dură din partea statelor "gazdă", care se temeau pentru securitatea lor energetică. De aceea, s-a găsit o rezolvare alternativă, dar nu mai puţin eficientă - Gazprom îşi concentrează atenţia pe crearera unei reţele externe de depozite subterane de gaz.
Până nu demult, politica de export de la Gazprom se baza, în special, pe arendarea capacităţilor de depozitare în ţările mai îndepărtate. Acum s-a luat decizia dezvoltării sistemului propriu de depozitare subterană. Logica acestei acţiuni e destul de simplă - trustul va putea să reacţioneze mai flexibil la oscilaţiile cererii, ceea ce îi va permite să-şi consolideze poziţia pe pieţele de vânzare cu amănuntul din străinătate, de asemenea, să reducă şi costurile de stocare, deoarece consumurile din depozitele subterane vor echivala costurile de exploatare, care sunt considerabil mai mici decât taxa pentru arendă.
Strategia dezvoltării sistemului de depozite subterane de peste hotare presupune crearea unor spaţii de stocare, ce vor fi răspândite prin toată piaţa europeană. Aceste depozite vor fi amplasate cât mai aproape de sistemul de tarnsport al gazului şi de beneficiari pentru a reduce la maxim cheltuielile de transport. Pornind de la aceste criterii, Gazprom este în căutarea unor spaţii potenţiale, unde se pot amenaja depozite subterane, dar şi a unor parteneri pentru asociere. Sunt preferaţi partenerii care deţin licenţe de stocare a gazului. De exemplu, companii care deţin în activul lor zăcăminte epuizate de petrol şi gaze, care posedă tehnologii pentru utilizarea spaţiilor. Aceşti parteneri au experienţă în regiunile unde se află depozitele subterane, le este mai simplu să poarte negocieri cu autorităţile locale şi să obţină avizele necesare pentru construirea şi exploatarea depozitelor de gaz. Una din condiţiile de
bază ale Gazprom pentru obţinerea acordului pentru crearea unui depozit subteran este să posede minim 50% din spaţiul alocat.
Gazprom a primit primele spaţii de depozitare în Europa în 1993, prin crearea unei societăţi mixte cu compania germană "Wintershall - WINGAS". Trustul rus a ieşit independent pe piaţa europeană a depoozitelor subterane în 2005, dacă nu luăm în considerare spaţiile închiriate în Austria şi în Germania. Gazprom, WINGAS şi compania austriacă RAG (posesorul licenţei pentru zăcământul de gaz epuizat de la Haidach) a creat o societate mixtă pentru construirea şi exploatarea unui nou depozit subteran în Austria. În anul 2007, a fost finalizată prima etapă a proiectului. Depozitul are o capacitate de 1,2 miliarde metri cubi de gaz. A doua etapă se va încheia în 2011, după care volumul de stocare va creşte la 2,4 miliarde metri cubi, iar depozitul de la Haidach va deveni cel mai mare din Austria şi al doilea ca dimensiune din Europa Centrală. În viitor, se preconizează continuarea dezvoltării capacităţilor de stocare
până la 3 miliarde metri cubi. Haidach se află în imediata vecinătate a frontierei austro-germane. Depozitul este legat la gazoductul Germaniei, ceea ce permite folosirea capacităţii sale pentru livrările către beneficiarii austrieci şi germani, iar prin operaţiuni de schimb, să se poată furniza gaz spre Italia, Cehia, Slovacia şi Franţa. Gazprom deţine 33% din acţiunile acestui proiect, iar, suplimentar, şi-a rezervat încă 33% din volumul depozitului.
Al doilea depozit, pe care Gazprom l-a ocupat independent în Europa, este la Pusztafoldvar, în Ungaria. Dreptul de concesiune asupra zăcământului epuizat îl deţine compania ungară MOL. Lucrul la acest obiectiv a început în 2008, iar în decembrie 2009, părţile au semnat un acord cu privire la crearea unei societăţi mixte la paritate pentru construirea şi exploatarea depozitului subteran pentru gaz, cu un volum de stocare de 1,3 miliarde metri cubi. Astăzi, partenerii se ocupă de finanţarea proiectului, apoi vor începe construirea depozitului. Participaţia Gazprom la acest depozit subteran, ca investitor, se ridică la 50%, dar corporaţia vrea să rezerve pentru sine încă 30% din acţiuni. Amplasarea depozitului subteran de la Pusztafoldvar este foarte profitabilă. Depozitul se poate conecta cu unul din cele mai mari sisteme de transport europene pentzru gaz, la Baumgarten, în Austria, la frontiera cu Slovacia, prin care astăzi
trece un flux considerabil de gaz rusesc.
În paralel cu proiectul ungar, Gazprom a studiat posibilitatea construirii unor capacităţi proprii de stocare în Germania. În primăvara lui 2008, a semnat cu societatea germană Verbundnetzgas un acord de cooperare în domeniul creării unui depozit subteran pe teritoriul acestei ţări. Iar în mai 2009, partenerii au convenit să creeze, la paritate, un depozit cu societatea mixtă Erdgasspeicher Peissen GmbH, pentru construirea depozitului subteran Katharina, pe baza structurii Peissen, cu o capacitate de până la 600 de milioane de metri cubi de gaz. Aici nu este un zăcământ epuizat, şi o cavernă de salină. De aceea, chiar în cursul acestui an, vor fi făcute pregătirile necesare, iar în 2011 vor funcţiona două cavităţi. Depozitul va funcţiona la capacitatea maximă abia spre anul 2025. Pe lângă partea sa ca acţionar, Gazprom plănuieşte să-şi rezerve 30% din capacitatea depozitului subteran. În plus, în vara trecută,
"Gazprom Export" a semnat un acord cu consorţiul din care fac parte Energie Beheer Nederland (EBN) şi Dyas din Olanda, Petro-Canada şi TAQA Energy (structura-fiică a companiei energetice naţionale a Emiratului Abu-Dhabi, OAE TAQA), consorţiu constituit pentru crearea unui depozit subteran la Bergermeer, în Olanda. Negocierile pe marginea acestui proiect au avut loc în 2008. Conform acordului, partea rusă s-a obligat să furnizeze pentru acest depozit 4,7 miliarde metri cubi de gaz-tampon pentru gazoduct, iar în schimbul acestei cantităţi, va primi dreptul de acces la depozit şi cotă-parte din compania operatoare. Acest depozit subteran ocupă un loc stratregic pe piaţa europeană pentru că se construieşte în centrul nodului de reţele TTF şi va avea ieşire pe pieţele energetice nu numai din Olanda, dar şi din Germania, Marea Britanie, Franţa şi Belgia. În plus, Bergermeer va asigura fiabilitatea livrărilor de gaz din Rusia prin
gazoductul North Stream. O buclă din acest sistem merge în direcţia Olandei. De aceea, Bergermeer va deveni cel mai mare depozit subteran de gaze din Europa: capacitatealui nominală va fi de 4,5 miliarde metri cubi. Construcţia depozitului începe în 2010 şi se va finaliza în 2013, când va funcţiona la capacitatea totală.
Şi ultimul proiect, pentru care există deja o decizie de principiu, vizează construirea unui depozit subteran într-o pungă de gaze epuizate, la Banatski Dvor, în Serbia. Licenţa pentru această structură aparţine societăţii de stat Srbijagas. În toamna anului 2009, Gazprom a semnat cu societatea sîrbă un acord de construire a acestui depozit, cu o capacitate totală de 450 de milioane de metri cubi de gaz. Rusia va deţine 51% din capacitate. Injectarea gazului în acest depozit va începe încă din acest an, iar în 2011, depozitul va funcţiona la capacitatea totală.
Realizarea cu succes a proiectelor stabilite va permite trustului Gazprom să opereze în 2015 cu depozite proprii, care vor depăşi capacitatea de 5,8 miliarde de metri cubi. Pentru comparaţie, în 2009, acest indicator se ridica la un total de 1,86 miliarde metri cubi. Totuşi, Gazprom nu se limitează la aceste capacităţi. Astăzi, obiective potenţiale, unde se pot construi depozite subterane, se cercetează în România, Turcia, Slovacia, Cehia, Franţa, Marea Britanie, Italia şi în alte ţări. Există regiuni unde sunt necesare asemenea depozite, de exemplu în Turcia şi în Marea Britanie. În acelaşi timp, crearea unor noi depozite subterane pe teritoriul altor state va deveni actuală doar în viitor, îndeosebi, după construirea gazoductului South Stream.
De ce fac ruşii scandal pe tema scutului antiaerian?
În mica localitate Morong din nordul Poloniei, a venit din oraşul german Kaiserslautern o baterie de rachete americane Patriot PAC-2. Patru lansatoare de rachete şi un detaşament de câţiva soldaţi şi ofiţeri. Au fost întâmpinaţi solemn. La festivitate, au participat Bogdan Klich, ministrul polonez al Apărării, generalul de brigadă Mark Bellini, şeful aprovizionării tehnico-materiale pentru Armata americană din Europa, şi Lee Feinstein, ambasadorul american la Varşovia. Moscova a acordat atenţia cuvenită acestui eveniment.
Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, a vorbit despre confuzia provocată de apariţia în Polonia a rachetelor antiaeriene americane, la 70 de kilometri de frontiera regiunii Kaliningrad a Rusiei. "De ce trebuie să facem ceva obligatoriu, ca să creăm impresia că Polonia se pregăteşte contra Rusiei, iată ce nu înţeleg eu?", s-a întrebat şeful diplomaţiei ruse la o conferinţă de presă la Moscova. O critică acerbă faţă de acest pas făcut de Varşovia şi Washington a lansat Konstantin Kosacev, preşedintele Comitetului pentru relaţii internaţionale din Duma de Stat. A dat o declaraţie în acelaşi sens şi Boris Grîzlov, preşedintele Dumei, care a prevenit Statele Unite că, în cursul dezbaterilor pe marginea Tratatului privind limitarea armamentelor strategice ofensive, pe care preşedintele a supus-o spre ratificare în Dumă, parlamentarii analizează şi desfăşurarea racheteleor antiaeriene din Polonia. După opinia lui Grîzlov, ei vor găsi răspunsul adecvat faţă de asemenea acţiuni. Şi mai dur s-a exprimat reprezentantul Ministerului de Externe la seminarul de la Moscova al Fundaţiei "Carnegie", dedicat noului tratat privind limitarea armamentelor strategice ofensive. În prezenţa diplomaţilor europeni, deci şi din Polonia, a calificat direct acţiunile Washingotnului şi Varşoviei drept "neprietenoase şi provocatoare".
Cum s-a reflectat protestul stimabililor în lumea experţilor militari?
Oare chiar se baricadează Polonia contra Rusiei? Aici există unele întrebări. Dar înainte să răspundem la ele, trebuie să ştim că un compelx de rachete antiaeriene Patriot, pe care Pentagonul le-a adus din Kaiserslautern la Morong, nu reprezintă niciun pericol pentru ţara noastră şi pentru regiunea Kaliningrad.
Şi nu doar pentru că orice rachetă antiaeriană este o armă pur defensivă, iar noi nu ne pregătim să invadăm Polonia, care este ţară membră NATO. Iar bateria Patriot, care a apărut pe pământul Poloniei, este şcolărească. Nu are nicio rachetă antiaerienaă. Şi va sta aici numai o lună, iar pe 16 iunie, va pleca îndărăt, la baza ei din Germania. Aşa se va proceda de trei ori în acest an şi de câte patru ori în 2011 şi în 2012. Varşovia vrea să înlocuiască bateriile antirachetă învechite C-125 "Peciora", fabricate în URSS, în anii 1970, care au ieşit din garanţie pentru a mai fi folosite în scopuri militare, cu alte rachete noi, care încep să vină de la firma americană Raytheon, în 2013. Iar specialiştii polonezi vor învăţa să folosească această tehnică pe sisteme similare de comandă.
Desigur, este neplăcut că polonezii au hotărât să cumpere de la americani şi nu iau rachetele noastre S-300 PMU "Favorit", care, după opinia multor experţi, sunt mai eficiente şi mai fiabile, decât rachetele Patriot PAC-2 şi chiar decât PAC-3. Dar n-ai unde să te plângi. Polonia, la fel ca Grecia, este membră a Alianţei Nord-Atlantice şi este nevoită să se alinieze standardelor şi cerinţelor adoptate acolo. Şi cumpără ceea ce i se impune. Şi totuşi, Seimul Poloniei a luat decizia de a cumpăra baterii americane nu ieri şi nici astăzi, ci încă din anul 2005. Aşa că apariţia rachetelor Patriot la Morong nu putea să fie o surpriză pentru oamenii avizaţi. Apariţia acestor rachete este desigur, la prima vedere, ca o compensaţie din partea lui Obama pentru complexul antirachetă GBI, care trebuia desfăşurat în Polonia, conform planurilor lui George W. Bush, pentru a crea a treia zonă de apărare antirachetă
strategică ("scutul antirachetă" - nota trad.), şi care îi îngrijora realmente pe ruşi prin capacităţile strategice de descurajare. Dar de altfel nu este chiar aşa. Rachetele PAC-2 sau PAC-3 nu pot îndeplini aceleaşi comenzi ca rachetele pe GBI.
După opinia mea, cauza scandalului este simplă. Moscova vrea să dea baterii S-300 "Favorit" pentru Iran în schimbul rachetelor americane din Polonia. Aşa că din toată propaganda iscată în jurul bateriilor Patriot, răsună destul de clar un gând simplu: Voi aţi dus rachete în Polonia contra voinţei noastre; Noi vom duce contra voinţei voastre rachete în Iran. Şi vom fi chit. Este doar o afacere, nimic personal.
Kremlinul visează să apere Europa de rachetele Iranului
Iar gânditorii de la Bruxelles mai să pună botul!
Bulgaria respinge participarea Rusiei la realizarea apărării antirachetă pe teatrele de război.
Rusia, SUA şi NATO se mişcă treptat în direcţia cooperării în domeniul apărării antirachetă. Intenţiile sunt marcate foarte clar. Preşedintele Barack Obama şi conducerea Pentagonului au declarat în repetate rânduri că sunt gata pentru cooperarea cu Rusia în domeniul apărării antirachetă. Astfel, în timpul vizitei la Moscova, Barack Obama a spus: "Eu vreau să lucrez împreună cu Rusia pentru o nouă arhitectură de apărare antirachetă, care ne va da multă siguranţă. Dar, dacă dispare pericolul legat de programul nuclear iranian, atunci nu mai stau în picioare nici cauzele pentru desfăşurarea sistemului antirachetă din Europa. Acest lucru corespunde intereselor noastre reciproce". William Burns, adjunctul secretarului de stat american, a declarat că "ţările noastre au dedicat pentru apărarea antirachetă mai multe resurse şi cercetare ştiinţiifcă, decât pentru orice alt
domeniu". Acest plan este susţinut în totatlitate şi de Anders Fogh Rasmussen, secretarul general al NATO, care consideră că Alianţa Nord-Atlantică şi Rusia trebuie să colaboreze pentru elaborarea şi construirea apărării contra rachetelor balistice. Conducerea Rusiei evaluează pozitiv această colaborare. În această etapă, se iau în calcul posibile atacuri cu rachete.
Pe acest fond, apare mai mult decât stranie reacţia lui Nikolai Mladenov, ministrul de Externe al Bulgariei, la propunerea neoficială a unui expert rus privind posibila desfăşurare pe teritoriul Bulgariei a sistemelor de apărare antirachetă pentru teatrele de război, de tip S-300 şi S-400. Ministrul bulgar consideră propunerea rusului "extrem de neserioasă". El a declarat că "Bulgaria îşi rezolvă problemele în familie. În ce priveşte securitatea, familia ei este NATO. În domeniul economiei, familia este Uniunea Europeană", citează Novinite.com.
Propunerea neoficială privind posibila desfăşurare în Bulgaria şi în România a sistemelor de tip antirachetă pentru teatrele de război S-300 şi S-400 a fost exprimată într-adevăr la conferinţa de la Moscova a Centrului "Carnegie", în luna mai, 2010, în contextul depistării unor posibilităţi tot mai largi de cooperare între Rusia, SUA şi NATO.
În acest context, s-ar putea discuta posibilităţile de cooperare în domeniul apărării antirachetă în etape timpurii, nu numai prin unificarea sistemlor de informaţii, care se analizează la nivel oficial încă din timpul propunerii lui Vladimir Putin privind folosirea radarelor ruseşti de la Mincegaur (Gabala, Azerbaidjan), de lângă Armavir, pentru reactivarea proiectului privind schimbul de date referitoare la lansarea rachetelor şi a purtătoarelor de rachete de la Moscova şi crearea unui centru similar la Bruxelles, dar şi includerea în arhitectura europeană de apărare antirachetă a sistemelor antiaeriene ruseşti. Acesta ar putea fi începutul unei colaborărti autentice în domeniu. Cu atât mai mult, cu cât sistemele S-400 "Triumf" depăşeşsc cu mult distanţa de lovire a ţintelor aeriene şi a rachetelor balistice americane de tip "Patriot". Spre deosebire de desfăşurarea sistemelor "Patriot" din Polonia, care are un
caracter exclusiv politic, fără vreo legătură însă cu asigurarea securităţii, mai ales că scenariile folosirii lor pe timp de război sunt absurde (NATO şi Rusia nu se atacă reciproc), sistemele ruseşti antirachetă din sud-estul Uniunii Europoene sunt realmente capabile să apere regiunea şi de rachetele balistice iraniene.
În legătură cu această declaraţie a şefului diplomaţiei Bulgariei, ea se poate explica mai degrabă prin lipsa de experienţă în funcţia deţinută (Nikolai Mladenov a venit în fruntea Ministerului de Externe de la Sofia abia la începutul acestui an) şi prin necunoaşterea politicii SUA şi NATO în domeniul cooperării cu Rusia sau, ceea ce este şi mai rău, prin stăruinţa de a demonstra încă o dată ruperea categorică a noului membru al Alianţei Nord-Atlantice de trecutul prieteniei ruso-bulgare.
Desigur, "familia" NATO are şi membri ciudaţi. Unul din ei, după cum se vede, nu ştie că forţele armate ale Bulgariei au peste 200 de transportoare blindate "BMP-1,2,3), instalaţii pentru lansatoare de rachete "Tornada", 20 de avioane MiG-29, 34 Cy-25, peste 30 de elicoptere de tip "Mi" şi alte dotări tehnice. Pentru a le menţine în stare tehnică de funcţionare pe timp de război, se perpetuează o strînsă colaborare cu Rusia. O situaţie similară se menţine şi în alte ţări est-europene, membre ale "familiei", care - se poate spera - nu vor reacţiona aşa de vehement la diversele forme de coopare cu Rusia în domeniul apărării antirachetă. În plus, poate că ar fi util, conform tradiţiei membrilor mai tineri ai "familiei", să asculte sfaturile "tovarăşilor mai bătrîni" din NATO pe această temă. Aşa le recomandă Kremlinul. Ce vor face partenerii noştri din NATO?
Spaima nefondată a Ucrainei în faţa României
"Un transportor blindat din România poate trece frontiera ucraineană, ajunge la Kiev şi nu întâlneşte nici picior de soldat ucrainean", a afirmat Igor Markov, liderul partidului "Rodina" (Patria) din Ucraina. El a făcut această declaraţie cu prilejul unei "mese rotunde", semnificativ institulate "Politica externă a României: provocări contemporane şi pericole pentru securitatea Ucrainei". "Trebuie să punem în faţa conducerii politice a ţării problema privind redresarea capacităţii de luptă a armatei noastre. În timpul lui Iuşcenko, îndeosebi în sudul şi în estul ţării, au fost distruse aproape toate unităţile militare. Problema arde demult. În primul rând, ce concluzii tragem noi de-aici şi în ce măsură este posibilă aplicarea acestor propuneri?", s-a întrebat Markov. Politicianul ucrainean a subliniat: "Neutralitatea şi independenţa sunt bune, dar toţi înţeleg perfect
că în lumea contemporană nu există state absolut independente. Şi, indiferent de statutul de ţară, ea apără interesele politice ale cuiva, cu excepţia statelor foarte puternice. De aceea, noi trebuie să stabilim cu cine mergem la drum şi cine va putea să ne asigure securitatea, împreună cu noi. În condiţiile actuale, nu putem supravieţui de unii singuri".
În încheiere, liderul partidului "Rodina" a declarat că serviciile secrete ucrainene trebuie să întrerupă finanţarea organizaţiilor "care se ocupă de distribuirea paşapoartelor româneşti şi de propaganda conform căreia Basarabia este teritoriu românesc".
După cum a informat IA REGNUM NOVOSTI, se cunoştea că noua putere ucraineană intenţionează să se ocupe la modul serios de securitatea militară a sudului regiunii Odessa şi este posibil chiar să revigoreze bazele militare de-acolo, baze construite în anii de independenţă. Este vorba în primul rând de Bolgrad, unde cândva era desfăşurată o divizie aero-purtată şi de desant, care viza Balcanii şi Turcia pe timpul URSS.
După cum a declarat Eduard Matviciuk, guvernatorul Regiunii Odessa, în curând va avea loc şedinţa Consiliului Naţional de Securitate al Ucrainei, dedicat acestei probleme, şi până la sfârşitul anului, la Bolgrad, vor ajunge primii militari. Câţi anume şi cum, guvernatorul nu a precizat, dar, conform datelor obţinute de la unele surse din cadrul Ministerului Apărării, acolo va fi desfăşurat un batalion mecanizat, format din 600 de militari, cu tehnica aferentă.
Viorel Patrichi
sâmbătă, 5 iunie 2010
Regina Tomiris a întemeiat cetatea Tomis-Constanţa
Regina Tomiris a întemeiat cetatea Tomis-Constanţa
“Tunc Tomyris regina, aucta victoria tantaque praeda de inimicis potita, in partem Moesiae, quae nunc a magna Scythia nomine mutuato, "minor Scythia" appellatur, transiens, ibi in Ponti Moesiaco litore Tomes civitatem suo nomine aedificavit”.
(Jordanes, “Getica sive De origine Actibusque Getarum”)
“După ce a obţinut această victorie şi după ce a luat aşa de multă pradă de la duşmanii ei, regina Tomiris a trecut spre acea parte din Moesia, care acum se numeşte Sciţia Minor, un nume care vine de la Scitia Mare, şi a construit cetatea Tomis pe ţărmul moesian al Pontului, după numele ei”. Aşa scrie istoricul Jordanes (Iordanes) pe la anul 551 d.H., în lucrarea “Getica sau Despre originea şi faptele geţilor”. Pe-atunci era episcop şi locuia – după opinia unor istorici – undeva pe malul Dunării de Jos din Dacia. Got de origine, Iordanes era mai aproape de evenimentele evocate, în comparaţie cu noi, şi avea acces la documente pe care nu le vom mai găsi niciodată. Istoricul avea la dispoziţie multe izvoare dispărute astăzi, printre care şi cele 12 cărţi scrise de Cassiodorus.
Mărturia lui este cea mai bună dovadă că regina Tomiris a pus bazele cetăţii Tomis.
Unii cronicari din Grecia au acreditat ideea că Tomiris era… de neam iranian şi că ea conducea poporul massageţilor care ar fi fost tot perşi. Din acea perioadă porneşte şi confuzia dintre massageţi şi sciţi, care erau însă unul şi acelaşi popor, cu denumiri diferite, atribuite de neamuri diverse. Aşa cum am spune astăzi daci-geţi-traci, valahi-moldoveni-munteni-transilvăneni-olahi-români. Iată câte denumiri pentru acelaşi popor.
Massageţii (sciţii) erau dacii nomazi, care au migrat spre est, începând din epoca fierului, când s-a înregistrat un adevărat boom economic şi demografic. Ei au ajuns astfel până în Asia Centrală, au purtat războaie cu perşii, iar mai târziu s-au aliat pentru a ataca Babilonul.
Cirus cel Mare a vrut să cucerească Massageţia, un stat care nu poate fi reconstituit cu precizie astăzi. Sfetnicii l-au sfătuit pe împărat să întindă o cursă sciţilor care îl urmăreau după o primă victorie. Massageţii (sciţii), conduşi de Spargapises, fiul reginei Tomiris, au dat peste o tabără abandonată, în care au găsit mult vin, o băutură necunoscută pentru ei care consumau haşiş, pretinde Herodot. Cum nu erau obişnuiţi, massageţii s-au îmbătat şi perşii lui Cirus i-au măcelărit în somn. Perşii l-au luat prizonier pe Spargapises. Tomiris i-a trimis o solie lui Cirus, cerându-i să-l elibereze din robie pe fiul ei şi să nu traverseze cu oastea fluvial Sîr-Daria. Fiindcă nu suporta umilinta, Spargapises s-a sinucis când s-a trezit din beţie, iar Cirus a trecut fluviul. Tomiris l-a învins pe împăratul perşilor, i-a tăiat capul şi i l-a aruncat într-un cazan cu sânge de om. Mesajul era înfricoşător: duşmanul lacom să se sature de sânge.
Să preferăm adevărul istoric unei legende
Prima atestare documentară pentru Tomis datează din anul 657 î.H. Aici se formase o colonie de greci din Milet. Romanii au cucerit cetatea Tomis în anul 71 î.H. Dacii nu mai aveau controlul asupra cetăţii. Conform unui recensămînt din anul 202, Tomis (Constanţa) avea 310.471 locuitori. În timpul împăratului Constantin cel Mare, Tomis a fost botezată Constantiana. Împăratul avea o soră Constantiana, o fiică ce purta acelaşi nume, un fiu Constanţius. Pe tatăl împăratului Constantin îl chema tot Constanţius. Unii susţin că denumirea era dată în onoarea surorii lui Constantin cel Mare, care era tot trac de origine.
Mai târziu, turcii îi spuneau acestui oraş Köstence. Se observă, prin urmare, că otomanii au preluat – în pronunţie proprie, desigur – o denumire bizantină mai veche. De ce nu am putea acepta că grecii au menţinut vechiul nume Tomis, aşa cum l-a lăsat Tomiris? Fiindcă aşa s-a întâmplat în istorie cu toate toponimicile sau hiodronimicile importante din antichitate: o populaţie, devenită dominantă datorită expansiunii imperiale, a păstrat frecvent vechile denumiri date locurilor de etniile cucerite. De exemplu, Dunărea, cuvânt ce provine din hidronimicul traco-dacic Donaris, s-a conservat până în limba română contemporană. Aromânii au păstrat forma scurtă Duna. Unii lingvişti încă mai consideră că numele ar fi origine persană sau scitică, adică massagetă. Dar asta este o altă chestiune.
Să revenim însă la Tomis, care avea să devină treptat un emporion grecesc (factorie comercială). Istoricii români preferă să explice originea denumirii Tomis din legenda lui Iason, grecul care a plecat cu corabia argonauţilor în Colhida (Georgia de azi), ca să fure lâna de aur.
Pe timpul romanilor, Tomis era o adevărată metropolă. Devine loc de exil pentru poetul latin Ovidiu. O altă prezenţă istorică insuficient valorificată de agenţiile turistice de la ţărmul Mării Negre. În timpul Imperiului Bizantin, Constantin cel Mare a reconstruit cetatea şi i-a schimbat numele în Constantiana. După prăbuşirea Imperiului Bizantin, oraşul decade sub loviturile migratorilor. Portul va fi menţionat abia în secolul al XIII-lea, în hărţile negustorilor italieni, care au şi construit Farul Genovez. Turcii îi vor spune Kustendji sau Köstence.
Încă din copilărie, Iason a fost trimis de tatăl său Aeson, regele din Iolcus, pe muntele Pelion, ca ucenic la centaurul Chrion. Între timp, Aeson a fpst detronat de Pelias, fratele vitreg al regelui. Când a ajuns major, Iason s-a întors acasă şi s-a prezentat în faţa lui Pelias şi i-a cerut tronul. Ca să-l piardă, Pelias acceptă, dar cu o condiţie: să-i aducă lâna de aur a berbecului din Colchis. Argus, fiul lui Phrixus, construieşte corabia Argo şi pleacă apoi cu Iason spre Georgia de azi, cu alţi 50 de luptători. Aetes, regele din Colchis, l-a supus pe Iason la mai multe încercări grele pentru a lua lâna de aur. Iason a fost ajutat însă de Medeea, fiica lui Aetes. Medeea era deja o vrăjitoare vestită şi nepoata lui Circe. Grecul îi promisese fetei că o va lua în căsătorie şi Medeea fuge cu argonauţii. Ea l-a luat ca zălog pe Absyrtus, fratele mai mic. Regele Aetes a plecat cu corăbiile pe urmele argonauţilor, dar Medeea îl ucide pe fratele ei, îl taie în bucăţi pe care le aruncă apoi în apele Mării Negre (Pontul Euxin). Aetes zăboveşte căutând trupul fiului şi argonauţii scapă de urmărire.
După Pacuvius, Iustinian şi Diodorus, bucăţile “temno” (τέμνω) din trupul lui Absyrtus ar fi căzut în locul care avea să se numească Tomis. Cum a derivat însă cuvântul “Tomis” din “temno” nu reuşeşte nimeni să ne convingă, dar până astăzi, explicaţia mitologizantă este acceptată inclusiv de oficialii actuali de la Constanţa. Explicaţia documentată, oferită de Iordanes, un-i tulbură. Aşa se şi explică de ce, în 2007, când doctorul Napoleon Săvescu de la New York s-a oferit să aducă o statuie a lui Tomiris la Constanţa, primarul Radu Mazăre s-a opus categoric. Explicaţia dată de Iordanes ar putea fi valorificată inteligent de agenţiile de turism de pe litoral, însă mai avem până vom accepta propria istorie veche.
Justiţiara lumii vechi şi amazoanele
Lumea fascinantã a tracilor a oferit antichitãţii douã personalitãţi emblematice, considerate drept modele pentru orice posibilã istorie universalã a moralei rãzboinicilor: Tomiris, regina massageţilor, şi Dromichete, regele
dacilor din sudul Carpaţilor. Despre Tomiris ştiu mai multe occidentalii, decât românii de astãzi. Norocul nostru a fost cã Diodor din Sicilia a descris scena de la Helis, în care Dromichete l-a dojenit pe Lisimah printr-o parabolã demnã de regele Solomon. Este acolo cea mai frumoasã, cea mai paradoxalã maieuticã politicã din istoria universalã. Despre Dromichete, învãţau pânã şi copiii din România, dar şi acest rege pare sã fie uitat. Fãcãtorii de manuale nu
mai vor sã ofere exemple morale copiilor noştri.
Cu siguranţã, Tomiris ar fi rãmas necunoscutã pentru cultura europeanã, dacã nu ar fi reuşit sã-l învingã pe Cirus cel Mare, regele perşilor, în anul 529 î.H. sau 530. Cirus se numea Kuruş, Kiros sau Keyhusrev, în limba persanã veche – farsi. El a domnit în perioada 576–529 î.H. A pus bazele Imperiului Persan şi a fondat dinastia Achaemenizilor. Ca un Baiazid al perşilor, el a cucerit Regatul Mezilor, Regatul Lydia şi regatul Noului Babilon. A unit cele douã regate iraniene. Cirus voia sã cucereascã şi Egiptul, dar Tomiris i-a scurtat destinul de cotropitor. Rãzboiul cu massageţii a avut loc pe fluviul Sîr Daria, în Asia Centralã.
Trebuie sã evaluãm celebra scenã cu apriga regină Tomiris din perspectiva moralei rãzboinicilor care-şi apãrau poporul, altfel nu vom înţelege nimic.
Tomiris, sau Thamiris dupã alţii, a impresionat antichitatea prin lecţia ei asprã, pe care i-a oferit-o lui Cirus. Era sancţiunea datã de un rãzboinic unui rege învins în numele dreptului massageţilor la viaţã şi la existenţă liberă.
Momentul este foarte asemănător cu pilda oferită de Dromichete invadatorului Lisimah peste două sute de ani. La o distanţă atât de mare în timp, cei doi regi par să se conducă după aceleaşi legi morale nescrise ale păcii şi războiului.
În această mentalitate, rezidă practic etica lumii moderne, care prevede dreptul la viaţă liberă pentru fiecare popor. Dar cine vrea pace pentru naţiunea lui, trebuie să se pregătească intens de război, spune un vechi principiu din ştiinţa
conducerii statelor. Iar Tomiris l-a aplicat întocmai pentru a învinge cea mai mare armată a lumii de-atunci. (Pe acest principiu al descurajării s-a bazat şi blocarea cursei înarmării nucleare de astăzi…).
Prin urmare, nu doar scena dramatică, în care frumoasa regină a aruncat capul lui Cyrus în cazanul cu sânge, avea să-i impresioneze pe artiştii din epoca iluminismului şi apoi a romantismului. Ei au reţinut semnificaţia morală a
pedepsirii cotropitorului în numele dreptului sacru al popoarelor la libertate – idee foarte dragă tuturor celor care au teoretizat noţiunea de „naţiune“ în secolul al XIX-lea.
Mai civilizaţi decât indienii
De-a lungul veacurilor, echivocul originii massageţilor a fost alimentat şi cultivat pânã astăzi şi din cauza unor izvoare istorice apparent contradictorii. Unii îi confundã pe massageţi cu sciţii, alţii susţin că massageţii ar fi o ramură a sciţilor. În realitate, povestea lui Tomiris şi a massageţilor este cea
mai semnificativă ilustrare a ideii că o ramurã a tracilor a migrat spre răsărit din regiunea carpato-danubiano-balcano-pontică încã din epoca fierului. Ne-am obişnuit cu ideea că migraţiile s-au produs numai dinspre Asia spre Europa şi încă nu părem pregătiţi să acceptăm că fenomenul a fost şi invers în anumite epoci istorice vechi.
După cum spuneam, Iordanes scrie că, după victorie, Tomiris, Tamiris sau Timirise – după alte izvoare – a venit cu corăbiile pline de pradă în Dobrogea de astăzi şi a pus bazele cetăţii. Descrierea massageţilor este foarte expresivã şi la Herodot: luptători pe jos sau pe cai, arcaşi neîntrecuţi, dar şi curajoşi mânuitori de lance. Purtau armuri împodobite cu aur. Erau monogami, dar văduvele de război erau ţinute în colectivitate. Aveau o religie monoteistă, ca toţi dacii. Ei se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. Sacrificau cai pe altarele Soarelui. În cartea „De origine actibusque Getarum“ – „Despre originea şi faptele geţilor“ – Iordanes, get, adică dac de origine, după alţii – got, îl reconfirmă pe Herodot. El precizează însă că este
vorba despre acelaşi neam.
Fiind conducătoarea unui asemenea popor, făcând apoi dovada unor fapte fãrã precedent, Tomiris continuã sã-i fascineze şi astãzi pe cei care se apropie de istoria veche. Unii cred că Tomiris stãpânea regatul amazoanelor, dar,
dupã cum spun scrierile vechi, regina a urmat la tron după moartea regelui. Eminescu o imagineazã pe Tomiris în epopeea „Gemenii“, încã prea puţin cercetată. Kazahii de astăzi au convingerea că istoria lor a început cu... Tomiris.
Massageţii erau numiţi Saka. Unii istorici turci cred şi astãzi că massageţii erau de neam turcic, fiind iranizaţi odatã cu migraţia lor spre răsărit!
Autohtonii din Tadjikistan şi cei din Turcmenistan se revendică tot de la massageţi. Uzbecii cred la fel.
Cambize a cucerit Egiptul cu ajutorul massageţilor, celebri în epocă datoritã cailor lor fără egal. Turcmenii susţin cã rasa de cai Akhal-Teke provine de la massageţi. Cai pe care i-au folosit mai târziu Darius şi Alexandru Macedon în campanile lor militare. Unii istorici consideră că massageţii au fost asimilaţi de iranieni şi de chinezi.
Oricât de diverse ar fi opiniile, toţi cercetãtorii străini au cãzut însã de acord pe o singurã idee: massageţii erau de origine europeanã. Tomiris era asemuitã cu Talestris, regina amazoanelor de mai târziu. Paulus Peter Rubens şi-a intitulat tabloul „Tomiris, regina sciţilor“. Mattia Preti a pictat şi el un tablou cu Tomiris. Iordanes o consideră pur şi simplu „Getarum regina“.
Dante Alighieri spune în „La Divina Comedia“: „Mostraba la ruina y el crudo estrago / que hizo Tomiris, cuando dijo a Ciro: / „Sangre quisiste, y yo de sangre te harto“. Musaev a scris baletul „Tomiris“. O întreagã tradiţie lăsată de o femeie care l-a sfidat pe cel mai puternic al lumii din acea perioadă: „Refuz sã mã mãrit cu tine şi jur pe Soare, domnul suprem al massageţilor, că te voi sãtura de sânge“, i-a scris Tomiris lui Cirus, după cum povesteşte Herodot în „Istorii“. La fel ca pe sciţi, perşii le spuneau massageţilor Sakâ, iar grecii îi numeau Skythai. Chinezii le ziceau „Sai“. Alţii le ziceau „gimirru“ – cimerieni. Herodot afirmă că massageţii au condus 28 de ani nord-vestul Iranului. Massageţilor li se mai spunea ApâSakâ, adicã „oamenii de la apã seacã“, dupã numele vechi al Mãrii Aral, astăzi secată complet. În limba românã veche, se spunea tot „apî sacî“. Perşii le mai spuneau şi Dahâ sau Dai.
Istoricul bizantin Theophan îi confundă pe massageţi cu turcii: „La est de Don, locuiau turcii, numiţi în antichitate massageţi. Perşii îi numeau în limba lor kermikhions. Massageţii erau sciţi din punct de vedere cultural“.
Aici ar merita menţionat că massageţii credeau că neamul lor se trage dintr-o femeie-şarpe. Aici se întâlnesc cu cabirii din Dacia, de unde au plecat. Massageţii au ajuns până în Asiria, unde s-au aliat cu regele Assurbanipal contra
Mezilor, în perioada 669–626.
Herodot scrie că massageţii îşi mâncau bătrînii, dar “nu se împerecheau în drum, asemenea câinilor, cum fac inzii”. Femeia era purtată în carul cu coviltir. Bărbatul îşi atârna cucura cu săgeţi în afara coviltirului, semn că femeia “este ocupată”.
Cilindrul lui Cyrus şi o altă minciună istorică
Iranul a anunţat în ianuarie 2010 că rupe relaţiile cu British Museum de la Londra fiindcă Londra refuză să restituie celebrul Cilindru al lui Cyrus, considerat cea mai veche declaraţie a drepturilor omului. “Având în vedere că Cilindrul lui Cyrus nu a fost transferat Iranului, am depus plângere la UNESCO împotriva British Museum şi am hotărât să rupem relaţiile”, a afirmat Hamid Baghai, responsabil al organizaţiei iraniene pentru patrimonial cultural şi turism.
Artfecatul din argilă cuprinde o proclamaţie a regelui persan Cyrus al II-lea, scrisă după ce acesta a cucerit Babilonul, în anul 539 î.H. “Cei de la British Museum ne-au tot promis că ni-l vor restitui în septembrie, apoi în noiembrie şi, în cele din urmă, pe 16 ianuarie 2010. Am cheltuit până în present 200 000 de dolari pentru dispozitivele de securitate, care să protejeze această comoară. Am primit o scrisoare prin care ni se spunea că nu ne pot trimite cilindrul din cauza tulburărilor din Ashura”, a relatat Baghai. Londra se prevalează de ciocnirile care s-au produs între forţele de ordine şi partizanii opoziţiei de la Teheran din 27 decembrie 2009, pentru a tergiversa şi mai mult restituirea tezaurului. Mai nou, British Museum a anunţat că mai păstrează artefactul pentru continuarea cercetărilor lingvistice.
Cilindrul lui Cyrus al II-lea cel Mare este din lut şi cuprinde o scriere cuneiformă în limba akkadiană. Documentul pe argilă are o importanţă uriaşă. Împăratul persan a poruncit întocmirea lui în anul 539 î.H., după înlăturarea regelui babilonian Nabonidus. Textul arată că Nabonidus era necuviincios şi, de aceea, victoria lui Cyrus era plăcută lui Marduk, zeul suprem în Babilon. Împăratul persan este lăudat pentru îmbunătăţirea vieţii babilonienilor, pentru repatrierea popoarelor strămutate, pentru reconstrucţia templelor şi a sanctuarelor. Cyrus i-a lăsat şi pe evreii captivi din Babilon să se întoarcă la Ierusalim. Documentul confirmă practic relatările biblice din Cartea lui Ezra, Isaiia şi din Cronici. Cilindrul a fost descoperit în 1879 de către Hormuzd Rassam, asistentul arheologului britanic Austen Henry Layard, la temeliile Esagilei, principalul templu din Babilon.
În 1970, şahul iranian Mahomed Reza Pahlavi Aryamehr declară Cilindrul lui Cyrus drept simbol al domniei sale şi îl invocă atunci când va marca 2500 de ani de monarhie la Teheran.
Limba akkadiană, în care este scris textul, este cea mai veche limbă semitică din antichitate, vorbită mai ales în Irakul de azi. Era limba de cancelarie a epocii pentru Orientul Mijlociu. După cucerirea persană, akkadiana a coexistat cu aramaica. Ambele limbi s-au infleunţat reciproc, până când aramaica a înlocuit akkadiana şi în cancelarie.
O copie a Cilindrului se află în sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, tocmai pentru că se consideră că e cea mai veche cartă a drepturilor omului. Strategia lui Cyrus era simplă: acorda libertăţi religioase şi politice tuturor regilor care acceptau să devină “clienţi”, cum aveau să-i numească romanii pe vasalii lor de mai târziu, pe care îi supuneau, îi foloseau, apoi îi anihilau. Aşa a reuşit Cyrus să supună mare parte din Asia Centrală (Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana), apoi Noul Babilon, Regatul Caldeu din Siria, Fenicia, Palestina, până la graniţele cu Egiptul. La fel dorea să procedeze şi cu Tomiris.
Textul cuprinde două părţi: A, aflat în proprietatea British Museum, şi B, care a fost în proprietatea Universităţii din Yale. Astfel, Isaiia spune: „Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cyrus, pe care-l ţine de mînă, ca să doboare neamurile înaintea lui, şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă: ,Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărîma uşile de aramă, şi voi rupe zăvoarele de fier.” Iar în Cartea a doua a Cronicilor (Paralipomena) se arată: „Aşa vorbeşte Cirus, împăratul Perşilor: „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pămîntului, şi mi-a poruncit să-i zidesc o casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul, Dumnezeul lui, să fie cu el, şi să plece!”
Această “bunăvoinţă” a lui Cyrus era o capcană politică întinsă celor slabi pentru ca el să-şi extindă imperiul. În mare parte a reuşit. În momentul în care a dorit să cotropească ţinuturile massageţilor, soarta i-a fost potrivnică.
Viorel Patrichi
“Tunc Tomyris regina, aucta victoria tantaque praeda de inimicis potita, in partem Moesiae, quae nunc a magna Scythia nomine mutuato, "minor Scythia" appellatur, transiens, ibi in Ponti Moesiaco litore Tomes civitatem suo nomine aedificavit”.
(Jordanes, “Getica sive De origine Actibusque Getarum”)
“După ce a obţinut această victorie şi după ce a luat aşa de multă pradă de la duşmanii ei, regina Tomiris a trecut spre acea parte din Moesia, care acum se numeşte Sciţia Minor, un nume care vine de la Scitia Mare, şi a construit cetatea Tomis pe ţărmul moesian al Pontului, după numele ei”. Aşa scrie istoricul Jordanes (Iordanes) pe la anul 551 d.H., în lucrarea “Getica sau Despre originea şi faptele geţilor”. Pe-atunci era episcop şi locuia – după opinia unor istorici – undeva pe malul Dunării de Jos din Dacia. Got de origine, Iordanes era mai aproape de evenimentele evocate, în comparaţie cu noi, şi avea acces la documente pe care nu le vom mai găsi niciodată. Istoricul avea la dispoziţie multe izvoare dispărute astăzi, printre care şi cele 12 cărţi scrise de Cassiodorus.
Mărturia lui este cea mai bună dovadă că regina Tomiris a pus bazele cetăţii Tomis.
Unii cronicari din Grecia au acreditat ideea că Tomiris era… de neam iranian şi că ea conducea poporul massageţilor care ar fi fost tot perşi. Din acea perioadă porneşte şi confuzia dintre massageţi şi sciţi, care erau însă unul şi acelaşi popor, cu denumiri diferite, atribuite de neamuri diverse. Aşa cum am spune astăzi daci-geţi-traci, valahi-moldoveni-munteni-transilvăneni-olahi-români. Iată câte denumiri pentru acelaşi popor.
Massageţii (sciţii) erau dacii nomazi, care au migrat spre est, începând din epoca fierului, când s-a înregistrat un adevărat boom economic şi demografic. Ei au ajuns astfel până în Asia Centrală, au purtat războaie cu perşii, iar mai târziu s-au aliat pentru a ataca Babilonul.
Cirus cel Mare a vrut să cucerească Massageţia, un stat care nu poate fi reconstituit cu precizie astăzi. Sfetnicii l-au sfătuit pe împărat să întindă o cursă sciţilor care îl urmăreau după o primă victorie. Massageţii (sciţii), conduşi de Spargapises, fiul reginei Tomiris, au dat peste o tabără abandonată, în care au găsit mult vin, o băutură necunoscută pentru ei care consumau haşiş, pretinde Herodot. Cum nu erau obişnuiţi, massageţii s-au îmbătat şi perşii lui Cirus i-au măcelărit în somn. Perşii l-au luat prizonier pe Spargapises. Tomiris i-a trimis o solie lui Cirus, cerându-i să-l elibereze din robie pe fiul ei şi să nu traverseze cu oastea fluvial Sîr-Daria. Fiindcă nu suporta umilinta, Spargapises s-a sinucis când s-a trezit din beţie, iar Cirus a trecut fluviul. Tomiris l-a învins pe împăratul perşilor, i-a tăiat capul şi i l-a aruncat într-un cazan cu sânge de om. Mesajul era înfricoşător: duşmanul lacom să se sature de sânge.
Să preferăm adevărul istoric unei legende
Prima atestare documentară pentru Tomis datează din anul 657 î.H. Aici se formase o colonie de greci din Milet. Romanii au cucerit cetatea Tomis în anul 71 î.H. Dacii nu mai aveau controlul asupra cetăţii. Conform unui recensămînt din anul 202, Tomis (Constanţa) avea 310.471 locuitori. În timpul împăratului Constantin cel Mare, Tomis a fost botezată Constantiana. Împăratul avea o soră Constantiana, o fiică ce purta acelaşi nume, un fiu Constanţius. Pe tatăl împăratului Constantin îl chema tot Constanţius. Unii susţin că denumirea era dată în onoarea surorii lui Constantin cel Mare, care era tot trac de origine.
Mai târziu, turcii îi spuneau acestui oraş Köstence. Se observă, prin urmare, că otomanii au preluat – în pronunţie proprie, desigur – o denumire bizantină mai veche. De ce nu am putea acepta că grecii au menţinut vechiul nume Tomis, aşa cum l-a lăsat Tomiris? Fiindcă aşa s-a întâmplat în istorie cu toate toponimicile sau hiodronimicile importante din antichitate: o populaţie, devenită dominantă datorită expansiunii imperiale, a păstrat frecvent vechile denumiri date locurilor de etniile cucerite. De exemplu, Dunărea, cuvânt ce provine din hidronimicul traco-dacic Donaris, s-a conservat până în limba română contemporană. Aromânii au păstrat forma scurtă Duna. Unii lingvişti încă mai consideră că numele ar fi origine persană sau scitică, adică massagetă. Dar asta este o altă chestiune.
Să revenim însă la Tomis, care avea să devină treptat un emporion grecesc (factorie comercială). Istoricii români preferă să explice originea denumirii Tomis din legenda lui Iason, grecul care a plecat cu corabia argonauţilor în Colhida (Georgia de azi), ca să fure lâna de aur.
Pe timpul romanilor, Tomis era o adevărată metropolă. Devine loc de exil pentru poetul latin Ovidiu. O altă prezenţă istorică insuficient valorificată de agenţiile turistice de la ţărmul Mării Negre. În timpul Imperiului Bizantin, Constantin cel Mare a reconstruit cetatea şi i-a schimbat numele în Constantiana. După prăbuşirea Imperiului Bizantin, oraşul decade sub loviturile migratorilor. Portul va fi menţionat abia în secolul al XIII-lea, în hărţile negustorilor italieni, care au şi construit Farul Genovez. Turcii îi vor spune Kustendji sau Köstence.
Încă din copilărie, Iason a fost trimis de tatăl său Aeson, regele din Iolcus, pe muntele Pelion, ca ucenic la centaurul Chrion. Între timp, Aeson a fpst detronat de Pelias, fratele vitreg al regelui. Când a ajuns major, Iason s-a întors acasă şi s-a prezentat în faţa lui Pelias şi i-a cerut tronul. Ca să-l piardă, Pelias acceptă, dar cu o condiţie: să-i aducă lâna de aur a berbecului din Colchis. Argus, fiul lui Phrixus, construieşte corabia Argo şi pleacă apoi cu Iason spre Georgia de azi, cu alţi 50 de luptători. Aetes, regele din Colchis, l-a supus pe Iason la mai multe încercări grele pentru a lua lâna de aur. Iason a fost ajutat însă de Medeea, fiica lui Aetes. Medeea era deja o vrăjitoare vestită şi nepoata lui Circe. Grecul îi promisese fetei că o va lua în căsătorie şi Medeea fuge cu argonauţii. Ea l-a luat ca zălog pe Absyrtus, fratele mai mic. Regele Aetes a plecat cu corăbiile pe urmele argonauţilor, dar Medeea îl ucide pe fratele ei, îl taie în bucăţi pe care le aruncă apoi în apele Mării Negre (Pontul Euxin). Aetes zăboveşte căutând trupul fiului şi argonauţii scapă de urmărire.
După Pacuvius, Iustinian şi Diodorus, bucăţile “temno” (τέμνω) din trupul lui Absyrtus ar fi căzut în locul care avea să se numească Tomis. Cum a derivat însă cuvântul “Tomis” din “temno” nu reuşeşte nimeni să ne convingă, dar până astăzi, explicaţia mitologizantă este acceptată inclusiv de oficialii actuali de la Constanţa. Explicaţia documentată, oferită de Iordanes, un-i tulbură. Aşa se şi explică de ce, în 2007, când doctorul Napoleon Săvescu de la New York s-a oferit să aducă o statuie a lui Tomiris la Constanţa, primarul Radu Mazăre s-a opus categoric. Explicaţia dată de Iordanes ar putea fi valorificată inteligent de agenţiile de turism de pe litoral, însă mai avem până vom accepta propria istorie veche.
Justiţiara lumii vechi şi amazoanele
Lumea fascinantã a tracilor a oferit antichitãţii douã personalitãţi emblematice, considerate drept modele pentru orice posibilã istorie universalã a moralei rãzboinicilor: Tomiris, regina massageţilor, şi Dromichete, regele
dacilor din sudul Carpaţilor. Despre Tomiris ştiu mai multe occidentalii, decât românii de astãzi. Norocul nostru a fost cã Diodor din Sicilia a descris scena de la Helis, în care Dromichete l-a dojenit pe Lisimah printr-o parabolã demnã de regele Solomon. Este acolo cea mai frumoasã, cea mai paradoxalã maieuticã politicã din istoria universalã. Despre Dromichete, învãţau pânã şi copiii din România, dar şi acest rege pare sã fie uitat. Fãcãtorii de manuale nu
mai vor sã ofere exemple morale copiilor noştri.
Cu siguranţã, Tomiris ar fi rãmas necunoscutã pentru cultura europeanã, dacã nu ar fi reuşit sã-l învingã pe Cirus cel Mare, regele perşilor, în anul 529 î.H. sau 530. Cirus se numea Kuruş, Kiros sau Keyhusrev, în limba persanã veche – farsi. El a domnit în perioada 576–529 î.H. A pus bazele Imperiului Persan şi a fondat dinastia Achaemenizilor. Ca un Baiazid al perşilor, el a cucerit Regatul Mezilor, Regatul Lydia şi regatul Noului Babilon. A unit cele douã regate iraniene. Cirus voia sã cucereascã şi Egiptul, dar Tomiris i-a scurtat destinul de cotropitor. Rãzboiul cu massageţii a avut loc pe fluviul Sîr Daria, în Asia Centralã.
Trebuie sã evaluãm celebra scenã cu apriga regină Tomiris din perspectiva moralei rãzboinicilor care-şi apãrau poporul, altfel nu vom înţelege nimic.
Tomiris, sau Thamiris dupã alţii, a impresionat antichitatea prin lecţia ei asprã, pe care i-a oferit-o lui Cirus. Era sancţiunea datã de un rãzboinic unui rege învins în numele dreptului massageţilor la viaţã şi la existenţă liberă.
Momentul este foarte asemănător cu pilda oferită de Dromichete invadatorului Lisimah peste două sute de ani. La o distanţă atât de mare în timp, cei doi regi par să se conducă după aceleaşi legi morale nescrise ale păcii şi războiului.
În această mentalitate, rezidă practic etica lumii moderne, care prevede dreptul la viaţă liberă pentru fiecare popor. Dar cine vrea pace pentru naţiunea lui, trebuie să se pregătească intens de război, spune un vechi principiu din ştiinţa
conducerii statelor. Iar Tomiris l-a aplicat întocmai pentru a învinge cea mai mare armată a lumii de-atunci. (Pe acest principiu al descurajării s-a bazat şi blocarea cursei înarmării nucleare de astăzi…).
Prin urmare, nu doar scena dramatică, în care frumoasa regină a aruncat capul lui Cyrus în cazanul cu sânge, avea să-i impresioneze pe artiştii din epoca iluminismului şi apoi a romantismului. Ei au reţinut semnificaţia morală a
pedepsirii cotropitorului în numele dreptului sacru al popoarelor la libertate – idee foarte dragă tuturor celor care au teoretizat noţiunea de „naţiune“ în secolul al XIX-lea.
Mai civilizaţi decât indienii
De-a lungul veacurilor, echivocul originii massageţilor a fost alimentat şi cultivat pânã astăzi şi din cauza unor izvoare istorice apparent contradictorii. Unii îi confundã pe massageţi cu sciţii, alţii susţin că massageţii ar fi o ramură a sciţilor. În realitate, povestea lui Tomiris şi a massageţilor este cea
mai semnificativă ilustrare a ideii că o ramurã a tracilor a migrat spre răsărit din regiunea carpato-danubiano-balcano-pontică încã din epoca fierului. Ne-am obişnuit cu ideea că migraţiile s-au produs numai dinspre Asia spre Europa şi încă nu părem pregătiţi să acceptăm că fenomenul a fost şi invers în anumite epoci istorice vechi.
După cum spuneam, Iordanes scrie că, după victorie, Tomiris, Tamiris sau Timirise – după alte izvoare – a venit cu corăbiile pline de pradă în Dobrogea de astăzi şi a pus bazele cetăţii. Descrierea massageţilor este foarte expresivã şi la Herodot: luptători pe jos sau pe cai, arcaşi neîntrecuţi, dar şi curajoşi mânuitori de lance. Purtau armuri împodobite cu aur. Erau monogami, dar văduvele de război erau ţinute în colectivitate. Aveau o religie monoteistă, ca toţi dacii. Ei se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. Sacrificau cai pe altarele Soarelui. În cartea „De origine actibusque Getarum“ – „Despre originea şi faptele geţilor“ – Iordanes, get, adică dac de origine, după alţii – got, îl reconfirmă pe Herodot. El precizează însă că este
vorba despre acelaşi neam.
Fiind conducătoarea unui asemenea popor, făcând apoi dovada unor fapte fãrã precedent, Tomiris continuã sã-i fascineze şi astãzi pe cei care se apropie de istoria veche. Unii cred că Tomiris stãpânea regatul amazoanelor, dar,
dupã cum spun scrierile vechi, regina a urmat la tron după moartea regelui. Eminescu o imagineazã pe Tomiris în epopeea „Gemenii“, încã prea puţin cercetată. Kazahii de astăzi au convingerea că istoria lor a început cu... Tomiris.
Massageţii erau numiţi Saka. Unii istorici turci cred şi astãzi că massageţii erau de neam turcic, fiind iranizaţi odatã cu migraţia lor spre răsărit!
Autohtonii din Tadjikistan şi cei din Turcmenistan se revendică tot de la massageţi. Uzbecii cred la fel.
Cambize a cucerit Egiptul cu ajutorul massageţilor, celebri în epocă datoritã cailor lor fără egal. Turcmenii susţin cã rasa de cai Akhal-Teke provine de la massageţi. Cai pe care i-au folosit mai târziu Darius şi Alexandru Macedon în campanile lor militare. Unii istorici consideră că massageţii au fost asimilaţi de iranieni şi de chinezi.
Oricât de diverse ar fi opiniile, toţi cercetãtorii străini au cãzut însã de acord pe o singurã idee: massageţii erau de origine europeanã. Tomiris era asemuitã cu Talestris, regina amazoanelor de mai târziu. Paulus Peter Rubens şi-a intitulat tabloul „Tomiris, regina sciţilor“. Mattia Preti a pictat şi el un tablou cu Tomiris. Iordanes o consideră pur şi simplu „Getarum regina“.
Dante Alighieri spune în „La Divina Comedia“: „Mostraba la ruina y el crudo estrago / que hizo Tomiris, cuando dijo a Ciro: / „Sangre quisiste, y yo de sangre te harto“. Musaev a scris baletul „Tomiris“. O întreagã tradiţie lăsată de o femeie care l-a sfidat pe cel mai puternic al lumii din acea perioadă: „Refuz sã mã mãrit cu tine şi jur pe Soare, domnul suprem al massageţilor, că te voi sãtura de sânge“, i-a scris Tomiris lui Cirus, după cum povesteşte Herodot în „Istorii“. La fel ca pe sciţi, perşii le spuneau massageţilor Sakâ, iar grecii îi numeau Skythai. Chinezii le ziceau „Sai“. Alţii le ziceau „gimirru“ – cimerieni. Herodot afirmă că massageţii au condus 28 de ani nord-vestul Iranului. Massageţilor li se mai spunea ApâSakâ, adicã „oamenii de la apã seacã“, dupã numele vechi al Mãrii Aral, astăzi secată complet. În limba românã veche, se spunea tot „apî sacî“. Perşii le mai spuneau şi Dahâ sau Dai.
Istoricul bizantin Theophan îi confundă pe massageţi cu turcii: „La est de Don, locuiau turcii, numiţi în antichitate massageţi. Perşii îi numeau în limba lor kermikhions. Massageţii erau sciţi din punct de vedere cultural“.
Aici ar merita menţionat că massageţii credeau că neamul lor se trage dintr-o femeie-şarpe. Aici se întâlnesc cu cabirii din Dacia, de unde au plecat. Massageţii au ajuns până în Asiria, unde s-au aliat cu regele Assurbanipal contra
Mezilor, în perioada 669–626.
Herodot scrie că massageţii îşi mâncau bătrînii, dar “nu se împerecheau în drum, asemenea câinilor, cum fac inzii”. Femeia era purtată în carul cu coviltir. Bărbatul îşi atârna cucura cu săgeţi în afara coviltirului, semn că femeia “este ocupată”.
Cilindrul lui Cyrus şi o altă minciună istorică
Iranul a anunţat în ianuarie 2010 că rupe relaţiile cu British Museum de la Londra fiindcă Londra refuză să restituie celebrul Cilindru al lui Cyrus, considerat cea mai veche declaraţie a drepturilor omului. “Având în vedere că Cilindrul lui Cyrus nu a fost transferat Iranului, am depus plângere la UNESCO împotriva British Museum şi am hotărât să rupem relaţiile”, a afirmat Hamid Baghai, responsabil al organizaţiei iraniene pentru patrimonial cultural şi turism.
Artfecatul din argilă cuprinde o proclamaţie a regelui persan Cyrus al II-lea, scrisă după ce acesta a cucerit Babilonul, în anul 539 î.H. “Cei de la British Museum ne-au tot promis că ni-l vor restitui în septembrie, apoi în noiembrie şi, în cele din urmă, pe 16 ianuarie 2010. Am cheltuit până în present 200 000 de dolari pentru dispozitivele de securitate, care să protejeze această comoară. Am primit o scrisoare prin care ni se spunea că nu ne pot trimite cilindrul din cauza tulburărilor din Ashura”, a relatat Baghai. Londra se prevalează de ciocnirile care s-au produs între forţele de ordine şi partizanii opoziţiei de la Teheran din 27 decembrie 2009, pentru a tergiversa şi mai mult restituirea tezaurului. Mai nou, British Museum a anunţat că mai păstrează artefactul pentru continuarea cercetărilor lingvistice.
Cilindrul lui Cyrus al II-lea cel Mare este din lut şi cuprinde o scriere cuneiformă în limba akkadiană. Documentul pe argilă are o importanţă uriaşă. Împăratul persan a poruncit întocmirea lui în anul 539 î.H., după înlăturarea regelui babilonian Nabonidus. Textul arată că Nabonidus era necuviincios şi, de aceea, victoria lui Cyrus era plăcută lui Marduk, zeul suprem în Babilon. Împăratul persan este lăudat pentru îmbunătăţirea vieţii babilonienilor, pentru repatrierea popoarelor strămutate, pentru reconstrucţia templelor şi a sanctuarelor. Cyrus i-a lăsat şi pe evreii captivi din Babilon să se întoarcă la Ierusalim. Documentul confirmă practic relatările biblice din Cartea lui Ezra, Isaiia şi din Cronici. Cilindrul a fost descoperit în 1879 de către Hormuzd Rassam, asistentul arheologului britanic Austen Henry Layard, la temeliile Esagilei, principalul templu din Babilon.
În 1970, şahul iranian Mahomed Reza Pahlavi Aryamehr declară Cilindrul lui Cyrus drept simbol al domniei sale şi îl invocă atunci când va marca 2500 de ani de monarhie la Teheran.
Limba akkadiană, în care este scris textul, este cea mai veche limbă semitică din antichitate, vorbită mai ales în Irakul de azi. Era limba de cancelarie a epocii pentru Orientul Mijlociu. După cucerirea persană, akkadiana a coexistat cu aramaica. Ambele limbi s-au infleunţat reciproc, până când aramaica a înlocuit akkadiana şi în cancelarie.
O copie a Cilindrului se află în sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, tocmai pentru că se consideră că e cea mai veche cartă a drepturilor omului. Strategia lui Cyrus era simplă: acorda libertăţi religioase şi politice tuturor regilor care acceptau să devină “clienţi”, cum aveau să-i numească romanii pe vasalii lor de mai târziu, pe care îi supuneau, îi foloseau, apoi îi anihilau. Aşa a reuşit Cyrus să supună mare parte din Asia Centrală (Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana), apoi Noul Babilon, Regatul Caldeu din Siria, Fenicia, Palestina, până la graniţele cu Egiptul. La fel dorea să procedeze şi cu Tomiris.
Textul cuprinde două părţi: A, aflat în proprietatea British Museum, şi B, care a fost în proprietatea Universităţii din Yale. Astfel, Isaiia spune: „Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cyrus, pe care-l ţine de mînă, ca să doboare neamurile înaintea lui, şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă: ,Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărîma uşile de aramă, şi voi rupe zăvoarele de fier.” Iar în Cartea a doua a Cronicilor (Paralipomena) se arată: „Aşa vorbeşte Cirus, împăratul Perşilor: „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pămîntului, şi mi-a poruncit să-i zidesc o casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul, Dumnezeul lui, să fie cu el, şi să plece!”
Această “bunăvoinţă” a lui Cyrus era o capcană politică întinsă celor slabi pentru ca el să-şi extindă imperiul. În mare parte a reuşit. În momentul în care a dorit să cotropească ţinuturile massageţilor, soarta i-a fost potrivnică.
Viorel Patrichi
luni, 17 mai 2010
Vedere de pe Centură. România fără pempărşi
“Eu cred că o ţară care încearcă să prospere prin creşterea taxelor seamănă cu un om care, stând într-o găleată, încearcă să se ridice trăgând de toartă”
(Winston Churchill)
Nu ştiu cât de mult se pricepea la economie Sir Winston Churchill, care făcea planuri pentru Imperiul Britanic pe şerveţele, cu feciorelnicul Stalin, dar noi chiar am ajuns în găleată. Parcă aşteptăm să ne răstoarne cineva, cu tot cu zoi, că la toartă nu mai ajungem. De-acolo ţin alţii. Dar am văzut aurora când l-am auzit pe Dinu Păturiciu cum cere el amnistie fiscală pentru băieţii care au scos de pe meleagurile patriei vreo 18 miliarde de euro, pe care i-au pus la clocit prin Elveţia. Dacă Guvernul uită să-i mai întrebe cum şi-au făcut ei averile, băieţii abia aşteaptă să aducă banii înapoi şi va curge lapte cu miere. Cum să nu fii impresionat când apare un asemenea plan de salvare din partea unui patriot care şi-a cumpărat puşcărie prin Norvegia? Dar, oricum, nu-i întreabă nimeni fiindcă, de două decenii, statul roman este într-o amnezie totală. Strânge taxe de la amărâţi şi mai scoate câte un Cătălin Voicu la televizor pentru circ. (Mai nou, mări Cătălin, copil de pripas de-al lui Tataie, şi-a tras cavou la Belu peste mormântul unui general, erou al războiului din 1877.). Şi ce bine i-ar cădea o amnistie arhitectului, care şi-a îngropat compasul şi echerul, dacă statul ar uita să-i mai ceară cei aproape 700 de miliaone de euro de la Rompetrol, reeşalonaţi elegant de Nepotu Mătuşii Tamara…
Ce mai “duduia” economia lui Motocicleanu!
Marinelu l-a trimis pe Micu Pirania să frece puntea şi îşi asumă toate dudele guvernării. Taie pensii, taie salarii fiindcă, se sfădeşte cu experţii de la Fondul Monetar Internaţional, că, oricum, nu mai candidează. Ce făcea Tataie cu Nepotu Mătuşii Tamara, pe când acesta era la Palatul Victoria, e floare la ureche. Şi el îi sictirea pe cei din Partidu lu Mukles, amintiţi-vă de episodul “Futu-vă muma-n cur că mi-aţi distrus prestigiul şi partidu, nenorociţilor!”, dar Marinelu e mai metodic cu Bocii. Ştie cifre, înţelege mai bine mecanismele economice. I-a cerut Micului Pirania să scoată “toate năzbâtiile din program, care s-au inventat în perioada de veselie parlamentară, precum pempărşi pentru copii”. Cum să nu te înfurii când vezi că aleşii au inventat până şi sporul de plictiseală pentru funcţionari? Timp de douăzeci de ani, a fost hălăchie în această ţară. Au furat de-au rupt, au dat legi în batjocură, mai rău decât grecii. Gata, am ajuns la fundul sacului. Poate să fie genial Emil Boc. Ce să facă? De unde să aducă bani? Din economia lui Motocicleanu, care “duduia”? Plătim preţul inconştienţei genmeralizate. Politicienii au mituit naţiunea 20 de ani, fără s-o pună la muncă. S-a terminat, nu mai avem ce înstrăina! Ar mai fi căile ferate, pădurile, munţii, litoralul, era să zic fondul de pensii…
Eu nu am prejudecăţi politice, dar sunt naţionalist autentic şi văd ce se întâmplă. Până şi corifeii de la Curtea Constituţională, chiar dacă au lefuri cosmice, au votat pentru desfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Integritate. Spunem frecvent că un demnitar public trebuie plătit foarte bine ca să nu fie coruptibil. Iată proba pe dos. Şi din nou un ambassador american (de data asta, Mark Gitenstein) ne-a dat peste ochi: Ce-aveţi, bă, cu ANI? A venit criza? Babalâcii de la Curte au rupt-o la fugă spre pensie ca să nu piardă bănetu. Atât îi duce mintea pe demnitarii noştri, până la micul lor interes meschin. Sunt şi ei ca noi. De unde să scoatem alţii ca nişte arhangheli?
Tot pe loc, tot pe loc, că vine şi domnu Boc!
Târg mare într-un sat de pe malul Siretului. Trece un moşneag jbanghiu cu un cucoş pitic subsuoară.
- Bădie, di vânzari-i cucoşu ista amerecan?
- Dî!
- Cum îl cheamă?
- Boc.
- Boc? Di şi Boc?
- Pentru că-i mittel ş-al draculu…
- Calcî?
- Calcî tăt şi prindi: puicuţe, găini bătrâni, gâşti, răţî, curşi, babi, pensîonari, profesori, doctori, aviatori, tăt, tăt! Nhic nu scapî!
- Ş-atunşi di şi-l vinz?
- Di la o vremi, o prins a căta chiorâş chiar şî la mini…
Dincolo de orice glumă, România seamănă cu un vapor găurit în toate părţile. Degeaba trimiţi un matroz iute să astupe găurile fiindcă nu va reuşi. Mai ales că majoritatea găurilor au fost făcute de alţii.
Situaţia este extrem de gravă dacă Micu Pirania a tăiat în carne vie şi în campania electorală a Marinelului, taie şi acum. Nu izbuteşte încă să atace pensiile speciale, chiar dacă a promis că le tuned cu 90%. Aşteptăm cu interes să vedem ce vor face. Şi iar mi-aduc aminte de Micu Titulescu, al cărui nume l-am găsit pe proiectele de legi pentru pensii speciale, alături de Daciana lui. Mai erau şi alţi politicieni, dar pe el l-am reţinut. Fiind procuror, el chiar nu ştia că este illegal şi imoral să atribui pensii cosmice unor indivizi care nu au cotizat la fondul de pensii în mod corespunzător? El, ca jurist şi social-democrat, nu pricepea că, prin asemenea legi, se induc tratamente discriminatorii la adresa majorităţii pensionarilor care primesc pensii în funcţie de cotizaţia depusă?
Timp de 20 de ani, politicienii noştri s-au comportat ca administratorul meu de la bloc: când l-am întrebat ce se întâmplă cu fondul de rulment, mi-a zis verde că nu mai există. Omul nu cunoştea noţiunea, dar topise banii. Am văzut mulţi aleşi care susţin la televizor că nu mai există bani pentru pensii. Niciun ziarist nu pune o întrebare simplă acestor Caritaşi de stat: Unde sunt banii depuşi de oameni timp de 30-40 de ani? Dacă alte guverne au deturnat fondul de pensii, trebuie anchetaţi cei vinovaţi. Eu credeam că un guvern care pleacă dă în primire cu process verbal gestiunea guvernării, ca la orice magazie de cazmale şi lopeţi. Nu poţi justifica lipsurile, plăteşti! A cheltuit Motocicleanu miliarde pe clientela lui înainte de alegeri? Foarte bine, să fie anchetat. A vândut platoul continental din jurul Insulei Şerpilor înainte de terminarea procesului? Bravo lui, să fie judecat şi condamnat pentru asemenea act de trădare naţională. Ce fel de dictator este cel pe care îl sfidează public până şi Nataşa Pivniceru Kaghebelu, în numele inamovibililor? Avem cea mai coruptă justiţie din Europa şi pe ei nu-i tulbură nimic. Marinelu nu a reruşit măcar să-l aducă înapoi nici pe Nicolae Popa de la FNI-GELSOR. E adevărat că Indonezia este foarte departe şi omu vine pe jos…
Şi sare Ţapu imediat pe sticlă şi spune că Marinelu este un dictator ca… Vladimir Putin. E adevărat că Putin i-a făcut pe mulţi să îngheţe. Mihail Hodorkovski, puştanul miliardar, a înfundat puşcăria, chiar dacă au sărit toţi prietenii lui de la Buhuşi, rătăcitori prin America. Ce fel de dictator este Marinelu, dacă nu reuşeşte să înfunde niciun grangur mai adânc, aşa cum ne-a promis? Acolo sunt banii, nu la văduvele de război…
“O comunicăm altfel decât o spunem”
Prostănacu bâjbâie iar pe la porţile Cotrocenilor: dacă nu a fost ales preşedinte, măcar să facă Partidu lu Mukles o petiţie naţională, pentru înlăturarea Marinelului şi a Micului Pirania. Să punem adică de-o nebunie şi mai mare. Micu Titulescu i-a tras o smetie ca să priceapă cine conduce bordelul:
"Sunt foarte bune propunerile. Dacă câştigam alegerile prezidenţiale, eram într-o altă situaţie şi nu mai trebuia să ne luptăm cu ăştia. Acum trebuie să ne luptăm cu ei, şi trebuie să ne luptăm serios, nu cu discursuri, ci cu măsuri clare.” “Din păcate, echilibrul discuţiei noastre de astăzi, care ar fi trebuit să fie pe partea de soluţii, de chestiuni alternative, de răspunsuri la problemele oamenilor, riscă să se ducă, inclusiv prin prezenţa prietenilor din media aici, la noi, către chestiunea legată de anticipate. Lumea nu cred că este atât de preocupată de alegeri, lumea este obosită, eu nu ştiu nici la nivelul parlamentarilor dacă îmbrăţişează o astfel de teză", a cârtit Prostănacu.
"Numai un pic. Nici nu închidem discuţia, nici nu o reformulăm. Clapa cu comunicarea... că tot facem comunicare de ani de zile. Haideţi să luăm nişte decizii. Iarăşi o comunicăm altfel decât o spunem? Există a cincea soluţie? Sunt de acord. Eu zic să spunem că nu intrăm la guvernare decât după alegeri, că vor fi anticipate sau la termen, nu noi decidem. Iarăşi o dăm aşa... O tot comunicăm de ani de zile şi tot comunicăm înte noi în opoziţie. Nu v-aţi săturat?", l-a ăntrebat Micu Titulescu. Prostănacu nu şi nu, că vrea la guvernare din nou, cu programul bordelului şi cu premier de la PSD. După care a luat-o din nou:
"Cu cine? Cu Klaus Iohannis, cum aţi propus? Cum a propus Crin Antonescu, mă rog, nu dumneavoastră", i-a tăiat-o Micu Titulescu.
Vecina mea, frizeriţa, avea dreptate: “Nu era mai bine dacă era Geoană preşedinte?!”
Slalomul nuclear de la Washington
La reuniunea convocată de preşedintele american Barack Obama, pe probleme de securitate nucleară, au luat parte lideri din 47 de ţări. Ca reprezentare, este cea mai solidă participare de la Conferinţa de la San-Francisco din 1945, conferinţă care s-a ocupat de crearea ONU.
Denumirea forumului nu reflectă nicicum programul. După cum le-a relatat Obama invitaţilor, el intenţiona să folosească această întâlnire spre a se ajunge la adoptarea unui program concret pentru colectarea materialelor radiaoctive din diverse ţări lipsite de un control sever al acestor materiale care, altfel, ar putea nimeri în mâinile teroriştilor. Programul de colectare se va desfăşura pe patru ani, a anunţat Obama.
Riscul ca aceste substanţe să ajungă la terorişti este "cel mai serios pericol pentru securitatea Statelor Unite", a anunţat Obama. Şi evident, o primejdie pentru securitatea întregii lumi.
La Casa Albă, se consideră că acest forum va provoca atenţia întregii lumi pentru înţelegerea acestei probleme. Ne putem aştepta ca acest lucru să se şi întâmple. Mai ales că proiectul unui asemenea program era deja pregătit şi s-au stabilit şi sursele de finanţare. La succesul reuniunii contribuie şi faptul că, nici nu a trecut o săptămână de la semnarea Tratatului START-II între cele mai mari deţinătoare de arme atomice - Rusia şi SUA.
Dar iată că apare şi paradoxul: ca să ne asigurăm că mergem într-o direcţie, o luăm în altă parte. Chiar în ajunul venirii la Washington a liderilor străini, Obama a anunţat că alocă sume uriaşe pentru modernizarea arsenalului strategic american. Motivul acestei decizii este de înţeles: orice sumă se ratifică la Senat pentru Tratratul armelor ofensive şi pentru finanţarea legii senatorilor Richard Lugar - Samuel Nunn, pentru care se alocă banii necesari asigurării securităţii stocării şi distrugerii substanţelor fisionabile.
Mulţi experţi şi opinia publică internaţională atrag atenţia că ordinea de zi redusă a summitului ocoleşte tocmai tema cea mai gravă - proliferarea armelor nucleare. La această reuniune nu au fost invitate Iranul şi Coreea de Nord, a refuzat să vină premierul Israelului (Netanyahu şi-a trimis totuşi adjunctul). Agenda reuniunii a fost deliberat redusă pentru a se evita situaţiile conflictuale. Este vorba nu numai despre programele nucleare ale Iranului şi Coreii de Nord, dar au apărut semne că se amplifică mai mult cursa înarmărilor din sudul Asiei. Ne avertizează "The New York Times". După cum arată ziarul, Casa Albă închide ochii în faţa noii primejdii: au intrat în funcţiune noi fabrici de producere a materialelor nucleare în Pakistan şi există posibilitatea dezvoltării capacităţilor nucleare ale Indiei. Nu se poate exclude faptul că o serie de probleme legate de pericolul nuclear au fost ridicate de
participanţii la reuniune. Dar, cum se spune, "pe forum".
Toate acestea atestă gravitatea proliferării armelor nucleare şi dificultăţile în rezolvarea acestei probleme. Derzbaterile grele abia de-acum încep: la şedinţele Consiliului de Securitate al ONU, unde se vor decide paşii în relaţiile cu Iranul, la Conferinţa ONU privind Tratatul de neproliferare a armelor nucleare. Conferinţa va prilejui explicaţii între diverse grupuri de ţări participante la Tratat - membri oficiali ai clubului atomic, deţinători neoficiali de arme nucleare şi alte ţări. Este de aşteptat ca această controversă să fie foarte dură.
“Gata cu paradele la Moscova! Trebuie să facem ca Europa!”
Aşa le-a spus Mircea Druc basarabenilor care se dădeau de ceasul morţii cum să defileze ei prin Piaţa Roşie. “Trebuie să facem ce face Europa, dacă vrem Europa. Dacă ai declarat că te vrei integrat, atunci trebuie să faci ceea ce fac şi cei de-acolo, unde vrei să fii”. A ieşit apoi Mihai Ghimpu şi a făcut nişte declaraţii care mi-au adus aminte de mândria românească. Toată presa rusă şi ucraineană a sărit apoi pe el.
"Nezavisimaia Gazeta" intrase în panică: “Cu cât este mai aproape Ziua Victoriei, cu atât se depărtează mai mult unul de altul partenerii din CSI - Moldova şi Rusia. La Chişinău s-au auzit câteva declaraţii ale preşedintelui interimar Mihai Ghimpu, prin care Rusia, ca succesor juridic al URSS, a fost pusă în rând cu Germania hitleristă. Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, l-a rugat pe Ghimpu să nu folosească Ziua Victoriei pentru speculaţii politice. În replică, liderul moldovean a reamintit că Rusia are armată în Transnistria, care trebuie scoasă de-acolo şi s-a adresat României cu rugămintea de a ajuta la deblocarea negocierilor din punctul mort în care se află pentru reglementarea conflictului transnistrean.
Mihai Ghimpu a transmis rugămintea pentru medierea românească a dialogului dintre Chişinău şi Tiraspol cu prilejul vizitei oficiale, pe care a efectuat-o la Bucureşti în zilele de 27-28 aprilie. Trebuie spus că Ghimpu nu putea găsi un loc mai bun pentru a înrăutăţi şi mai mult relaţiile cu Transnistria : conflictul actual dintre cele două maluri ale Nistrului a început la sfârşitul anilor 1990 cu lozincile Frontului Popular privind unirea Moldovei cu România. Mihai Ghimpu era pe-atunci unul din liderii Frontului Popular din Moldova şi a scandat chemarea la unire la adunările naţionale din centrul Chişinăului. Locuitorii Transnistriei nu voiau cu România.
Acum, Ghimpu afirmă că militarii moldoveni nu au dreptul moral să participe la marşuri prin Piaţa Roşie câtă vreme armata rusă se află pe teritoriul Moldovei şi nu permite Chişinăului să controleze o treime din teritoriul republicii (Transnistria). Ghimpu a făcut această declaraţie într-un interviu pentru un post de radio din România. El a amintit de ocupaţia sovietică din Moldova, care a adus ţării pagube de multe miliarde.
Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, a precizat că Rusia recunoaşte Moldova ca stat suveran, în timp ce "vecinii ei din vest nu recunosc naţiunea moldovenească". El a subliniat că, în locul liderului moldovean, "ar fi îngrijorat tocmai de acest lucru". Lavrov l-a avut în vedere mai degrabă pe Traian Băsescu, preşedintele României, care, de multe ori, a declarat că în Moldova nu trăiesc moldoveni, ci români, şi a promis că "cele două state româneşti" se vor uni obligatoriu în cadrul Uniunii Europene. Dar ministrul rus, se pare, nu ştia că se adresa unui om pentru care noţiunea de "moldovean" de asemenea nu există: Ghimpu se consideră român şi visează la "marea unire". Şi paşaportul preşedintelui interimar al Moldovei este românesc. Mihai Ghimpu a refuzat să meargă la Moscova la Parada Victoriei, după care Alianţa pentru Integrare Europeană (partidele Liberal, Liberal Democrat, Democrat şi Moldova Noastră),
contra voinţei şefului statului, a hotărât să trimită militari moldoveni la paradă. Anterior, Ghimpu a declarat că nu intenţionează să meargă la Moscova pe 9 mai, câtă vreme se consideră în tabăra învinşilor de după războiul mondial. Se pare că el a avut în vedere faptul că România a luptat de partea Germaniei hitleriste în acest război.
Între timp, majoritatea liderilor din alianţa de guvernare au caracterizat drept "negândită", iraţională declaraţia lui Ghimpu care refuză participarea la mitingul de la Moscova, dedicat celei de-a 65-a aniversări a Victoriei în Războiul de Eliberare. Alianţa a hotărât să trimită la Moscova 70 de militari moldoveni, care vor reprezenta Moldova la parada din 9 mai. Costurile pentru cazarea, hrana şi asistenţa medicală le suportă partea rusă. Astfel, au sosit la Moscova pentru mitingul din Piaţa Roşie câte 70 de militari din 13 ţări: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Polonia, Azerbaidjan, Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrgîzstan, Moldova, Tadjikistan. Turkmenistan şi Ucraina. Fiecare detaşament va avea trei militari care vor purta drapelul naţional al ţării lor”.
Iată cum persistă gândirea lui Stalin chiar şi în mintea lui Serghei Lavrov, şeful diplomaţiei ruse: naţiunea moldoveneacsă există!
Diversiunea găgăuză continuă în Valea Perjei
IA REGNUM NOVOSTI ne asigură că “aderarea satelor bulgăreşti la Găgăuzia va permite găgăuzilor "să spargă geamul" spre Ucraina.
De multă vreme, locuitorii satului Tvardiţa din raionul Taraclia vor să treacă la Ceadîr-Lunga., scrie ziarul local "Edinaia Gagauzia" (Găgăuzia unită). Acum oamenii au trecut la fapte. Oamenii din satul Tvardiţa au făcut o adunare pentru constituirea unui grup de iniţiativă pentru organizarea unui referendum privind ieşirea din componenţa raionului Taraclia şi revenirea la raionul Ceadîr-Lunga. La şedinţă au venit reprezentanţi din administraţia raionului Taraclia, din domeniul sănătăţii şi de la notariat.
Motivul trecerii de la un raion la altul este simplu: satul Tvardiţa se află la 50 km de centrul raional actual, arată ziarul citat. Autobuzul spre Taraclia circulă doar de trei ori pe săptămână. În celelate zile, oamenii pot merge la oraş numai cu maşini de ocazie, care costă foarte mult. Toate problemele de sănătate, locative sau de altă natură se pot rezolva numai la centrul raional. Este neplăcut şi mulţi nu au bani. Iar Ceadîr-Lunga este la numai 12 km. De aceea, majoritatea locuitorilor merg, lucrează şi se tratează în acest oraş. Şefii raionului Taraclia au răspuns negativ la aceste cereri. Ei i-au acuzat pe oameni că fac agitaţie electorală pentru alegerea başkanului. "Cei din Tvardiţa fac agitaţie ca să intre în Găgăuzia. Ştiţi că în decembrie va avea loc alegerea başkanului. Poate vă întrebaţi de ce a apărut o asemenea iniţiativă. Pentru că liderii care îşi depun candidatura au aşa ceva în
program: unirea satelor bulgăreşti Tvardiţa, Korten şi Valea-Perjei cu Găgăuzia. Ei au nevoie de voi înainte de alegeri. După alegeri, nu mai au nevoie de voi", spune Uzunov din partea adminiustraţiei. "Mergem până la Curtea Europeană şi tot reuşim", au ripostat oamenii revoltaţi.
Câteva sate bulgăreşti pun deja problema aderării la Gagauz Yeri (Ţinutul Găgăuz), scrie ziarul "Puls". În satele Valea-Perjei şi Tvardiţa s-au creat comitete de iniţiativă. Prin crearea autonomiei în 1994, iniţiativa intrării unor sate bulgăreşti şi bulgaro-găgăuze în componenţa Găgăuziei nu a fost acceptată de Chişinău. Mihail Formuzal, başkanul Găgăuziei, s-a grăbit să se implice în acest proces, mai mult decât politicienii de la conducere. Başkanul a fost acuzat de separatism. Politologul Nikolai Ţviatkov din Valea-Perjei a precizat că raionul Taraclia s-a constituit pe criterii etnice: în el au intrat nu numai locuitorii de lângă Taraclia, dar şi satele mai îndepărtate din alte raioane, unde predomină bulgarii.
Ca şi în Găgăuzia, cei din raionul Taraclia preferă folosirea limbii ruse în administraţia de stat şi s-au creat unele condiţii pentru cultivarea limbii bulgare. Dar, rezolvând problema lingvistică, bulgarii din sudul Moldovei s-au trezit cu o problemă administrativă. "Spre deosebire de găgăuzi, vocea bulgarilor nu se aude la Chişinău. Iar raionul nu poate rezolva problema. Oamenii din aceste sate consideră că alocaţiile de la buget se distribuie dicriminatoriu între Taraclia şi satele subordonate", observă Ţviatkov. Poate nu întâmplător, majoritarea locuitorilor din Taraclia au votat cu Partidul Comuniştilor.
Deputaţii Viaceslav Untilă şi Iuri Kolesnik, liderii mişcării politice Acţiunea Europeană, îl acuză pe başkan că vrea "să refacă sistemul administrativ-teritorial al Moldovei". Ei au întocmit un raport către procuratura din raionul Taraclia că liderul Găgăuziei vrea să includă în componenţa autonomiei câteva noi sate (Tvardiţa, Korten, Valea-Perjei şi Kairaclia). Cei doi deputaţi spun că oficialii raionului Taraclia au informat Alianţa pentru Intertgrae Europeană cu o lună în urmă în legătură cu situaţia din regiune. De aceea, Kolesnic şi Untilă au cerut serviciilor speciale, Procuraturii Generale, Guvernului şi liderilor Alianţei "să se mişte pentru a opri tendinţele separatiste. Puterea de la Comrat încearcă să distrugă sistemul administrativ-teriorial al Moldovei pentru a crea o federaţie sau o confederaţie. Scopul este ca autonomia găgăuză să devină subiect de drept internaţional", a subliniat
Viaceslav Untilă. El precizează că Găgăuzia nu are ieşire directă la frontiera de stat şi că satele de lângă Taraclia au ieşire la graniţă şi permit astfel găgăuzilor să spargă geamul spre Ucrauina". (După recensământul oficial din 2001, în Ucraina trăiesc 31,9 mii de găgăuzi, majoritatea , adică 27,6% aflându-se la frontiera dintre Moldova şi regiunea Odesa. Totodată, printre găgăuzii moldoveni, dar şi printre cei ucraineni se răspândeşte ideea că este necesară unirea poporului găgăuz divizat în limitele unui stat unitar - noteasză IA REGNUM Novosti). Cei doi deputaţi cred că "Găgăuzia are multe drepturi şi se consideră un exemplu de autonomie pentru Uniunea Europeană. Găgăuzia nu are motive să-şi modifice statutul, dar se foloseşte de faptul că liderii de la Chişinău vor să modifice Constituţia şi acţionează pe furiş. Când noi le-am acordat autonomie lărgită, am fost un exemplu pentru
toată Europa şi toată populaţia Găgăuziei a fost mulţumită. Acum nu mai sunt mulţumiţi toţi, spune Iurie Kolesnic. În replică, başkanul Mihail Formuzal a spus că acuzele lui Untilă şi Kolesnik sunt o tactică prin care mai aude lumea de ei că sunt cetăţenii Moldovei. "Problema unificării unor sate din raionul Taraclia cu Găgăuzia este veche şi s-a ridicat înaintea alegereii mele ca başkan. Să cauţi în asta separatismul este absurd. Oamenii vor nişte standarde de viaţă socială mai bune. Ei vor să obţină mai uşor nişte servicii de la 5-10 kilometri, iar nu de la 50", a spus Formuzal.
După opinia Irinei Vlah, deputat din partea Partidului Comuniştilor (sic!), problema transferului câtorva sate din sudul R. Moldova sub jurisdicţia Găgăuziei există, precizează "Puls". Ea crede că pe locuitorii din satele Tvardiţa şi Valea-Pejei nu-i agită politica mare, cât îi provoacă la proteste problemele lor concrete de viaţă. "Başkanul Mihail Formuzal provine din satul Beşghion, un sat care se află în Autonomia Găgăuzia Yeri. El cunoaşte problemele oamenilor şi acum încearcă să se folosească de ele în scopuri politice", spune Irina Vlah. Şi Untilă ştie de această variantă şi nu exclude o reformă administrativă în Găgăuzia.
Concomitent şi la unison, forţele naţional-româneşti din R. Moldova au declanşat atacul la adresa başkanului găgăuz Mihail Formuzal, acuzându-l de separatism, scrie ""Gagauzlar". Pretextul a fost o scrisoare trimisă de Vasile Plagov, preşedintele raionului Taraclia, către preşedintele interimar Mihai Ghimpu.
Este interesant că până şi în interiorul Găgăuziei, comuniştii îl acuză pe Formuzal de românofilie, în timp ce "românilor" moldoveni başcanul le stă ca un os în gât, scrie gazeta "Gagauzlar". Un os pe care nici nu poţi să-l scuipi, nici să-l înghiţi. Atacurile la adresa lui Formuzal s-au înteţit după ce acesta a declarat că doreşte ca limba rusă să devină limbă oficială şi că ţara trebuie reunificată prin federalizare. Este clar că asemenea idei nu le stau la suflet "românilor" din Moldova. Deşi Formuzal a vorbit despre asemenea lucruri şi înainte, o reacţie atât de nervoasă la ideea reunirii prin separatism nu a existat până acum. "Românii" nu se aşteptau la o astfel de rezistenţă din partea găgăuzilor.
Trebuie spus că Găgăuzia a obţinut rezultate bune în ultimii ani, în timp ce raionul Taraclia nu se poate lăuda cu aşa ceva. Pentru locuitori, până la Taraclia sunt 50 de kilometri, iar până la Ceadîr-Lunga - 12. Locuitorii nu vor să rămână outsideri. "Peştele caută apă mai adâncă, omul merge unde e mai bine", spune un proverb popular (rusesc) . Şi mai este un lucru despre care nimeni nu vorbeşte, nici "românii" de-aici, nici chiar bulgarul Plagov. Reacţia a fost provocată de însuşi Mihai Ghimpu cu declaraţiile lui absurde despre apartenenţa şi unirea cu România. Bulgarii şi găgăuzii obişnuiţi nu se bucură de aşa ceva. Pentru comunişti acum e simplu să arunce benzină în foc. Ei îşi urmăresc scopurile. Ei vor să destabilizeze situaţia din sud ca să arate întregii Moldove că democraţii dezmembrează ţara, în timp ce pe vremea lor era linişte. Ei nimeresc doi iepuri dintr-o lovitură: aţâţă
Alianţa pentru Integrarea Europeană asupra başkanului Formuzal din Găgăuzia şi îl supun loviturilor din partea Chişinăului şi a comuniştilor locali.
Săptămâna trecută, s-a întrunit Consiliul de Securitate al Moldovei, la care a participat şi başcanul Găgăuziei Mihail Formuzal. Motivul invitării lui pe "covor" a fost pericolul extinderii Autonomiei Găgăuziei şi alipirea unor sate din raionul Taraclia. La această şedinţă, a fost chemat şi Ivan Plagov, preşedintele raionului Taraclia. Nu s-a dat publicităţii nimic despre discuţiile din şedinţă, precizează NIKA-press. Activiştii care susţin autoproclamata Republică Găgăuză afirmă că i-au sfătuit pe experţii de la Chişinău ca să înţeleagă mai bine procesele care au loc în sud, ca să nu mai revină la cauzele conflictului din 1990. (În octombrie 1990, ca reacţie la măsurile luate de conducerea Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti de unire cu România, Republica Găgăuză a anunţat că organizează alegeri pentru Consiliul Suprem al Găgăuziei. Acest lucru a fost un pretect pentru intraraea în
Găgăuzia a unor coloane de camioane cu activişti ai Frontului Popular şi a "voluntarilor" din România, însoţite de detaşamente ale Miliţiei cu scopul anulării alegerilor şi pentru suprimarea mişcării găgăuze pentru independenţă naţională. "Pohod na Găgăuziiu" (Marşul prin Găgăuzia) avea în frunte pe premierul Mircea Druc, unul din liderii Frontului Popular din Moldova. Acţiunea a dus la jertfe din rândul populaţiei găgăuze. Escaladarea conflictului a fost evitată datoriotă ajutorului din partea voluntarilor din Transnistria şi, de asemenea , prin intervenţia unor forţe armate ale URSS - nota IA REGNUM Novosti).
(Trebuie precizat aici că nu au existat "voluntari din România" şi nici "jertfe din rândul populaţiei găgăuze". Ulterior, s-a dovedit că morţii de la Podul din Dubăsari erau toţi etnici români din R. Moldova. Diversiunea Moscovei a permis atunci manifestarea deschisă a mişcării secesioniste din Transnistria - nota trad.).
Sudul R. Moldova, cunoscut şi sub denumirea de Bugeac (colţ, în limba turcă) a fost o zonă istorică de contact între diverse civilizaţii, etnii, culturi şi religii. Bugeacul a devenit, după prăbuşirea URSS, o regiune de impact între două state independente - Ucraina şi Moldova. Nu există frontiere etnice, culturale şi economice în limitele administrative din sudul R. Moldova. În anii tulburi din perioada 1989-1991, când s-a detaşat statalitatea găgăuză, care a dus la apariţia autonomiei naţionale a găgăuzilor în componenţa R. Moldova, bulgarii şi găgăuzii părţii moldoveneşti a Bugeacului s-au trezit separaţi din nou, de data aceasta prin graniţe administrative între autonomia Găgăuzia Yeri şi raionul autonom Taraclia. Alături de Republica Moldovenească Nistreană independentă, regiunile de sud ale R. Moldova, pentru care sunt caracteristice multietnicitatea şi larga răspândire a limbii ruse, au venit în
contact cu mişcarea agresivă naţionalistă pro-română, care a pus în pericol existenţa fizică a altor etnii din R. Moldova, arată ziarul "Ştiri din Găgăuzia". Românismul sau unionismul, devenit ideologie oficială a elitei de dreapta după dobândirea independenţei republicii, avea ca scop lichidarea statatlităţii moldoveneşti prin "reunificare" cu România şi asimilarea moldovenilor de către români.
În anii dramatici 1989-1991, populaţia bulgaro-găgăuză a participat intens la evenimentele politice . Ca reacţie la tentativele naţionaliştilor pro-români de a trece la limba moldovenească (română), în sudul R. Moldova s-au elaborat diverse proiecte de autonomie teritorialîă, unele punând problema unificării pământurilor de la Dunărre ale Ucrainei. A existat chiar şi un proiect al Republicii Basarabene, fundamentat pe criterii terioriale - autonomia găgăuzo-bulgară şi Găgăuzia propriu-zisă, ca formă de autodeterminare a poporului găgăuz. Toţi voiau păstrarea limbii ruse cu statut oficial şi a tuturor culturilor în Bugeac.
După cum se ştie, Legea privind statutul Autonomiei Găgăuzie Yeri a fost adoptată după votarea Constituţiei R. Moldova şi niciun articol de-acolo nu a intrat în Constituţia moldovenească, arată "Găgăuzia unită". Nu a îngrijorat pe nimeni acest lucru atunci. Eram toţi euforici, îi lăudam pe molodvenii cei buni şi înţelepţi, că ne-au dat autonomie.
La reuniunea din 8-9 martie 2002, Comisia de la Veneţia a confirmat justeţea cererii găgăuzilor de a include cerineţele lor în Constituţia R. Moldova privind statutul Autonomiei Găgăuze. La 27 iulie 2003, Parlamentul R. Moldova a fost nevoit să introducă în Constituţia R. Moldova modoficări privind statututl Găgăuziei. În articolul 11, există 7 puncte referitoare la această problemă. Dacă priveşti mai atent însă, poţi vedea că numai parţial s-au respectat recomandările Comisiei de la Veneţia. Se scrie acolo "găgăuzii", iar nu "poporul găgăuz". Corect era să se scrie că Găgăuzia este "o formă a autodeterminării poporului găgăuz". Este foarte important pentru a se înţelege că găgăuzii reprezintă un popor autohton în Moldova.
La sfârşitul lui decembrie 2009, Comisia de la Veneţia a trimis spre examinare către Parlamentul de la Chişinău concluziile sale. Astăzi iniţiativa locală de autoconducere a Găgăuziei este practic anulată. În timpul şedinţei Guvernului R. Moldova, başkanul Găgăuziei Mihail Formuzal a precizat că "Legea privind statutul juridic al Găgăuziei" nu se respectă. Consilierul prezidenţial Ştefan Urâtu a răspuns că Găgăuzia cere cam prea mult şi că ea este doar un raion ca toarte raioanele din R. Moldova. Astăzi Autonomia Găgăuză are suficiente elite intelectuale pentru a-şi apăra paşnic propriile drepturi, pe cale civilizată.
Cultul căpcăunului
Stalin este cel mai bun agent publicitar pentru Rusia
Ani la rând, în România s-a făcut reclamă pentru vodca „Stalinskaia”, după ce alţi producători au încercat, fără succes, să impună pe piaţă un rachiu prost, cu numele lui Nicolae Ceauşescu. Dacă ţuica Mult-Iubitului nu a mers, vodca lui Stalin s-a impus şi nimeni nu s-a întrebat de ce s-a permis ca numele şi chipul căpcăunului să apară pe toate ecranele. Dacă eşti primitiv, înseamnă că eşti puternic. Această percepţie neghioabă persistă mai ales printre ruşi. Aşa se explică de ce Stalin manifestă încă o atracţie morbidă asupra multor frustraţi.
Ruşii au marcat în stilul lor specific 65 de ani de la Victoria contra fascismului. Vladimir Putin a vrut astfel să dea un nou impuls patriotic poporului, dar nu putea fi atent la detalii. Barcak Obama nu a venit la Moscova, iar vizita lui Joe Biden nu a fost acceptată de Putin. Gordon Brown nu mai avea rost să vină şi l-a rugat pe prinţul Charles să-l înlocuiască. Premierul rus nu a fost de acord nici cu acest musafir. Regele Mihai a fost invitat, dar nu şi preşedintele României, deşi ţara noastră a pierdut mai mulţi militari în război, decât Franţa. Dar nici Sarkozy nu s-a dus: era ocupat cu criza.
Concetăţenii lui Putin, chiar şi cei mai tineri, preferă un conducător puternic, autoritar, dacă se poate, un dictator. De aceea, ei văd în Stalin creatorul „unei ţări mari”, adică al unui imperiu. I-am auzit de multe ori vorbind sau am citit frecvent: „Ce ţară mare am avut!...” Unii erau intelectuali. Dacă Putin ar îmbrăţişa modelul lui Iosif Visarionovici, ei l-ar accepta cu bucuria autoflagelatorilor şiiţi.
Cine nu admite un asemenea model de politician este duşmanul Rusiei. Aşa am înţeles reacţiile vehemente ale multor ziarişti ruşi la adresa României şi a Republicii Moldova în această perioadă. Colegii noştri de la Moscova şi de la Kiev au scos de la naftalină ideile lansate de propaganda lui Stalin: Basarabia a fost cotropită de România, există naţiunea moldovenească şi limba moldovenească, România trebuie să plătească despăgubiri Rusiei pentru ocuparea Basarabiei etc.
În societatea rusă există şi intelectuali numeroşi, care văd lucrurile altfel. Este foarte interesant pentru întreaga lume cum gândesc tocmai aceşti oameni care vor moderniza totuşi Rusia. „Timp de şapte decenii, puterea sovietică l-a considerat mitul patriei pe Lenin - care era conducătorul proletariatului mondial. Şi deodată Lenin a dispărut, iar astăzi i-a luat complet locul Stalin. De ce?”, se întreabă “Izvestia”.
Invitat la emisiunea “Atenţie, vine istoria!” de la postul de radio “Ecoul Moscovei”, Daniil Dondurei, redactorul şef al revistei “Iskusstvo Kino” (“Artă Film), oferă o definiţie antologică: „Stalin este cel mai bun împărat bizantin, mai bun ca Lenin. Cu mult mai bun! Lenin mai avea încă unele vagi ecouri de cultură rusă, care era sincronizată cu valorile europene, cu un comportament model, cu jurisprudenţă şi Constituţie. Dar Stalin nu avea nimic. Eu cred că Rusia este o pendulare fără de sfârşit între două culturi: prima, europenizată, pe care, în special, au slujit-o Stolîpin, Aleksandr al II-lea, Gaidar şi mulţi alţii. Şi a doua este cultura bizantină, cumplit de ineficientă în sens economic, dar care a marcat sufletul majorităţii populaţiei. Stalin este cel mai bun exponent al celei de-a doua culturi.
“Toţi au îngheţat şi s-au ridicat”
”Noi vorbim prea mult despre el, spune Dondurei.
Avem astăzi o producţie gigantică de emisiuni, de filme şi de cărţi despre Stalin. Stalin a devenit participant la un uriaş reality-show. Auzim frecvent, fie şi în subtext - da, era tiran, da, a fost un mâncător de oameni, dar ce carismă avea! Carisma nu poate fi anulată. De exemplu, stă Nikita Mihalkov lângă Pozner ( Vladimir Vladimirovici Pozner, un jurnalist TV celebru, primul preşedinte al Academiei de televiziune din Rusia - 1994-2008 – nota mea) şi povesteşte că în filmul lui "Soarele stins", când a apărut actorul care interpreta rolul lui Stalin, toţi au îngheţat şi s-au ridicat. Şi vorbea despre asta în extaz. Iar Pozner nu l-a întrebat: Dar dumnmeavoastră cum vă raportaţi la acest extaz, Nikita Sergheevici? Acesta este mitul - o curăţare de orice reprezentare idealizată a evenimentului, aşa se naşte eroul.
Încă un moment important: charismaticul Stalin este cel mai bun agent publicitar al Rusiei contemporane. Astăzi, televiziunea noastră rezolvă numai o problemă - vânzarea timpilor de publicitate. Restul este doar un intermezzo între două reclame. Aşa că, pe orice canal, subiectele despre Stalin se vând mai bine decât Malahov (Ghennadi Petrovici Malahov, un vraci la mare căutare în Rusia – nota mea), se vând mai bine decât Sobceak (Xenia Anatolievna Sobceak, un fel de divă, prezentatoare TV de mare succes, fiica fostului primar Anatoli Sobceak de la Sankt-Peterburg – nota mea). Niciun spectacol pe gheaţă nu se vinde aşa bine. Pentru că el înseamnă "noi" - implacabil, iraţional. Şi nu există nicio lucrare serioasă de transformare sau de oprire a acestei evoluţii colosale din ţară - care să explice concepţia mitologică nici în anii 1990, nici în 2030”.
Ruşii trăiesc în trecut
În Germania, cu câţiva ani în urmă, au început să facă filme despre Hitler, destul de multe. Unele au fost nominalizate la Oscar - "Viaţa altora", "Buncărul" etc. În multe filme, era reprezantat Hitler ca un drogat, ca un monstru, chiar idiot. Au fost şi comedii. Societatea germană a perceput negativ filmele despre Hitler fiindcă se considera că o comedie îl reanimează, îl face mai viu, dar şi pentru că societatea germană a fost damnată decenii la rând. În unele filme, l-au înviat, îl transformă dintr-un criminal neamţ într-un monstru - dar viu, cu toate defectele lui, îl fac om.
”De ce nu realizează nimeni că mitul lui Stalin se dezvoltă în perioade de transformări morale, de putreziciune morală?, întreabă zairistul rus. Doar o mare parte a societăţii noastre trăieşte astăzi în trecut. Se duce un război pentru trecut, manualele evaluează trecutul. Oamenii nu-şi planifică viitorul, ei trăiesc doar cu modele economice pe un an-doi, pentru ziua de azi - asta este o temă serioasă, şi foarte importantă, ca şi morala: să trăieşti în trecut. Nu se poate realiza niciun fel de modernizare cu un asemenea cult.
Economiştii noştri liberali mi se par nişte oameni naivi. Ei chiar sunt convinşi că, dacă vor aplica reforme pur economice şi bine elaborate, atunci ţara se va schimba. Dar cum să aplici reforme liberale într-o ţară în care Stalin şi Ivan Groznîi sunt mai preţuiţi, decât, de exemplu, Petru I, Aleksandru al II-lea, Stolîpin...
Şi, în sfîrşit, societatea civilă. Mi se pare îmbâcsită de idei vechi despre democraţie şi libertate, adică transpune apelurile anilor 1970-80 în prezent. Asemenea lucru nu are nicio importanţă. Ideologia oamenilor de azi nu reflectă societatea, organizaţiile civice. Pe mine m-a şocat o cercetare din august 2009, efectuată în legătură cu Pactul Molotov-Ribbentrop. Aproape 60% din populaţie spunea aşa: "Slavă Domnului că Stalin şi Hitler au făcut asta pentru că numai aşa s-a întîrziat războiul, iar noi am mai putut răsufla un an şi jumătate".
Este exact interpretarea stalinistă a evenimentului. Şi asta n-ai să găseşti nicăieri în 2009. De ce oare societatea civilă nu pune problema de exemplu, aşa: Ce se întîmplă cu mintea oamenilor? Ce gândesc oamenii despre viaţă, despre viitor, despre piaţă, despre proprietatrea privată?”
Cum se poate distruge mitul?
”Este posibil numai dacă societatea trece printr-un proces de modernizare ideologică. O asemenea transformare nu s-a mai realizat la noi de la sfârşitul anilor 1980. S-a terminat brusc pe undeva prin 1991, după care nu a mai mers nimic. De ce adică, în ajunul comemorării celor 65 de ani de la război, nu ne-am pune întrebarea dacă poporul nostru a căştigat războiul - iar nu Iosif Vissarionovici Stalin? Adică, deşi el şi-a dus ţara la un dezastru incredibil, poporul - cultura ţării, oamenii, eroii, mareşalii - au ieşit din acest malaxor?” Exact aşa avea să răspundă preşedintele Dmitri Medvedev într-un interviu tot pentru “Izevestia”: nu Stalin, ci poporul rus a învins. După care i-a pus la colţ pe europenii care nu mai acceptă rolul eliberator al Armatei Roşii. Adică tot un mit stalinist.
”Societatea noastră nu e pregătită să afle adevărul despre Stalin şi despre istoria lui, oamenii preferă să creadă în mituri, consideră Serghei Mironenko, directorul Arhivei de Stat a Federaţiei Ruse. Visul despre mâna forte, care face ordine, asta nu e o nostalgie pentru Stalin, este o formă de protest: contra corupţiei, a justiţiei nedrepte şi a altor neajunsuri de azi. Dar adevărul istoric îşi croieşte drum fiindcă faptele au încăpăţânarea lor”.
Scriitorul comunist Iurii Emelianov, doctor în istorie, e convins că "adevărul va străbate la suprafaţă". Dar, după opinia lui, "tocmai mitul antistalinist a distrus ţara" (el are în vedere URSS).
”Se spune că milioane de oameni au fost împuşcaţi, dar, conform documentelor, din 1920 până în 1953, au fost executaţi în total doar 860 000 de oameni, a continuat Emelianov. Însă populaţia URSS a crescut în acea perioadă cu 58 de milioane de locuitori, deci cu 43%”.
”Recensământul din 1939 a înregistrat o pierdere de câteva milioane de locuitori din URSS, a replicat Mironenko. În plus, rezultatele acestui recensământ au rămas secrete până la sfârşitul anilor 1980. În plus, nu uitaţi de cei 600 000 de deportaţi speciali ucişi, adică de chiaburi, nu uitaţi de cei 800 000 de prizonieri morţi în lagăre, aduşi acolo din motive politice. Da, Stalin a fost un remarcabil activist politic şi nu un paranoic. Dar dacă evaluăm conducătorul de stat după rezultatele activităţii lui, atunci trebuie spus că metodele şi sistemul instituite de Stalin au dus ţara la dezastru”.
”Şi Hitler şi-a distrus ţara, a construit drumuri şi a făcut industrie. Acesta nu poate fi un criteriu unic de evaluare a politicianului, a adăugat Ian Racinski, membru în conducerea societăţii "Memorial". Noi abia începem să aflăm adevărul istoric. De falsificarea istoriei s-a ocupat tocmai statul timp de 70 de ani: o falsificare totală şi fără alternativă”.
Până la urmă, interlocutorii au ajuns la o concluzie unică: despre Stalin se poate discuta mult, dar nu trebuie să operăm emoţional, ci cu fapte. "Din păcate, discuţia despre Stalin, încă din timpul lui Hruşciov, este împovărată de conjunctura politică", a precizat Emelianov. Iar Mironenko a conchis: "Şi cei care îl demonizează, şi cei care văd în Stalin un erou sunt la fel de departe de adevărul istoric".
A fost mai “silitor” ca Hitler
În această perioadă, ziarul "Izvestia" a primit numeroase însemnări de la oameni din toată Rusia.
”Răspunzând la propunerea ziarului de a scrie despre rolul lui Stalin, vreau să spun ceva despre "meritele" lui din războiul anilor 1941-1945. Hitler voia să impună o nouă ordine în Europa, în toată lumea, fundamentată pe "superioritatea" rasei germane. Stalin a sperat şi el să stabilească o nouă ordine în Europa şi în toată lumea, bazată pe "superioritatea" socialismului. Pentru acest scop, amândoi aveau nevoie de război. Aşa că ei se apropie.
Stalin s-a străduit în mod deosebit.
1. Stalin a provocat intriga între comuniştii şi social-democraţii germani şi, slăbind ambele partide, l-a adus la putere în Germania pe Hitler. Acesta a fost primul lui pas important spre război.
2. Stalin i-a instruit pe aviatorii germani în URSS, dar şi alţi specialişti militari, deşi, după convenţia de pace, Germania era demilitarizată. Iar acesta a fost al doilea pas al lui Stalin spre război, e adevărat, un pas mai mic.
3. Stalin a dezmembrat Polonia împreună cu Hitler, asigurându-şi frontieră comună cu Germania. Acesta a fost al treilea pas al lui Stalin spre război.
4. Stalin a provocat invazia Germaniei spre URSS şi, cunoscând ziua şi chiar şi ora când armata germană avea să treacă frontiera, a făcut tot posibilul şi imposibilul pentru a provoca debandada şi chiar căderea în prizonierat a armatelor sale. Iar acesta nu mai era un pas spre război. Era "contribuţia" lui la victorie. Chiar înaintea războiului, Stalin şi-a împuşcat 3 din cei 5 mareşali, păstrându-i pe cei mai apropiaţi şi mai loiali - Budionnîi şi Voroşilov. A ucis sute şi mii de ofiţeri din Armata Roşie, a trimis în GULAG un milion de alţi concetăţeni de-ai lui. Crimele lui Iagoda, Ejov şi Beria erau crimele lui Stalin. Şi aceasta este "contribuţia" lui Stalin la Victorie.
De aceea pe mine mă uimeşte pur şi simplu primarul Moscovei şi Consiliul lui orăşenesc, care l-au desemnat pe Dolghih să fie primul veteran al Moscovei. Acest veteran, care candidează şi la conducerea Partidului Comunist, a propus "împodobirea" portretelor lui Stalin de Ziua Victoriei, iar primarul Mosocvei a susţinut propunerea înfrumuseţării tiranului. Slavă Domnului că la nivelul Comitetului Federal "Victoria" a refuzat împodobirea portretelor "conducătorului popoarelor". Ca să compenseze afrontul, Lujkov l-a făcut pe Dolghih cetăţean de onoare al Capitalei”.
5. Nikolaenko Vadim Alexeevici, născut în 1927, erou al muncii.
Nu sunt de acord cu versiunea lui Iuri Jukov din articolul "Cu o rafală au ucis jumătate de ţară", publicat în revista "Nedelia". El afirmă: "În 1934, Stalin a trecut în poziţia de conducător al statului. Opoziţia lui Zinoviev continua să creadă că obiectivul vieţii bolşevicilor esre revoluţia mondială". Jukov nu se putea să nu ştie dezvăluirile din anii 1980, când, pe bază de documente, a fost probată detaliat lupta lui Stalin pentru puterea personală încă din primele zile când a ajuns secretar general. Logica acestei lupte a dus la represiunile de la începutul anilor 1920, apoi după 1930, apoi la evenimentele dramatice de la Congresul al XVII-lea, când nu doar o mână de zinovişti, ci un număr considerabil de membri ai Comitetului Central au votat contra lui Stalin. Au avut de suferit atunci patru cincimi din delegaţii la Congres şi aproape jumătate din membrii de partid. Jukov nu putea să nu ştie de cercetările
care s-au făcut după 1990 despre războiul lui Stalin contra propriului popor cu mult înainte de 1934. Colectivizarea, foametea, represiunile contra intelectualilor, a ofiţerilor, a preoţilor, a funcţionarilor. Moartea lui Kirov a deschis poarta îngheţului total. Toată logica "proiectului dictaturii proletariatului" a dus la escaladarea spiralei represiunilor, pe care o putea opri numai moartea "conducătorului de stat".
6. Un medic din Sankt-Peterburg, 36 de ani
Poporul este format în majoritate din oameni simpli, iar ei greşesc. Le vine mai uşor să creadă în cineva puternic, decât să facă ei ceva, ca să devină ei o putere.
7. Operator PC din Moscova, 29 de ani
Stalin a condus ţara cu mînă forte într-o perioadă grea, controlând organele represive. Şi a dus ţara la victoria din mai 1945. Liberalul Nikolai al II-lea, canonizat de biserică, şi-a dus ţara la revoluţie. Fiecarte să decidă pe cine trebuie să respecte mai mult ca om de stat.
8. Asistentul unui judecător din Moscova, 25 de ani:
Şi bunica mea îl ura pentru crimele comise. Doar a distrus o generaţie de elite. Iată ce vă aduc însă americanii. Până la Revoluţie, Rusia dădea pâine la toată Europa. Apreciaţi...
9. Bucătar şef din Barnaul, 55 de ani:
Stalin nu e un mit. Rusia a obţinut o mare victorie tocmai sub conducerea lui! Ne place sau nu, asta este realitatea istorică. Şi cine putea să învingă fascismul? Contra unui tiran se poate pune numai un alt tiran.
“Nu avem dreptul să ne dezicem nici de Stalin, nici de Lenin”
Pe 22 aprilie 1870, s-a născut Vladimir Ilici Ulianov. La emisiunea "Atenţie, vine istoria!" de la acelaşi post de radio "Ecoul Moscovei", s-a discutat despre ziua de naştere a lui Lenin pe tema "Revoluţia, un tărăboi popular". Invitaţi la emisiune au fost scriitorul-revoluţionar Eduard Limonov şi Leonid Gozman, copreşedinte al partidului Cauza Dreaptă şi susţinător al ideii dezvoltării progresive a ţării.
Eduard Limonov crede că “Lenin a fost managerul care a înfăptuit revoluţia. Nu-i plăcea să se ocuppe de epurările din partid. Stalin a fost o figură de cu totul altă dimensiune, el nu ar fi putut să înfăptuiască revoluţia, dar a fortificat-o. Leonid Gozman e de acord că Stalin a fost o figură mai măruntă ca Lenin. Dar tocmai Lenin, de care se vorbeşte puţin astăzi, a conceput lagărele de concentrare. “Lagărele de concentrare nu le-a conceput Lenin, ci englezii, pe timpul războiului lor cu burii. Cruzimea la vreme de război sau în revoluţie este trăsătura tuturor. Haideţi să-l evaluăm pe Lenin fără emoţii. El rămâne în istoria ţării noastre fie şi pentru că revoluţia din 1917 a marcat o imensă influenţă asupra întregii lumi”, a ripostat Limonov.
”Desigur, nu se poate uita un asemenea personaj. Aşa cum nemţii nu-l vor uita pe Hitler niciodată, la fel nici noi nu avem dreptul să ne dezicem nici de Stalin, nici de Lenin. Dar pe mine mă bucură că Lenin a încetat să mai fie o figură generatoare de emoţii. Să sperăm că se va întâmpla şi cu Stalin la fel. Nu trebuie să-i ridici în slavă pe bandiţi. În secolul XX, Rusia a pierdut zeci de milioane de oameni din cei mai buni. Deşi eu consider că pentru Revoluţia din Octormbire vinovat nu este Lenin, ci Nikolai al II-lea, burghezia rusă, intelighenţia rusă - toţi cei care le-au permis acestor oameni să ajungă la putere. Citiţi corespondenţa lui Nikolai al II-lea cu soţia lui. Se vede că ei erau convinşi amîndoi că poporul rus are nevoie de autocraţie şi de nimic altceva. Adică ei nu pricepeau viaţa reală. Eu tare mă tem că situaţia actuală din ţară seamănă cu cea de-atunci. Mă tem că astăzi – să nu dea Domnul - dacă apare un om cu asemenea calităţi volitive, ca Vladimir Ilici Ulianov, atunci sigur va putea să ducă lucrurile într-o mizerie cruntă”.
Despre revoluţie şi evoluţie
Comparativ cu polonezii sau cu românii, ruşii sunt departe de o posibilă reconciliere. Limonov crede că lui Lenin i-a ieşit revoluţia pentru că în spatele Rusiei erau câteva sute de ani de iobăgie, de asuprire sălbatică a oamenilor, de presiune permanentă a puterii asupra omului. “Dacă nu ar fi fost Lenin, Rusia ar fi mers pe drumul dezvoltării capitaliste. Dar a venit un om frenetic şi a săvârşit cea mai stranie revoluţie. Unde este lecţia aici? Că revoluţia se poate înfăptui contrar tutruror canoanelor marxiste, în ciuda aşa-numitei stări revoluţionare. Orice se poate face dacă ai putere de voinţă şi câteva figuri geniale”.
Reacţia a venit cu argumente de bun simţ, pe care societatea rusă nu pare maturizată să le accepte. “Cinstit vorbind, pe mine mă interesează al naibii după care canoane s-a făcut Revoluţia din octombrie, spune Gozman. Eu ştiu că pe 17 octombrie s-a întâmplat ceva profund necinstit în ţara noastră. Până acum ne-am tot ciorovăit la sânge. Dar chestiunea este pentru mine pur instrumentală: se putea împiedica acea nenorocire? Eu cred că da. Eu cred că Puterea, elitele sociale de-atunci s-au comportat extrem de iresponsabil. Dar, desigur, mai important nu este trecutul, ci prezentul şi viitorul. Mă tem că şi astăzi, în faţa statului nostru stau riscuri uriaşe. Iar riscurile sunt diverse şi din toate părţile: şi Caucaz, şi fără Caucaz, şi modernizarea în sine, şi gazul fisionabil care poate astupa ţeava noastră de la Gazprom şi aşa mai departe - există foarte multe motive de îngrijorare. Vor avea loc transformări uriaşe. Principala problemă este dacă vor putea aceste schimbări să se impună în cheie paşnică? Eu sunt contra revoluţiei fiindcă în toată iostoria ţării noastre nicio revoluţie nu a adus ceva bun”.
Există ţări în care se trăieşte relativ mai bine, decît în altele, şi în aceste ţări este obligatorie democraţia politică, sunt vitale drepturile omului, proprietatea particulară şi altele. Acestea sunt condiţii insuficiuente, dar necesare. Şi el îmi spune: uite, câte încercări am avut noi în istorie? Din anumite cauze mistice, nu se poate consolida democraţia în Rusia... Eu nu sunt de acord cu asta.
Important este ca aceste schimbări să le inducem pe cale paşnică, fără baricade, fără sânge, fără revoluţii”.
Este nostalgia un regret pentru un anume regim politic sau doar pentru propria tinereţe care nu se mai întoarce? Oamenii nu-şi pun asemenea probleme şi regretă mai departe. “Ţara noastră a fost cel mai mare stat, uriaş. Dacă pentru dumneavoastră sunt importante drepturile omului, democraţia, pentru mine, înainte de toate, este importantă Rusia. Eu aş vrea ca Rusia să fie un stat bun, deosebit, bine construit, unde să nu curgă nicio picătură de sânge. Nu vreau să mai aud mofturile damelor care spun "Ah, noi suntem cei mai proşti din lume". De 20 de ani aud asta. Noi am fost o ţară puternică. Da, o ţară animalică, în sens direct este rău. Haideţi să facem aşa pentru ca ţara să fie puternică, dar nu sălbatică, nu animalică”, îndeamnă Limonov.
Gozman vine cu alte argumente: “Dumneavoastră propagaţi ideea statului mare, care domină, de care să se teamă toţi, iar eu vreau ca ţara noastră să se remarce prin longevitate ridicată, printr-un nivel de trai civilizat, prin educaţie, prin securitate şi altele. Şi cred că tocmai aceste lucruri ne-ar face o ţară mare...”
Până vom decide care tabără are dreptate, Rusia merge mai departe, cu obsesii şi răbufniri, uneori justificate. “Ce ţară mare am avut!...” Comuniştii ucraineni au inaugurat pe 5 mai un monument pentru Stalin la Zaporojie. Chiar dacă Opoziţia a fost contra şi chiar dacă nici Ianukovici nu a fost de acord. Deputatul Aleksei Baburin a spus că monumentul s-a ridicat la cererea numeroşilor veterani din regiune.
Prin centrul oraşului Sankt-Petersburg, circula un autobuz cu portretul lui Stalin pentru a cinsti Ziua Victoriei. Şi când te gândeşti că, după Lenin, un georgian le-a zăpăcit ruşilor istoria de tot…
Omul care l-a ars pe Hitler
Am descoperit un reportaj interesant despre dispariţia lui Hitler în ziarul "Komsomolskaia Parvda" de la Moscova. Am considerat cã meritã cunoscutã aceastã poveste, chiar dacã, deocamdatã, este doar parţialã fiindcã ruşii nu vor sã desecretizeze nişte documente importante doar pentru istorici şi pentru curioşi.
Cu 65 de ani în urmã, pe 30 aprilie 1945, Fuhrerul celui de-al Treilea Reich a bãut otravã în Berlinul asediat. Este un adevãr istoric. Dar puţini ştiu cã, dupã 25 de ani, militarul sovietic Vladimir Gumeniuk a ars trupul conducãtorului fasciştilor şi i-a aruncat cenuţa în vânt.
Astãzi, Vladimir Grigorievici Gumeniuk este pensionar. Trãieşte undeva la ţarã, nu departe de Sîzrani, în regiunea Samara. L-am gãsit în grãdinã, unde fãcea straturi.
- Uite, chiar asta-i lopata cu care, în 1970, am dezgropat rãmãşiţele lui Hitler, ale Evei Braun, ale lui Goebbels şi ale întregii lui familii, povesteşte Gumeniuk, privind cruciş în soarele de primãvarã. Eu eram atunci locotenent major, slujeam în detaşamentul special KGB din Armata a III-a de pe teritoriul RDG, nu departe de Magdeburg. Eu, împreunã cu doi camarazi, am primit o comandã secretã: dupã abandonarea micului orãşel, sã ardem şi sã risipim rãmãşiţele Fuhrerului şi ale tuturor apropiaţilor lui. Ei erau îngropaţi acolo imediat dupã rãzboi, într-un loc tainic. Şi nouã ni s-au transmis coordonatele acelui loc. Erau nişte lucruri scrise acolo, despre care nici chiar astãzi nu pot sã vorbesc tot. Pânã şi ordinul pe care ni l-au dat a fost aşa de secretizat, încât nu i s-a permis nimãnui sã-l tipãreascã sau sã-l batã la maşinã. Însuşi Andropov personal l-a scris de mânã. Şi eu îi cunoşteam foarte bine scrisul.
Ofiţerul KGB Vladimir Gumeniuk a pãstrat multã vreme aceastã tainã.
Eroare de 45 de paşi
Baza militarã sovieticã - un adevãrat orãşel, se afla în preajma unor case nemţeşti înalte şi toatã zona se putea vedea ca-n palmã. Nici chiar rezidenţii bazei militare sovietice nu trebuiau sã ştie cu ce se puteau ocupa nişte ofiţeri într-o noapte caldã de aprilie. De aceea, pentru cei din jur, cei trei s-au adunat la o pretinsã partidã de pescuit. Era o legendã excelentã. Mai ales cã Gumeniuk şi cei doi tovarãşi ai lui ieşeau frecvent la pescuit. Au înghesuit în bagaje undiţe, unelte şi o barcã pneumaticã. Şi hârleţe, şi lopeţi.
- Sãpãm râme, a glumit locotenentul.
Am mers pânã la locul secret, am ridicat cortul chiar unde trebuia sãpat. S-au scurs un ceas-douã, nu am gãsit niciun semn de îngropare. Îndeplinirea ordinului ultrasecret putea sã se opreascã acolo. Şi pe dinaintea ochilor îmi trecea fantasma tribunalului...
Poate cã în plan este o inexactitate? Sau cei care au îngropat cadavrele în 1946 s-au orientat greşit? Am analizat din nou planul secret. Şi Gumeniuk s-a înseninat: "Fraţilor, noi am socotit aici 45 de metri. Şi trebuiau sã fie 45 de paşi. Asta înseamnã de douã ori mai puţin. Nu trebuia sã ne ducem pânã aici!"
Am mutat cortul în locul stabilit cu 45 de paşi şi, nu dupã mult timp, cazmaua a dat de lemn.
- Unele lãzi erau deja foarte stricate, aşa cã am pregãtit altele noi, îşi aminteşte Gumeniuk. Osemintele stãtuserã multã vreme în pãmânt. În general, eu sunt un om nãzuros, prudent şi mi-e silã de murdãrie. De aceea, mi-am pus mãnuşi de cauciuc, cizme de cauciuc, un costum special de protecţie antichimicã. Mã gândeam cã şi cenuşa va fi periculoasã, chiar şi mascã de gaze aveam. Dar când am început sã sãpãm, nu era nimic din toate astea. Dumneavoastrã ştiţi cã, atunci când sapi în grãdinã, poţi sã gãseşti un os. Aşa şi aici. Am pus totul în lãzi, am astupat groapa. Am nivelat tot, am presãrat pãmânt uscat şi frunze pentru mascarea locului.
Ultimul zbor al Fuhrerului
Conform ordinului primit, scheletele trebuiau duse în afara bazei militare sovietice, arse, iar cenuşa s-o aruncãm în vânt. Iar în Germania, un foc de tabãrã pe timp de noapte, chiar pe malul unui râu, era un lucru neobişnuit. Poporul de-aici trãieşte disciplinat, nu se permiteau focuri de tabãrã în naturã prin RDG. Ce sã facem?
- Trebuia sã aşteptãm pânã dimineaţa, povesteşte Gumeniuk. Primãvara, zorii vin repede acolo şi chiar atunci am ieşit din oraş. Am trecut prin localitate, am verificat dacã nu ne urmãreşte cineva. Am ieşit pe malul râului - dupã legendã, noi eram pescari. Am pus la fiert o oalã de supã. Iar alãturi am mai fãcut un foc de tabãrã. Acolo l-am ars pe Hitler... Toatã canistra de benzinã am aruncat-o pe el. Pe urmã, cenuşa am aruncat-o în apã, ca sã se stingã repede. Am fãcut nişte bagaje obişnuite şi am plecat într-un loc prestabilit. Pe o stâncã de pe malul unui pârâiaş necunoscut. Ne-am apropiat, ne-am oprit, ne-am uitat în toate pãrţile - nu era nimeni. Acesta a fost ultimul zbor al Fuhrerului - l-a luat vântul şi totul s-a fãcut simbolic, aşa cum scrie în cãrţi, l-am risipit în vânt. Am golit sacul, am mâncat în maşinã şi ne-am întors în siguranţã la garnizoanã.
Aşa şi-a sfârşit drumul pe pãmânt unul din cei mai mari rãufãcãtori ai popoarelor din toate timpurile...
Chiar şi locul din Magdeburg (RDG), unde fuseserã îngropaţi Hitler şi Eva Braun, a fost ţinut în cel mai strict secret.
"Soţia mea s-a necãjit cã nu i-am povestit tot"
La întoarcere, ofiþerii au redactat un raport într-o anumitã formã despre modul în care "s-au aplicat mãsurile", l-au semnat şi s-au dus la locuinţele lor. Erau doar trei - doi fuseserã pe front şi el, un tânãr locotenent major. Dar nici chiar între ei nu aveau voie sã discute despre aceastã operaţiune. Gumeniuk pãstreazã şi azi secret locul în care au fost îngropate rãmãşiţele, de parcã omul ar fi un seif de înaltã fidelitate. Chiar dacã jurnalişti germani de la publicaţii mari au venit de multe ori la el, i-au promis un car de euro, numai sã povesteascã mai detaliat. I-au adus pânã şi casete cu imagini filmate prin cartierele din Magdeburg. Experimentatul cekist e mut.
- Eu cred cã a clarifica aceastã problemã este inoportun. Arhivele sunt secretizate numai pe jumãtate. Au recunoscut doar cã s-a fãcut aceastã operaţiune şi atât. Dar sã povestesc toate amãnuntele este interzis pânã şi astãzi, spune Gumeniuk. Multe elemente au apãrut în ziare şi reviste, le-am vãzut, toate sunt supoziţii: cã l-au ars acolo, cã l-au ars aici, cã l-au aruncat dincolo în canalizare. Totul este absurd şi fals.
Iar pe mine, în toţi aceşti ani, m-a chinuit nu frica, ci sentimentul cã m-aş prãbuşi deodatã. M-am temut mereu cã s-ar putea scãpa vreo informaţie. Nu de noi mã temeam, altcineva putea sã sufle. Şi ne-ar fi luat la întrebãri tot pe noi cei trei militari, care am semnat documentul. Nu mi-era fricã, eram tânãr pe-atunci, eram nesãbuit. Chiar şi când mai beam în compania unor tovarãşi de arme, nu mã lãsam dus de ispitã sã povestesc despre misiunea secretã. Şi pe-atunci mulţi povesteau, îşi dãdeau cu pãrerea despre ceea ce s-a întâmplat cu trupul lui Hitler. Iar eu stãteam, mã uitam, zâmbeam, nu luam parte niciodatã la asemenea dispute. Eu nu am putut vorbi cu apropiaţii, cu prietenii, cu soţia. Nevastã-mea, când a vãzut prima datã la televizor cã se vorbea despre mine, mi-a fãcut o scenã de isterie. S-a supãrat: cum adicã, eu sã nu ştiu nimic? Şi i-am rãspuns: "Tu eşti soţia unui cekist şi niciun fel de discuţie nu poate avea loc pe aceastã temã".
Putin a cucerit Viena. Europepenii vor cânta în “Corul Robilor”
Vladimir Putin a petrecut două zile la Viena. Aceste două zile libere i-au adus două victorii. Prima a fost în domeniul energetic. S-au semnat ultimele acorduri pentru proiectul "South Stream", iar Serghei Şmatko, ministrul Energiei, şi Aleksei Miller, şeful Gazprom, au adus acasă documentele datorită cărora se pot începe lucrările la "ţeavă". A doua victorie este sportivă. Echipa naţională de judo a Rusiei ocupă locul al doilea la campionatul Europei, organizat la Viena.
Austria este un partener-cheie pentru Rusia în domeniul gazelor naturale. Şi asta nu pentru că Austria importă 60% din necesarul ei de gaz din Rusia. Dar prin această ţară "aurul albastru" se scurge spre beneficiarii din Ungaria, Italia, Franţa şi Germania. Deocamdată, aceste livrări nu se remarcă prin stabilitate - conducta trece prin Ucraina. Însă cei din Europa s-au obişnuit cu capriciile Kievului care nu se grăbeşte să-şi ceară scuze.
Cum gazul va trece până la urmă pe fundul Mării Negre, Rusia va putea să asigure partenerilor săi europeni "livrări sigure, absolut garantate". Austria va putea să crească volumul de gaz rusesc primit cu încă două miliarde de metri cubi, a confirmat Vladimir Putin pentru Werner Faymann, cancelarul Austriei.
”Mă bucur foarte mult că am ajuns să semnăm două documente importante. Primul este o înţelegere între doi subiecţi economici, care au convenit să colaboreze (Gazprom şi OMV). Şi al doilea, care este un acord interguvernamental, care, de fapt, desăvârşeşte toată munca noastră privind constituirea unei baze juridice necesare pentru începerea construirii conductei South Stream", a spus Putin după discuţiile între patru ochi. Noi am trecut deja la aplicarea practică privind construirea segmentului submarin al conductei North Stream. Suntem gata să declanşăm rapid lucrările şi la Marea Neagră.
Printre altele însă, Austria nu intenţionează să renunţe la proiectul gazoductului "Nabucco", dar pe Putin apariţia unui asemenea concurent nu-l emoţionează.
”Noi am estimat în partea de nord-est a ţării, numai într-o singură regiune a Federaţiei Ruse, zăcăminte de 55 de trilioane de metri cubi de gaz. Este doar o singură provincie. Şi nu e unica de acest fel” - a explicat premierul rus jurnaliştilor austrieci.
”Asemenea zăcăminte pur şi simplu nu există în lume. Noi putem să asigurăm necesarul crescând de gaze naturale pentru economia rusă şi pentru toţi clienţii noştri importanţi din Europa pentru încă o sută de ani”.
Aici persistă întrebarea dacă Rusia va putea să asigure volumul necesar de gaze sau nu doar cu forţele sale. Problema constă însă în posibilitatea de a diversifica furnizarea spre Europa. În ce priveşte Nabucco, aici trebuie să ne întrebăm cu ce vor umple "ţeava".
”Înainte să construieşti, trebuie să închei contracte pentru livrare. Să construieşti conducta fără contracte este absurd şi periculos în cel mai înalt grad. Numiţi-mi măcar un singur contract care este încheiat pentru Nabucco. Pentru South Stream, noi putem să încheiem contracte chiar şi azi, dar pentru Nabucco eu nu văd doritori”, a specificat Putin, recunoscând, totuşi că nu e nimic imposibil.
Premierul rus a reuşit să convină cu cancelarul austriac Werner Faymann şi cu preşedintele Heinz Fischer nu numai acorduri în domeniul energiei. S-a discutat şi despre regimul de vize, şi despre creşterea fluxului de turişti, şi despre construirea unei căi ferate cu ecartament larg pe tronsonul Koszyce - Bratislava -Viena, care să unească Europa Centrală cu Transiberianul, despre perspectivele transbordării fluxului de camioane şi automobile pe calea ferată.
Ambele părţi evaluează atent aceste probleme şi e posibil ca, în curând, să putem culege roadele acestor convorbiri la multe niveluri.
Amplul program de afaceri nu l-a împiedicat pe premierul rus să rezerve două ore şi pentru sport. El a venit la stadionul "Ferry Dusika" din Viena ca să urmărească meciurile de judo pentru campionatele Europene. Ai noştri l-au bucurat, obţinând 5 din 14 medalii puse în joc la bărbaţi şi femei, din care două de aur, două de argint şi una de bronz. Pe judocanii ruşi i-au depăşit numai ungurii, care au luat cu o medalie de argint şi cu una de bornz mai mult.
Putin stătea la tribuna VIP-urilor, înconjurat de echipa de juniori a Rusiei şi în compania lui Norbert Daraboš, ministrul Apărării din Austria. El a discutat înflăcărat cu Tea Donguzaşvili, unica noastră sportivă care a ajuns în finală la greutatea de "78+". Fata a luat aurul după un atac violent al unei sportive din Slovenia.
Dar, e-adevărat, a primit medalia din mâinile lui Vladimir Putin.
Viorel Patrichi
(Winston Churchill)
Nu ştiu cât de mult se pricepea la economie Sir Winston Churchill, care făcea planuri pentru Imperiul Britanic pe şerveţele, cu feciorelnicul Stalin, dar noi chiar am ajuns în găleată. Parcă aşteptăm să ne răstoarne cineva, cu tot cu zoi, că la toartă nu mai ajungem. De-acolo ţin alţii. Dar am văzut aurora când l-am auzit pe Dinu Păturiciu cum cere el amnistie fiscală pentru băieţii care au scos de pe meleagurile patriei vreo 18 miliarde de euro, pe care i-au pus la clocit prin Elveţia. Dacă Guvernul uită să-i mai întrebe cum şi-au făcut ei averile, băieţii abia aşteaptă să aducă banii înapoi şi va curge lapte cu miere. Cum să nu fii impresionat când apare un asemenea plan de salvare din partea unui patriot care şi-a cumpărat puşcărie prin Norvegia? Dar, oricum, nu-i întreabă nimeni fiindcă, de două decenii, statul roman este într-o amnezie totală. Strânge taxe de la amărâţi şi mai scoate câte un Cătălin Voicu la televizor pentru circ. (Mai nou, mări Cătălin, copil de pripas de-al lui Tataie, şi-a tras cavou la Belu peste mormântul unui general, erou al războiului din 1877.). Şi ce bine i-ar cădea o amnistie arhitectului, care şi-a îngropat compasul şi echerul, dacă statul ar uita să-i mai ceară cei aproape 700 de miliaone de euro de la Rompetrol, reeşalonaţi elegant de Nepotu Mătuşii Tamara…
Ce mai “duduia” economia lui Motocicleanu!
Marinelu l-a trimis pe Micu Pirania să frece puntea şi îşi asumă toate dudele guvernării. Taie pensii, taie salarii fiindcă, se sfădeşte cu experţii de la Fondul Monetar Internaţional, că, oricum, nu mai candidează. Ce făcea Tataie cu Nepotu Mătuşii Tamara, pe când acesta era la Palatul Victoria, e floare la ureche. Şi el îi sictirea pe cei din Partidu lu Mukles, amintiţi-vă de episodul “Futu-vă muma-n cur că mi-aţi distrus prestigiul şi partidu, nenorociţilor!”, dar Marinelu e mai metodic cu Bocii. Ştie cifre, înţelege mai bine mecanismele economice. I-a cerut Micului Pirania să scoată “toate năzbâtiile din program, care s-au inventat în perioada de veselie parlamentară, precum pempărşi pentru copii”. Cum să nu te înfurii când vezi că aleşii au inventat până şi sporul de plictiseală pentru funcţionari? Timp de douăzeci de ani, a fost hălăchie în această ţară. Au furat de-au rupt, au dat legi în batjocură, mai rău decât grecii. Gata, am ajuns la fundul sacului. Poate să fie genial Emil Boc. Ce să facă? De unde să aducă bani? Din economia lui Motocicleanu, care “duduia”? Plătim preţul inconştienţei genmeralizate. Politicienii au mituit naţiunea 20 de ani, fără s-o pună la muncă. S-a terminat, nu mai avem ce înstrăina! Ar mai fi căile ferate, pădurile, munţii, litoralul, era să zic fondul de pensii…
Eu nu am prejudecăţi politice, dar sunt naţionalist autentic şi văd ce se întâmplă. Până şi corifeii de la Curtea Constituţională, chiar dacă au lefuri cosmice, au votat pentru desfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Integritate. Spunem frecvent că un demnitar public trebuie plătit foarte bine ca să nu fie coruptibil. Iată proba pe dos. Şi din nou un ambassador american (de data asta, Mark Gitenstein) ne-a dat peste ochi: Ce-aveţi, bă, cu ANI? A venit criza? Babalâcii de la Curte au rupt-o la fugă spre pensie ca să nu piardă bănetu. Atât îi duce mintea pe demnitarii noştri, până la micul lor interes meschin. Sunt şi ei ca noi. De unde să scoatem alţii ca nişte arhangheli?
Tot pe loc, tot pe loc, că vine şi domnu Boc!
Târg mare într-un sat de pe malul Siretului. Trece un moşneag jbanghiu cu un cucoş pitic subsuoară.
- Bădie, di vânzari-i cucoşu ista amerecan?
- Dî!
- Cum îl cheamă?
- Boc.
- Boc? Di şi Boc?
- Pentru că-i mittel ş-al draculu…
- Calcî?
- Calcî tăt şi prindi: puicuţe, găini bătrâni, gâşti, răţî, curşi, babi, pensîonari, profesori, doctori, aviatori, tăt, tăt! Nhic nu scapî!
- Ş-atunşi di şi-l vinz?
- Di la o vremi, o prins a căta chiorâş chiar şî la mini…
Dincolo de orice glumă, România seamănă cu un vapor găurit în toate părţile. Degeaba trimiţi un matroz iute să astupe găurile fiindcă nu va reuşi. Mai ales că majoritatea găurilor au fost făcute de alţii.
Situaţia este extrem de gravă dacă Micu Pirania a tăiat în carne vie şi în campania electorală a Marinelului, taie şi acum. Nu izbuteşte încă să atace pensiile speciale, chiar dacă a promis că le tuned cu 90%. Aşteptăm cu interes să vedem ce vor face. Şi iar mi-aduc aminte de Micu Titulescu, al cărui nume l-am găsit pe proiectele de legi pentru pensii speciale, alături de Daciana lui. Mai erau şi alţi politicieni, dar pe el l-am reţinut. Fiind procuror, el chiar nu ştia că este illegal şi imoral să atribui pensii cosmice unor indivizi care nu au cotizat la fondul de pensii în mod corespunzător? El, ca jurist şi social-democrat, nu pricepea că, prin asemenea legi, se induc tratamente discriminatorii la adresa majorităţii pensionarilor care primesc pensii în funcţie de cotizaţia depusă?
Timp de 20 de ani, politicienii noştri s-au comportat ca administratorul meu de la bloc: când l-am întrebat ce se întâmplă cu fondul de rulment, mi-a zis verde că nu mai există. Omul nu cunoştea noţiunea, dar topise banii. Am văzut mulţi aleşi care susţin la televizor că nu mai există bani pentru pensii. Niciun ziarist nu pune o întrebare simplă acestor Caritaşi de stat: Unde sunt banii depuşi de oameni timp de 30-40 de ani? Dacă alte guverne au deturnat fondul de pensii, trebuie anchetaţi cei vinovaţi. Eu credeam că un guvern care pleacă dă în primire cu process verbal gestiunea guvernării, ca la orice magazie de cazmale şi lopeţi. Nu poţi justifica lipsurile, plăteşti! A cheltuit Motocicleanu miliarde pe clientela lui înainte de alegeri? Foarte bine, să fie anchetat. A vândut platoul continental din jurul Insulei Şerpilor înainte de terminarea procesului? Bravo lui, să fie judecat şi condamnat pentru asemenea act de trădare naţională. Ce fel de dictator este cel pe care îl sfidează public până şi Nataşa Pivniceru Kaghebelu, în numele inamovibililor? Avem cea mai coruptă justiţie din Europa şi pe ei nu-i tulbură nimic. Marinelu nu a reruşit măcar să-l aducă înapoi nici pe Nicolae Popa de la FNI-GELSOR. E adevărat că Indonezia este foarte departe şi omu vine pe jos…
Şi sare Ţapu imediat pe sticlă şi spune că Marinelu este un dictator ca… Vladimir Putin. E adevărat că Putin i-a făcut pe mulţi să îngheţe. Mihail Hodorkovski, puştanul miliardar, a înfundat puşcăria, chiar dacă au sărit toţi prietenii lui de la Buhuşi, rătăcitori prin America. Ce fel de dictator este Marinelu, dacă nu reuşeşte să înfunde niciun grangur mai adânc, aşa cum ne-a promis? Acolo sunt banii, nu la văduvele de război…
“O comunicăm altfel decât o spunem”
Prostănacu bâjbâie iar pe la porţile Cotrocenilor: dacă nu a fost ales preşedinte, măcar să facă Partidu lu Mukles o petiţie naţională, pentru înlăturarea Marinelului şi a Micului Pirania. Să punem adică de-o nebunie şi mai mare. Micu Titulescu i-a tras o smetie ca să priceapă cine conduce bordelul:
"Sunt foarte bune propunerile. Dacă câştigam alegerile prezidenţiale, eram într-o altă situaţie şi nu mai trebuia să ne luptăm cu ăştia. Acum trebuie să ne luptăm cu ei, şi trebuie să ne luptăm serios, nu cu discursuri, ci cu măsuri clare.” “Din păcate, echilibrul discuţiei noastre de astăzi, care ar fi trebuit să fie pe partea de soluţii, de chestiuni alternative, de răspunsuri la problemele oamenilor, riscă să se ducă, inclusiv prin prezenţa prietenilor din media aici, la noi, către chestiunea legată de anticipate. Lumea nu cred că este atât de preocupată de alegeri, lumea este obosită, eu nu ştiu nici la nivelul parlamentarilor dacă îmbrăţişează o astfel de teză", a cârtit Prostănacu.
"Numai un pic. Nici nu închidem discuţia, nici nu o reformulăm. Clapa cu comunicarea... că tot facem comunicare de ani de zile. Haideţi să luăm nişte decizii. Iarăşi o comunicăm altfel decât o spunem? Există a cincea soluţie? Sunt de acord. Eu zic să spunem că nu intrăm la guvernare decât după alegeri, că vor fi anticipate sau la termen, nu noi decidem. Iarăşi o dăm aşa... O tot comunicăm de ani de zile şi tot comunicăm înte noi în opoziţie. Nu v-aţi săturat?", l-a ăntrebat Micu Titulescu. Prostănacu nu şi nu, că vrea la guvernare din nou, cu programul bordelului şi cu premier de la PSD. După care a luat-o din nou:
"Cu cine? Cu Klaus Iohannis, cum aţi propus? Cum a propus Crin Antonescu, mă rog, nu dumneavoastră", i-a tăiat-o Micu Titulescu.
Vecina mea, frizeriţa, avea dreptate: “Nu era mai bine dacă era Geoană preşedinte?!”
Slalomul nuclear de la Washington
La reuniunea convocată de preşedintele american Barack Obama, pe probleme de securitate nucleară, au luat parte lideri din 47 de ţări. Ca reprezentare, este cea mai solidă participare de la Conferinţa de la San-Francisco din 1945, conferinţă care s-a ocupat de crearea ONU.
Denumirea forumului nu reflectă nicicum programul. După cum le-a relatat Obama invitaţilor, el intenţiona să folosească această întâlnire spre a se ajunge la adoptarea unui program concret pentru colectarea materialelor radiaoctive din diverse ţări lipsite de un control sever al acestor materiale care, altfel, ar putea nimeri în mâinile teroriştilor. Programul de colectare se va desfăşura pe patru ani, a anunţat Obama.
Riscul ca aceste substanţe să ajungă la terorişti este "cel mai serios pericol pentru securitatea Statelor Unite", a anunţat Obama. Şi evident, o primejdie pentru securitatea întregii lumi.
La Casa Albă, se consideră că acest forum va provoca atenţia întregii lumi pentru înţelegerea acestei probleme. Ne putem aştepta ca acest lucru să se şi întâmple. Mai ales că proiectul unui asemenea program era deja pregătit şi s-au stabilit şi sursele de finanţare. La succesul reuniunii contribuie şi faptul că, nici nu a trecut o săptămână de la semnarea Tratatului START-II între cele mai mari deţinătoare de arme atomice - Rusia şi SUA.
Dar iată că apare şi paradoxul: ca să ne asigurăm că mergem într-o direcţie, o luăm în altă parte. Chiar în ajunul venirii la Washington a liderilor străini, Obama a anunţat că alocă sume uriaşe pentru modernizarea arsenalului strategic american. Motivul acestei decizii este de înţeles: orice sumă se ratifică la Senat pentru Tratratul armelor ofensive şi pentru finanţarea legii senatorilor Richard Lugar - Samuel Nunn, pentru care se alocă banii necesari asigurării securităţii stocării şi distrugerii substanţelor fisionabile.
Mulţi experţi şi opinia publică internaţională atrag atenţia că ordinea de zi redusă a summitului ocoleşte tocmai tema cea mai gravă - proliferarea armelor nucleare. La această reuniune nu au fost invitate Iranul şi Coreea de Nord, a refuzat să vină premierul Israelului (Netanyahu şi-a trimis totuşi adjunctul). Agenda reuniunii a fost deliberat redusă pentru a se evita situaţiile conflictuale. Este vorba nu numai despre programele nucleare ale Iranului şi Coreii de Nord, dar au apărut semne că se amplifică mai mult cursa înarmărilor din sudul Asiei. Ne avertizează "The New York Times". După cum arată ziarul, Casa Albă închide ochii în faţa noii primejdii: au intrat în funcţiune noi fabrici de producere a materialelor nucleare în Pakistan şi există posibilitatea dezvoltării capacităţilor nucleare ale Indiei. Nu se poate exclude faptul că o serie de probleme legate de pericolul nuclear au fost ridicate de
participanţii la reuniune. Dar, cum se spune, "pe forum".
Toate acestea atestă gravitatea proliferării armelor nucleare şi dificultăţile în rezolvarea acestei probleme. Derzbaterile grele abia de-acum încep: la şedinţele Consiliului de Securitate al ONU, unde se vor decide paşii în relaţiile cu Iranul, la Conferinţa ONU privind Tratatul de neproliferare a armelor nucleare. Conferinţa va prilejui explicaţii între diverse grupuri de ţări participante la Tratat - membri oficiali ai clubului atomic, deţinători neoficiali de arme nucleare şi alte ţări. Este de aşteptat ca această controversă să fie foarte dură.
“Gata cu paradele la Moscova! Trebuie să facem ca Europa!”
Aşa le-a spus Mircea Druc basarabenilor care se dădeau de ceasul morţii cum să defileze ei prin Piaţa Roşie. “Trebuie să facem ce face Europa, dacă vrem Europa. Dacă ai declarat că te vrei integrat, atunci trebuie să faci ceea ce fac şi cei de-acolo, unde vrei să fii”. A ieşit apoi Mihai Ghimpu şi a făcut nişte declaraţii care mi-au adus aminte de mândria românească. Toată presa rusă şi ucraineană a sărit apoi pe el.
"Nezavisimaia Gazeta" intrase în panică: “Cu cât este mai aproape Ziua Victoriei, cu atât se depărtează mai mult unul de altul partenerii din CSI - Moldova şi Rusia. La Chişinău s-au auzit câteva declaraţii ale preşedintelui interimar Mihai Ghimpu, prin care Rusia, ca succesor juridic al URSS, a fost pusă în rând cu Germania hitleristă. Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, l-a rugat pe Ghimpu să nu folosească Ziua Victoriei pentru speculaţii politice. În replică, liderul moldovean a reamintit că Rusia are armată în Transnistria, care trebuie scoasă de-acolo şi s-a adresat României cu rugămintea de a ajuta la deblocarea negocierilor din punctul mort în care se află pentru reglementarea conflictului transnistrean.
Mihai Ghimpu a transmis rugămintea pentru medierea românească a dialogului dintre Chişinău şi Tiraspol cu prilejul vizitei oficiale, pe care a efectuat-o la Bucureşti în zilele de 27-28 aprilie. Trebuie spus că Ghimpu nu putea găsi un loc mai bun pentru a înrăutăţi şi mai mult relaţiile cu Transnistria : conflictul actual dintre cele două maluri ale Nistrului a început la sfârşitul anilor 1990 cu lozincile Frontului Popular privind unirea Moldovei cu România. Mihai Ghimpu era pe-atunci unul din liderii Frontului Popular din Moldova şi a scandat chemarea la unire la adunările naţionale din centrul Chişinăului. Locuitorii Transnistriei nu voiau cu România.
Acum, Ghimpu afirmă că militarii moldoveni nu au dreptul moral să participe la marşuri prin Piaţa Roşie câtă vreme armata rusă se află pe teritoriul Moldovei şi nu permite Chişinăului să controleze o treime din teritoriul republicii (Transnistria). Ghimpu a făcut această declaraţie într-un interviu pentru un post de radio din România. El a amintit de ocupaţia sovietică din Moldova, care a adus ţării pagube de multe miliarde.
Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, a precizat că Rusia recunoaşte Moldova ca stat suveran, în timp ce "vecinii ei din vest nu recunosc naţiunea moldovenească". El a subliniat că, în locul liderului moldovean, "ar fi îngrijorat tocmai de acest lucru". Lavrov l-a avut în vedere mai degrabă pe Traian Băsescu, preşedintele României, care, de multe ori, a declarat că în Moldova nu trăiesc moldoveni, ci români, şi a promis că "cele două state româneşti" se vor uni obligatoriu în cadrul Uniunii Europene. Dar ministrul rus, se pare, nu ştia că se adresa unui om pentru care noţiunea de "moldovean" de asemenea nu există: Ghimpu se consideră român şi visează la "marea unire". Şi paşaportul preşedintelui interimar al Moldovei este românesc. Mihai Ghimpu a refuzat să meargă la Moscova la Parada Victoriei, după care Alianţa pentru Integrare Europeană (partidele Liberal, Liberal Democrat, Democrat şi Moldova Noastră),
contra voinţei şefului statului, a hotărât să trimită militari moldoveni la paradă. Anterior, Ghimpu a declarat că nu intenţionează să meargă la Moscova pe 9 mai, câtă vreme se consideră în tabăra învinşilor de după războiul mondial. Se pare că el a avut în vedere faptul că România a luptat de partea Germaniei hitleriste în acest război.
Între timp, majoritatea liderilor din alianţa de guvernare au caracterizat drept "negândită", iraţională declaraţia lui Ghimpu care refuză participarea la mitingul de la Moscova, dedicat celei de-a 65-a aniversări a Victoriei în Războiul de Eliberare. Alianţa a hotărât să trimită la Moscova 70 de militari moldoveni, care vor reprezenta Moldova la parada din 9 mai. Costurile pentru cazarea, hrana şi asistenţa medicală le suportă partea rusă. Astfel, au sosit la Moscova pentru mitingul din Piaţa Roşie câte 70 de militari din 13 ţări: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Polonia, Azerbaidjan, Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrgîzstan, Moldova, Tadjikistan. Turkmenistan şi Ucraina. Fiecare detaşament va avea trei militari care vor purta drapelul naţional al ţării lor”.
Iată cum persistă gândirea lui Stalin chiar şi în mintea lui Serghei Lavrov, şeful diplomaţiei ruse: naţiunea moldoveneacsă există!
Diversiunea găgăuză continuă în Valea Perjei
IA REGNUM NOVOSTI ne asigură că “aderarea satelor bulgăreşti la Găgăuzia va permite găgăuzilor "să spargă geamul" spre Ucraina.
De multă vreme, locuitorii satului Tvardiţa din raionul Taraclia vor să treacă la Ceadîr-Lunga., scrie ziarul local "Edinaia Gagauzia" (Găgăuzia unită). Acum oamenii au trecut la fapte. Oamenii din satul Tvardiţa au făcut o adunare pentru constituirea unui grup de iniţiativă pentru organizarea unui referendum privind ieşirea din componenţa raionului Taraclia şi revenirea la raionul Ceadîr-Lunga. La şedinţă au venit reprezentanţi din administraţia raionului Taraclia, din domeniul sănătăţii şi de la notariat.
Motivul trecerii de la un raion la altul este simplu: satul Tvardiţa se află la 50 km de centrul raional actual, arată ziarul citat. Autobuzul spre Taraclia circulă doar de trei ori pe săptămână. În celelate zile, oamenii pot merge la oraş numai cu maşini de ocazie, care costă foarte mult. Toate problemele de sănătate, locative sau de altă natură se pot rezolva numai la centrul raional. Este neplăcut şi mulţi nu au bani. Iar Ceadîr-Lunga este la numai 12 km. De aceea, majoritatea locuitorilor merg, lucrează şi se tratează în acest oraş. Şefii raionului Taraclia au răspuns negativ la aceste cereri. Ei i-au acuzat pe oameni că fac agitaţie electorală pentru alegerea başkanului. "Cei din Tvardiţa fac agitaţie ca să intre în Găgăuzia. Ştiţi că în decembrie va avea loc alegerea başkanului. Poate vă întrebaţi de ce a apărut o asemenea iniţiativă. Pentru că liderii care îşi depun candidatura au aşa ceva în
program: unirea satelor bulgăreşti Tvardiţa, Korten şi Valea-Perjei cu Găgăuzia. Ei au nevoie de voi înainte de alegeri. După alegeri, nu mai au nevoie de voi", spune Uzunov din partea adminiustraţiei. "Mergem până la Curtea Europeană şi tot reuşim", au ripostat oamenii revoltaţi.
Câteva sate bulgăreşti pun deja problema aderării la Gagauz Yeri (Ţinutul Găgăuz), scrie ziarul "Puls". În satele Valea-Perjei şi Tvardiţa s-au creat comitete de iniţiativă. Prin crearea autonomiei în 1994, iniţiativa intrării unor sate bulgăreşti şi bulgaro-găgăuze în componenţa Găgăuziei nu a fost acceptată de Chişinău. Mihail Formuzal, başkanul Găgăuziei, s-a grăbit să se implice în acest proces, mai mult decât politicienii de la conducere. Başkanul a fost acuzat de separatism. Politologul Nikolai Ţviatkov din Valea-Perjei a precizat că raionul Taraclia s-a constituit pe criterii etnice: în el au intrat nu numai locuitorii de lângă Taraclia, dar şi satele mai îndepărtate din alte raioane, unde predomină bulgarii.
Ca şi în Găgăuzia, cei din raionul Taraclia preferă folosirea limbii ruse în administraţia de stat şi s-au creat unele condiţii pentru cultivarea limbii bulgare. Dar, rezolvând problema lingvistică, bulgarii din sudul Moldovei s-au trezit cu o problemă administrativă. "Spre deosebire de găgăuzi, vocea bulgarilor nu se aude la Chişinău. Iar raionul nu poate rezolva problema. Oamenii din aceste sate consideră că alocaţiile de la buget se distribuie dicriminatoriu între Taraclia şi satele subordonate", observă Ţviatkov. Poate nu întâmplător, majoritarea locuitorilor din Taraclia au votat cu Partidul Comuniştilor.
Deputaţii Viaceslav Untilă şi Iuri Kolesnik, liderii mişcării politice Acţiunea Europeană, îl acuză pe başkan că vrea "să refacă sistemul administrativ-teritorial al Moldovei". Ei au întocmit un raport către procuratura din raionul Taraclia că liderul Găgăuziei vrea să includă în componenţa autonomiei câteva noi sate (Tvardiţa, Korten, Valea-Perjei şi Kairaclia). Cei doi deputaţi spun că oficialii raionului Taraclia au informat Alianţa pentru Intertgrae Europeană cu o lună în urmă în legătură cu situaţia din regiune. De aceea, Kolesnic şi Untilă au cerut serviciilor speciale, Procuraturii Generale, Guvernului şi liderilor Alianţei "să se mişte pentru a opri tendinţele separatiste. Puterea de la Comrat încearcă să distrugă sistemul administrativ-teriorial al Moldovei pentru a crea o federaţie sau o confederaţie. Scopul este ca autonomia găgăuză să devină subiect de drept internaţional", a subliniat
Viaceslav Untilă. El precizează că Găgăuzia nu are ieşire directă la frontiera de stat şi că satele de lângă Taraclia au ieşire la graniţă şi permit astfel găgăuzilor să spargă geamul spre Ucrauina". (După recensământul oficial din 2001, în Ucraina trăiesc 31,9 mii de găgăuzi, majoritatea , adică 27,6% aflându-se la frontiera dintre Moldova şi regiunea Odesa. Totodată, printre găgăuzii moldoveni, dar şi printre cei ucraineni se răspândeşte ideea că este necesară unirea poporului găgăuz divizat în limitele unui stat unitar - noteasză IA REGNUM Novosti). Cei doi deputaţi cred că "Găgăuzia are multe drepturi şi se consideră un exemplu de autonomie pentru Uniunea Europeană. Găgăuzia nu are motive să-şi modifice statutul, dar se foloseşte de faptul că liderii de la Chişinău vor să modifice Constituţia şi acţionează pe furiş. Când noi le-am acordat autonomie lărgită, am fost un exemplu pentru
toată Europa şi toată populaţia Găgăuziei a fost mulţumită. Acum nu mai sunt mulţumiţi toţi, spune Iurie Kolesnic. În replică, başkanul Mihail Formuzal a spus că acuzele lui Untilă şi Kolesnik sunt o tactică prin care mai aude lumea de ei că sunt cetăţenii Moldovei. "Problema unificării unor sate din raionul Taraclia cu Găgăuzia este veche şi s-a ridicat înaintea alegereii mele ca başkan. Să cauţi în asta separatismul este absurd. Oamenii vor nişte standarde de viaţă socială mai bune. Ei vor să obţină mai uşor nişte servicii de la 5-10 kilometri, iar nu de la 50", a spus Formuzal.
După opinia Irinei Vlah, deputat din partea Partidului Comuniştilor (sic!), problema transferului câtorva sate din sudul R. Moldova sub jurisdicţia Găgăuziei există, precizează "Puls". Ea crede că pe locuitorii din satele Tvardiţa şi Valea-Pejei nu-i agită politica mare, cât îi provoacă la proteste problemele lor concrete de viaţă. "Başkanul Mihail Formuzal provine din satul Beşghion, un sat care se află în Autonomia Găgăuzia Yeri. El cunoaşte problemele oamenilor şi acum încearcă să se folosească de ele în scopuri politice", spune Irina Vlah. Şi Untilă ştie de această variantă şi nu exclude o reformă administrativă în Găgăuzia.
Concomitent şi la unison, forţele naţional-româneşti din R. Moldova au declanşat atacul la adresa başkanului găgăuz Mihail Formuzal, acuzându-l de separatism, scrie ""Gagauzlar". Pretextul a fost o scrisoare trimisă de Vasile Plagov, preşedintele raionului Taraclia, către preşedintele interimar Mihai Ghimpu.
Este interesant că până şi în interiorul Găgăuziei, comuniştii îl acuză pe Formuzal de românofilie, în timp ce "românilor" moldoveni başcanul le stă ca un os în gât, scrie gazeta "Gagauzlar". Un os pe care nici nu poţi să-l scuipi, nici să-l înghiţi. Atacurile la adresa lui Formuzal s-au înteţit după ce acesta a declarat că doreşte ca limba rusă să devină limbă oficială şi că ţara trebuie reunificată prin federalizare. Este clar că asemenea idei nu le stau la suflet "românilor" din Moldova. Deşi Formuzal a vorbit despre asemenea lucruri şi înainte, o reacţie atât de nervoasă la ideea reunirii prin separatism nu a existat până acum. "Românii" nu se aşteptau la o astfel de rezistenţă din partea găgăuzilor.
Trebuie spus că Găgăuzia a obţinut rezultate bune în ultimii ani, în timp ce raionul Taraclia nu se poate lăuda cu aşa ceva. Pentru locuitori, până la Taraclia sunt 50 de kilometri, iar până la Ceadîr-Lunga - 12. Locuitorii nu vor să rămână outsideri. "Peştele caută apă mai adâncă, omul merge unde e mai bine", spune un proverb popular (rusesc) . Şi mai este un lucru despre care nimeni nu vorbeşte, nici "românii" de-aici, nici chiar bulgarul Plagov. Reacţia a fost provocată de însuşi Mihai Ghimpu cu declaraţiile lui absurde despre apartenenţa şi unirea cu România. Bulgarii şi găgăuzii obişnuiţi nu se bucură de aşa ceva. Pentru comunişti acum e simplu să arunce benzină în foc. Ei îşi urmăresc scopurile. Ei vor să destabilizeze situaţia din sud ca să arate întregii Moldove că democraţii dezmembrează ţara, în timp ce pe vremea lor era linişte. Ei nimeresc doi iepuri dintr-o lovitură: aţâţă
Alianţa pentru Integrarea Europeană asupra başkanului Formuzal din Găgăuzia şi îl supun loviturilor din partea Chişinăului şi a comuniştilor locali.
Săptămâna trecută, s-a întrunit Consiliul de Securitate al Moldovei, la care a participat şi başcanul Găgăuziei Mihail Formuzal. Motivul invitării lui pe "covor" a fost pericolul extinderii Autonomiei Găgăuziei şi alipirea unor sate din raionul Taraclia. La această şedinţă, a fost chemat şi Ivan Plagov, preşedintele raionului Taraclia. Nu s-a dat publicităţii nimic despre discuţiile din şedinţă, precizează NIKA-press. Activiştii care susţin autoproclamata Republică Găgăuză afirmă că i-au sfătuit pe experţii de la Chişinău ca să înţeleagă mai bine procesele care au loc în sud, ca să nu mai revină la cauzele conflictului din 1990. (În octombrie 1990, ca reacţie la măsurile luate de conducerea Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti de unire cu România, Republica Găgăuză a anunţat că organizează alegeri pentru Consiliul Suprem al Găgăuziei. Acest lucru a fost un pretect pentru intraraea în
Găgăuzia a unor coloane de camioane cu activişti ai Frontului Popular şi a "voluntarilor" din România, însoţite de detaşamente ale Miliţiei cu scopul anulării alegerilor şi pentru suprimarea mişcării găgăuze pentru independenţă naţională. "Pohod na Găgăuziiu" (Marşul prin Găgăuzia) avea în frunte pe premierul Mircea Druc, unul din liderii Frontului Popular din Moldova. Acţiunea a dus la jertfe din rândul populaţiei găgăuze. Escaladarea conflictului a fost evitată datoriotă ajutorului din partea voluntarilor din Transnistria şi, de asemenea , prin intervenţia unor forţe armate ale URSS - nota IA REGNUM Novosti).
(Trebuie precizat aici că nu au existat "voluntari din România" şi nici "jertfe din rândul populaţiei găgăuze". Ulterior, s-a dovedit că morţii de la Podul din Dubăsari erau toţi etnici români din R. Moldova. Diversiunea Moscovei a permis atunci manifestarea deschisă a mişcării secesioniste din Transnistria - nota trad.).
Sudul R. Moldova, cunoscut şi sub denumirea de Bugeac (colţ, în limba turcă) a fost o zonă istorică de contact între diverse civilizaţii, etnii, culturi şi religii. Bugeacul a devenit, după prăbuşirea URSS, o regiune de impact între două state independente - Ucraina şi Moldova. Nu există frontiere etnice, culturale şi economice în limitele administrative din sudul R. Moldova. În anii tulburi din perioada 1989-1991, când s-a detaşat statalitatea găgăuză, care a dus la apariţia autonomiei naţionale a găgăuzilor în componenţa R. Moldova, bulgarii şi găgăuzii părţii moldoveneşti a Bugeacului s-au trezit separaţi din nou, de data aceasta prin graniţe administrative între autonomia Găgăuzia Yeri şi raionul autonom Taraclia. Alături de Republica Moldovenească Nistreană independentă, regiunile de sud ale R. Moldova, pentru care sunt caracteristice multietnicitatea şi larga răspândire a limbii ruse, au venit în
contact cu mişcarea agresivă naţionalistă pro-română, care a pus în pericol existenţa fizică a altor etnii din R. Moldova, arată ziarul "Ştiri din Găgăuzia". Românismul sau unionismul, devenit ideologie oficială a elitei de dreapta după dobândirea independenţei republicii, avea ca scop lichidarea statatlităţii moldoveneşti prin "reunificare" cu România şi asimilarea moldovenilor de către români.
În anii dramatici 1989-1991, populaţia bulgaro-găgăuză a participat intens la evenimentele politice . Ca reacţie la tentativele naţionaliştilor pro-români de a trece la limba moldovenească (română), în sudul R. Moldova s-au elaborat diverse proiecte de autonomie teritorialîă, unele punând problema unificării pământurilor de la Dunărre ale Ucrainei. A existat chiar şi un proiect al Republicii Basarabene, fundamentat pe criterii terioriale - autonomia găgăuzo-bulgară şi Găgăuzia propriu-zisă, ca formă de autodeterminare a poporului găgăuz. Toţi voiau păstrarea limbii ruse cu statut oficial şi a tuturor culturilor în Bugeac.
După cum se ştie, Legea privind statutul Autonomiei Găgăuzie Yeri a fost adoptată după votarea Constituţiei R. Moldova şi niciun articol de-acolo nu a intrat în Constituţia moldovenească, arată "Găgăuzia unită". Nu a îngrijorat pe nimeni acest lucru atunci. Eram toţi euforici, îi lăudam pe molodvenii cei buni şi înţelepţi, că ne-au dat autonomie.
La reuniunea din 8-9 martie 2002, Comisia de la Veneţia a confirmat justeţea cererii găgăuzilor de a include cerineţele lor în Constituţia R. Moldova privind statutul Autonomiei Găgăuze. La 27 iulie 2003, Parlamentul R. Moldova a fost nevoit să introducă în Constituţia R. Moldova modoficări privind statututl Găgăuziei. În articolul 11, există 7 puncte referitoare la această problemă. Dacă priveşti mai atent însă, poţi vedea că numai parţial s-au respectat recomandările Comisiei de la Veneţia. Se scrie acolo "găgăuzii", iar nu "poporul găgăuz". Corect era să se scrie că Găgăuzia este "o formă a autodeterminării poporului găgăuz". Este foarte important pentru a se înţelege că găgăuzii reprezintă un popor autohton în Moldova.
La sfârşitul lui decembrie 2009, Comisia de la Veneţia a trimis spre examinare către Parlamentul de la Chişinău concluziile sale. Astăzi iniţiativa locală de autoconducere a Găgăuziei este practic anulată. În timpul şedinţei Guvernului R. Moldova, başkanul Găgăuziei Mihail Formuzal a precizat că "Legea privind statutul juridic al Găgăuziei" nu se respectă. Consilierul prezidenţial Ştefan Urâtu a răspuns că Găgăuzia cere cam prea mult şi că ea este doar un raion ca toarte raioanele din R. Moldova. Astăzi Autonomia Găgăuză are suficiente elite intelectuale pentru a-şi apăra paşnic propriile drepturi, pe cale civilizată.
Cultul căpcăunului
Stalin este cel mai bun agent publicitar pentru Rusia
Ani la rând, în România s-a făcut reclamă pentru vodca „Stalinskaia”, după ce alţi producători au încercat, fără succes, să impună pe piaţă un rachiu prost, cu numele lui Nicolae Ceauşescu. Dacă ţuica Mult-Iubitului nu a mers, vodca lui Stalin s-a impus şi nimeni nu s-a întrebat de ce s-a permis ca numele şi chipul căpcăunului să apară pe toate ecranele. Dacă eşti primitiv, înseamnă că eşti puternic. Această percepţie neghioabă persistă mai ales printre ruşi. Aşa se explică de ce Stalin manifestă încă o atracţie morbidă asupra multor frustraţi.
Ruşii au marcat în stilul lor specific 65 de ani de la Victoria contra fascismului. Vladimir Putin a vrut astfel să dea un nou impuls patriotic poporului, dar nu putea fi atent la detalii. Barcak Obama nu a venit la Moscova, iar vizita lui Joe Biden nu a fost acceptată de Putin. Gordon Brown nu mai avea rost să vină şi l-a rugat pe prinţul Charles să-l înlocuiască. Premierul rus nu a fost de acord nici cu acest musafir. Regele Mihai a fost invitat, dar nu şi preşedintele României, deşi ţara noastră a pierdut mai mulţi militari în război, decât Franţa. Dar nici Sarkozy nu s-a dus: era ocupat cu criza.
Concetăţenii lui Putin, chiar şi cei mai tineri, preferă un conducător puternic, autoritar, dacă se poate, un dictator. De aceea, ei văd în Stalin creatorul „unei ţări mari”, adică al unui imperiu. I-am auzit de multe ori vorbind sau am citit frecvent: „Ce ţară mare am avut!...” Unii erau intelectuali. Dacă Putin ar îmbrăţişa modelul lui Iosif Visarionovici, ei l-ar accepta cu bucuria autoflagelatorilor şiiţi.
Cine nu admite un asemenea model de politician este duşmanul Rusiei. Aşa am înţeles reacţiile vehemente ale multor ziarişti ruşi la adresa României şi a Republicii Moldova în această perioadă. Colegii noştri de la Moscova şi de la Kiev au scos de la naftalină ideile lansate de propaganda lui Stalin: Basarabia a fost cotropită de România, există naţiunea moldovenească şi limba moldovenească, România trebuie să plătească despăgubiri Rusiei pentru ocuparea Basarabiei etc.
În societatea rusă există şi intelectuali numeroşi, care văd lucrurile altfel. Este foarte interesant pentru întreaga lume cum gândesc tocmai aceşti oameni care vor moderniza totuşi Rusia. „Timp de şapte decenii, puterea sovietică l-a considerat mitul patriei pe Lenin - care era conducătorul proletariatului mondial. Şi deodată Lenin a dispărut, iar astăzi i-a luat complet locul Stalin. De ce?”, se întreabă “Izvestia”.
Invitat la emisiunea “Atenţie, vine istoria!” de la postul de radio “Ecoul Moscovei”, Daniil Dondurei, redactorul şef al revistei “Iskusstvo Kino” (“Artă Film), oferă o definiţie antologică: „Stalin este cel mai bun împărat bizantin, mai bun ca Lenin. Cu mult mai bun! Lenin mai avea încă unele vagi ecouri de cultură rusă, care era sincronizată cu valorile europene, cu un comportament model, cu jurisprudenţă şi Constituţie. Dar Stalin nu avea nimic. Eu cred că Rusia este o pendulare fără de sfârşit între două culturi: prima, europenizată, pe care, în special, au slujit-o Stolîpin, Aleksandr al II-lea, Gaidar şi mulţi alţii. Şi a doua este cultura bizantină, cumplit de ineficientă în sens economic, dar care a marcat sufletul majorităţii populaţiei. Stalin este cel mai bun exponent al celei de-a doua culturi.
“Toţi au îngheţat şi s-au ridicat”
”Noi vorbim prea mult despre el, spune Dondurei.
Avem astăzi o producţie gigantică de emisiuni, de filme şi de cărţi despre Stalin. Stalin a devenit participant la un uriaş reality-show. Auzim frecvent, fie şi în subtext - da, era tiran, da, a fost un mâncător de oameni, dar ce carismă avea! Carisma nu poate fi anulată. De exemplu, stă Nikita Mihalkov lângă Pozner ( Vladimir Vladimirovici Pozner, un jurnalist TV celebru, primul preşedinte al Academiei de televiziune din Rusia - 1994-2008 – nota mea) şi povesteşte că în filmul lui "Soarele stins", când a apărut actorul care interpreta rolul lui Stalin, toţi au îngheţat şi s-au ridicat. Şi vorbea despre asta în extaz. Iar Pozner nu l-a întrebat: Dar dumnmeavoastră cum vă raportaţi la acest extaz, Nikita Sergheevici? Acesta este mitul - o curăţare de orice reprezentare idealizată a evenimentului, aşa se naşte eroul.
Încă un moment important: charismaticul Stalin este cel mai bun agent publicitar al Rusiei contemporane. Astăzi, televiziunea noastră rezolvă numai o problemă - vânzarea timpilor de publicitate. Restul este doar un intermezzo între două reclame. Aşa că, pe orice canal, subiectele despre Stalin se vând mai bine decât Malahov (Ghennadi Petrovici Malahov, un vraci la mare căutare în Rusia – nota mea), se vând mai bine decât Sobceak (Xenia Anatolievna Sobceak, un fel de divă, prezentatoare TV de mare succes, fiica fostului primar Anatoli Sobceak de la Sankt-Peterburg – nota mea). Niciun spectacol pe gheaţă nu se vinde aşa bine. Pentru că el înseamnă "noi" - implacabil, iraţional. Şi nu există nicio lucrare serioasă de transformare sau de oprire a acestei evoluţii colosale din ţară - care să explice concepţia mitologică nici în anii 1990, nici în 2030”.
Ruşii trăiesc în trecut
În Germania, cu câţiva ani în urmă, au început să facă filme despre Hitler, destul de multe. Unele au fost nominalizate la Oscar - "Viaţa altora", "Buncărul" etc. În multe filme, era reprezantat Hitler ca un drogat, ca un monstru, chiar idiot. Au fost şi comedii. Societatea germană a perceput negativ filmele despre Hitler fiindcă se considera că o comedie îl reanimează, îl face mai viu, dar şi pentru că societatea germană a fost damnată decenii la rând. În unele filme, l-au înviat, îl transformă dintr-un criminal neamţ într-un monstru - dar viu, cu toate defectele lui, îl fac om.
”De ce nu realizează nimeni că mitul lui Stalin se dezvoltă în perioade de transformări morale, de putreziciune morală?, întreabă zairistul rus. Doar o mare parte a societăţii noastre trăieşte astăzi în trecut. Se duce un război pentru trecut, manualele evaluează trecutul. Oamenii nu-şi planifică viitorul, ei trăiesc doar cu modele economice pe un an-doi, pentru ziua de azi - asta este o temă serioasă, şi foarte importantă, ca şi morala: să trăieşti în trecut. Nu se poate realiza niciun fel de modernizare cu un asemenea cult.
Economiştii noştri liberali mi se par nişte oameni naivi. Ei chiar sunt convinşi că, dacă vor aplica reforme pur economice şi bine elaborate, atunci ţara se va schimba. Dar cum să aplici reforme liberale într-o ţară în care Stalin şi Ivan Groznîi sunt mai preţuiţi, decât, de exemplu, Petru I, Aleksandru al II-lea, Stolîpin...
Şi, în sfîrşit, societatea civilă. Mi se pare îmbâcsită de idei vechi despre democraţie şi libertate, adică transpune apelurile anilor 1970-80 în prezent. Asemenea lucru nu are nicio importanţă. Ideologia oamenilor de azi nu reflectă societatea, organizaţiile civice. Pe mine m-a şocat o cercetare din august 2009, efectuată în legătură cu Pactul Molotov-Ribbentrop. Aproape 60% din populaţie spunea aşa: "Slavă Domnului că Stalin şi Hitler au făcut asta pentru că numai aşa s-a întîrziat războiul, iar noi am mai putut răsufla un an şi jumătate".
Este exact interpretarea stalinistă a evenimentului. Şi asta n-ai să găseşti nicăieri în 2009. De ce oare societatea civilă nu pune problema de exemplu, aşa: Ce se întîmplă cu mintea oamenilor? Ce gândesc oamenii despre viaţă, despre viitor, despre piaţă, despre proprietatrea privată?”
Cum se poate distruge mitul?
”Este posibil numai dacă societatea trece printr-un proces de modernizare ideologică. O asemenea transformare nu s-a mai realizat la noi de la sfârşitul anilor 1980. S-a terminat brusc pe undeva prin 1991, după care nu a mai mers nimic. De ce adică, în ajunul comemorării celor 65 de ani de la război, nu ne-am pune întrebarea dacă poporul nostru a căştigat războiul - iar nu Iosif Vissarionovici Stalin? Adică, deşi el şi-a dus ţara la un dezastru incredibil, poporul - cultura ţării, oamenii, eroii, mareşalii - au ieşit din acest malaxor?” Exact aşa avea să răspundă preşedintele Dmitri Medvedev într-un interviu tot pentru “Izevestia”: nu Stalin, ci poporul rus a învins. După care i-a pus la colţ pe europenii care nu mai acceptă rolul eliberator al Armatei Roşii. Adică tot un mit stalinist.
”Societatea noastră nu e pregătită să afle adevărul despre Stalin şi despre istoria lui, oamenii preferă să creadă în mituri, consideră Serghei Mironenko, directorul Arhivei de Stat a Federaţiei Ruse. Visul despre mâna forte, care face ordine, asta nu e o nostalgie pentru Stalin, este o formă de protest: contra corupţiei, a justiţiei nedrepte şi a altor neajunsuri de azi. Dar adevărul istoric îşi croieşte drum fiindcă faptele au încăpăţânarea lor”.
Scriitorul comunist Iurii Emelianov, doctor în istorie, e convins că "adevărul va străbate la suprafaţă". Dar, după opinia lui, "tocmai mitul antistalinist a distrus ţara" (el are în vedere URSS).
”Se spune că milioane de oameni au fost împuşcaţi, dar, conform documentelor, din 1920 până în 1953, au fost executaţi în total doar 860 000 de oameni, a continuat Emelianov. Însă populaţia URSS a crescut în acea perioadă cu 58 de milioane de locuitori, deci cu 43%”.
”Recensământul din 1939 a înregistrat o pierdere de câteva milioane de locuitori din URSS, a replicat Mironenko. În plus, rezultatele acestui recensământ au rămas secrete până la sfârşitul anilor 1980. În plus, nu uitaţi de cei 600 000 de deportaţi speciali ucişi, adică de chiaburi, nu uitaţi de cei 800 000 de prizonieri morţi în lagăre, aduşi acolo din motive politice. Da, Stalin a fost un remarcabil activist politic şi nu un paranoic. Dar dacă evaluăm conducătorul de stat după rezultatele activităţii lui, atunci trebuie spus că metodele şi sistemul instituite de Stalin au dus ţara la dezastru”.
”Şi Hitler şi-a distrus ţara, a construit drumuri şi a făcut industrie. Acesta nu poate fi un criteriu unic de evaluare a politicianului, a adăugat Ian Racinski, membru în conducerea societăţii "Memorial". Noi abia începem să aflăm adevărul istoric. De falsificarea istoriei s-a ocupat tocmai statul timp de 70 de ani: o falsificare totală şi fără alternativă”.
Până la urmă, interlocutorii au ajuns la o concluzie unică: despre Stalin se poate discuta mult, dar nu trebuie să operăm emoţional, ci cu fapte. "Din păcate, discuţia despre Stalin, încă din timpul lui Hruşciov, este împovărată de conjunctura politică", a precizat Emelianov. Iar Mironenko a conchis: "Şi cei care îl demonizează, şi cei care văd în Stalin un erou sunt la fel de departe de adevărul istoric".
A fost mai “silitor” ca Hitler
În această perioadă, ziarul "Izvestia" a primit numeroase însemnări de la oameni din toată Rusia.
”Răspunzând la propunerea ziarului de a scrie despre rolul lui Stalin, vreau să spun ceva despre "meritele" lui din războiul anilor 1941-1945. Hitler voia să impună o nouă ordine în Europa, în toată lumea, fundamentată pe "superioritatea" rasei germane. Stalin a sperat şi el să stabilească o nouă ordine în Europa şi în toată lumea, bazată pe "superioritatea" socialismului. Pentru acest scop, amândoi aveau nevoie de război. Aşa că ei se apropie.
Stalin s-a străduit în mod deosebit.
1. Stalin a provocat intriga între comuniştii şi social-democraţii germani şi, slăbind ambele partide, l-a adus la putere în Germania pe Hitler. Acesta a fost primul lui pas important spre război.
2. Stalin i-a instruit pe aviatorii germani în URSS, dar şi alţi specialişti militari, deşi, după convenţia de pace, Germania era demilitarizată. Iar acesta a fost al doilea pas al lui Stalin spre război, e adevărat, un pas mai mic.
3. Stalin a dezmembrat Polonia împreună cu Hitler, asigurându-şi frontieră comună cu Germania. Acesta a fost al treilea pas al lui Stalin spre război.
4. Stalin a provocat invazia Germaniei spre URSS şi, cunoscând ziua şi chiar şi ora când armata germană avea să treacă frontiera, a făcut tot posibilul şi imposibilul pentru a provoca debandada şi chiar căderea în prizonierat a armatelor sale. Iar acesta nu mai era un pas spre război. Era "contribuţia" lui la victorie. Chiar înaintea războiului, Stalin şi-a împuşcat 3 din cei 5 mareşali, păstrându-i pe cei mai apropiaţi şi mai loiali - Budionnîi şi Voroşilov. A ucis sute şi mii de ofiţeri din Armata Roşie, a trimis în GULAG un milion de alţi concetăţeni de-ai lui. Crimele lui Iagoda, Ejov şi Beria erau crimele lui Stalin. Şi aceasta este "contribuţia" lui Stalin la Victorie.
De aceea pe mine mă uimeşte pur şi simplu primarul Moscovei şi Consiliul lui orăşenesc, care l-au desemnat pe Dolghih să fie primul veteran al Moscovei. Acest veteran, care candidează şi la conducerea Partidului Comunist, a propus "împodobirea" portretelor lui Stalin de Ziua Victoriei, iar primarul Mosocvei a susţinut propunerea înfrumuseţării tiranului. Slavă Domnului că la nivelul Comitetului Federal "Victoria" a refuzat împodobirea portretelor "conducătorului popoarelor". Ca să compenseze afrontul, Lujkov l-a făcut pe Dolghih cetăţean de onoare al Capitalei”.
5. Nikolaenko Vadim Alexeevici, născut în 1927, erou al muncii.
Nu sunt de acord cu versiunea lui Iuri Jukov din articolul "Cu o rafală au ucis jumătate de ţară", publicat în revista "Nedelia". El afirmă: "În 1934, Stalin a trecut în poziţia de conducător al statului. Opoziţia lui Zinoviev continua să creadă că obiectivul vieţii bolşevicilor esre revoluţia mondială". Jukov nu se putea să nu ştie dezvăluirile din anii 1980, când, pe bază de documente, a fost probată detaliat lupta lui Stalin pentru puterea personală încă din primele zile când a ajuns secretar general. Logica acestei lupte a dus la represiunile de la începutul anilor 1920, apoi după 1930, apoi la evenimentele dramatice de la Congresul al XVII-lea, când nu doar o mână de zinovişti, ci un număr considerabil de membri ai Comitetului Central au votat contra lui Stalin. Au avut de suferit atunci patru cincimi din delegaţii la Congres şi aproape jumătate din membrii de partid. Jukov nu putea să nu ştie de cercetările
care s-au făcut după 1990 despre războiul lui Stalin contra propriului popor cu mult înainte de 1934. Colectivizarea, foametea, represiunile contra intelectualilor, a ofiţerilor, a preoţilor, a funcţionarilor. Moartea lui Kirov a deschis poarta îngheţului total. Toată logica "proiectului dictaturii proletariatului" a dus la escaladarea spiralei represiunilor, pe care o putea opri numai moartea "conducătorului de stat".
6. Un medic din Sankt-Peterburg, 36 de ani
Poporul este format în majoritate din oameni simpli, iar ei greşesc. Le vine mai uşor să creadă în cineva puternic, decât să facă ei ceva, ca să devină ei o putere.
7. Operator PC din Moscova, 29 de ani
Stalin a condus ţara cu mînă forte într-o perioadă grea, controlând organele represive. Şi a dus ţara la victoria din mai 1945. Liberalul Nikolai al II-lea, canonizat de biserică, şi-a dus ţara la revoluţie. Fiecarte să decidă pe cine trebuie să respecte mai mult ca om de stat.
8. Asistentul unui judecător din Moscova, 25 de ani:
Şi bunica mea îl ura pentru crimele comise. Doar a distrus o generaţie de elite. Iată ce vă aduc însă americanii. Până la Revoluţie, Rusia dădea pâine la toată Europa. Apreciaţi...
9. Bucătar şef din Barnaul, 55 de ani:
Stalin nu e un mit. Rusia a obţinut o mare victorie tocmai sub conducerea lui! Ne place sau nu, asta este realitatea istorică. Şi cine putea să învingă fascismul? Contra unui tiran se poate pune numai un alt tiran.
“Nu avem dreptul să ne dezicem nici de Stalin, nici de Lenin”
Pe 22 aprilie 1870, s-a născut Vladimir Ilici Ulianov. La emisiunea "Atenţie, vine istoria!" de la acelaşi post de radio "Ecoul Moscovei", s-a discutat despre ziua de naştere a lui Lenin pe tema "Revoluţia, un tărăboi popular". Invitaţi la emisiune au fost scriitorul-revoluţionar Eduard Limonov şi Leonid Gozman, copreşedinte al partidului Cauza Dreaptă şi susţinător al ideii dezvoltării progresive a ţării.
Eduard Limonov crede că “Lenin a fost managerul care a înfăptuit revoluţia. Nu-i plăcea să se ocuppe de epurările din partid. Stalin a fost o figură de cu totul altă dimensiune, el nu ar fi putut să înfăptuiască revoluţia, dar a fortificat-o. Leonid Gozman e de acord că Stalin a fost o figură mai măruntă ca Lenin. Dar tocmai Lenin, de care se vorbeşte puţin astăzi, a conceput lagărele de concentrare. “Lagărele de concentrare nu le-a conceput Lenin, ci englezii, pe timpul războiului lor cu burii. Cruzimea la vreme de război sau în revoluţie este trăsătura tuturor. Haideţi să-l evaluăm pe Lenin fără emoţii. El rămâne în istoria ţării noastre fie şi pentru că revoluţia din 1917 a marcat o imensă influenţă asupra întregii lumi”, a ripostat Limonov.
”Desigur, nu se poate uita un asemenea personaj. Aşa cum nemţii nu-l vor uita pe Hitler niciodată, la fel nici noi nu avem dreptul să ne dezicem nici de Stalin, nici de Lenin. Dar pe mine mă bucură că Lenin a încetat să mai fie o figură generatoare de emoţii. Să sperăm că se va întâmpla şi cu Stalin la fel. Nu trebuie să-i ridici în slavă pe bandiţi. În secolul XX, Rusia a pierdut zeci de milioane de oameni din cei mai buni. Deşi eu consider că pentru Revoluţia din Octormbire vinovat nu este Lenin, ci Nikolai al II-lea, burghezia rusă, intelighenţia rusă - toţi cei care le-au permis acestor oameni să ajungă la putere. Citiţi corespondenţa lui Nikolai al II-lea cu soţia lui. Se vede că ei erau convinşi amîndoi că poporul rus are nevoie de autocraţie şi de nimic altceva. Adică ei nu pricepeau viaţa reală. Eu tare mă tem că situaţia actuală din ţară seamănă cu cea de-atunci. Mă tem că astăzi – să nu dea Domnul - dacă apare un om cu asemenea calităţi volitive, ca Vladimir Ilici Ulianov, atunci sigur va putea să ducă lucrurile într-o mizerie cruntă”.
Despre revoluţie şi evoluţie
Comparativ cu polonezii sau cu românii, ruşii sunt departe de o posibilă reconciliere. Limonov crede că lui Lenin i-a ieşit revoluţia pentru că în spatele Rusiei erau câteva sute de ani de iobăgie, de asuprire sălbatică a oamenilor, de presiune permanentă a puterii asupra omului. “Dacă nu ar fi fost Lenin, Rusia ar fi mers pe drumul dezvoltării capitaliste. Dar a venit un om frenetic şi a săvârşit cea mai stranie revoluţie. Unde este lecţia aici? Că revoluţia se poate înfăptui contrar tutruror canoanelor marxiste, în ciuda aşa-numitei stări revoluţionare. Orice se poate face dacă ai putere de voinţă şi câteva figuri geniale”.
Reacţia a venit cu argumente de bun simţ, pe care societatea rusă nu pare maturizată să le accepte. “Cinstit vorbind, pe mine mă interesează al naibii după care canoane s-a făcut Revoluţia din octombrie, spune Gozman. Eu ştiu că pe 17 octombrie s-a întâmplat ceva profund necinstit în ţara noastră. Până acum ne-am tot ciorovăit la sânge. Dar chestiunea este pentru mine pur instrumentală: se putea împiedica acea nenorocire? Eu cred că da. Eu cred că Puterea, elitele sociale de-atunci s-au comportat extrem de iresponsabil. Dar, desigur, mai important nu este trecutul, ci prezentul şi viitorul. Mă tem că şi astăzi, în faţa statului nostru stau riscuri uriaşe. Iar riscurile sunt diverse şi din toate părţile: şi Caucaz, şi fără Caucaz, şi modernizarea în sine, şi gazul fisionabil care poate astupa ţeava noastră de la Gazprom şi aşa mai departe - există foarte multe motive de îngrijorare. Vor avea loc transformări uriaşe. Principala problemă este dacă vor putea aceste schimbări să se impună în cheie paşnică? Eu sunt contra revoluţiei fiindcă în toată iostoria ţării noastre nicio revoluţie nu a adus ceva bun”.
Există ţări în care se trăieşte relativ mai bine, decît în altele, şi în aceste ţări este obligatorie democraţia politică, sunt vitale drepturile omului, proprietatea particulară şi altele. Acestea sunt condiţii insuficiuente, dar necesare. Şi el îmi spune: uite, câte încercări am avut noi în istorie? Din anumite cauze mistice, nu se poate consolida democraţia în Rusia... Eu nu sunt de acord cu asta.
Important este ca aceste schimbări să le inducem pe cale paşnică, fără baricade, fără sânge, fără revoluţii”.
Este nostalgia un regret pentru un anume regim politic sau doar pentru propria tinereţe care nu se mai întoarce? Oamenii nu-şi pun asemenea probleme şi regretă mai departe. “Ţara noastră a fost cel mai mare stat, uriaş. Dacă pentru dumneavoastră sunt importante drepturile omului, democraţia, pentru mine, înainte de toate, este importantă Rusia. Eu aş vrea ca Rusia să fie un stat bun, deosebit, bine construit, unde să nu curgă nicio picătură de sânge. Nu vreau să mai aud mofturile damelor care spun "Ah, noi suntem cei mai proşti din lume". De 20 de ani aud asta. Noi am fost o ţară puternică. Da, o ţară animalică, în sens direct este rău. Haideţi să facem aşa pentru ca ţara să fie puternică, dar nu sălbatică, nu animalică”, îndeamnă Limonov.
Gozman vine cu alte argumente: “Dumneavoastră propagaţi ideea statului mare, care domină, de care să se teamă toţi, iar eu vreau ca ţara noastră să se remarce prin longevitate ridicată, printr-un nivel de trai civilizat, prin educaţie, prin securitate şi altele. Şi cred că tocmai aceste lucruri ne-ar face o ţară mare...”
Până vom decide care tabără are dreptate, Rusia merge mai departe, cu obsesii şi răbufniri, uneori justificate. “Ce ţară mare am avut!...” Comuniştii ucraineni au inaugurat pe 5 mai un monument pentru Stalin la Zaporojie. Chiar dacă Opoziţia a fost contra şi chiar dacă nici Ianukovici nu a fost de acord. Deputatul Aleksei Baburin a spus că monumentul s-a ridicat la cererea numeroşilor veterani din regiune.
Prin centrul oraşului Sankt-Petersburg, circula un autobuz cu portretul lui Stalin pentru a cinsti Ziua Victoriei. Şi când te gândeşti că, după Lenin, un georgian le-a zăpăcit ruşilor istoria de tot…
Omul care l-a ars pe Hitler
Am descoperit un reportaj interesant despre dispariţia lui Hitler în ziarul "Komsomolskaia Parvda" de la Moscova. Am considerat cã meritã cunoscutã aceastã poveste, chiar dacã, deocamdatã, este doar parţialã fiindcã ruşii nu vor sã desecretizeze nişte documente importante doar pentru istorici şi pentru curioşi.
Cu 65 de ani în urmã, pe 30 aprilie 1945, Fuhrerul celui de-al Treilea Reich a bãut otravã în Berlinul asediat. Este un adevãr istoric. Dar puţini ştiu cã, dupã 25 de ani, militarul sovietic Vladimir Gumeniuk a ars trupul conducãtorului fasciştilor şi i-a aruncat cenuţa în vânt.
Astãzi, Vladimir Grigorievici Gumeniuk este pensionar. Trãieşte undeva la ţarã, nu departe de Sîzrani, în regiunea Samara. L-am gãsit în grãdinã, unde fãcea straturi.
- Uite, chiar asta-i lopata cu care, în 1970, am dezgropat rãmãşiţele lui Hitler, ale Evei Braun, ale lui Goebbels şi ale întregii lui familii, povesteşte Gumeniuk, privind cruciş în soarele de primãvarã. Eu eram atunci locotenent major, slujeam în detaşamentul special KGB din Armata a III-a de pe teritoriul RDG, nu departe de Magdeburg. Eu, împreunã cu doi camarazi, am primit o comandã secretã: dupã abandonarea micului orãşel, sã ardem şi sã risipim rãmãşiţele Fuhrerului şi ale tuturor apropiaţilor lui. Ei erau îngropaţi acolo imediat dupã rãzboi, într-un loc tainic. Şi nouã ni s-au transmis coordonatele acelui loc. Erau nişte lucruri scrise acolo, despre care nici chiar astãzi nu pot sã vorbesc tot. Pânã şi ordinul pe care ni l-au dat a fost aşa de secretizat, încât nu i s-a permis nimãnui sã-l tipãreascã sau sã-l batã la maşinã. Însuşi Andropov personal l-a scris de mânã. Şi eu îi cunoşteam foarte bine scrisul.
Ofiţerul KGB Vladimir Gumeniuk a pãstrat multã vreme aceastã tainã.
Eroare de 45 de paşi
Baza militarã sovieticã - un adevãrat orãşel, se afla în preajma unor case nemţeşti înalte şi toatã zona se putea vedea ca-n palmã. Nici chiar rezidenţii bazei militare sovietice nu trebuiau sã ştie cu ce se puteau ocupa nişte ofiţeri într-o noapte caldã de aprilie. De aceea, pentru cei din jur, cei trei s-au adunat la o pretinsã partidã de pescuit. Era o legendã excelentã. Mai ales cã Gumeniuk şi cei doi tovarãşi ai lui ieşeau frecvent la pescuit. Au înghesuit în bagaje undiţe, unelte şi o barcã pneumaticã. Şi hârleţe, şi lopeţi.
- Sãpãm râme, a glumit locotenentul.
Am mers pânã la locul secret, am ridicat cortul chiar unde trebuia sãpat. S-au scurs un ceas-douã, nu am gãsit niciun semn de îngropare. Îndeplinirea ordinului ultrasecret putea sã se opreascã acolo. Şi pe dinaintea ochilor îmi trecea fantasma tribunalului...
Poate cã în plan este o inexactitate? Sau cei care au îngropat cadavrele în 1946 s-au orientat greşit? Am analizat din nou planul secret. Şi Gumeniuk s-a înseninat: "Fraţilor, noi am socotit aici 45 de metri. Şi trebuiau sã fie 45 de paşi. Asta înseamnã de douã ori mai puţin. Nu trebuia sã ne ducem pânã aici!"
Am mutat cortul în locul stabilit cu 45 de paşi şi, nu dupã mult timp, cazmaua a dat de lemn.
- Unele lãzi erau deja foarte stricate, aşa cã am pregãtit altele noi, îşi aminteşte Gumeniuk. Osemintele stãtuserã multã vreme în pãmânt. În general, eu sunt un om nãzuros, prudent şi mi-e silã de murdãrie. De aceea, mi-am pus mãnuşi de cauciuc, cizme de cauciuc, un costum special de protecţie antichimicã. Mã gândeam cã şi cenuşa va fi periculoasã, chiar şi mascã de gaze aveam. Dar când am început sã sãpãm, nu era nimic din toate astea. Dumneavoastrã ştiţi cã, atunci când sapi în grãdinã, poţi sã gãseşti un os. Aşa şi aici. Am pus totul în lãzi, am astupat groapa. Am nivelat tot, am presãrat pãmânt uscat şi frunze pentru mascarea locului.
Ultimul zbor al Fuhrerului
Conform ordinului primit, scheletele trebuiau duse în afara bazei militare sovietice, arse, iar cenuşa s-o aruncãm în vânt. Iar în Germania, un foc de tabãrã pe timp de noapte, chiar pe malul unui râu, era un lucru neobişnuit. Poporul de-aici trãieşte disciplinat, nu se permiteau focuri de tabãrã în naturã prin RDG. Ce sã facem?
- Trebuia sã aşteptãm pânã dimineaţa, povesteşte Gumeniuk. Primãvara, zorii vin repede acolo şi chiar atunci am ieşit din oraş. Am trecut prin localitate, am verificat dacã nu ne urmãreşte cineva. Am ieşit pe malul râului - dupã legendã, noi eram pescari. Am pus la fiert o oalã de supã. Iar alãturi am mai fãcut un foc de tabãrã. Acolo l-am ars pe Hitler... Toatã canistra de benzinã am aruncat-o pe el. Pe urmã, cenuşa am aruncat-o în apã, ca sã se stingã repede. Am fãcut nişte bagaje obişnuite şi am plecat într-un loc prestabilit. Pe o stâncã de pe malul unui pârâiaş necunoscut. Ne-am apropiat, ne-am oprit, ne-am uitat în toate pãrţile - nu era nimeni. Acesta a fost ultimul zbor al Fuhrerului - l-a luat vântul şi totul s-a fãcut simbolic, aşa cum scrie în cãrţi, l-am risipit în vânt. Am golit sacul, am mâncat în maşinã şi ne-am întors în siguranţã la garnizoanã.
Aşa şi-a sfârşit drumul pe pãmânt unul din cei mai mari rãufãcãtori ai popoarelor din toate timpurile...
Chiar şi locul din Magdeburg (RDG), unde fuseserã îngropaţi Hitler şi Eva Braun, a fost ţinut în cel mai strict secret.
"Soţia mea s-a necãjit cã nu i-am povestit tot"
La întoarcere, ofiþerii au redactat un raport într-o anumitã formã despre modul în care "s-au aplicat mãsurile", l-au semnat şi s-au dus la locuinţele lor. Erau doar trei - doi fuseserã pe front şi el, un tânãr locotenent major. Dar nici chiar între ei nu aveau voie sã discute despre aceastã operaţiune. Gumeniuk pãstreazã şi azi secret locul în care au fost îngropate rãmãşiţele, de parcã omul ar fi un seif de înaltã fidelitate. Chiar dacã jurnalişti germani de la publicaţii mari au venit de multe ori la el, i-au promis un car de euro, numai sã povesteascã mai detaliat. I-au adus pânã şi casete cu imagini filmate prin cartierele din Magdeburg. Experimentatul cekist e mut.
- Eu cred cã a clarifica aceastã problemã este inoportun. Arhivele sunt secretizate numai pe jumãtate. Au recunoscut doar cã s-a fãcut aceastã operaţiune şi atât. Dar sã povestesc toate amãnuntele este interzis pânã şi astãzi, spune Gumeniuk. Multe elemente au apãrut în ziare şi reviste, le-am vãzut, toate sunt supoziţii: cã l-au ars acolo, cã l-au ars aici, cã l-au aruncat dincolo în canalizare. Totul este absurd şi fals.
Iar pe mine, în toţi aceşti ani, m-a chinuit nu frica, ci sentimentul cã m-aş prãbuşi deodatã. M-am temut mereu cã s-ar putea scãpa vreo informaţie. Nu de noi mã temeam, altcineva putea sã sufle. Şi ne-ar fi luat la întrebãri tot pe noi cei trei militari, care am semnat documentul. Nu mi-era fricã, eram tânãr pe-atunci, eram nesãbuit. Chiar şi când mai beam în compania unor tovarãşi de arme, nu mã lãsam dus de ispitã sã povestesc despre misiunea secretã. Şi pe-atunci mulţi povesteau, îşi dãdeau cu pãrerea despre ceea ce s-a întâmplat cu trupul lui Hitler. Iar eu stãteam, mã uitam, zâmbeam, nu luam parte niciodatã la asemenea dispute. Eu nu am putut vorbi cu apropiaţii, cu prietenii, cu soţia. Nevastã-mea, când a vãzut prima datã la televizor cã se vorbea despre mine, mi-a fãcut o scenã de isterie. S-a supãrat: cum adicã, eu sã nu ştiu nimic? Şi i-am rãspuns: "Tu eşti soţia unui cekist şi niciun fel de discuţie nu poate avea loc pe aceastã temã".
Putin a cucerit Viena. Europepenii vor cânta în “Corul Robilor”
Vladimir Putin a petrecut două zile la Viena. Aceste două zile libere i-au adus două victorii. Prima a fost în domeniul energetic. S-au semnat ultimele acorduri pentru proiectul "South Stream", iar Serghei Şmatko, ministrul Energiei, şi Aleksei Miller, şeful Gazprom, au adus acasă documentele datorită cărora se pot începe lucrările la "ţeavă". A doua victorie este sportivă. Echipa naţională de judo a Rusiei ocupă locul al doilea la campionatul Europei, organizat la Viena.
Austria este un partener-cheie pentru Rusia în domeniul gazelor naturale. Şi asta nu pentru că Austria importă 60% din necesarul ei de gaz din Rusia. Dar prin această ţară "aurul albastru" se scurge spre beneficiarii din Ungaria, Italia, Franţa şi Germania. Deocamdată, aceste livrări nu se remarcă prin stabilitate - conducta trece prin Ucraina. Însă cei din Europa s-au obişnuit cu capriciile Kievului care nu se grăbeşte să-şi ceară scuze.
Cum gazul va trece până la urmă pe fundul Mării Negre, Rusia va putea să asigure partenerilor săi europeni "livrări sigure, absolut garantate". Austria va putea să crească volumul de gaz rusesc primit cu încă două miliarde de metri cubi, a confirmat Vladimir Putin pentru Werner Faymann, cancelarul Austriei.
”Mă bucur foarte mult că am ajuns să semnăm două documente importante. Primul este o înţelegere între doi subiecţi economici, care au convenit să colaboreze (Gazprom şi OMV). Şi al doilea, care este un acord interguvernamental, care, de fapt, desăvârşeşte toată munca noastră privind constituirea unei baze juridice necesare pentru începerea construirii conductei South Stream", a spus Putin după discuţiile între patru ochi. Noi am trecut deja la aplicarea practică privind construirea segmentului submarin al conductei North Stream. Suntem gata să declanşăm rapid lucrările şi la Marea Neagră.
Printre altele însă, Austria nu intenţionează să renunţe la proiectul gazoductului "Nabucco", dar pe Putin apariţia unui asemenea concurent nu-l emoţionează.
”Noi am estimat în partea de nord-est a ţării, numai într-o singură regiune a Federaţiei Ruse, zăcăminte de 55 de trilioane de metri cubi de gaz. Este doar o singură provincie. Şi nu e unica de acest fel” - a explicat premierul rus jurnaliştilor austrieci.
”Asemenea zăcăminte pur şi simplu nu există în lume. Noi putem să asigurăm necesarul crescând de gaze naturale pentru economia rusă şi pentru toţi clienţii noştri importanţi din Europa pentru încă o sută de ani”.
Aici persistă întrebarea dacă Rusia va putea să asigure volumul necesar de gaze sau nu doar cu forţele sale. Problema constă însă în posibilitatea de a diversifica furnizarea spre Europa. În ce priveşte Nabucco, aici trebuie să ne întrebăm cu ce vor umple "ţeava".
”Înainte să construieşti, trebuie să închei contracte pentru livrare. Să construieşti conducta fără contracte este absurd şi periculos în cel mai înalt grad. Numiţi-mi măcar un singur contract care este încheiat pentru Nabucco. Pentru South Stream, noi putem să încheiem contracte chiar şi azi, dar pentru Nabucco eu nu văd doritori”, a specificat Putin, recunoscând, totuşi că nu e nimic imposibil.
Premierul rus a reuşit să convină cu cancelarul austriac Werner Faymann şi cu preşedintele Heinz Fischer nu numai acorduri în domeniul energiei. S-a discutat şi despre regimul de vize, şi despre creşterea fluxului de turişti, şi despre construirea unei căi ferate cu ecartament larg pe tronsonul Koszyce - Bratislava -Viena, care să unească Europa Centrală cu Transiberianul, despre perspectivele transbordării fluxului de camioane şi automobile pe calea ferată.
Ambele părţi evaluează atent aceste probleme şi e posibil ca, în curând, să putem culege roadele acestor convorbiri la multe niveluri.
Amplul program de afaceri nu l-a împiedicat pe premierul rus să rezerve două ore şi pentru sport. El a venit la stadionul "Ferry Dusika" din Viena ca să urmărească meciurile de judo pentru campionatele Europene. Ai noştri l-au bucurat, obţinând 5 din 14 medalii puse în joc la bărbaţi şi femei, din care două de aur, două de argint şi una de bronz. Pe judocanii ruşi i-au depăşit numai ungurii, care au luat cu o medalie de argint şi cu una de bornz mai mult.
Putin stătea la tribuna VIP-urilor, înconjurat de echipa de juniori a Rusiei şi în compania lui Norbert Daraboš, ministrul Apărării din Austria. El a discutat înflăcărat cu Tea Donguzaşvili, unica noastră sportivă care a ajuns în finală la greutatea de "78+". Fata a luat aurul după un atac violent al unei sportive din Slovenia.
Dar, e-adevărat, a primit medalia din mâinile lui Vladimir Putin.
Viorel Patrichi
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
